Sari la conținut

Germania Nazistă

Modifică legăturile
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Imperiul German 1933-1945)
Germania Nazistă
Germania
Marele Imperiu German
Großdeutsches Reich1
↓ – ↓
DrapelStemă
DrapelStema Germaniei naziste
Deviză națională
"Ein Volk, ein Reich, ein Führer."
„Un popor, un imperiu, un conducător.”
Imn național

Das Lied der Deutschen
(«Cântecul germanilor»)

Horst-Wessel-Lied
(«Cântecul lui Horst Wessel»)
Germania în 1942, la apogeul său teritorial
Germania în 1942, la apogeul său teritorial
Germania în 1942, la apogeul său teritorial
CapitalăBerlin
Limbăgermană
Religiestat secular
Guvernare
Formă de guvernarerepublică
Conducător 
 - 1933 – 1934Paul von Hindenburg (Președinte)
 - 1934 – 1945Adolf Hitler (Conducător - Führer)
 - 1945Karl Dönitz (Președinte)
LegislativReichstag[*]​
Istorie
Fondare1933
Abolirea
Economie
MonedăGoldmark (până în 1914)
Papiermark (după 1914)
Precedat deSuccedat de
 Republica de la Weimar
 Saar
 Austria
 Cehoslovacia
 Luxemburg
 Zonele aliate de ocupație din Germania
 Zonele aliate de ocupație din Austria
 Cehoslovacia
 Polonia
 Luxemburg
 Iugoslavia
1. Între 1933 și 1943 Deutsches Reich, după aceea Großdeutsches Reich.
2. Era folosită doar prima strofă.
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Germania nazistă,[a] Germania național-socialistă, Germania hitleristă sau Al Treilea Reich (Al Treilea Imperiu,[b] Imperiul German 1933–1945) este statul german din anii 1933–1945, aflat sub conducerea totalitară a NSDAP (Partidul Muncitoresc German Național-Socialist - nazist) și, a dictatorului nazist Adolf Hitler, supranumit „der Führer” („Conducătorul”).

Denumirea „Al Treilea Reich”, în germană Drittes Reich, sinonimă pentru Germania nazistă, a fost folosită pentru prima oară în 1922, preluată din titlul cărții scriitorului Arthur Moeller van den Bruck. Acest titlu a fost adoptat de propaganda nazistă, considerând Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană ca primul Reich, Imperiul German dintre anii 1871–1918 ca pe cel de-al doilea și, actualul lor regim ca pe cel de-al treilea. Numerotarea a fost făcută și pentru a sugera reîntoarcerea la vechea glorie germană, odată cu abolirea Republicii de la Weimar din 1919–1933.

„Cel de-al Treilea Reich”, „Reich-ul milenar” sau, „Reich-ul de o mie de ani”, era un titlu menit să propage ideea că ideologia și puterea nazistă sunt invincibile, vor dura chiar și 1000 de ani, aidoma Sfântului Imperiu Roman (Imperiul romano-german). Partidul nazist (NSDAP) a combinat simbolurile tradiționale germane cu simbolurile naziste pentru a sugera că toate erau identice, pentru a face legătura dintre trecutul glorios și viitorul, care se sugera că urma să fie, de asemeni, glorios. În momentele sale de vârf, cel de-Al Treilea Reich controla cea mai mare parte a Europei dar, din cauza înfrângerilor suferite în 1944, pe Frontul de Răsărit, din partea Uniunii Sovietice, României și altor aliați care s-au detașat de regimul nazist și, pe Frontul de Vest, din partea aliaților anglo-americani, în Al Doilea Război Mondial, „Reich-ul milenar” s-a prăbușit după 12 ani - între 1933 și 1945.

Pe durata celor 12 ani cât au fost la putere, naziștii au atacat și cotropit statele Europei continentale, cu excepția celor fasciste: Italia, România, Ungaria, Spania și Portugalia, colaboratoare, ca Finlanda, Norvegia, Danemarca, Olanda, Turcia, Bulgaria și neutre, ca Andorra, Vaticanul, Suedia, Elveția și zonele din preajma Munților Urali. Acțiunile belicoase au avut menirea creării Germaniei Mari, cu capitala la Berlin, redenumită Welthauptstadt Germania („Germania, capitala lumii”). Noua Germanie urma să cuprindă între granițele ei pe toți „arienii”, apartenenții la Herrenrasse (cetățenii de origine germană "pură"). Această politică s-a soldat prin exterminarea a aproximativ 11 milioane de oameni de diverse etnii și categorii social-politice: evrei, romi, opozanți politici (liberali, comuniști ș.a.), masoni, marginalizați ai societății (persoane cu dizabilități, homosexuali). În plus, zeci de milioane de combatanți și civili din zonele de lupte au avut de suferit datorită războiului declanșat și purtat de naziști.

Germania nazistă nu a avut o religie oficială, ci doar o aserțiune vagă că există un fel de Dumnezeu.[1]

Etimologie

[modificare | modificare sursă]

Termenii uzuali în limba engleză pentru statul german din perioada nazistă sunt „Germania nazistă” și „Al Treilea Reich”, pe care Hitler și naziștii îl numeau, de asemenea, „Reich-ul de o mie de ani” (Thousand-Year Reich / Tausendjähriges Reich).[2] Acesta din urmă, o traducere a termenului de propagandă nazist Drittes Reich, a fost folosit pentru prima dată în Das Dritte Reich, o carte din 1923 scrisă de Arthur Moeller van den Bruck.[3] Cartea considera Sfântul Imperiu Roman ca fiind primul Reich, iar Imperiul German ca fiind al doilea.[4]

Context

[modificare | modificare sursă]

Reculuri severe ale economiei germane au început după încheierea Primului Război Mondial, parțial din cauza plăților de despăgubiri impuse prin Tratatul de la Versailles din 1919. Guvernul a tipărit bani pentru a face aceste plăți și pentru a rambursa datoria de război a țării, însă hiperinflația rezultată a dus la creșteri explozive ale prețurilor, haos economic și revolte pentru hrană.[5] Când guvernul a intrat în incapacitate de plată a despăgubirilor în ianuarie 1923, trupele franceze au ocupat zonele industriale germane de-a lungul Ruhrului, iar apoi a urmat o amplă neliniște civilă.[6]

Partidul Național-Socialist al Muncitorilor Germani, cunoscut în mod obișnuit drept Partidul Nazist, a fost fondat în 1920.[7] Platforma partidului nazist includea distrugerea Republicii de la Weimar, respingerea Tratatului de la Versailles, antisemitism radical și anti-bolșevism.[8] Ei promiteau un guvern central puternic, extinderea Lebensraum („spațiul vital”) pentru popoarele germanice, formarea unei comunități naționale bazate pe rasă și „purificare rasială” prin reprimarea activă a evreilor, care urmau să fie privați de cetățenia și drepturile lor civile.[9] Naziștii propuneau o reînnoire națională și culturală bazată pe mișcarea Völkisch.[10] Partidul, în special organizația sa paramilitară Sturmabteilung (SA; Detașamentul de Asalt), sau „Cămășile Brune”, a folosit violența fizică pentru a-și promova poziția politică, perturbând întrunirile organizațiilor rivale și atacând membrii acestora, precum și persoane evreiești pe străzi.[11] Astfel de grupări armate de extremă dreapta erau comune în Bavaria și erau tolerate de guvernul regional de extremă dreapta, favorabil, al lui Gustav Ritter von Kahr.[12]

Când bursa din Statele Unite s-a prăbușit în 1929, efectul asupra Germaniei a fost devastator.[13] Milioane de oameni au rămas fără loc de muncă și mai multe bănci importante au colapsat. Hitler și naziștii s-au pregătit să profite de această criză pentru a câștiga sprijin pentru partidul lor. Ei au promis să întărească economia și să creeze locuri de muncă.[14] Mulți alegători au decis că Partidul Nazist era capabil să restabilească ordinea, să reducă tulburările civile și să îmbunătățească reputația internațională a Germaniei. După alegerile federale din 1932, partidul a devenit cel mai mare din Reichstag, deținând 230 de locuri, cu 37,4% din votul popular.[15]

Istorie

[modificare | modificare sursă]
Istoria Germaniei
Stema Germaniei
Acest articol este parte a unei serii
Antichitatea
Triburile germanice
Perioada migrațiilor
Imperiu Francilor
Evul Mediu
Sfântul Imperiu Roman
Colonizarea răsăritului
Apariția națiunii germane
Confederația Rinului
Confederația Germană
Confederația Germană de Nord
Imperiul German
Imperiul German
Primul Război Mondial
Republica de la Weimar
Republica de la Weimar
Germania nazistă
Germania nazistă
Al Doilea Război Mondial
Germania postbelică
Germania între 1945-1990
Ocupația și împărțirea
Expulzarea germanilor
Republica Democrată Germană
Germania de Vest
Reunificarea Germaniei
Germania modernă
Germania
Portal Germania
 v • d • m 
Articol principal: Istoria Germaniei

Preluarea puterii de către naziști

[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler

Deși naziștii au obținut cea mai mare pondere a votului popular în cele două alegeri generale pentru Reichstag din 1932, ei nu au avut o majoritate. Hitler a refuzat să participe la un guvern de coaliție dacă nu era el liderul acestuia.[16] Sub presiunea politicienilor, a industriașilor și a mediului de afaceri, președintele Paul von Hindenburg l-a numit pe Hitler cancelar al Germaniei la 30 ianuarie 1933. Acest eveniment este cunoscut sub numele de Machtergreifung („preluarea puterii”).[17]

În noaptea de 27 februarie 1933, clădirea Reichstagului a fost incendiată. Un comunist olandez pe nume Marinus van der Lubbe a fost găsit vinovat de provocarea incendiului. Hitler a proclamat că actul de incendiere a marcat începutul unei insurecții comuniste. Decretul Incendiului Reichstagului (Reichstag Fire Decree), impus la 28 februarie 1933, a anulat majoritatea libertăților civile, inclusiv drepturile de întrunire și libertatea presei. Decretul a permis, de asemenea, poliției să rețină persoane pe termen nelimitat, fără acuzații. Legislația a fost însoțită de o campanie de propagandă care a condus la sprijin public pentru această măsură. Suprimarea violentă a comuniștilor de către SA a fost întreprinsă la nivel național, iar 4.000 de membri ai Partidului Comunist din Germania au fost arestați.[18]

La 23 martie 1933, Legea de împuternicire (Enabling Act), un amendament la Constituția de la Weimar, a fost adoptată în Reichstag cu un vot de 444 la 94.[19] Acest amendament i-a permis lui Hitler și cabinetului său să adopte legi, chiar legi care încălcau constituția, fără consimțământul președintelui sau al Reichstagului.[20] Deoarece proiectul necesita o majoritate de două treimi pentru a fi adoptat, naziștii au folosit tactici de intimidare, precum și prevederile Decretului Incendiului Reichstagului, pentru a împiedica participarea mai multor deputați social-democrați, iar comuniștii fuseseră deja interziși.[21][22] Legea de abilitare avea să servească ulterior drept fundamentul legal al dictaturii instaurate de naziști.[23]

La 10 mai, guvernul a confiscat bunurile social-democraților, iar aceștia au fost interziși la 22 iunie.[24] La 21 iunie, SA a percheziționat birourile Partidului Național-Popular German (German National People’s Party), foștii lor parteneri de coaliție, care s-a autodizolvat la 29 iunie. Celelalte partide politice majore au urmat același curs. La 14 iulie 1933, Germania a devenit un stat cu partid unic prin adoptarea Legii împotriva formării partidelor, care decreta Partidul Nazist drept singurul partid legal din Germania. Înființarea de noi partide a fost, de asemenea, declarată ilegală, iar toate partidele politice rămase, care nu fuseseră deja dizolvate, au fost interzise.[25] Alegerile ulterioare din noiembrie 1933, 1936 și 1938 au fost controlate de naziști, fiind aleși doar membri ai partidului și un număr mic de independenți.[26]

Adolf Hitler a devenit șeful statului german în 1934, cu titlul de Führer und Reichskanzler (Conducător și Cancelar al Reichului).

Toate organizațiile civile au avut conducerea înlocuită cu simpatizanți naziști sau membri ai partidului și fie au fost integrate în Partidul Nazist, fie au fost dizolvate.[27] Guvernul nazist a declarat „Ziua Națională a Muncii” pentru 1 Mai 1933 și a invitat numeroși delegați sindicali la Berlin pentru festivități. A doua zi, membri ai SA au distrus sediile sindicatelor din întreaga țară; toate sindicatele au fost obligate să se dizolve, iar liderii lor au fost arestați.[28] Legea pentru restaurarea funcției publice profesionale, adoptată în aprilie, i-a îndepărtat din funcții pe toți profesorii, judecătorii, magistrații și funcționarii publici care erau evrei sau a căror loialitate față de partid era considerată suspectă.[29] Aceasta a însemnat că singurele instituții nepolitice care nu se aflau sub controlul naziștilor au fost bisericile.[30]

Regimul nazist a abolit simbolurile Republicii de la Weimar, inclusiv drapelul tricolor negru, roșu și auriu, și a adoptat o simbolistică reinterpretată. Vechiul tricolor imperial negru, alb și roșu a fost restaurat ca unul dintre cele două drapele oficiale ale Germaniei; al doilea era drapelul cu svastică al Partidului Nazist, care a devenit singurul drapel național în septembrie 1935. Imnul partidului, „Horst-Wessel-Lied” („Cântecul lui Horst Wessel”), a devenit un al doilea imn național.[31]

Germania se afla încă într-o situație economică gravă, cu șase milioane de șomeri și un deficit al balanței comerciale descurajant.[32] Prin utilizarea cheltuielilor deficitare, au fost inițiate proiecte de lucrări publice începând din 1934, creând 1,7 milioane de noi locuri de muncă până la sfârșitul acelui an.[32] Salariile medii au început să crească.[33]

Consolidarea puterii

[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Gleichschaltung
Vezi și: Rezistența germană.

Conducerea SA a continuat să exercite presiuni pentru obținerea unei puteri politice și militare mai mari. Ca răspuns, Hitler a folosit Schutzstaffel (SS) și Gestapo (poliția secretă) pentru a epura întreaga conducere a SA.[34] Hitler l-a vizat pe Stabschef-ul SA (șeful de stat major) Ernst Röhm și pe alți lideri ai SA care, alături de o serie de adversari politici ai lui Hitler (precum Gregor Strasser și fostul cancelar Kurt von Schleicher), au fost arestați și împușcați.[35] Până la 200 de persoane au fost ucise între 30 iunie și 2 iulie 1934, într-un eveniment care a devenit cunoscut sub numele de Noaptea cuțitelor lungi.[36]

Joseph Goebbels, ministru al Reichului pentru „Iluminarea Publică” și Propagandă

La 2 august 1934, Hindenburg a murit. Cu o zi înainte, cabinetul adoptase „Legea privind șeful statului Reichului german”, care stipula că, odată cu moartea lui Hindenburg, funcția de președinte al Reichului urma să fie desființată, iar atribuțiile acesteia să fie comasate cu cele ale cancelarului Reichului.[37] Astfel, Hitler a devenit șef al statului și al guvernului și a fost numit oficial Führer und Reichskanzler („Conducător și Cancelar”), deși ulterior titlul de Reichskanzler a fost abandonat.[38] Germania devenea astfel un stat totalitar, cu Hitler în frunte.[39] Ca șef al statului, Hitler a devenit comandant suprem al forțelor armate. Noua lege a introdus un jurământ de loialitate modificat pentru militari, care își afirmau fidelitatea personal față de Hitler, nu față de funcția de comandant suprem sau față de stat.[40] La 19 august, comasarea președinției cu cancelaria a fost aprobată prin plebiscit de 90% dintre alegători.[41]

Cei mai mulți germani au fost ușurați că conflictele și luptele de stradă ale epocii Weimar luaseră sfârșit. Ei au fost bombardați cu propagandă orchestrată de ministrul pentru Iluminarea Publică și Propagandă, Joseph Goebbels, care promitea pace și prosperitate pentru toți într-o țară unită, lipsită de marxism și fără constrângerile Tratatului de la Versailles.[42] Partidul Nazist a obținut și a legitimat puterea mai întâi prin activitățile sale revoluționare, apoi prin manipularea mecanismelor legale, folosirea puterilor polițienești și preluarea controlului asupra instituțiilor statului și ale landurilor.[43][44] Primul mare lagăr de concentrare nazist, destinat inițial prizonierilor politici, a fost deschis la Dachau în 1933.[45] Până la sfârșitul războiului au fost create sute de lagăre de diferite dimensiuni și funcții.[46]

Începând din aprilie 1933, au fost instituite numeroase măsuri care defineau statutul evreilor și drepturile acestora.[47]Aceste măsuri au culminat cu adoptarea Legilor de la Nürnberg din 1935, care le-au retras drepturile fundamentale.[48] Naziștii au confiscat averile evreilor, le-au interzis căsătoriile mixte și le-au refuzat accesul la numeroase profesii (precum dreptul, medicina sau educația). În cele din urmă, regimul nazist a declarat evreii indezirabili ca membri ai societății și cetățeni ai Germaniei.[49]

Consolidarea militară

[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Relațiile internaționale (1919–1939), Remilitarizarea Renaniei și Implicarea Germaniei în Războiul Civil Spaniol.
Acest articol este parte a
seriei Nazism.

Încă din februarie 1933, Hitler a anunțat că reînarmarea trebuie să înceapă, deși inițial în mod clandestin, deoarece aceasta încălca Tratatul de la Versailles. La 17 mai 1933, Hitler a ținut un discurs în fața Reichstagului în care și-a exprimat dorința pentru pace mondială și a acceptat o ofertă a președintelui american Franklin D. Roosevelt privind dezarmarea militară, cu condiția ca și celelalte națiuni ale Europei să facă același lucru.[50] Când celelalte puteri europene nu au acceptat această ofertă, Hitler a retras Germania din Conferința Mondială pentru Dezarmare și din Liga Națiunilor în octombrie, susținând că clauzele de dezarmare erau nedrepte dacă se aplicau doar Germaniei.[51] Într-un referendum organizat în noiembrie, 95% dintre alegători au susținut retragerea Germaniei.[52]

În 1934, Hitler le-a spus liderilor săi militari că reînarmarea trebuia să fie finalizată până în 1942, deoarece până atunci poporul german ar fi avut nevoie de mai mult spațiu vital și mai multe resurse, astfel încât Germania ar fi trebuit să înceapă un război de cucerire pentru a obține mai mult teritoriu.[53] Saarlandul, care fusese plasat sub supravegherea Ligii Națiunilor timp de 15 ani la sfârșitul Primului Război Mondial, a votat în ianuarie 1935 să devină parte a Germaniei.[54] În martie 1935, Hitler a anunțat crearea unei forțe aeriene și că Reichswehr-ul va fi mărit la 550.000 de oameni.[55] Marea Britanie a fost de acord ca Germania să construiască o flotă navală prin semnarea Acordului Naval Anglo-German la 18 iunie 1935.[56]

Când invazia italiană a Etiopiei a dus doar la proteste moderate din partea guvernelor britanic și francez, la 7 martie 1936 Hitler a folosit Tratatul de asistență mutuală franco-sovietic ca pretext pentru a ordona armatei să trimită 3.000 de soldați în zona demilitarizată a Renaniei, încălcând Tratatul de la Versailles.[57] Deoarece teritoriul făcea parte din Germania, guvernele britanic și francez nu au considerat că aplicarea tratatului merita riscul unui război.[58] În alegerile cu partid unic desfășurate la 29 martie, naziștii au primit 98,9% din voturi.[58] În 1936, Hitler a semnat Pactul AntiComintern cu Imperiul Japoniei și un acord de neagresiune cu dictatorul Italiei fasciste, Benito Mussolini, care a început curând să se refere la o „Axă Roma–Berlin”.[59]

Hitler a trimis echipamente militare și ajutor forțelor naționaliste ale generalului Francisco Franco în Războiul Civil Spaniol, care a început în iulie 1936. Legiunea Condor germană a inclus o gamă variată de aeronave și echipajele acestora, precum și un contingent de tancuri. Avioanele Legiunii au distrus orașul Guernica în 1937.[60] Naționaliștii au fost victorioși în 1939 și au devenit un aliat informal al Germaniei naziste.[61]

Austria și Cehoslovacia

[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Anschluss și Istoria Cehoslovaciei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial
Vezi și: Protectoratul Boemiei și Moraviei.
Hitler proclamă Anschluss-ul în Heldenplatz, Viena, 15 martie 1938

În februarie 1938, Hitler a subliniat în fața cancelarului austriac Kurt Schuschnigg necesitatea ca Germania să-și asigure frontierele. Schuschnigg a programat un plebiscit privind independența Austriei pentru 13 martie, dar Hitler i-a trimis un ultimatum lui Schuschnigg pe 11 martie, cerându-i să predea toată puterea Partidului Nazist Austriac sau să se confrunte cu o invazie. Trupele germane au intrat în Austria a doua zi, fiind întâmpinate cu entuziasm de populație.[62]

Republica Cehoslovacă găzduia o minoritate germană semnificativă, care trăia în principal în Sudetenland. Sub presiunea grupurilor separatiste din cadrul Partidului Germanilor Sudeți, guvernul cehoslovac a oferit concesii economice regiunii.[63] Hitler a decis nu doar să încorporeze Sudetenlandul în Reich, ci să distrugă în întregime statul Cehoslovacia.[64] Naziștii au desfășurat o campanie de propagandă pentru a încerca să genereze sprijin pentru o invazie.[65] Liderii militari germani de rang înalt s-au opus planului, întrucât Germania nu era încă pregătită pentru război.[66]

Germani etnici folosesc salutul nazist pentru a întâmpina soldații germani la intrarea acestora în Žatec, 1938.

Criza a dus la pregătiri de război din partea Regatului Unit, Cehoslovaciei și Franței (aliata Cehoslovaciei). În încercarea de a evita războiul, prim-ministrul britanic Neville Chamberlain a organizat o serie de întâlniri, al căror rezultat a fost Acordul de la München, semnat la 29 septembrie 1938. Guvernul cehoslovac a fost forțat să accepte anexarea Sudetenlandului de către Germania. Chamberlain a fost întâmpinat cu aplauze la sosirea sa la Londra, declarând că acordul a adus „pace pentru vremea noastră”.[67][68]

Rezervele valutare ale Austriei și Cehoslovaciei au fost confiscate de naziști, la fel ca stocurile de materii prime precum metalele și bunurile finite precum armamentul și aeronavele, care au fost trimise în Germania. Conglomeratul industrial Reichswerke Hermann Göring a preluat controlul asupra facilităților de producție a oțelului și cărbunelui din ambele țări.[69]

Polonia

[modificare | modificare sursă]

În ianuarie 1934, Germania a semnat un pact de neagresiune cu Polonia.[70] În martie 1939, Hitler a cerut returnarea Orașului Liber Danzig și a Coridorului Polonez, o fâșie de teritoriu care separa Prusia Orientală de restul Germaniei. Britanicii au anunțat că vor veni în ajutorul Poloniei dacă aceasta ar fi atacată. Hitler, crezând că britanicii nu vor interveni, a ordonat pregătirea unui plan de invazie pentru septembrie 1939.[71] La 23 mai, Hitler le-a descris generalilor săi planul general, care nu viza doar ocuparea Coridorului Polonez, ci și extinderea considerabilă a teritoriului german spre est, în detrimentul Poloniei. El se aștepta ca de această dată să fie întâmpinat cu forța.[72]

Germanii și-au reafirmat alianța cu Italia și au semnat pacte de neagresiune cu Danemarca, Estonia și Letonia, în timp ce legăturile comerciale au fost formalizate cu România, Norvegia și Suedia.[73] Ministrul de externe Joachim von Ribbentrop a aranjat, în urma negocierilor cu Uniunea Sovietică, un pact de neagresiune, Pactul Molotov–Ribbentrop, semnat în august 1939.[74] Tratatul conținea și protocoale secrete care împărțeau Polonia și statele baltice în sfere de influență germană și sovietică.[75]

Relațiile Româno-Poloneze
[modificare | modificare sursă]

După invazia Poloniei în 1939, România a primit refugiați polonezi și a facilitat trecerea oficialilor și armamentului către Franța,[76][77] menținând neutralitatea.[78] Presiunile externe din 1939–1940 au influențat ulterior orientarea sa de politică externă spre Germania consolidând relațiile economice prin acorduri comerciale, în principal pentru petrol și materii prime.[79]

Al Doilea Război Mondial

[modificare | modificare sursă]
Cuceririle naziste în Europa pe durata celui de-al Doilea Război Mondial.

În 1939, acțiunile germane au dus la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial în Europa. Polonia, Franța, Danemarca, Norvegia, Belgia și Olanda au fost invadate. La început, Anglia nu s-a străduit să-i ajute pe aliații europeni, iar Germania, ca recompensă, a supus Marea Britanie unui intens bombardament aerian (bătăliei Angliei). După invadarea Greciei și a nordului Africii, Germania a atacat Uniunea Sovietică, în 1941, și a declarat război și SUA, după atacul japonez asupra bazei navale de la Pearl Harbor, din statul american Hawaii, din același an. Persecutarea minorităților a continuat atât în Germania, cât și în teritoriile ocupate sau dependente, (precum România). Din 1941 evreilor li s-a impus purtarea în public a unui ecuson cu steaua lui David pe fond galben cusut pe haine. Evreii au fost mutați, în majoritate, în ghetouri, unde au fost izolați de restul populației. În ianuarie 1942, la Conferința de la Wannsee, sub conducerea lui Reinhard Heydrich, a fost schițată așa-zisa „Soluția finală a problemei evreiești” („Endlösung der Judenfrage”) din Europa. Din acest moment până la terminarea războiului, aproximativ șase milioane de evrei, dar și alții (romi, homosexuali, slavi, prizonieri politici, masoni) au fost exterminați în mod sistematic și, peste zece milioane de oameni au fost reduși cu forța la starea de sclavi. Deoarece majoritatea victimelor unui popor au fost evrei, acest genocid a fost denumit Holocaust, din cuvântul ebraic Șoa. Germanii foloseau termenul eufemistic Endlösung - „soluție finală”, (în România, echvalentul folosit de regimul lui Ion Antonescu a fost „Curățirea terenului”). Mii de oameni erau transportați zilnic în lagărele de exterminare (supranumite și „fabricile morții”) sau în lagărele de concentrare (Konzentrationslager, abreviat oficial KL și postbelic KZ). Lagărele de concentrare (unele dintre ele foste centre de detenție transformate mai apoi, în uzine pentru uciderea în masă) aveau instalații pentru exploatarea muncii de sclavi a întemnițaților și pentru asasinarea condamnaților și distrugerea rămășițelor lor. Intenția a fost, mai întâi, internarea în lagărele de concentrare, de unde internații urmau să fie mutați și uciși în lagărele de exterminare din Răsărit.

Prizonieri morți în lagărul Mittelbau-Dora (Nordhausen)

În paralel cu Holocaustul, naziștii au dus o politică dură de cucerire, colonizare și exploatare a teritoriilor capturate de la Uniunea Sovietică și de la Polonia și a populației lor slave, ca parte a Generalplan Ost (Planul General pentru Est). Conform estimărilor, 20 de milioane de civili sovietici, 3 milioane de polonezi (ne-evrei) și 7 milioane de soldați ai Armatei Roșii au fost uciși în acest război numit de ruși Marele război pentru apărarea Patriei. Planul nazist era să extindă Lebensraum („spațiul vital”) german spre est, sub pretextul oficial al apărării civilizației occidentale împotriva bolșevismului.

Drapelul pe timp de război nazist.

Începând cu februarie 1943, după victoria de la Stalingrad, sovieticii au început o puternică contraofensivă împotriva armatelor germane, obținând, în luna iulie, o altă izbândă răsunătoare în bătălia de tancuri de la Kursk-Oriol. Până în februarie 1944, armatele naziste au fost forțate să se retragă spre vest, până la fosta graniță a Poloniei, dând speranțe că războiul se va termina curând. Aliații au deschis, în cele din urmă, un al doilea front în Normandia, în iunie 1944, dar sovieticii reușiseră deja să întoarcă soarta războiului împotriva naziștilor, în principal, datorită eforturilor lor umane, cu numai aproximativ 5 - 15 % din materialele de aprovizionare venite din vest. Trupele sovietice care avansau spre vest au făcut joncțiunea cu cele ale aliaților lor occidentali pe fluviul Elba la 26 aprilie 1945, în dreptul localității Torgau.

La 30 aprilie 1945, după ce sovieticii pătrunseseră până în centrul capitalei Berlin, Hitler s-a sinucis. În perioada 4 – 8 mai 1945, Germania a capitulat și armata germană s-au predat necondiționat. Acesta a fost sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa și, odată cu crearea Comisiei Aliate de Control, la 5 iunie 1945, cele patru Puteri Aliate „și-au asumat suprema autoritate în ceea ce privește Germania” (Declarația cu privire la înfrângerea Germaniei, Departamentul de Stat al SUA, Seria „Tratate și alte acte internaționale” nr. 1520).

Politica externă

[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Istoria diplomatică a celui de-al Doilea Război Mondial a Germaniei.

Politica externă a Germaniei în timpul războiului a presupus crearea unor guverne aliate controlate direct sau indirect de la Berlin. Se intenționa obținerea de soldați din rândul aliaților precum Italia[80] și Ungaria[81] și de muncitori și provizii alimentare de la aliați precum Regimul francez de la Vichy.[82] Ungaria a fost a patra națiune care s-a alăturat Axei, semnând Pactul Tripartit la 27 septembrie 1940.[81] Bulgaria a semnat pactul la 17 noiembrie. Eforturile Germaniei de a-și asigura petrolul au inclus negocierea unui aprovizionări din partea noului său aliat, România, care a semnat pactul la 23 noiembrie, alături de Republica Slovacă.[79][83][84] Până la sfârșitul anului 1942, pe Frontul de Est se aflau 24 de divizii din România,[85] 10 din Italia și 10 din Ungaria.[86] Germania a preluat controlul deplin în Franța în 1942, în Italia în 1943 și în Ungaria în 1944.[87] Deși Japonia era un aliat puternic, relația era distantă, cu puțină coordonare sau cooperare. De exemplu, Germania a refuzat să împărtășească formula sa pentru obținerea petrolului sintetic din cărbune până târziu în război.[88]

Izbucnirea războiului

[modificare | modificare sursă]
Harta expansiunii Germaniei naziste în perioada 1933-1943

Germania a invadat Polonia și a capturat Orașul Liber Danzig la 1 septembrie 1939, declanșând Al Doilea Război Mondial în Europa.[89] Respectându-și obligațiile din tratate, Marea Britanie și Franța au declarat război Germaniei două zile mai târziu.[90] Polonia a căzut rapid, întrucât Uniunea Sovietică a atacat din est la 17 septembrie.[91] Reinhard Heydrich, șeful Sicherheitspolizei (SiPo; Poliția de Securitate) și al Sicherheitsdienst (SD; Serviciul de Securitate), a ordonat la 21 septembrie ca evreii polonezi să fie adunați și concentrați în orașe cu legături feroviare bune. Inițial, intenția a fost deportarea lor mai departe spre est sau, eventual, în Madagascar.[92] Folosind liste pregătite din timp, aproximativ 65.000 de intelectuali polonezi, nobili, membri ai clerului și profesori au fost uciși până la sfârșitul anului 1939, într-o încercare de a distruge identitatea Poloniei ca națiune.[93][94] Forțele sovietice au avansat în Finlanda în timpul Războiului de Iarnă, iar forțele germane au desfășurat acțiuni pe mare. Însă puține alte activități au avut loc până în luna mai, astfel că perioada a devenit cunoscută sub numele de „Războiul ciudat” („Phoney War”).[95]

De la începutul războiului, o blocadă britanică asupra transporturilor către Germania i-a afectat economia. Germania era în mod special dependentă de aprovizionarea externă cu petrol, cărbune și cereale.[96] Din cauza embargourilor comerciale și a blocadei, importurile în Germania au scăzut cu 80%.[96] Pentru a proteja transporturile de minereu de fier suedez către Germania, Hitler a ordonat invadarea Danemarcei și Norvegiei, care a început la 9 aprilie. Danemarca a căzut după mai puțin de o zi, în timp ce cea mai mare parte a Norvegiei a fost ocupată până la sfârșitul lunii.[97] Până la începutul lunii iunie, Germania ocupa întreaga Norvegie.[97][98]

Cucerirea Europei

[modificare | modificare sursă]

Împotriva sfaturilor multora dintre ofițerii săi militari de rang înalt, în mai 1940 Hitler a ordonat un atac asupra Franței și Țărilor de Jos.[99]:70–71, 79.[100]:715–719 Forțele germane au cucerit rapid Luxemburgul și Țările de Jos și au manevrat Aliații în Belgia, forțând evacuarea multor trupe britanice și franceze la Dunkerque.[100]:731–738 Franța a căzut la rândul ei, capitulând în fața Germaniei la 22 iunie.[100]:696–730 Victoria din Franța a dus la o creștere a popularității lui Hitler și la o intensificare a entuziasmului războinic în Germania.[101]:562

Soldați germani mărșăluind lângă Arcul de Triumf din Paris, 14 iunie 1940

Încălcând prevederile Convenției de la Haga, firmele industriale din Țările de Jos, Franța și Belgia au fost obligate să producă material de război pentru Germania.[102]:265

Naziștii au confiscat din Franța mii de locomotive și vagoane, stocuri de arme și materii prime precum cupru, staniu, petrol și nichel.[103]:333–334 Franței, Belgiei și Norvegiei li s-au impus plăți pentru costurile ocupației.[102]:271 Barierele comerciale au dus la acumulări de bunuri, piețe negre și incertitudine privind viitorul.[102]:272, 279 Aprovizionarea cu alimente era precară; producția a scăzut în cea mai mare parte a Europei. Foametea a afectat multe țări ocupate.[102]:262

Propunerile de pace ale lui Hitler către noul prim-ministru britanic, Winston Churchill, au fost respinse în iulie 1940. Marele amiral Erich Raeder îl sfătuise pe Hitler în iunie că superioritatea aeriană era o condiție prealabilă pentru o invazie reușită a Marii Britanii, astfel că Hitler a ordonat o serie de atacuri aeriene asupra bazelor Forțelor Aeriene Regale (RAF) și stațiilor radar, precum și raiduri aeriene nocturne asupra orașelor britanice, inclusiv Londra, Plymouth și Coventry. Luftwaffe nu a reușit să învingă RAF în ceea ce a devenit cunoscut drept Bătălia Angliei, iar până la sfârșitul lui octombrie Hitler a realizat că superioritatea aeriană nu va fi obținută. El a amânat definitiv invazia, un plan pe care comandanții armatei germane nu îl luaseră niciodată pe deplin în serios.[100]:753, 774–782[104]:301–303, 309–310[c] Mai mulți istorici, inclusiv Andrew Gordon, consideră că principalul motiv al eșecului planului de invazie a fost superioritatea Marinei Regale, nu acțiunile RAF.[105]

În februarie 1941, Afrika Korps a sosit în Libia pentru a-i sprijini pe italieni în campania din Africa de Nord.[103]:149 La 6 aprilie, Germania a lansat o invazie asupra Iugoslaviei și Greciei.[103]:153[100]:815–816 Întreaga Iugoslavie și părți ale Greciei au fost ulterior împărțite între Germania, Ungaria, Italia și Bulgaria.[106]:52–53[107]:616

Invazia Uniunii Sovietice

[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Operațiunea Barbarossa

La 22 iunie 1941, încălcând Pactul Molotov–Ribbentrop, aproximativ 3,8 milioane de trupe ale Axei au atacat Uniunea Sovietică.[108]:73 Pe lângă scopul declarat al lui Hitler de a obține Lebensraum, această ofensivă de mare amploare, denumită Operațiunea Barbarossa, urmărea distrugerea Uniunii Sovietice și capturarea resurselor sale naturale pentru agresiuni ulterioare împotriva puterilor occidentale.[103]:160–161 Reacția în rândul germanilor a fost una de surpriză și neliniște, deoarece mulți erau preocupați de cât timp avea să mai dureze războiul sau suspectau că Germania nu putea câștiga un război purtat pe două fronturi.[109]

Moarte și distrugere în timpul Bătăliei de la Stalingrad, octombrie 1942

Invazia a cucerit o suprafață uriașă, incluzând statele baltice, Belarus și vestul Ucrainei. După succesul Bătăliei de la Smolensk din septembrie 1941, Hitler a ordonat Grupului de Armate Centru să-și oprească înaintarea spre Moscova și să redirecționeze temporar grupurile Panzer pentru a ajuta la încercuirea Leningradului și Kievului.[110]:32–34, 36–38 Această pauză a oferit Armatei Roșii ocazia de a mobiliza rezerve proaspete. Ofensiva asupra Moscovei, reluată în octombrie 1941, s-a încheiat dezastruos în decembrie.[110]:45–46 La 7 decembrie 1941, Japonia a atacat Pearl Harbor, în Hawaii. Patru zile mai târziu, Germania a declarat război Statelor Unite.[100]:900–901

Hrana era insuficientă în teritoriile cucerite din Uniunea Sovietică și Polonia, deoarece armatele aflate în retragere incendiaseră recoltele în unele zone, iar o mare parte din rest era trimisă în Reich.[111][112] În Germania, rațiile au fost reduse în 1942. În rolul său de plenipotențiar al Planului de Patru Ani, Hermann Göring a cerut creșterea livrărilor de cereale din Franța și de pește din Norvegia. Recolta din 1942 a fost bună, iar aprovizionarea cu alimente a rămas adecvată în Europa de Vest.[113]

Germania și Europa în ansamblu depindeau aproape total de importurile de petrol din străinătate.[102]:290 În încercarea de a rezolva deficitul, în iunie 1942 Germania a lansat Fall Blau („Operațiunea Albastru”), o ofensivă împotriva câmpurilor petroliere din Caucaz.[114] Armata Roșie a lansat o contraofensivă la 19 noiembrie și a încercuit forțele Axei, care au fost prinse în Stalingrad la 23 noiembrie.[115]:282, 285 Göring l-a asigurat pe Hitler că Armata a 6-a putea fi aprovizionată pe cale aeriană, dar acest lucru s-a dovedit imposibil.[116]:413, 416–417 Refuzul lui Hitler de a permite retragerea a dus la moartea a 200.000 de soldați germani și români; dintre cei 91.000 de oameni care s-au predat în oraș la 31 ianuarie 1943, doar 6.000 de supraviețuitori s-au întors în Germania după război.[116]:419–420

Punctul de cotitură și prăbușirea

[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Guvernul de la Flensburg, Actul capitulării Germaniei și Sinuciderile în masă din Germania nazistă din 1945.

Pierderile au continuat să crească după Stalingrad, ceea ce a dus la o scădere bruscă a popularității Partidului Nazist și la deteriorarea moralului.[117]:208 Forțele sovietice au continuat să avanseze spre vest după ofensiva germană eșuată de la bătălia de la Kursk, în vara anului 1943. Până la sfârșitul lui 1943, germanii pierduseră majoritatea câștigurilor teritoriale din est.[100] În Egipt, Afrika Korps al feldmareșalului Erwin Rommel a fost învins de forțele britanice conduse de feldmareșalul Bernard Montgomery în octombrie 1942.[116]:467 Aliații au debarcat în Sicilia în iulie 1943 și ajunseseră în peninsula italiană până în septembrie.[116]:471 Între timp, flotele de bombardiere americane și britanice bazate în Marea Britanie au început operațiuni împotriva Germaniei. Multe misiuni au vizat în mod deliberat ținte civile pentru a distruge moralul german.[116]:438–441 Bombardarea fabricilor de avioane, precum și a Centrului de Cercetare al Armatei de la Peenemünde, unde se dezvoltau și produceau rachetele V-1 și V-2, a fost considerată deosebit de importantă.[118][119] Producția de avioane germană nu a putut ține pasul cu pierderile, iar fără acoperire aeriană campania de bombardament aliată a devenit și mai devastatoare. Vizând rafinării de petrol și fabrici, aliații au paralizat efortul de război german până la sfârșitul lui 1944.[116]:461

La 6 iunie 1944, forțele americane, britanice și canadiene au deschis un front în Franța prin debarcările din Normandia (Ziua Z).[99]:576–578 La 20 iulie 1944, Hitler a supraviețuit unei tentative de asasinat.[99]:604–605 El a ordonat represalii brutale, rezultând 7.000 de arestări și execuția a peste 4.900 de persoane.[100]:1072 Ofensiva eșuată din Ardeni (16 decembrie 1944 – 25 ianuarie 1945) a fost ultima mare ofensivă germană pe frontul de vest, iar forțele sovietice au intrat în Germania la 27 ianuarie.[100]:1090–1097 Refuzul lui Hitler de a admite înfrângerea și insistența sa ca războiul să fie dus până la ultimul om au dus la moarte și distrugere inutile în ultimele luni ale conflictului.[83]:910–912 Prin ministrul său al justiției, Otto Georg Thierack, Hitler a ordonat ca oricine nu era pregătit să lupte să fie judecat de curte marțială, iar mii de oameni au fost executați.[117]:224–225 În multe zone, oamenii s-au predat Aliaților în ciuda îndemnurilor liderilor locali de a continua lupta. Hitler a ordonat distrugerea transporturilor, podurilor, industriilor și altor infrastructuri, un decret de „pământ pârjolit”, dar ministrul înarmării, Albert Speer, a împiedicat aplicarea completă a ordinului.[83]:910–912

Film al Forțelor Aeriene ale Armatei SUA despre urmările distrugerilor din centrul Berlinului, în iulie 1945.

În timpul bătăliei de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945), Hitler și personalul său au trăit în buncărul subteran Führerbunker în timp ce Armata Roșie se apropia.[100]:1108 La 30 aprilie, când trupele sovietice se aflau la două blocuri de Cancelaria Reichului, Hitler și soția sa, Eva Braun, s-au sinucis.[83]:954–955 La 2 mai, generalul Helmuth Weidling a capitulat necondiționat Berlinul în fața generalului sovietic Vasili Ciuikov.[99]:386 Hitler a fost succedat de marele amiral Karl Dönitz ca președinte al Reichului și de Goebbels ca cancelar.[100]:1126 Goebbels și soția sa Magda s-au sinucis a doua zi după ce și-au ucis cei șase copii.[99]:381 Între 4 și 8 mai 1945, majoritatea forțelor armate germane rămase au capitulat necondiționat. Actul de capitulare german a fost semnat la 8 mai, marcând sfârșitul regimului nazist și al celui de-al Doilea Război Mondial în Europa.[99]:400–403

Sprijinul popular pentru Hitler aproape că dispăruse complet pe măsură ce războiul se apropia de final.[116]:714 Ratele sinuciderilor au crescut în Germania, în special în zonele unde înainta Armata Roșie. Printre soldați și membrii partidului, sinuciderea era adesea considerată o alternativă onorabilă și eroică la capitulare. Mărturiile directe și propaganda despre comportamentul neînduplecat al trupelor sovietice în avans au provocat panică în rândul civililor de pe frontul de est, în special al femeilor, care se temeau de viol.[117]:355–357 Peste o mie de persoane (dintr-o populație de aproximativ 16.000) s-au sinucis la Demmin în jurul datei de 1 mai 1945, când Armata a 65-a a Frontului II Belarus a pătruns în oraș, jefuind, violând în masă, executând arbitrar civili și incendiind clădiri. Numere mari de sinucideri a avut loc și în alte locuri, inclusiv la Neubrandenburg (600 de morți), Stolp în Pomerania (1.000 de morți)[120] și la Berlin, unde cel puțin 7.057 de oameni s-au sinucis în 1945.[121]:165

Pierderile germane

[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Victimele Germane în cel de-Al Doilea Război Mondial
Vezi și: Lista morților și răniților din Al Doilea Război Mondial în funcție de țară.
Refugiați germani la Bedburg, lângă Kleve, 19 februarie 1945

Estimările privind numărul total al morților de război germani variază între 5,5 și 6,9 milioane de persoane.[122]:272 Un studiu realizat de istoricul Rüdiger Overmans estimează numărul militarilor germani morți și dispăruți la 5,3 milioane, inclusiv 900.000 de bărbați recrutați din afara granițelor Germaniei din 1937.[123]:46 Richard Overy a estimat în 2014 că aproximativ 353.000 de civili au fost uciși în raidurile aeriene aliate.[124]:306–307 Alte decese civile includ 300.000 de germani (inclusiv evrei) care au fost victime ale persecuției politice, rasiale și religioase naziste[125]:62 și 200.000 care au fost uciși în programul nazist de eutanasie.[126] Tribunalele politice numite Sondergerichte au condamnat la moarte aproximativ 12.000 de membri ai rezistenței germane, iar instanțele civile au condamnat alți 40.000 de germani.[127]:xiii De asemenea, au avut loc violuri în masă ale femeilor germane.[128]:31–32, 409–412

Geografie

[modificare | modificare sursă]

Schimbări teritoriale

[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Zone anexate de Germania nazistă
Vezi și: Evoluția teritorială a Germaniei și Diviziunile administrative ale Germaniei naziste.
Extinderea teritorială a Reichului german din 1933 până în 1941, așa cum era explicată soldaților Wehrmacht-ului, pe o hartă din epoca nazistă în limba germană.

Ca urmare a înfrângerii din Primul Război Mondial și a Tratatului de la Versailles, Germania a pierdut Alsacia-Lorena, Schleswigul de Nord și Memel. Saarland a devenit un protectorat al Franței, cu condiția ca locuitorii să decidă ulterior prin referendum cărei țări să i se alăture, iar Polonia a devenit stat independent și a primit acces la mare prin crearea Coridorului Polonez, care a separat Prusia de restul Germaniei, în timp ce Danzig a devenit oraș liber.[103]:62

Germania a recâștigat controlul asupra Saarlandului printr-un referendum organizat în 1935 și a anexat Austria prin Anschluss în 1938.[129]:623, 646–652 Acordul de la München din 1938 a oferit Germaniei controlul asupra Sudetenlandului, iar șase luni mai târziu aceasta a ocupat restul Cehoslovaciei.[129]:671–674 Sub amenințarea unei invazii maritime, Lituania a cedat districtul Memel în martie 1939.[100]:461–462

Între 1939 și 1941, forțele germane au invadat Polonia, Danemarca, Norvegia, Franța, Luxemburg, Țările de Jos, Belgia, Iugoslavia, Grecia și Uniunea Sovietică.[100]:696–730 Germania a anexat părți din nordul Iugoslaviei în aprilie 1941,[106]:52–53[107]:616 iar Mussolini a cedat Germaniei Trieste, Tirolul de Sud și Istria în 1943.[100]:1005

Teritorii ocupate

[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Europa ocupată de Germania Nazistă
Execuția publică a 54 de polonezi la Rożki, Voievodatul Mazovia (lângă Radom), Polonia ocupată de Germania, 1942

Unele dintre teritoriile cucerite au fost încorporate în Germania ca parte a obiectivului pe termen lung al lui Hitler de a crea un Mare Reich Germanic. Mai multe zone, precum Alsacia-Lorena, au fost plasate sub autoritatea unui Gau (district regional) învecinat. Reichskommissariatele (Comisariatele Reichului), regimuri cvasi-coloniale, au fost înființate în unele țări ocupate. Teritoriile aflate sub administrație germană includeau Protectoratul Boemiei și Moraviei, Reichskommissariat Ostland (cuprinzând statele baltice și Belarus) și Reichskommissariat Ucraina. Zonele cucerite din Belgia și Franța au fost puse sub controlul Administrației Militare din Belgia și Nordul Franței.[116]:373 Eupen-Malmedy belgian, care făcuse parte din Germania până în 1919, a fost anexat. O parte din Polonia a fost încorporată în Reich, iar în Polonia centrală ocupată a fost instituit Guvernământul General.[130]:147 Guvernele Danemarcei, Norvegiei (Reichskommissariat Norwegen) și Țărilor de Jos (Reichskommissariat Niederlande) au fost plasate sub administrații civile formate în mare parte din localnici.[116]:373[d] Hitler intenționa, în cele din urmă, să încorporeze multe dintre aceste teritorii în Reich.[131]:26 Germania a ocupat protectoratul italian Albania și guvernoratul italian Muntenegru în 1943[100]:1006 și a instalat un guvern-marionetă în Serbia ocupată în 1941.[100]:824, 841

Politica

[modificare | modificare sursă]

Politica socială

[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Politica rasială a Germaniei naziste.

Regimul nazist a fost caracterizat prin controlul politic al fiecărui aspect al societății cu scopul atingerii „purității rasiale", sociale și culturale a „arianului”, a „nordicului”. Arta abstractă și arta de avangardă au fost scoase din muzee și expuse în manifestări speciale drept entartete Kunst („artă degenerată”), fiind ridiculizată. Însă mulțimile care vizitau aceste expoziții de „artă decadentă” eclipsau de multe ori pe cei care se duceau la expozițiile de artă oficială. Un exemplu notabil a fost în ziua de 31 martie 1937, când o mulțime uriașă a stat la rând să vadă o expoziție de „artă degenerată” în München, în timp ce la expoziția oficială, unde erau puse pe simeze 900 de lucrări aprobate personal de Hitler, a venit doar un grup mic de persoane lipsite de entuziasm.

Naziștii și-au atins scopurile prin persecutarea și uciderea celor considerați impuri, principalele ținte fiind evreii, romii, martorii lui Iehova și homosexualii.

Prin legile de la Nürnberg din 1935, evreilor germani li s-a anulat cetățenia germană și li s-a interzis să mai ocupe funcții în instituțiile statului. Cei mai mulți evrei germani angajați și-au pierdut slujbele, locurile lor de muncă fiind luate de șomerii considerați corespunzători din punct de vedere etnic-rasial („arieni”). La 9 noiembrie 1938 naziștii s-au dedat la un pogrom împotriva evreilor, acțiunea organizată pe plan național fiind denumită Kristallnacht (noaptea de cristal). S-a folosit acest nume deoarece numeroasele geamuri și vitrine sparte făceau ca străzile să pară acoperite cu cristal. Actualmente, pentru acest act nazist samavolnic se folosește denumirea Pogromnacht - noaptea pogromului. Drept consecință a situației create, peste 200.000 de evrei au fost nevoiți să părăsească Germania până în septembrie 1939, proprietățile fiindu-le confiscate de statul nazist.

Naziștii au inițiat și alte programe de exterminare a membrilor „slabi” sau „nepotriviți” din populația germană. Este vorba de programul de eutanasie T-4, în timpul desfășurării căruia au fost uciși zeci de mii de germani handicapați și bolnavi incurabili. Această măsură criminală a fost luată în cadrul eforturilor de „menținere a purității rasei superioare germane” (Herrenvolk), după cum spuneau propagandiștii naziști. Tehnicile de asasinare în masă experimentate în timpul acestei perioade au fost aplicate, mai târziu, și în lagărele de exterminare, culminând în ferocitate și brutalitate la holocaust și alte crime împotriva umanității. Tot ca urmare a legilor din 1933, peste 400.000 de persoane considerate ca având defecte genetice, o gamă care acoperea bolile începând de la cele mintale și până la alcoolism, au fost supuse sterilizării obligatorii.

Cercetări de dată recentă au arătat că naziștii s-au bucurat de sprijinul populației până târziu, spre sfârșitul războiului, în principal datorită programelor de asistență socială.

Politica economică

[modificare | modificare sursă]

Atunci când naziștii au ajuns la putere, cea mai presantă problemă era rata șomajului foarte ridicată, (peste 40%). Conducerea economică a statului a fost dată pentru început unui bancher foarte respectat, Hjalmar Schacht. Sub conducerea sa a fost schițată o nouă politică economică pentru ridicarea națiunii. Unele dintre primele măsuri luate a fost desființarea sindicatelor și impunerea controlului salariilor.

Guvernul a început să crească masa monetară prin creșterea masivă a deficitului bugetar. Însă, în același timp, guvernul a impus o rată a dobânzii de maxim 4,5 %, creând o acumulare masivă în fonduri de împrumut. Situația a fost rezolvată prin crearea unor companii-fantomă care plăteau pentru bunuri cu obligațiuni. Cea mai faimoasă dintre acestea a fost compania MEFO, iar obligațiunile folosite ca monedă au devenit cunoscute drept „chitanțe mefo”. Deși s-a promis că aceste obligațiuni vor putea fi schimbate pe bani reali, în acest fel, prăbușirea fondurilor a fost amânată până după prăbușirea Reich-ului. Aceste manevre financiare complicate au fost folosite pentru ascunderea cheltuielilor militare care încălcau Tratatul de la Versailles.

În mod normal, efectele controlului prețurilor combinat cu o mare creștere a masei monetare ar fi trebuit să ducă la dezvoltarea pieței negre, dar pedepsele foarte aspre (infractorii fiind trimiși în lagăre de concentrare sau împușcați pe loc) au împiedicat apariția fenomenului. Măsurile represive au ținut, de asemenea, volatilitatea scăzută, reducând presiunea inflaționistă. Noua politică economică a redus importurile pentru bunurile de larg consum și s-a concentrat pe producția de export. Comerțul exterior a fost redus până la aproximativ o treime din nivelul atins în 1929 pe toată durata perioadei naziste. Controlul asupra valutelor străine a fost extins, ducând la supraevaluarea mărcii germane. Acestea s-au dovedit soluții salvatoare în scăderea hotărâtoare a șomajului.

Industria a rămas, în cea mai mare parte, nenaționalizată, iar interesul pentru afaceri a rămas, în continuare, motivat de obținerea profiturilor. Industria a fost, însă, obligată să folosească strict cote de aprovizionare și resurse materiale locale. Toate aceste reglementări erau hotărâte de comitete administrative compuse din funcționari ai statului și reprezentanți ai sectorului privat. Concurența era limitată atâta vreme cât marile companii erau organizate în comitetele administrative sus-numite în carteluri. S-au făcut naționalizări selective ale întreprinderilor care refuzau să se supună noilor reglementări. Băncile care fuseseră naționalizate în „Republica de la Weimar” au fost retrocedate foștilor proprietari, fiecare comitet administrativ având ca membru și o bancă care finanța întreaga organizație.

Economia germană a trecut, mai târziu, sub conducerea lui Hermann Göring, când, la 18 octombrie 1936, Reichstag-ul a anunțat începerea unui plan cincinal pentru a pune economia germană pe o bază necesară producției de război. Planul cincinal s-a terminat, din punct de vedere teoretic, în 1940, dar, din acest moment, Göring și-a făcut o importantă bază a puterii din prerogativa sa de „conducător al planului cincinal”, care a condus, efectiv, economia și problemele producției.

Sub conducerea lui Fritz Todt s-a derulat și un proiect masiv de lucrări publice, rivalizând cu New Deal-ul, atât în scop, cât și în amploare, cea mai importantă realizare fiind rețeaua de autostrăzi. Odată ce a fost pusă pe picioare, uriașa organizație pe care a creat-o Todt a fost folosită pentru construirea de buncăre, adăposturi subterane și tranșee în toată Europa. O altă latură a noii economii germane a reprezentat-o producția pentru o reînarmare masivă, având ca scop creșterea armatei de la un efectiv de 100.000 soldați până la câteva milioane.

În 1942 cheltuielile de război sporite și moartea lui Todt au dus la trecerea la completă economie de comandă, sub controlul lui Albert Speer.

Consecințe

[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Procesele de la Nürnberg.

Puterile victorioase au împărțit Germania, mai întâi, în 4 zone de ocupație. La Conferința de la Potsdam, granițele germane din zona sovietică de ocupație au fost mutate către vest, cea mai mare parte a teritoriului fiind dată Poloniei, ca o compensație pentru pierderea teritoriilor răsăritene poloneze în favoarea Uniunii Sovietice. Aproximativ jumătate din Prusia Orientală germană a fost anexată de către URSS, zonă numită în zilele noastre Kaliningrad. Exodul germanilor din Europa Răsăriteană, care a fost inițiat de Pactul Molotov-Ribbentrop, a fost terminat după război, când, practic, toți germanii din Europa Centrală au fost „reașezați” (alungați) la vest de linia Oder-Neisse, mutare care a afectat aproximativ 17 milioane de etnici germani. Zonele de ocupație franceză, americană și engleză au devenit mai târziu Germania de Vest, în timp ce zona sovietică a devenit Germania Răsăriteană comunistă. Germania de Vest s-a refăcut din punct de vedere economic până la sfârșitul anilor ’60, proces denumit Wirtschaftswunder – „miracol economic”, în principal, datorită ajutorului economic american primit prin Planul Marshall, în timp ce Estul s-a refăcut mai încet sub comunism, în mare parte, datorită reparațiilor de război plătite Uniunii Sovietice și ca efect al economiei planificate centralizate.

După război, mai mulți lideri naziști care au supraviețuit războiului au fost puși sub acuzare de Tribunalul Aliat la Procesele de la Nürnberg, pentru crime împotriva umanității. O mică parte dintre ei au fost condamnați la moarte și au fost executați, dar cei mai mulți au fost eliberați după cel mult 10 ani de închisoare, invocându-se motive medicale sau vârsta înaintată. În anii ’60, ’70 și ’80 s-au făcut mai multe eforturi în Germania de Vest pentru judecarea celor care s-au făcut direct responsabili de crime împotriva umanității (de exemplu: Procesele de la Auschwitz). Cu toate acestea, mulți dintre cei care nu au fost printre conducătorii importanți au continuat să trăiască nestingheriți în toată această perioadă și mai târziu, în timp ce alții au reușit să fugă și să se ascundă în alte țări.

În toate statele europene în care au existat mișcări fasciste s-au luat măsuri legale pentru pedepsirea membrilor fostelor partide naziste sau fasciste. Totuși, unii dintre foștii conducători naziști au găsit mijloace de a se adapta noilor circumstanțe.

Copiii naziștilor, cei născuți în teritoriile ocupate de armata nazistă și care au avut ca tați soldați germani, inclusiv copiii Lebensborn, au fost uneori victimele diverselor represalii necontrolate, neoficiale.

Organizarea celui de-al Treilea Reich

[modificare | modificare sursă]

Conducătorii Germaniei naziste au creat un număr mare de organizații pentru a-i ajuta să rămână la putere. Au reînarmat și au întărit armata, au pus la punct un aparat al securității statului extrem de puternic și și-au creat propria armată a partidului, Waffen SS.

Numind în diferite poziții din guvern numai membri ai partidului nazist NSDAP, până în 1933, guvernul german și partidul nazist au devenit, practic, una și aceeași organizație. Până în 1938, prin intermediul politicii de Gleichschaltung, instituțiile politice și administrative locale și-au pierdut orice putere și au fost subordonate liderilor naziști, cunoscuți sub numele de Gauleiter (aceștia erau liderii provinciilor, în germană Gau, conform noii împărțiri administrativ-teritoriale).

Organizarea statului nazist, așa cum a fost în 1944, se prezenta astfel:

Șeful statului și al guvernului

[modificare | modificare sursă]

Guvernul și autoritățile federale

[modificare | modificare sursă]

Demnitățile publice ale Reich-ului

[modificare | modificare sursă]
  • Conducătorul planului cincinal – Hermann Göring
  • Inspectorul silvic principal al Reich-ului – Hermann Göring
  • Inspectorul autostrăzilor
  • Președintele Băncii Reich-ului
  • Conducătorul Tineretului Reich-ului
  • Conducătorul Trezoreriei Reich-ului
  • Inspectorul general al Capitoliului Reich-ului
  • Consilierul pentru Capitoliul Mișcării (München)

Miniștri ai Reich-ului

[modificare | modificare sursă]

Autorități de ocupație

[modificare | modificare sursă]

Ramura legislativă

[modificare | modificare sursă]

Armata, (Wehrmacht)

[modificare | modificare sursă]

Oberkommando der Wehrmacht (OKW) — Înaltul comandament al forțelor armate

[modificare | modificare sursă]

Oberkommando des Heeres (OKH) — Marele stat major

Comandanții Armatei
Generaloberst Werner von Fritsch (1935 – 1938)
Generalfeldmarschall Walther von Brauchitsch (1938 – 1941)
Führer și Reichskanzler Adolf Hitler (1941 – 1945)
Generalfeldmarschall Ferdinand Schörner (1945)
Comandanții Marinei
Großadmiral Erich Raeder (1928 – 1943)
Großadmiral Karl Dönitz (1943 – 1945)
Generaladmiral Hans-Georg von Friedeburg (1945)
Comandanții Aviației
Reichsmarschall Hermann Göring (până în 1945)
Generalfeldmarschall Robert Ritter von Greim (1945)

Organizații paramilitare

[modificare | modificare sursă]

Poliția de stat

[modificare | modificare sursă]

Biroul Central al Securității Reich-ului (RSHA — Reichssicherheitshauptamt)

Organizații politice

[modificare | modificare sursă]
  • Partidul nazist — Partidul Muncitoresc German Național-Socialist (abreviat NSDAP)
  • Organizații ale tineretului

Organizații ale muncii

[modificare | modificare sursă]

Organizații ale serviciilor publice

[modificare | modificare sursă]

Organizații religioase

[modificare | modificare sursă]
Drapelul organizației „Deutsche Christen”
  • Deutsche Christen, „creștinii germani”, organizație rasistă în cadrul protestantismului german
  • Biserica Evanghelică Germană, condusă de „episcopul imperial” Ludwig Müller de la „creștinii germani”. Promovarea acestei biserici-marionetă a celui de-al Treilea Reich a dus la rezistența unei minorități în cadrul protestantismului german, care a proclamat în 1934 Biserica Mărturisitoare. Reprezentanții Bisericii Mărturisitoare au fost persecutați de naziști.

Organizații academice

[modificare | modificare sursă]
  • Liga profesorilor universitari național-socialiști germani
  • Liga studenților național-socialiști

Persoane importante în Germania nazistă

[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Membrii guvernului lui Hitler, ianuarie 1933 - aprilie 1945.

Conducătorii Germaniei naziste

[modificare | modificare sursă]

Personal SS

[modificare | modificare sursă]

Militari

[modificare | modificare sursă]

Alții

[modificare | modificare sursă]

Victime celebre

[modificare | modificare sursă]

Refugiați celebri

[modificare | modificare sursă]

Supraviețuitori celebri ai masacrelor naziste

[modificare | modificare sursă]

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ În Germană: Nationalsozialistischer Staat (literal „Stat național-socialist”), prescurtat NS-Staat (literal „Stat nazist”); de asemenea, Nationalsozialistisches Deutschland (literal „Germania național-socialistă”).
  2. ^ În Germană: Drittes Reich
  3. ^ Potrivit lui Raeder, „Forțele noastre aeriene nu puteau fi considerate capabile să protejeze transporturile noastre împotriva flotelor britanice, deoarece operațiunile lor depindeau de condițiile meteorologice, fie și numai din acest motiv. Nu se putea aștepta ca, nici măcar pentru o perioadă scurtă, aviația noastră să poată compensa lipsa supremației navale.” Raeder 2001, pp. 324–325. Marele amiral Karl Dönitz considera că superioritatea aeriană nu era suficientă și a recunoscut: „Nu dețineam nici controlul aerului, nici al mării; și nici nu ne aflam în vreo poziție care să ne permită să le obținem.” Dönitz 2012, p. 114.
  4. ^ Mai multe astfel de districte, precum Reichskommissariat Moskowien (Moscova), Reichskommissariat Kaukasien (Caucaz) și Reichskommissariat Turkestan (Turkestan), au fost propuse în cazul în care aceste zone ar fi fost aduse sub stăpânire germană.

Referințe

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ Weikart, Richard (). „Introduction”. Hitler's Religion: The Twisted Beliefs that Drove the Third Reich. Skyhorse Publishing. p. unpaginated. ISBN 978-1-62157-551-1. Accesat în . However, there was no official Nazi position on religion, except perhaps for the rather vague and minimalist position that some kind of God existed. 
  2. ^ Shirer, William L. (1960). Ascensiunea și căderea celui de-al Treilea Reich. New York: Simon & Schuster. p. 5. LCCN 60-6729.
  3. ^ Butzer, Hermann (), „DAS „DRITTE REICH" IM DRITTEN REICH: Der Topos „Drittes Reich" in der nationalsozialistischen Ideologie und Staatslehre”, Der Staat, 42 (4), p. 601, ISSN 0038-884X, accesat în  
  4. ^ Lauryssens, Stan (1999). Omul care a inventat Al Treilea Reich: viața și vremurile lui Arthur Moeller van den Bruck. Stroud, Anglia: p. 102. Sutton, ISBN: 978-0-7509-1866-4.
  5. ^ „Hiperinflația din Republica de la Weimar (1921-1924)”. RegieLive. Accesat în . 
  6. ^ „Se împlinesc 100 ani de la ocuparea regiunii germane Ruhr de către Franţa şi Belgia”. Mediafax. . Accesat în . 
  7. ^ Davidson, Eugene (), The Making of Adolf Hitler: The Birth and Rise of Nazism (în engleză), University of Missouri Press, ISBN 978-0-8262-1117-0, accesat în  
  8. ^ Goldhagen, Daniel (1996). Hitler's Willing Executioners: Ordinary Germans and the Holocaust. p. 85. New York: Knopf. ISBN: 978-0-679-44695-8.
  9. ^ Evans, Richard J. (2003). The Coming of the Third Reich. pp. 179–180. New York: Penguin. ISBN: 978-0-14-303469-8.
  10. ^ Kershaw, Ian (2008). Hitler: A Biography. p. 81. New York: W. W. Norton & Company. ISBN: 978-0-393-06757-6.
  11. ^ Evans, Richard J. (2003). The Coming of the Third Reich. pp. 180–181. New York: Penguin. ISBN: 978-0-14-303469-8.
  12. ^ Evans, Richard J. (2003). The Coming of the Third Reich. pp. 181, 189. New York: Penguin. ISBN: 978-0-14-303469-8.
  13. ^ Childers, Thomas (2017). The Third Reich: A History of Nazi Germany. p. 103. New York: Simon & Schuster. ISBN: 978-1-45165-113-3.
  14. ^ Shirer, William L. (1960). Ascensiunea și căderea celui de-al Treilea Reich. pp. 136–137. New York: Simon & Schuster. LCCN 60-6729.
  15. ^ Goldhagen, Daniel (1996). Hitler's Willing Executioners: Ordinary Germans and the Holocaust. p. 87. New York: Knopf. ISBN: 978-0-679-44695-8.
  16. ^ Evans, Richard J. (2003). The Coming of the Third Reich. pp. 293, 302. New York: Penguin. ISBN: 978-0-14-303469-8.
  17. ^ Shirer, William L. (1960). Ascensiunea și căderea celui de-al Treilea Reich. pp. 183–184. New York: Simon & Schuster. LCCN 60-6729.
  18. ^ Evans, Richard J. (2003). The Coming of the Third Reich. pp. 329–334. New York: Penguin. ISBN: 978-0-14-303469-8.
  19. ^ Evans, Richard J. (2003). The Coming of the Third Reich. pp. 354, 359. New York: Penguin. ISBN: 978-0-14-303469-8.
  20. ^ Evans, Richard J. (2003). The Coming of the Third Reich. p. 351. New York: Penguin. ISBN: 978-0-14-303469-8.
  21. ^ Shirer, William L. (1960). Ascensiunea și căderea celui de-al Treilea Reich. p. 196. New York: Simon & Schuster. LCCN 60-6729.
  22. ^ Evans, Richard J. (2003). The Coming of the Third Reich. p. 336. New York: Penguin. ISBN: 978-0-14-303469-8.
  23. ^ Shirer, William L. (1960). Ascensiunea și căderea celui de-al Treilea Reich. p. 199. New York: Simon & Schuster. LCCN 60-6729.
  24. ^ Evans, Richard J. (2003). The Coming of the Third Reich. pp. 358–359. New York: Penguin. ISBN: 978-0-14-303469-8.
  25. ^ Shirer, William L. (1960). Ascensiunea și căderea celui de-al Treilea Reich. p. 201. New York: Simon & Schuster. LCCN 60-6729.
  26. ^ Evans, Richard J. (2003). The Coming of the Third Reich. pp. 109, 637. New York: Penguin. ISBN: 978-0-14-303469-8.
  27. ^ Koonz, Claudia (2003). Conștiința nazistă (The Nazi Conscience). p. 73. Cambridge, MA: Belknap Press a Harvard University Press. ISBN: 978-0-674-01172-4.
  28. ^ Shirer, William L. (1960). Ascensiunea și căderea celui de-al Treilea Reich. p. 202. New York: Simon & Schuster. LCCN 60-6729.
  29. ^ Shirer, William L. (1960). Ascensiunea și căderea celui de-al Treilea Reich. p. 268. New York: Simon & Schuster. LCCN 60-6729.
  30. ^ Evans, Richard J. (2003). The Coming of the Third Reich. p. 14. New York: Penguin. ISBN: 978-0-14-303469-8.
  31. ^ Cuomo, Glenn R. (1995). Politica culturală național-socialistă. p. 231. New York: Palgrave MacMillan. ISBN: 978-0-312-09094-4.
  32. ^ a b McNab, Chris (2009). The Third Reich. p. 54. London: Amber Books. ISBN: 978-1-906626-51-8.
  33. ^ McNab, Chris (2009). The Third Reich. p. 56. London: Amber Books. ISBN: 978-1-906626-51-8.
  34. ^ Kershaw, Ian (2008). Hitler: A Biography. pp. 309–314. New York: W. W. Norton & Company. ISBN: 978-0-393-06757-6.
  35. ^ Evans, Richard J. (2003). The Coming of the Third Reich. pp. 31–34. New York: Penguin. ISBN: 978-0-14-303469-8.
  36. ^ Kershaw, Ian (2008). Hitler: A Biography. pp. 306–313. New York: W. W. Norton & Company. ISBN: 978-0-393-06757-6.
  37. ^ Overy, R. J. (), The dictators : Hitler's Germany and Stalin's Russia, Internet Archive, New York : W.W. Norton & Co., p. 63, ISBN 978-0-393-02030-4, accesat în  
  38. ^ Evans, Richard J. (2003). The Coming of the Third Reich. p. 44. New York: Penguin. ISBN: 978-0-14-303469-8.
  39. ^ Shirer, William L. (1960). Ascensiunea și căderea celui de-al Treilea Reich. pp. 226–227. New York: Simon & Schuster. LCCN 60-6729.
  40. ^ Kershaw, Ian (2008). Hitler: A Biography. p. 317. New York: W. W. Norton & Company. ISBN: 978-0-393-06757-6.
  41. ^ Shirer, William L. (1960). Ascensiunea și căderea celui de-al Treilea Reich. p. 230. New York: Simon & Schuster. LCCN 60-6729.
  42. ^ Kershaw, Ian (2008). Hitler: A Biography. pp. 50-59. New York: W. W. Norton & Company. ISBN: 978-0-393-06757-6.
  43. ^ Hildebrand, Klaus (), The Third Reich, Internet Archive, London ; Boston : Allen & Unwin, pp. 20–21, ISBN 978-0-04-943033-4, accesat în  
  44. ^ Childers, Thomas (2017). The Third Reich: A History of Nazi Germany. p. 248. New York: Simon & Schuster. ISBN: 978-1-45165-113-3.
  45. ^ Evans, Richard J. (2003). The Coming of the Third Reich. p. 344. New York: Penguin. ISBN: 978-0-14-303469-8.
  46. ^ Evans, Richard J. (2003). The Coming of the Third Reich. p. 366. New York: Penguin. ISBN: 978-0-14-303469-8.
  47. ^ Walk, Joseph (1996). Das Sonderrecht für die Juden im NS-Staat: Eine Sammlung der gesetzlichen Maßnahmen und Rechtlinien, Inhalt und Bedeutung (in German) (2nd ed.). pp. 1–128. Heidelberg: Müller Verlag. ISBN: 978-3-82521-889-8.
  48. ^ Friedländer, Saul (2009). Nazi Germany and the Jews, 1933–1945. pp. 44–53. New York: Harper Perennial. ISBN: 978-0-06-135027-6.
  49. ^ Childers, Thomas (2017). The Third Reich: A History of Nazi Germany. pp. 351–356. New York: Simon & Schuster. ISBN: 978-1-45165-113-3.
  50. ^ Shirer, William L. (1960). Ascensiunea și căderea celui de-al Treilea Reich. pp. 209–210. New York: Simon & Schuster. LCCN 60-6729.
  51. ^ Evans, Richard J. (2003). The Coming of the Third Reich. p. 618. New York: Penguin. ISBN: 978-0-14-303469-8.
  52. ^ Shirer, William L. (1960). Ascensiunea și căderea celui de-al Treilea Reich. pp. 210–212. New York: Simon & Schuster. LCCN 60-6729.
  53. ^ Evans, Richard J. (2003). The Coming of the Third Reich. pp. 338–339. New York: Penguin. ISBN: 978-0-14-303469-8.
  54. ^ Evans, Richard J. (2003). The Coming of the Third Reich. p. 623. New York: Penguin. ISBN: 978-0-14-303469-8.
  55. ^ Kitchen, Martin (2006). O istorie a Germaniei moderne, 1800–2000. p. 271. Malden, MA: Blackwell. ISBN: 978-1-4051-0040-3.
  56. ^ Evans, Richard J. (2003). The Coming of the Third Reich. p. 629. New York: Penguin. ISBN: 978-0-14-303469-8.
  57. ^ Evans, Richard J. (2003). The Coming of the Third Reich. p. 633. New York: Penguin. ISBN: 978-0-14-303469-8.
  58. ^ a b Evans, Richard J. (2003). The Coming of the Third Reich. pp. 632–637. New York: Penguin. ISBN: 978-0-14-303469-8.
  59. ^ Evans, Richard J. (2003). The Coming of the Third Reich. p. 641. New York: Penguin. ISBN: 978-0-14-303469-8.
  60. ^ Shirer, William L. (1960). Ascensiunea și căderea celui de-al Treilea Reich. p. 297. New York: Simon & Schuster. LCCN 60-6729.
  61. ^ Steiner, Zara (2011). Triumful întunericului: Istoria internațională europeană 1933–1939. pp. 181–251. Oxford; New York: Oxford University Press. ISBN: 978-0-19-921200-2.
  62. ^ Evans, Richard J. (2003). The Coming of the Third Reich. pp. 646–652. New York: Penguin. ISBN: 978-0-14-303469-8.
  63. ^ Evans, Richard J. (2003). The Coming of the Third Reich. p. 667. New York: Penguin. ISBN: 978-0-14-303469-8.
  64. ^ Kershaw, Ian (2008). Hitler: A Biography. p. 417. New York: W. W. Norton & Company. ISBN: 978-0-393-06757-6.
  65. ^ Kershaw, Ian (2008). Hitler: A Biography. p. 419. New York: W. W. Norton & Company. ISBN: 978-0-393-06757-6.
  66. ^ Evans, Richard J. (2003). The Coming of the Third Reich. pp. 668–669. New York: Penguin. ISBN: 978-0-14-303469-8.
  67. ^ Evans, Richard J. (2003). The Coming of the Third Reich. pp. 671–674. New York: Penguin. ISBN: 978-0-14-303469-8.
  68. ^ Gilbert, Martin and Gott, Richard, The Appeasers (Weidenfeld Goldbacks, Weidenfeld and Nicholson, Londra, 1967), p. 178.
  69. ^ Mazower, Mark (2008). Imperiul lui Hitler: Cum au condus naziștii Europa. pp. 264–265. New York; Toronto: Penguin. ISBN: 978-1-59420-188-2.
  70. ^ Weinberg, Gerhard L. (2010) [1970]. Politica externă a lui Hitler 1933–1939: Drumul către Al Doilea Război Mondial. p. 60. New York: Enigma Books. ISBN: 978-1-929631-91-9.
  71. ^ Evans, Richard J. (2003). The Coming of the Third Reich. pp. 689–690. New York: Penguin. ISBN: 978-0-14-303469-8.
  72. ^ Kershaw, Ian (2008). Hitler: A Biography. p. 486. New York: W. W. Norton & Company. ISBN: 978-0-393-06757-6.
  73. ^ Evans, Richard J. (2003). The Coming of the Third Reich. p. 691. New York: Penguin. ISBN: 978-0-14-303469-8.
  74. ^ Kershaw, Ian (2008). Hitler: A Biography. p. 496. New York: W. W. Norton & Company. ISBN: 978-0-393-06757-6.
  75. ^ Snyder, Timothy (2010). Tărâmurile sângelui: Europa între Hitler și Stalin. p. 116. New York: Basic Books. ISBN: 978-0-465-00239-9.
  76. ^ „Septembrie 1939: peste 50.000 de polonezi se refugiază în România”. historia.ro. Accesat în . 
  77. ^ Ana-Maria Cătănuş (). „The Polish government, treasury and refugees in Romania” (PDF). Institute of European Network Remembrance and Solidarity in Warsaw. p. 2. Accesat în . 
  78. ^ Team, Editorial (), „6 septembrie 1939: România se declară neutră - Istorie&Civilizatie”, Istorie&Civilizatie - Historia magistra vitae (în engleză), accesat în  
  79. ^ a b „Recurs la istorie: acorduri economice româno-germane | Ziarul Naţiunea”. Accesat în . 
  80. ^ „Relația Hitler-Mussolini: interesele unei prietenii politice”. historia.ro. Accesat în . 
  81. ^ a b „Apropierea Ungariei revizioniste de Germania în perioada interbelică”. historia.ro. Accesat în . 
  82. ^ „De ce au colaborat spionii francezi cu Germania nazistă?”. historia.ro. Accesat în . 
  83. ^ a b c d Kershaw, Ian (2008). Hitler: A Biography. New York: W. W. Norton & Company. ISBN: 978-0-393-06757-6.
  84. ^ Shirer, William L. (1960). Ascensiunea_și_căderea_celui_de-al_Treilea_Reich. p. 803. New York: Simon & Schuster. LCCN 60-6729.
  85. ^ „Secvența românească a bătăliei de la Stalingrad”. historia.ro. Accesat în . 
  86. ^ Weinberg, Gerhard L. (2005) [1994]. A World at Arms: A Global History of World War II. p. 414. Cambridge; Oxford: Cambridge University Press. ISBN: 978-0-521-85316-3.
  87. ^ User, Super (). „Razboiul Rece etapizare si elemente”. administrare.info. Accesat în . 
  88. ^ „Axis Alliance in World War II | Holocaust Encyclopedia”, Holocaust Encyclopedia (în engleză), accesat în  
  89. ^ „Calendar 1 septembrie: 1939 - Germania nazistă a invadat Polonia, declanșând cel de-al Doilea Război Mondial”. historia.ro. Accesat în . 
  90. ^ „1 septembrie 1939: ziua invadării Poloniei” (în engleză). https://defapt.ro. . Accesat în .  Legătură externa în |publisher= (ajutor)
  91. ^ Beevor, Antony (2012). The Second World War. p. 32. New York: Little, Brown. ISBN: 978-0-316-02374-0.
  92. ^ „Who controlled the ghettos? – The Holocaust Explained: Designed for schools” (în engleză). . Accesat în . 
  93. ^ Longerich, Peter (2010). Holocaust: The Nazi Persecution and Murder of the Jews. p. 144. Oxford; New York: Oxford University Press. ISBN: 978-0-19-280436-5.
  94. ^ Evans, Richard J. (2003). The Coming of the Third Reich. p. 15. New York: Penguin. ISBN: 978-0-14-303469-8.
  95. ^ Beevor, Antony (2012). The Second World War. p. 40. New York: Little, Brown. ISBN: 978-0-316-02374-0.
  96. ^ a b Donges, Alexander (), „Import Dependence and Strategic War Planning – The German Iron and Steel Industry, 1933–1945”, The International History Review (în engleză), 46 (4), pp. 486–499, doi:10.1080/07075332.2024.2323490, ISSN 0707-5332, accesat în  
  97. ^ a b „The April 1940 German Invasion of Denmark and Norway | The Globe at War”. www.globeatwar.com. Accesat în . 
  98. ^ „England History - Conflict Norway”. www.englandhistory.com. Accesat în . 
  99. ^ a b c d e f Beevor, Antony (2012). The Second World War. New York: Little, Brown. ISBN: 978-0-316-02374-0.
  100. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p Shirer, William L. (1960). Ascensiunea și căderea celui de-al Treilea Reich. New York: Simon & Schuster. LCCN 60-6729.
  101. ^ Mazower, Mark (2008). Imperiul lui Hitler: Cum au condus naziștii Europa. New York; Toronto: Penguin. ISBN: 978-1-59420-188-2.
  102. ^ a b c d e Mazower, Mark (2008). Imperiul lui Hitler: Cum au condus naziștii Europa. New York; Toronto: Penguin. ISBN: 978-1-59420-188-2.
  103. ^ a b c d e Evans, Richard J. (2003). The Coming of the Third Reich. New York: Penguin. ISBN: 978-0-14-303469-8.
  104. ^ Kershaw, Ian (2000b). Hitler, 1936–1945: Nemesis. New York; London: W. W. Norton & Company. ISBN: 978-0-393-32252-1.
  105. ^ Harding, Thomas (23 august 2006). „Bătălia Angliei a fost câștigată pe mare. Discutați”. The Telegraph.
  106. ^ a b Tomasevich, Jozo (1975). War and Revolution in Yugoslavia, 1941–1945: The Chetniks. Stanford, CA: Stanford University Press. ISBN: 978-0-8047-0857-9.
  107. ^ a b Richter, Heinz A. (1998). Greece in World War II (in Greek). transl by Kostas Sarropoulos. Athens: Govostis. ISBN: 978-960-270-789-0.
  108. ^ Clark, Lloyd (2012). Kursk: The Greatest Battle: Eastern Front 1943. London: Headline Review. ISBN: 978-0-7553-3639-5.
  109. ^ „Operation Barbarossa” (în engleză). Sky HISTORY TV channel. Accesat în . 
  110. ^ a b „University of Chicago Press Journals: Cookie absent” (în engleză). RCNi Company Limited. doi:10.1086/244076. Accesat în . 
  111. ^ Kuchewar (). „Nazi Germany” (în engleză). kuchewar. Accesat în . 
  112. ^ „JHR Archive — Soviet scorched-earth warfare: Facts and consequences”. www.historiography-project.com. Accesat în . 
  113. ^ „Hunger Plan - Reference.org” (în engleză). Reference.org Encyclopedia and Reference Library. Accesat în . 
  114. ^ David M. Glantz (), When Titans clashed, Internet Archive, University of Kansas, ISBN 978-0-7006-0899-7, accesat în  
  115. ^ Melvin, Mungo (2010). Manstein: Hitler's Greatest General. London: Weidenfeld & Nicolson. ISBN: 978-0-297-84561-4.
  116. ^ a b c d e f g h i Evans, Richard J. (), The Third Reich at war, Internet Archive, Penguin Press, ISBN 978-1-59420-206-3, accesat în  
  117. ^ a b c Ian Kershaw (), The end, Internet Archive, Penguin Press, ISBN 978-1-59420-314-5, accesat în  
  118. ^ BMLVS - Abteilung Kommunikation - Referat 3. „Bundesheer - TRUPPENDIENST - Ausgabe 2/2015 - Der Luftkrieg 1944/45 über Österreich” (în germană). www.bundesheer.at. Arhivat din original la . Accesat în . 
  119. ^ NDR.de, Henning Strüber. „"Operation Hydra": Bomben auf Hitlers Raketenschmiede in Peenemünde” (în germană). ndr.de. Accesat în . 
  120. ^ DER SPIEGEL, Hamburg, Germany. „Tief vergraben, nicht dran rühren - DER SPIEGEL 2/2005” (în germană). web.archive.org. Arhivat din original în . Accesat în . 
  121. ^ Goeschel, Christian (2009). Suicide in Nazi Germany. Oxford; New York: Oxford University Press. ISBN: 978-0-19-953256-8.
  122. ^ Hubert, Michael (1998). Deutschland im Wandel. Geschichte der deutschen Bevölkerung seit 1815 (în germană). Stuttgart: Steiner, Franz Verlag. ISBN: 978-3-515-07392-9.
  123. ^ Overmans, Rüdiger (2000) [1999]. Deutsche militärische Verluste im Zweiten Weltkrieg. Beiträge zur Militärgeschichte (în germană). München: R. Oldenbourg. ISBN: 978-3-486-56531-7.
  124. ^ Overy, Richard (2014). The Bombers and the Bombed: Allied Air War Over Europe 1940–1945. New York: Viking. ISBN: 978-0-698-15138-3.
  125. ^ „Germany reports | WorldCat.org” (în engleză). search.worldcat.org. Accesat în . 
  126. ^ „Bundesarchiv - "Euthanasie" im Nationalsozialismus” (în germană). www.bundesarchiv.de. Accesat în . 
  127. ^ Hoffmann, Peter (1996) [1977]. The History of the German Resistance, 1933–1945. Montreal: McGill-Queen's University Press. ISBN: 978-0-7735-1531-4.
  128. ^ Beevor, Antony (2002). Berlin: The Downfall 1945. London: Viking-Penguin Books. ISBN: 978-0-670-03041-5.
  129. ^ a b Evans, Richard J. (), The Third Reich in power, 1933-1939, Internet Archive, Penguin Press, ISBN 978-1-59420-074-8, accesat în  
  130. ^ Longerich, Peter (2010). Holocaust: The Nazi Persecution and Murder of the Jews. Oxford; New York: Oxford University Press. ISBN: 978-0-19-280436-5.
  131. ^ Umbreit, Hans (2003). „Europa lui Hitler: Sfera germană de putere”. În Kroener, Bernhard; Müller, Rolf-Dieter; Umbreit, Hans (ed.). Germania și al Doilea Război Mondial, vol. 5. Organizarea și mobilizarea în sfera germană de putere. Partea a 2-a: Administrația de război, economia și resursele de forță de muncă, 1942–1944/5. Oxford; New York: Oxford University Press. ISBN: 978-0-19-820873-0.

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]

Vezi și

[modificare | modificare sursă]

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Germania_Nazistă&oldid=17534965