Luna

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Lunii)
Salt la: Navigare, căutare
Luna Moon symbol decrescent.svg
FullMoon2010.jpg
Lună plină văzută din emisfera nordică a Pământului
Nomenclatură
Denumit după
Lumină  Modificați la Wikidata
Caracteristici orbitale⁠(d)
Perigeu 362 600 km
(356 400370 400 km)
Apogeu 405 400 km
(404 000406 700 km)
384399 km  (0.00257 UA)[1]
Excentricitatea 0.0549[1]
27.321661 z
(27 z 7 h 43 min 11.5 s[1])
29.530589 z
(29 z 12 h 44 min 2.9 s)
1.022 km/s
Înclinația 5.145° față de ecliptică[2][a]
În regresie cu o revoluție la 18,61 ani
În progresie cu o revoluție la 8,85 ani
Satelit pentru Pământ[b][3]
Caracteristici fizice
Raza medie
1737.1 km  (0,273 din a Pământului)[1][4][5]
1738.1 km  (0,273 din a Pământului)[4]
Raza polară
1736.0 km  (0,273 din a Pământului)[4]
Turtire⁠(d) 0.0012[4]
Circumferință 10921 km  (ecuatorial)
3.793×107 km2  (0,074 din a Pământului)
Volum 2.1958×1010 km3  (0,020 din al Pământului)[4]
Masă 7.342×1022 kg  (0012300 din a Pământului)[1][4]
Densitate medie
3.344 g/cm3[1][4]
0.606 × Pământ
1.62 m/s2  (0.1654 g⁠(d))[4]
0.3929±0.0009[6]
2.38 km/s
27.321661 d  (sincronă)
Viteza de rotație ecuatorială
4.627 m/s
Albedo 0.136[7]
Temp. la suprafață min med max
Ecuator 100 K 220 K 390 K
85°N  150 K 230 K[8]
29.3 to 34.1 arcminute⁠(d)[4][d]
Atmosfera[9]
Presiunea la suprafață
  • 10−7 Pa (1 picobar)  (ziua)
  • 10−10 Pa (1 femtobar)   (noaptea)[e]
Compoziția volumetrică

Luna este un corp astronomic care orbitează planeta Pământ, fiind singurul său satelit natural permanent⁠(d). Este al cincilea cel mai mare⁠(d) satelit natural din Sistemul Solar, și cel mai mare dintre sateliți planetari relativ la dimensiunea planetei pe care o orbitează (obiectul său primar⁠(d)). După satelitul lui Jupiter, Io, Luna este al doilea cel mai dens satelit dintre cei ale căror densități sunt cunoscute.

Se consideră că Luna s-a format acum circa 4,51 miliarde de ani, nu mult după Pământ⁠(d). Există mai multe ipoteze pentru originea sa; cea mai acceptată explicație este că Luna s-a format din resturile rămase după un impact uriaș⁠(d) între Pământ și un corp de dimensiunile lui Marte, numit Theia.

Luna este în rotație sincronă cu Pământul, adică arată întotdeauna aceeași față către el, partea vizibilă fiind marcată de mări lunare⁠(d) vulcanice întunecate, care umplu spațiile dintre zonele înalte ale scoarței și craterele de impact mai proeminente. Văzută de pe Pământ, este al doilea obiect ceresc vizibil de pe Pământ ca strălucire, după Soare. Suprafața sa este de fapt întunecată, deși prin comparație cu cerul nopții pare foarte luminoasă, reflectanță⁠(d) doar puțin mai mare decât cea a asfaltului⁠(d) uzat. Influența ei gravitațională produce mareele oceanice, mareele de uscat⁠(d), și o ușoară prelungire⁠(d) a zilei.

Distanța orbitală actuală a Lunii este de 384.400 km,[10][11] sau 1,28 secunde-lumină. Această valoare este de aproximativ treizeci de ori mai mare ca diametrul Pământului, mărimea aparentă pe cer fiind aproape la fel de mare ca cea a Soarelui, ca urmare Luna acoperă Soarele aproape perfect în timpul eclipselor totale de Soare. Această potrivire de aparență vizuală nu va continua în viitorul îndepărtat, pentru că distanța între Lună și Pământ este într-o lentă creștere.

Programul Luna⁠(d) al Uniunii Sovietice a fost primul care a ajuns pe Lună cu nave spațiale fără echipaj⁠(d) în 1959; Programul Apollo al NASA din Statele Unite ale Americii a realizat singurele misiuni umane până în prezent, începând cu prima orbită a Lunii efectuată de misiunea Apollo 8, în 1968, și continuând cu șase aselenizări între 1969 și 1972, prima fiind a misiunii Apollo 11. Aceste misiuni au adus rocă lunară⁠(d) care a fost folosită pentru a dezvolta o înțelegere geologică⁠(d) a originii Lunii, a structurii ei interne⁠(d), și a istoriei mai recente⁠(d). De la misiunea Apollo 17 din 1972, Luna a fost vizitată doar de nave spațiale fără echipaj.

În cultura umană, atât proeminența naturală a Lunii pe cerul Pământului, cât și ciclul ei regulat de faze așa cum apare de pe Pământ, au oferit referințe culturale și influențe pentru societățile umane și culturile din timpuri imemoriale. Astfel de influențe culturale pot fi găsite în limbă, sistemele de calendare lunare⁠(d), artă⁠(d) și mitologie⁠(d).

Numele și etimologia[modificare | modificare sursă]

Luna, colorată în roșu, în timpul unei eclipse lunare

Termenul românesc „Luna” (scris cu inițială mică atunci când e utilizat cu sensul de unitate de timp sau ca sinonim pentru „satelit”, dar nu și cu referire la satelitul Pământului) provine din latinescul lūna, dintr-un mai vechi *louksna, la rândul său provenit din radicalul indoeuropean leuk- cu sensul de „lumină” sau „lumină reflectată”;[12][13] din același radical provine și cuvântul avestic raoxšna („strălucitoare”),[14] și alte forme din limbile baltice, slave, din armeană și din limbile toharice;[13] se pot găsi paralele semantice și în sanscrită, unde apare chandramā („luna”,[15] considerată divinitate[16]) și în greaca antică, cu σελήνη selḗnē (de la σέλας sélas, „strălucire”, „splendoare”), exemple care păstrează sensul de „luminos”, deși cu etimologii diferite.[12]

În limbile germanice, numele Lunii provine din termenul proto-germanic *mǣnōn[17], asimilat probabil din cuvântul grecesc antic μήν și din latinescul mensis, care provin din radicalul indoeuropean comun *me(n)ses.[18] De la *mǣnōn rezultă probabil și anglo-saxonul mōna (atestat în documente scrise de la 725 e.n.), transformat succesiv în mone (pe la 1135) de unde a devenit cuvântul actual moon.[17] Termenul german actual Mond este direct legat etimologic cu cel de Monat (lună, ca interval de timp) și se referă la perioada fazelor Lunii.[19]

Formarea[modificare | modificare sursă]

Au fost propuse mai multe variante de mecanisme care ar fi dus la formarea Lunii cu 4,51 miliarde de ani în urmă, [f] și la circa 60 de milioane de ani după originea Sistemului Solar.[20] Printre aceste mecanisme s-au numărat fisiunea Lunii din scoarța Pământului, prin forța centrifugă⁠(d)[21] (care ar necesita un moment cinetic inițial al Pământului prea mare),[22] capturarea gravitațională a unui corp anterior format[23] (care ar necesita atmosferă a Pământului mult prea întinsă, pentru a disipa energia corpului aflat în trecere),[22] și formarea Pământului și Lunii împreună din discul de acreție primordial (care nu explică însă lipsa de metale de pe Lună).[22] Aceste ipoteze nu pot explica nici momentul cinetic mare al ansamblului Pământ–Lună.[24]

Ipoteza predominantă este că sistemul Pământ–Lună s-a format ca rezultat al impactului unui corp de dimensiunile lui Marte (numit Theia) cu proto-Pământul⁠(d) (impactul gigant⁠(d)), care a scos material pe orbita Pământului, material care apoi s-a adunat prin acțiunea gravitației pentru a forma actualul sistem Pământ-Lună.[25][26]

Partea îndepărtată a Lunii are o scoarță, cu 48 km mai groasă decât cea dinspre Pământ. Se consideră că aceasta este din cauza faptului că Luna a rezultat din amalgamarea a două corpuri diferite.

Această ipoteză, deși nu este perfectă, explică probabil cel mai bine dovezile găsite. Cu optsprezece luni înainte de o conferință ținută în octombrie 1984 despre originile Lunii, Bill Hartmann, Roger Phillips și Jeff Taylor i-au provocat pe colegii cercetători ai Lunii: „Aveți optsprezece luni. Întoarceți-vă la datele de la Apollo, mergeți înapoi la calculatoare, faceți tot ce trebuie, dar hotărâți-vă. Nu veniți la conferința noastră dacă nu aveți ceva de spus despre nașterea Lunii.” La conferința din 1984 de la Kona, Hawaii, ipoteza impactului gigant a devenit cea mai populară.

Înainte de conferință, erau partizani ai celor trei ipoteze „tradiționale”, plus câțiva care începeau să ia în serios impactul gigant, și între ei era un mare grup apatic care nu credea că se poate ajunge la vreo concluzie. După aceea, mai erau, în esență, numai două grupuri: tabăra impactului gigant și agnosticii.[27]

Se crede că impacturile-gigant erau ceva frecvent în Sistemul Solar timpuriu. Simulările pe calculator ale unui impact-gigant au produs rezultate în concordanță cu masa miezului lunii și cu momentul cinetic actual al sistemului Pământ–Lună. Aceste simulări arată și că mare parte din Lună a rezultat din corpul cu care s-a ciocnit proto-Pământul, și nu din proto-Pământ.[28] Simulările mai recente sugerează că o fracțiune mai mare din Lună a rezultat din masa inițială a Pământului.[29][30][31][32] Studiul meteoriților proveniți din corpuri din Sistemului Solar interior, cum ar fi Marte și Vesta arată că au compoziții pe izotopi de oxigen și tungsten foarte diferite în comparație cu Pământul, în timp ce Pământul și Luna au compoziții izotopice aproape identice. Egalizarea izotopică a sistemului Pământ-Lună ar putea fi explicată prin amestecul post-impact a materialelor vaporizate care le-au format pe cele două,[33] deși această ipoteză încă se mai discută.[34]

Cantitatea mare de energie eliberată din impact și din re-acreția ulterioară a acelor materiale în sistemul Pământ-Lună ar fi topit învelișul exterior al Pământului, formând un ocean de magmă.[35][36] Similar, Luna nou-formată ar fi fost și ea afectată și a avut propriul său ocean de magmă lunar⁠(d); estimările adâncimii sale variază de la circa 500 km la întreaga sa adâncime (1.737 km).[35]

În timp ce ipoteza impactului-gigant ar explica multe linii de dovezi, există încă unele probleme nerezolvate, dintre care cele mai multe implică compoziția Lunii.[37]

În 2001, o echipă de la Institutul Carnegie din Washington a raportat cea mai precisă măsurare a semnăturilor izotopice ale rocilor lunare.[38] Spre surprinderea lor, echipa a constatat că rocile din programul Apollo purtau o amprentă izotopică identică cu pietrele de pe Pământ, și că erau diferite de aproape toate celelalte corpuri din Sistemul Solar. Deoarece se credea că mare parte din materialul care a intrat pe orbită pentru a forma Luna provenea de la Theia, această observație a fost neașteptată. În 2007, cercetătorii de la California Institute of Technology au anunțat că sunt mai puțin de 1% șanse ca Theia și Pământul să fi avut semnături izotopice identice.[39] Publicată în 2012, o analiză a izotopilor de titan din probele recoltate de pe Lună de misiunea Apollo au arătat că Luna are aceeași compoziție ca și Pământul,[40] ceea ce contrazice⁠(d) ceea ce era de așteptat în cazul în care Luna s-ar fi format departe de orbita Pământului sau de Theia. Variațiile ipotezei impactului-gigant pot explica aceste date.

Caracteristici fizice[modificare | modificare sursă]

Structura internă[modificare | modificare sursă]

Structura Lunii
Compoziția chimică a regolitului suprafeței lunare (calculată din rocile de scoarță)[41]
Compus Formulă Compoziție (% masă)
Mări Munți
siliciu SiO2 45.4% 45.5%
alumină Al2O3 14.9% 24.0%
oxid de calciu CaO 11.8% 15.9%
oxid de fier (II) FeO 14.1% 5.9%
magnezie MgO 9.2% 7.5%
dioxid de titan TiO2 3.9% 0.6%
oxid de sodiu Na2O 0.6% 0.6%
Total 99.9% 100.0%

Luna este un corp diferențiat⁠(d): are o scoarță, o manta și un nucleu distincte din punct de vedere geochimic. Luna are un miez interior bogat în fier cu o rază de 240 kilometri (150 mi) și un lichid de bază exterior, în principal format din fier lichid, cu o rază de aproximativ 300 km. În jurul miezului este un strat limită parțial topit cu o rază de aproximativ 500 km.[42][43] Se consideră că această structură s-ar fi dezvoltat prin cristalizarea fracționată⁠(d) a unui ocean global de magmă⁠(d) la scurt timp după ce s-a format Luna acum 4,5 miliarde de ani.[44] Cristalizarea acestui ocean de magmă ar fi creat o manta mafică⁠(d) din precipitarea și scufundarea mineralelor olivină, clinopiroxen și ortopiroxen; după ce aproximativ trei sferturi din magma oceanului a cristalizat, s-ar fi format minerale plagioclase mai mici în densitate, care au plutit deasupra, formând o scoarță.[45] Ultimele lichide care au cristalizat ar fi fost inițial prinse între scoarță și manta, cu o abundență mare de elemente incompatibile⁠(d) și producătoare de căldură. În concordanță cu acest punct de vedere, cartografierea geochimică făcută din orbită sugerează că scoarța este în cea mai mare parte anortosit⁠(d). Eșantioanele de rocă lunară ale lavelor care au erupt pe suprafață din topirea parțială în manta confirmă compoziția mafică a mantalei, care este mult mai bogată în fier decât cea a Pământului.[1] Scoarța este, în medie, de aproximativ 50 kilometri grosime.[1]

Luna este al doilea cel mai dens satelit din Sistemul Solar, după Io.[46] Cu toate acestea, miezul interior al Lunii este mic, cu o rază de aproximativ 350 kilometri sau mai puțin,[1] în jur de 20% din raza Lunii. Compoziția sa nu este bine definită, dar este probabil fier metalic aliat cu o cantitate mică de sulf și nichel; analizele rotației variabile în timp a Lunii sugerează că este cel puțin parțial topit.[47]

Geologia suprafeței[modificare | modificare sursă]

Topography of the Moon measured from the Lunar Orbiter Laser Altimeter on the mission Lunar Reconnaissance Orbiter, referenced to a sphere of radius 1737.4 km
Topografia Lunii

Topografia Lunii a fost măsurată cu altimetrie laser⁠(d) și analiză a imaginilor stereo⁠(d).[48] Cele mai vizibile caracteristici topografice⁠(d) sunt uriașul bazin Polul Sud–Aitken⁠(d) de pe fața ascunsă, cu circa 2.240 km în diametru, cel mai mare crater de pe Lună și al doilea cel mai mare crater de impact confirmat din Sistemul Solar⁠(d).[49] La 13 km adâncime, fundul său este cel mai jos punct de pe suprafața Lunii.[50] Cele mai mari înălțimi de pe suprafața Lunii sunt situate direct la nord-est, și s-a sugerat că ar putea să fi fost îngroșate de impactul oblic care a dus la formarea bazinului Polul Sud–Aitken.[51] Alte mari bazine de impact, cum ar fi Imbrium⁠(d), Serenitatis⁠(d), Crisium⁠(d), Smythii⁠(d), și Orientale⁠(d), posedă și ele altitudini joase și muchii ridicate la nivel regional.[52] Partea ascusă a suprafaței lunare este, în medie, cu aproximativ 1,9 kilometri mai sus decât cea vizibilă.[1]

Descoperirea unor povârnișuri de falie⁠(d) de către Lunar Reconnaissance Orbiter⁠(d) sugerează că Luna s-a micșorat în ultimele miliarde de ani, cu circa 90 m.[53] Caracteristici similare de contracție există și pe Mercur.

Caracteristici vulcanice[modificare | modificare sursă]

Lunar nearside with major maria and craters labeled
Fața vizibilă a Lunii cu mările⁠(d) și craterele⁠(d) mai importante etichetate

Câmpiile lunare mai întunecate și relativ lipsite de trăsături vizibile în mod clar cu ochiul liber, sunt numite mări⁠(d), întrucât odinioară se credea că sunt pline de apă;[54] acum se știe că sunt vaste bazine de lavă bazaltică solidificată. Deși similare bazalturilor terestre, bazalturile lunare au mai mult fier și le lipsesc mineralele modificate de apă.[55][56] majoritatea acestor lave au erupt sau au curs în depresiuni asociate craterelor de impact. Mai multe provincii geologice⁠(d) care conțin vulcani-scut⁠(d) și domuri vulcanice se găsesc în apropiere de mările de pe emisfera vizibilă.[57]

Aproape toate mările sunt pe partea vizibilă a Lunii, și acoperă 31% din suprafața acestei emisfere, față de 2% din emisfera ascunsă.[58] Se consideră că aceasta este cauzată de concentrația de elemente producătoare de căldură⁠(d) de sub scoarța din partea vizibilă, văzută pe hărțile geochimice obținute de către spectrometrul cu raze gamma al lui Lunar Prospector⁠(d), elemente care ar fi provocat încălzirea mantalei de dedesubt, topirea ei parțială, ridicarea ei la suprafață și erupția.[59][60] Mare parte din bazalturile marine⁠(d) ale Lunii au erupt în perioada imbriană, acum circa 3–3,5 miliarde de ani, deși unele probe datate radiometric sunt chiar și de 4,2 miliarde de ani.[61] Până de curând, cele mai vechi erupții, datate prin numărarea craterelor⁠(d), par să fi fost acum doar 1,2 miliarde de ani.[62] În 2006, un studiu al craterului Ina⁠(d), o mică depresiune în Lacus Felicitatis⁠(d), a găsit niște forme de relief ascuțite și relativ lipsite de praf care, din cauza lipsei de eroziune prin propagată de materialele în cădere, păreau a fi vechi de doar 2 milioane de ani.[63] Cutremurele lunare⁠(d) și emisiile de gaze indică și ele continuarea activității pe Lună. În 2014, NASA a anunțat „dovezi pe scară largă ale vulcanismului lunar tânăr” în 70 de porțiuni de mare neregulate⁠(d) identificate de Lunar Reconnaissance Orbiter⁠(d), unele de mai puțin de 50 de milioane de ani. Aceasta ridică posibilitatea ca mantaua lunară să fie mult mai caldă decât se credea anterior, cel puțin în emisfera apropiată, unde scoarța adâncă este substanțial mai caldă din cauza unei mai mari concentrații de elemente radioactive.[64][65][66][67] Puțin înainte de aceasta, au fost prezentate dovezi ale unui vulcanism bazaltic tânăr de 2-10 milioane de ani în interiorul craterului Lowell,[68][69] Marea Orientale, situată în zona de tranziție între emisferele vizibilă și ascunsă ale Lunii. O manta inițial mai fierbinte și/sau o îmbogățire locală a elementelor producătoare de căldură în manta ar putea fi responsabilă pentru o durată mai lungă a acestor activități și în partea îndepărtată a Mării Orientale.[70][71]

Regiunile de culoare mai deschisă ale Lunii sunt numite terrae, sau mai frecvent munți, deoarece acestea sunt mai înalte decât majoritatea mărilor. Datarea radiometrică indică o vârstă de 4,4 miliarde de ani, și poat reprezenta plagioclase⁠(d) acumulate⁠(d) din oceanul lunar de magmă⁠(d).[61][62] Spre deosebire de Pământ, se crede că nu s-au format munți mari pe Lună ca urmare a unor evenimente tectonice.[72]

Concentrația mărilor din emisfera vizibilă reflectă probabil scoarța substanțial mai groasă din munții emisferei ascunse, care s-ar putea sa se fi format într-un impact de viteză redusă cu un al doilea satelit al Pământului la câteva zeci de milioane de ani după formarea lor.[73][74]

Craterele de impact[modificare | modificare sursă]

A grey, many-ridged surface from high above. The largest feature is a circular ringed structure with high walled sides and a lower central peak: the entire surface out to the horizon is filled with similar structures that are smaller and overlapping.
Craterul lunar Daedalus⁠(d) pe emisfera ascunsă a Lunii

Celălalt proces geologic important care a afectat suprafața Lunii sunt craterele de impact,[75] cratere formate atunci când asteroizii și cometele se ciocnesc cu suprafața lunii. Pe Lună se estimează a fi aproximativ 300.000 de cratere mai mari de 1 km numai pe fața vizibilă a Lunii.[76] Scala geologică lunară⁠(d) se bazează pe cele mai importante evenimente de impact, între care Nectaris⁠(d), Imbrium⁠(d), și Orientale⁠(d), structuri caracterizate prin mai multe inele de material înălțat, de diametre între sute și mii de kilometri și asociate cu o centură largă de depozite de materiale ejectate care formează un orizont stratigrafic regional.[77] Lipsa unei atmosfere, a factorilor de eroziune asociați acesteia și lipsa unor procese geologice recente înseamnă că multe dintre aceste cratere sunt bine conservate. Deși au fost datate cu precizie doar câteva bazine multi-inel, ele sunt utile pentru atribuirea erelor geologice respective. Pentru că craterele de impact se acumulează în ritm aproape constant, numărarea craterelor pe unitatea de suprafață poate fi folosită pentru a estima vârsta suprafeței.[77] Vârstele radiometrice ale rocilor topite la impact colectate în timpul misiunilor Apollo⁠(d) se înscriu mai ales între 3,8 și 4,1 miliarde de ani: pornind de la această informație, s-a lansat ipoteza unui mare bombardament târziu.[78]

Pe partea superioară a scoarței Lunii este o pătură de rocă extrem de mărunțită⁠(d) (spartă în particule mai mici) și prelucrată de impacte⁠(d), numită regolit, modelată de procesele de impact. Cel mai fin regolit, sol lunar⁠(d) din sticlă de dioxid de siliciu, are o textură asemănătoare zăpezii și un miros asemănător prafului de pușcă ars.[79] Regolitul de pe suprafețele mai vechi este, în general, mai gros decât cel de pe suprafețele mai tinere: variază în grosime de la 10–20 kilometri în munți la 3–5 kilometri în mări.[80] Sub regolitul fin mărunțit este megaregolitul, un strat de piatră puternic fracturată de mulți kilometri grosime.[81]

Compararea imaginilor de înaltă rezoluție obținute de Lunar Reconnaissance Orbiter⁠(d) a relevat o rată contemporană a productiei de cratere semnificativ mai mare decât se estimase anterior. Se crede că un proces secundar de formare de cratere cauzat de materiale ejectate distale⁠(d) frământă primii doi centimetri de regolit de o sută de ori mai rapid decât sugerau modelele anterioare–într-un interval de timp de 81.000 de ani.[82][83]

Vârtejuri lunare în Reiner Gamma⁠(d)

Vârtejuri lunare[modificare | modificare sursă]

Vârtejurile lunare sunt niște forme de relief enigmatice găsite pe suprafața Lunii, care sunt caracterizate printr-un albedo mare, care apar optic imature (adică au caracteristicile optice ale unui regolit relativ tânăr), și de multe ori, prezintă o formă sinuoasă. Forma lor curbilinie este adesea accentuată de regiunile de albedo scăzut care meandrează în jurul vârtejurilor strălucitoare.

Prezența apei[modificare | modificare sursă]

Apa lichidă nu poate persista pe suprafața Lunii. Atunci când este expusă la radiații solare, apa se descompune rapid printr-un proces cunoscut sub numele de fotodisociere și se pierde în spațiu. Cu toate acestea, începând cu anii 1960, oamenii de știință au emis ipoteza că gheața ar poate fi depusă de impactul cometelor sau, eventual, produs de reacție între rocile lunare bogate în oxigen și hidrogenul din vântul solar, lăsând urme de apă care ar putea supraviețui în locurile reci din craterele permanent umbrite de la polii Lunii.[84][85] Simulări pe calculator sugerează că până la 14.000 km² din suprafață ar putea fi în umbră permanentă.[86] Prezența unor cantități utile de apă pe Lună este un factor important în a face din colonizarea Lunii un plan realizabil din punct de vedere al costurilor; alternativa de a transporta apă de pe Pământ ar avea un cost prohibitiv.[87]

Ulterior, s-au găsit urme de apă pe suprafața Lunii.[88] În 1994, experimentul radar bistatic⁠(d) aflat pe nava spațială Clementine⁠(d) a indicat existența unor buzunare mici, înghețate, de apă aproape de suprafață. Observațiile radar ulterioare efectuate de Arecibo sugerează însă că aceste descoperiri sunt mai degrabă roci ejectate din craterele de impact recente.[89] În 1998, spectrometrul cu neutroni⁠(d) al navei spațiale Lunar Prospector a arătat că sunt prezente concentrații mari de hidrogen în primul metru de adâncime al regolitului de lângă regiunile polare.[90] Bile vulcanice de lavă aduse pe Pământ la bordul navei Apollo 15, prezintă mici cantități de apă în interiorul lor.[91]

Nava spațială Chandrayaan-1 lansată în 2008 a confirmat ulterior existența apei la suprafață, cu instrumentul său Moon Mineralogy Mapper⁠(d). Spectrometrul a observat linii de absorbție comune radicalului hidroxil în lumina solară reflectată, ceea ce este un indiciu de prezență a unor mari cantități de gheață pe suprafața Lunii. S-a arătat că concentrațiile ar putea ajunge chiar la 1000 ppm⁠(d).[92] În 2009, LCROSS⁠(d) a trimis un obiect de impact cu masa de 2.300 kg într-un crater polar permanent umbrit, și a detectat cel puțin 100 kg de apă într-o coloană de materiale ejectate.[93][94] O altă examinare a datelor de la LCROSS a arătat că apa detectată ar putea fi mai degrabă în cantitate de 155±12 kg.[95]

În mai 2011, s-au raportat 615–1410 ppm de apă încastrate în eșantionul lunar 74220,[96] celebrul „sol sticlos portocaliu” bogat în titan, de origine vulcanică, adus de misiunea Apollo 17 în 1972. Acestea s-au format în timpul unor erupții explozive pe Lună acum circa 3,7 miliarde de ani. Această concentrație este comparabilă cu cea a magmei din mantaua superioară a Pământului. Deși prezintă un considerabil interes selenologic, acest anunț nu îi consolează pe amatorii de colonizare a Lunii—proba provine de la o adâncime de mulți kilometri, iar substanța este atât de dificil de accesat încât s-a găsit abia după 39 de ani, cu un instrument sofisticat de microextracție cu ioni.

Câmpul gravitațional[modificare | modificare sursă]

Hartă gravitațională a Lunii realizată de GRAIL⁠(d)

Câmpul gravitațional al Lunii a fost măsurat prin urmărirea deplasării Doppler a semnalelor radio emise de o navă spațială de pe orbită. Gravitația lunară prezintă masconi⁠(d), mari anomalii gravitaționale pozitive asociate unora dintre craterele de impact, produse în parte de fluxul mai dens de lavă bazaltică din mări care umple aceste cratere.[97][98] Anomaliile influențează mult orbita navelor în jurul Lunii. Există și câteva enigme: fluxul de lavă nu poate explica de unul singur întreaga signatură gravitațională, și există masconi care nu sunt puși în legătură cu vulcanismul din mări.[99]

Câmpul magnetic[modificare | modificare sursă]

Luna are un câmp magnetic extern de circa 1–100 nanotesla, de peste o sută de ori mai mic decât cel al Pământului⁠(d). Actualmente, nu are un câmp magnetic dipolar global, ci doar o magnetizare a scoarței, dobândită probabil în istoria timpurie, când încă mai funcționa ca dinam.[100][101] O parte din magnetizarea rămasă până acum ar putea proveni și de la câmpurile magnetice temporare generate în timpul unor mari evenimente de impact prin extinderea unui nor de plasmă generat de impact în prezența unui câmp magnetic ambiental. Această ipoteză este susținută de aparenta poziționare a celor mai mari magnetizări ale scoarței la antipozii⁠(d) celor mai mari cratere de impact.[102]

Atmosfera[modificare | modificare sursă]

Schiță realizată de astronauții din Apollo 17. Atmosfera lunară a fost ulterior studiată de Lunar Atmosphere and Dust Environment Explorer⁠(d).[103][104]

Luna are o atmosferă atât de rarefiată încât este aproape vid, cu o masă totală mai mică de 10 tone.[105] Presiunea acestei mase mici asupra suprafeței este de circa 3 × 10−15 atm (0.3 nPa); ea variază de-a lungul zilei lunare. Printre sursele sale se numără emanațiile de gaze⁠(d) și pulverizarea⁠(d), produs al bombardmentului solului lunar de către ioni din vântul solar.[9][106] Printre elementele detectate în ea se numără sodiul și potasiul, produse prin pulverizare (și care se găsesc și în atmosferele lui Mercur și Io); heliu-4 și neon[107] din vântul solar; și argon-40, radon-222, și poloniu-210⁠(d), emanate după formarea lor prin dezintegrare radioactivă în interiorul scoarței și mantalei.[108][109] Nu se știe de ce lipsesc unele specii (atomi sau molecule) neutre, cum ar fi oxigenul, azotul, carbonul, hidrogenul și magneziul, și care sunt prezente în regolit.[108] Vapori de apă au fost detectați de către Chandrayaan-1 și concentrația lor a fost observată a varia cu latitudinea, cu un maxim la circa 60–70 de grade; este posibil ca aceștia să fie generați prin sublimarea gheții din regolit.[110] Aceste gaze fie revin în regolit datorită gravitației Lunii, fie se pierd în spațiu în urma acțiunii presiunii radiației solare sau, dacă sunt ionizate, prin atracția exercitată de câmpul magnetic al vântului solar.[108]

Praf[modificare | modificare sursă]

Un nor permanent și asimetric de praf lunar⁠(d) există în jurul Lunii, el fiind format din mici particule provenite de la comete. Se estimează că 5 tone de particule de comete lovesc suprafața Lunii în fiecare zi. Particulele lovesc suprafața Lunii, antrenând praful deasupra Lunii. Praful rămâne deasupra Lunii circa 10 minute, ridicându-se 5 minute și coborând timp de alte 5. În medie, 120 kilograme de praf sunt prezente deasupra Lunii, ridicându-se până la 100 kilometri înălțime. Măsurători ale acestui praf au fost făcute de către LADEE⁠(d) prin Lunar Dust EXperiment (LDEX), între 20 și 100 kilometri deasupra suprafeței, într-o perioadă de șase luni. LDEX a detectat o medie de o particulă lunară de 0,3 micrometri în fiecare minut. Numărul particulelor de praf atingea apogeul în timpul ploilor de meteori Geminid, Quadrantid, Taurid de Nord, și Omicron Centaurid⁠(d), când Pământul și Luna trec prin cozile unor comete. Norul este asimetric, mai dens lângă limita între partea luminată și cea neluminată a Lunii.[111][112]

Anotimpuri[modificare | modificare sursă]

Înclinația axei Lunii în raport cu ecliptica este de doar 1,5424°,[113] mult mai puțin decât a Pământului, care are 23,44°. Din acest motiv, iluminarea solară a Lunii diferă mult mai puțin de la anotimp la anotimp, iar detaliile topografice joacă un rol crucial asupra efectelor sezoniere.[114] Din imaginile realizate de Clementine⁠(d) în 1994, se pare că patru regiuni muntoase de pe creasta craterului Peary⁠(d) de la polul nord al Lunii s-ar putea să rămână iluminate toată durata zilei lunare⁠(d), formând vârfuri de lumină permanentă⁠(d). Nu există astfel de regiuni la polul sud. Similar, există locuri care rămân permanent umbrite pe fundul multor cratere polare;[86] aceste cratere întunecate sunt extrem de reci: Lunar Reconnaissance Orbiter⁠(d) a măsurat cea mai scăzută temperatură de vară în craterele de la polul sud, la 35 K (−238 °C)[115] și doar 26 K (−247 °C) aproape de solstițiul de iarnă în craterul Hermite⁠(d) de la polul nord. Aceasta este cea mai scăzută temperatură din Sistemul Solar măsurată vreodată de o navă spațială, fiind mai scăzută chiar decât suprafața lui Pluto.[114] Sunt înregistrate și temperaturi medii ale suprafeței Lunii, dar acestea diferă mult de la loc la loc și de la umbră la expunerea la soare.[116]

Relația cu Pământul[modificare | modificare sursă]

Orbita[modificare | modificare sursă]

Earth has a pronounced axial tilt; the Moon's orbit is not perpendicular to Earth's axis, but lies close to Earth's orbital plane.
Schemă a sistemului Pământ–Lună
Satelitul DSCOVR⁠(d) observă Luna trecând prin fața Pământului

Luna efectuează o orbită completă în jurul Pământului în raport cu stelele fixe o dată la fiecare 27,3 zile[g] (perioada sa siderală). Întrucât Pământul se deplasează și el în același timp pe orbita sa în jurul Soarelui, durează puțin mai mult până când Luna ajunge în aceeași fază în raport cu Pământul, adică circa 29,5 zile[h] (perioada sa sinodică).[117] Spre deosebire de majoritatea sateliților altor planete, orbita Lunii este mai aproape de planul ecliptic decât de planul ecuatorial⁠(d) al planetei. Orbita Lunii este perturbată⁠(d) subtil de Soare și Pământ cu influențe mici, complexe și în interacțiune reciprocă. De exemplu, planul orbitei Lunii se rotește treptat⁠(d) o dată la fiecare 18,61[118] de ani, ceea ce afectează alte aspecte ale mișcării acesteia. Aceste efecte sunt descrise matematic de legile lui Cassini⁠(d).[119]

Dimensiunea relativă[modificare | modificare sursă]

Luna este excepțional de mare relativ la Pământ: un sfert din diametrul lui și 1/81 din masa lui.[117] Este cel mai mare satelit din Sistemul Solar în raport cu planeta pe care o orbitează,[i] rapoarte superioare găsindu-se doar la planetele pitice: Charon este mai mare relativ la planeta pitică Pluto, având 1/9 din masa acesteia.[j][120] Pământul și Luna sunt totuși considerate un sistem planetă–satelit, și nu o planetă dublă, deoarece baricentrul⁠(d) lor, adică centrul comun de masă, se află la 1.700 km (circa un sfert din raza Pământului) sub suprafața Pământului.[121]

Aspectul de pe Pământ[modificare | modificare sursă]

Luna apunând pe cerul de vest peste High Desert⁠(d) din California
Luna la pătrar, văzută de la Makarska, Croația

Luna se află în rotație sincronă: ea se rotește în jurul axei în aproximativ aceeași durată de timp cât îi ia să efectueze o revoluție în jurul Pământului. Aceasta are ca urmare faptul că are în permanență aproape aceeași față întoarsă către Pământ. Datorită efectului librației⁠(d), circa 59% din suprafața lunii se poate vedea de pe Pământ.

Luna se rotea cu viteză mai mare în trecut, dar la începutul istoriei ei, rotația a încetinit și a devenit sincronă în această orientare ca urmare a efectelor de frecare asociate cu deformările mareice produse de Pământ.[122] Cu timpul, energia de rotație a Lunii în jurul propriei axe s-a disipat sub formă de căldură, până când nu a mai rămas nicio rotație a Lunii relativ la Pământ. Fața Lunii îndreptată spre Pământ se numește fața apropiată, iar cea îndreptată în direcția opusă se numește fața îndepărtată. Fața îndepărtată este adesea denumită inexat „fața întunecată”, în realitate însă ea fiind iluminată la fel de des ca cea apropiată: o dată în fiecare zi lunară, în timpul fazei de lună nouă, observăm pe Pământ că fața apropiată este întunecată.[123] În 2016, folosind datele strânse de mai vechea misiune NASA Lunar Prospector⁠(d), oamenii de știință au găsit doă zone bogate în hidrogen pe părți opuse ale Lunii, probabil sub formă de gheață. Se speculează că aceste porțiuni ar fi fost polii Lunii acum câteva miliarde de ani, înainte de a-și sincroniza mișcarea cu a Pământului.[124]

Luna are un albedo excepțional de scăzut, ceea ce face ca ea să aibă o reflectanță doar puțin mai mare ca a asfaltului uzat. În ciuda acestui fapt, ea este cel mai strălucitor obiect de pe cer după Soare.[117][k] Aceasta se datorează parțial augmentării strălucirii dată de efectul de opoziție⁠(d); la pătrar, Luna este doar cu o zecime mai luminoasă decât la lună plină, și nu la jumătate.[125]

În plus, constanța coloristică⁠(d) din sistemul vizual⁠(d) recalibrează relațiile între culoarile unui obiect și spațiul înconjurător, și deoarece cerul din jur este comparativ mai întunecat, Luna luminată de Soare este percepută ca obiect strălucitor. Muchiile lunii pline par la fel de strălucitoare ca centrul, fără întunecare laterală⁠(d), datorită proprietăților reflective⁠(d) ale solului lunar⁠(d), care reflectă mai multă lumină înapoi spre Soare decât în alte direcții. Luna pare mai mare când este aproape de orizont, dar acesta este un efect pur psihologic, denumit iluzia Lunii⁠(d), descrisă pentru prima oară în secolul al VII-lea î.e.n.[126] Luna plină subîntinde un arc de circa 0,52° (în medie) pe cer, aproximativ aceeași mărime aparentă ca a Soarelui (see § Eclipse).

Cea mai mare altitudine a Lunii pe cer variază cu faza lunară și cu anotimpul. Luna plină este la punctul cel mai ridicat pe cer iarna. Ciclul nodurilor, de 18,61 ani are și el o influență: când nodul ascendent⁠(d) al orbitei lunare este la echinocțiul de iarnă, declinația lunară poate ajunge la circa 28° în fiecare lună. Aceasta înseamnă că Luna poate ajunge deasupra capului la latitudini de până la 28° de la ecuator, în loc de doar 18°. Orientarea semilunii depinde și ea de latitudinea de la punctul de observare: mai aproape de ecuator, un observator poate vedea o semilună cu partea luminată în jos.[127]

Lunea este vizibilă timp de două săptămâni la fiecare 27,3 zile la Polul Nord și Polul Sud. Lumina Lunii este utilizată de zooplanctonul din Oceanul Arctic atunci când Soarele este sub orizont timp de mai multe luni consecutiv.[128]

Superluna din 14 noiembrie 2016 a fost la 365.511 km depărtare[129] de centrul Pământului, cea mai apropiată distanță de după 26 ianuarie 1948. Se va mai apropia la o distanță similară abia la 25 noiembrie 2034.[130]

Distanța dintre Lună și Pământ variază de la circa 365.400 km la 406.700 km la perigeu și, respectiv, apogeu. La 14 noiembrie 2016, s-a aflat mai aproape de Pământ la lună plină decât a mai fost vreodată după 1948, cu 14% mai aproape decât cea mai îndepărtată poziție la apogeu.[131] Denumit „superlună”, acest punct coincide cu luna plină la un interval de o oră, și a fost cu 30% mai luminoasă decât atunci când s-a aflat la cea mai mare distanță, întrucât diametrul său unghiular a fost cu 14% mai mare, deoarece .[132][133][134] La niveluri mai scăzute, percepția umană a reducerii strălucirii ca procentaj este dată de formula:[135][136]

Când reducerea reală este de 1,00 / 1,30, sau de circa 0,770, reducerea percepută este de 0,877, sau de 1,00 / 1,14. Aceasta dă o creștere maximă percepută de 14% între apogeu și perigeu la aceeași fază.[137]

Au existat controverse istorice dacă trăsăturile de pe suprafața Lunii se schimbă sau nu în timp. Astăzi, multe din aceste afirmații sunt considerate iluzorii, rezultate fiind din observații efectuate în condiții de iluminare diferită, din slaba vedere astronomică⁠(d), sau din desene inadecvate. Erupțiile de gaze⁠(d) au însă loc uneori și ar putea fi responsabile pentru un procentaj minor al fenomenelor lunare tranzitive⁠(d). Recent, s-a sugerat că o regiune cu un diametru de circa 3 km de pe suprafața lunară s-a modificat printr-o erupție de gaze de acum un milion de ani.[138][139] Aspectul Lunii, ca și cel al Soarelui, poate fi afectat și de atmosfera Pământului: printre efectele comune se numără un halou⁠(d) de 22° format când lumina Lunii este refractată prin cristalele de gheață ale norilor cirrostratus aflați la mare altitudine, și alte inele coronale⁠(d) care apar când Luna este observată prin nori subțiri.[140]

Schimbările lunare ale unghiului între direcția de iluminare din partea Soarelui și aspectul de pe Pământ, și fazele Lunii care rezultă, așa cum sunt ele observate din emisfera nordică. Distanța Pământ–Lună nu este la scară.

Zona iluminată a sferei vizibile (gradul de iluminare) este dată de formula , unde este elongația (adică unghiul între Lună, observator (de pe Pământ) și Soare).

Efecte mareice[modificare | modificare sursă]

Over one lunar month more than half of the Moon's surface can be seen from Earth's surface.
Librația⁠(d) Lunii de-a lungul unei luni. Se observă și ușoara variație a dimensiunii vizuale a Lunii față de Pământ.

Atracția grafitațională pe care o exercită masele una față de cealaltă scade invers proporțional cu pătratul distanței între cele două mase. Ca urmare, atracția puțin mai puternică exercitată de Lună asupra părții Pământului aflată mai aproape de ea în comparație cu cea opusă conduce la forțele mareice. Forțele mareice afectează atât scoarța Pământului, cât și oceanele.

Cel mai evident efect al forțelor mareice este formarea a două umflături pe oceanele Pământului, una pe partea de Pământ dinspre lună, cealaltă pe cea opusă Lunii. Aceasta conduce la o creștere a nivelului mărilor, numită maree oceanică.[141] Cum Pământul se învârte în jurul propriei axe, una dintre aceste umflături oceanice (fluxul) ridică apa de „sub” Lună, în timp ce cealaltă este exact invers. Ca urmare, există două fluxuri și două refluxuri în circa 24 de ore.[141] Întrucât Luna orbitează Pământul în aceeași direcție ca și rotația Pământului, fluxurile au loc la distanțe de 12 ore și 25 de minute; cele 25 minute se datorează timpului pe care îl petrece Luna pe orbita Pământului. Soarele are același efect mareic asupra Pământului, dar forțele sale de atracție sunt doar 40% din cele ale Lunii; combinația de forțe dată de pozițiile relative la Pământ ale Lunii și Soarelui este responsabilă pentru mareele vii și mareele moarte.[141] Dacă Pământul ar fi o planetă de apă (fără continente) ar produce o maree de doar un metru, foarte previzibilă, dar mareele oceanice sunt modificate puternic de alte efecte: cuplarea prin frecare a apei cu rotația Pământului prin intermediul fundului oceanului, inerția mișcării apei, bazinele oceanice care sunt mai puțin adânci spre țărm, trecerea apei dintr-un bazin oceanic în altul.[142] Ca urmare, temporizarea mareelor în diferitele puncte ale Pământului este în primul rând determinat empiric și explicat teoretic.

Deși gravitația produce accelerație și mișcare în cadrul oceanelor lichide de pe Pământ, cuplajul gravitațional între Lună și masa solidă a Pământului este elastic și plastic. Rezultatul este un efect mareic mai pronunțat al Lunii asupra Pământului, care produce o umflătură a porțiunii solide a Pământului aflată cel mai aproape de Lună, care acționează ca un cuplu de forțe în opoziție față de rotația Pământului. Acest cuplu „consumă” moment cinetic și energie cinetică de rotație, încetinind rotația Pământului.[141][143] Acest moment cinetic pierdut de Pământ este transferat Lunii într-un proces care îndepărtează Luna, reducându-i viteza orbitală în jurul Pământului. Astfle, distanța între Pământ și Lună crește⁠(d), și viteza de rotație a Pământului scade.[143] Măsurătorile făcute cu reflectoare laser în timpul misiunilor Apollo au relevat că distanța între Lună și Pământ crește cu 38 mm pe an[144] (aproximativ viteza cu care cresc unghiile oamenilor).[145] Ceasurile atomice arată și ele că ziua pe Pământ crește cu circa 15 microsecunde⁠(d) pe an,[146] crescând usor viteza cu care se ajustează UTC prin secunde suplimentare. Lăsat să decurgă nestingherit, acest fenomen va continua până când rotația Pământului și perioada orbitală a Lunii se sincronizează. Ca urmare, Luna va ajunge să fie suspendată pe cer deasupra unui singur meridian, cum este actualmente cazul cu Pluto și satelitul său, Charon. Soarele însă va deveni o gigantă roșie care va cuprinde sistemul Pământ-Lună cu mult înainte să se întâmple aceasta.[147][148]

Similar, mareele acționează și asupra suprafeței Lunii cu o amplitudine de circa 10 cm și o perioadă de 27 de zile, cu două componente: una fixă datorată Pământului, întrucât se află în rotație sincronă, și una variabilă, produsă de Soare.[143] Componenta indusă de Pământ rezultă din librație⁠(d), un rezultat al excentricității orbitale a Lunii (dacă orbita Lunii ar fi perfect circulară, ar exista doar maree solare).[143] Librația modifică și unghiul din care se vede Luna, permițând observarea de-a lungul timpului, de pe Pământ, a unui total de 59% din suprafața ei.[117] Efectele cumulative ale acumulării de tensiune prin aceste forțe mareice produce cutremure lunare⁠(d). Cutremurele lunare sunt mult mai rare și mai slabe decât cele de pământ, deși cutremurele lunare pot dura până la o oră—durată semnificativ mai mare decât cutremurele terestre—din cauza absenței apei care atenuează vibrațiile seismice. Existența cutremurelor lunare este o descoperire neașteptată realizată cu ajutorul seismometrelor puse pe Lună de astronauții misiunilor Apollo între 1969 și 1972.[149]

Eclipse[modificare | modificare sursă]

The fiercely bright disk of the Sun is completely obscured by the exact fit of the disk of the dark, non-illuminated Moon, leaving only the radial, fuzzy, glowing coronal filaments of the Sun around the edge.
The bright disk of the Sun, showing many coronal filaments, flares and grainy patches in the wavelength of this image, is partly obscured by a small dark disk: here, the Moon covers less than a fifteenth of the Sun.
De pe Pământ, Luna și SOarele par a fi de aceeași dimensiune, după cum se observa la eclipsa de Soare din 1999 (stânga), în timp ce de pe nava spațială STEREO-B⁠(d) aflată pe o orbită în urma Pământului, Luna pare mult mai mică decât Soarele (dreapta).[150]

Eclipsele pot avea loc atunci când Soarele, Pământul și Luna sunt toate într-o linie dreaptă (așa-numita „sizigie⁠(d)”). Eclipsele de Soare au loc la lună nouă, când Luna este între Soare și Pământ. Eclipsele de Lună au în schimb loc la lună plină, când Pământul este între Soare și Lună. Dimensiunea aparentă a Lunii este aproximativ egală cu cea a Soarelui, ambele având o lățime de circa o jumătate de grad. Soarele este mult mai mare decât Luna, dar distanța exact de atâtea ori mai mare este cea care face să pară de aceeași dimensiune când sunt privite de pe Pământ. Variațiile de dimensiune aparentă, datorate orbitelor necirculare sunt și ele aproape la fel de mari, dar ciclurile diferă. De aceea, sunt posibile atât eclipse de Soare totale (în care Luna pare mai mare decât Soarele) cât și inelare (în care Luna pare mai mică decât Soarele).[151] La o eclipsă totală, Luna acoperă complet discul Soarelui și coroana devine vizibilă cu ochiul liber⁠(d). Deoarece distanța între Lună și Pământ crește treptat în timp,[141] diametrul unghiular aparent al Lunii este în scădere. De asemenea, în evoluția sa către faza de gigantă roșie, dimensiunea reală a Soarelui, împreună cu diametrul său aparent pe cer, cresc încet.[l] Combinația acestor două schimbări înseamnă că acum câteva sute de milioane de ani, Luna acoperea întotdeauna complet Soarele la eclipsele de Soare, și nu era posibilă nicio eclipsă inelară. La fel, peste câteva sute de milioane de ani, Luna nu va mai acoperi complet Soarele, și nu vor mai avea loc eclipse totale de Soare.[152]

Întrucât orbita Lunii în jurul Pământului este înclinată cu circa 5,145° (5° 9') față de orbita Pământului în jurul Soarelui, eclipsele nu au loc la fiecare lună plină și lună nouă. Pentru a avea loc o eclipsă, Luna trebuie să fie în apropierea intersecției celor două plane orbitale.[153] Periodicitatea și recurența eclipselor de Soare și de Lună sunt descrise de saros, care are o perioadă de aproximativ 18 ani.[154]

Deoarece Luna ne blochează permanent vederea pe o zonă circulară de pe cer cu diametrul de o jumătate de grad,[m][155] fenomenul asociat de ocultație are loc atunci când o stea strălucitoare sau o planetă trece prin spatele Lunii și nu mai este vizibilă. Astfel, o eclipsă de Soare este o ocultație a Soarelui. Deoarece Luna este comparativ mai aproape de Pământ, ocultațiile stelelor individuale nu sunt vizibile peste tot pe planetă în același timp. Din cauza precesiei orbitei Lunii, în fiecare an sunt ocultate alte stele.[156]

Observarea și explorarea[modificare | modificare sursă]

Studiile antice și medievale[modificare | modificare sursă]

Hartă a Lunii de Johannes Hevelius din Selenographia, sive Lunae descriptio⁠(d) (1647), prima hartă care cuprinde și zonele de librație⁠(d)
Studiu al Lunii în Micrographia⁠(d) de Robert Hooke, 1665

Înțelegerea ciclurilor Lunii a fost una din primele evoluții ale astronomiei: înainte de secolul al V-lea î.e.n., astronomii babilonieni înregistraseră ciclul Saros de 18 ani al eclipselor de Lună,[157] iar astronomii indieni⁠(d) descriseseră elongația lunară a Lunii.[158] Astronomul chinez⁠(d) Shi Shen⁠(d) (fl. secolul al IV-lea î.e.n.) dădea instrucțiuni pentru prezicerea eclipselor de Lună și de Soare.[159] Mai târziu, au fost înțelese forma fizică a Lunii și cauza luminii Lunii⁠(d). Filosoful grec antic Anaxagoras (d. 428 î.e.n.) gândea că Soarele și Luna sunt ambele pietre sferice gigantice, și că cea din urmă reflecta lumina primului.[160][161] Deși chinezii din timpul dinastiei Han credeau că Luna este energie echivalentă cu qi, teoria „influenței radiante” recunoștea și că lumina Lunii este doar o reflecție a celei de la Soare, iar Jing Fang⁠(d) (78–37 î.e.n.) observa sfericitatea Lunii.[162] În secolul al II-lea e.n., Lucian din Samosata a scris un roman în care eroii călătoreau pe Lună, care era locuită. în 499 e.n., astronomul indian Aryabhata menționa în Āryabhaṭīya⁠(d) că lumina solară reflectată este cauza strălucirii Lunii.[163] Astronomul și fizicianul Alhazen (965–1039) a constatat că lumina solară nu este reflectată de Lună ca o oglindă, ci că lumina este emisă în toate direcțiile de fiecare parte a suprafeței luminate de Soare a Lunii.[164] Shen Kuo (1031–1095) din dinastia Song a creat o alegorie care echivala creșterea și descreșterea Lunii cu o minge mare de argint reflectiv care, atunci când este îmbibată cu pulbere albă și observată dintr-o parte, arată ca o semilună.[165]

Schițele Lunii, după Galileo, din Sidereus Nuncius⁠(d)

În descrierea universului⁠(d) a lui Aristotel (384–322 î.e.n.), Luna marca limita între sferele elementelor muabile (pământ, apă, aer și foc), și stelele nemuritoare de eter, o filosofie influentă⁠(d) care avea să domine gândirea umană timp de secole.[166] În secolul al II-lea î.e.n. însă, Seleucus din Seleucia⁠(d) a emis ipoteza corectă că mareele sunt produse de atracția Lunii, și că înălțimea lor depinde de poziția Lunii în raport cu Soarele.[167] În același secol, Aristarh a calculat dimensiunea Lunii și distanța de la ea la Pământ⁠(d), obținând pentru distanță o valoare de circa douăzeci de ori raza Pământului. Aceste rezultate au fost mult îmbunătățite de Ptolemeu (90–168 e.n.): valorile obținute de el, distanță medie egală cu de 59 de ori raza Pământului și diametru egal cu 0,292 diametrul Pământului erau aproape de valorile exacte, de circa 60 și, respectiv, 0,273.[168] Arhimede (287–212 î.e.n.) proiectase un planetariu care putea calcula mișcările Lunii și ale altor corpuri din Sistemul Solar.[169]

În Evul Mediu, înainte de inventarea telescopului, Luna a fost din ce în ce mai mult recunoscută ca sferă, deși mulți credeau că este „perfect netedă”.[170]

În 1609, Galileo Galilei a realizat unul dintre primele desene telescopice ale Lunii în cartea sa Sidereus Nuncius⁠(d) și a observat că nu este netedă, ci are munți și cratere. A urmat cartografierea telescopică a Lunii: mai târziu în secolul al XVII-lea, eforturile lui Giovanni Battista Riccioli și Francesco Maria Grimaldi au condus la sistemul de denumire a reliefului Lunii folosit și astăzi. Lucrarea mai exactă din anii 1834–36 Mappa Selenographica de Wilhelm Beer⁠(d) și Johann Heinrich von Mädler⁠(d), și cartea lor asociată din 1837 Der Mond, primul studiu trigonometric precis al reliefului Lunii, cuprindea altitudinile a peste o mie de munți, și introducea studiul Lunii la precizii echivalente cu cele din geografia Pământului.[171] Se credea că craterele lunare, observate pentru prima oară de Galileo, sunt vulcanice. Aceasta până la când Richard Anthony Proctor⁠(d) a avansat în anii 1870 ideea că sunt formate de coliziuni.[117] Această ipoteză a căpătat susținere în 1892 prin experimentele geologului Grove Karl Gilbert⁠(d), și prin studiile comparative din deceniile anilor 1920 până în anii 1940,[172] care au dus la dezvoltarea stratigrafiei lunare⁠(d), care în anii 1950 devenea o ramură nouă și emergentă a astrogeologiei⁠(d).[117]

Cu navele spațiale[modificare | modificare sursă]

Secolul al XX-lea[modificare | modificare sursă]

Misiunile sovietice[modificare | modificare sursă]
Luna 2⁠(d), primul obiect făcut de om care a ajuns pe suprafața Lunii (stânga) și roverul lunar sovietic Lunohod 1⁠(d)

Cursa Spațială instigată de Războiul Rece între Uniunea Sovietică și Statele Unite au dus la o accelerare a interesului pentru explorarea Lunii⁠(d). După ce lansatoarele au căpătat capabilitățile necesare, aceste țări au trimis sonde fără echipaj uman în misiuni de observare din zbor, cu impact și cu aselenizare. Navele din programul Luna⁠(d) al Uniunii Sovietice au fost primele care au realizat mai multe obiective: după trei misiuni eșuate, fără nume, din 1958,[173] primul obiect făcut de om care a scăpat de gravitația Pământului și a trecut pe lângă Lună a fost Luna 1⁠(d); primul obiect făcut de om care a lovit suprafața Lunii a fost Luna 2⁠(d), și primele fotografii ale părții normal ascunse a Lunii au fost realizate de Luna 3⁠(d), toate în 1959.

Prima navă spațială care a efectuat o aselenizare ușoară a fost Luna 9 și primul vehicul fără echipaj care a orbitat în jurul Lunii a fost Luna 10⁠(d), ambele în 1966.[117] Eșantioane de rocă și sol⁠(d) au fost aduse înapoi pe Pământ de trei misiuni Luna de colectare de probe⁠(d) (Luna 16⁠(d) în 1970, Luna 20⁠(d) în 1972, și Luna 24⁠(d) în 1976), care au adus în total 0,3 kg.[174] Două rovere⁠(d) realizate în premieră au aselenizat în 1970 și 1973 în cadrul programului sovietic Lunohod.

Misiunile americane[modificare | modificare sursă]

La sfârșitul deceniului anilor 1950, la apogeul Războiului Rece, Forțele Terestre ale Statelor Unite (US Army) au efectuat un studiu de fezabilitate⁠(d) secret care propunea construcția pe Lună a unui avanpost militar cu echipaj uman denumit Proiectul Horizon⁠(d), cu potențialul de a efectua o gamă largă de misiuni, de la cercetări științifice până la bombardament nuclear asupra Pământului. Studiul includea posibilitatea de a efectua un test nuclear pe Lună.[175][176] Forțele Aeriene, care la acea dată erau în competiție cu Forțele Terestre pentru rolul de vârf de lance al programului spațial, și-a dezvoltat propriul plan similar cu numele Lunex⁠(d).[177][178][175] La ambele propuneri s-a renunțat în cele din urmă după ce programul spațial a fost în mare parte transferat de la armată la agenția civilă NASA.[178]

După angajamentul președintelui John F. Kennedy în 1961 de a realiza o aselenizare a unui echipaj uman înainte de sfârșitul deceniului, Statele Unite, în frunte cu NASA, au lansat o serie de sonde fără echipaj uman pentru a dezvolta înțelegerea suprafeței lunare pentru a pregăti misiunile umane: Programul Ranger⁠(d) al lui Jet Propulsion Laboratory a produs primele fotografii de detaliu; programul Lunar Orbiter⁠(d) a produs hărți ale întregii Luni; programul Surveyor⁠(d) a aselenizat cu prima sa navă spațială⁠(d) la patru luni după Luna 9. În paralel, s-a dezvoltat Programul Apollo cu echipaje umane; după o serie de teste cu și fără echipaj ale navei spațiale Apollo pe orbita Pământului, și împins înainte de perspectiva unui zbor lunar sovietic⁠(d), în 1968 Apollo 8 a efectuat prima misiune cu echipaj uman pe orbita Lunii. Aselenizarea ulterioară a primilor oameni în 1969 este considerată punctul culminant al Cursei Spațiale.[179]

Neil Armstrong a devenit primul om care a mers pe Lună, în calitate de comandant al misiunii americane Apollo 11 punând piciorul pe Lună la ora 02:56 UTC în ziua de 21 iulie 1969.[180] Circa 500 de milioane de oameni din toată lumea au urmărit transmisiunea directă a camerei de televiziune Apollo⁠(d), cea mai mare audiență de televiziune din istoria de până atunci.[181][182] Misiunile Apollo de la 11 la 17 (cu excepția lui Apollo 13, care a renunțat la aselenizarea planificată) au adus 380,05 kg de rocă și sol lunar în 2196 de eșantioane separate.[183] Aselenizarea și revenirea pe pământ au fost posibile datorită considerabilelor progrese tehnologice din prima parte a deceniului anilor 1960, în domenii cum ar fi chimia ablației, ingineria software și tehnologia de reintrare în atmosferă, precum și de managementul extrem de competent al enormei întreprinderi tehnice.[184][185]

În timpul misiunilor Apollo cu aselenizare, au fost instalate pe suprafața Lunii pachete de instrumente științifice. Stații temporare de instrumente⁠(d), cuprinzând sonde de flux termic, seismometre și magnetometre, au fost instalate la punctele de aselenizare Apollo 12⁠(d), 14, 15, 16 și 17. Transmisiunile în direct de date către Pământ au fost sistate spre sfârșitul lui 1977 din considerente financiare,[186][187] dar, întrucât tablourile de retroreflectoare colț-de-cub pentru telemetrie lunară laser⁠(d) de la acele stații sunt instrumente pasive, ele sunt încă utilizate. Telemetria acestor stații este calculată periodic din stații terestre cu o precizie de câțiva centimetri, iar datele din acest experiment sunt utilizate pentru a calcula limitele dimensiunii nucleului Lunii.[188]

Anii 1980–2000[modificare | modificare sursă]
Mozaic în culori artificiale⁠(d) construit dintr-o serie de 53 de imagini realizate prin trei filtre spectrale⁠(d) de sistemul de imagistică al navei Galileo în timp ce aceasta trecea peste regiunile nordice ale Lunii la 7 decembrie 1992.

După prima cursă spre Lună, au urmat niște ani de liniște, dar, începând cu deceniul anilor 1990, multe alte țări s-au implicat în exporarea directă a Lunii. În 1990, Japonia a devenit a treia țară care a dus un obiect pe orbita Lunii, cu nava spațială Hiten⁠(d). Aceasta a lansat o sondă mai mică, Hagoromo, pe orbita Lunii, dar transmițătorul s-a defectat, iar misiunea nu a mai fost utilă.[189] În 1994, SUA au trimis pe orbita lunară nava spațială Clementine⁠(d) dezvoltată într-un proiect comun NASA-Departamentul Apărării. Această misiune a obținut prima hartă topografică cvasiglobală a Lunii, și primele imagini globale multispectrale⁠(d) ale suprafeței lunare.[190] În 1998, aceasta a fost urmată de misiunea Lunar Prospector⁠(d), ale cărei instrumente au indicat prezența unui exces de hidrogen la polii Lunii, care probabil a fost produs de prezența gheții pe o adâncime de câțiva metri în regolitul din craterele permanent umbrite.[191]

India, Japonia, China, Statele Unite și Agenția Spațială Europeană au trimis fiecare orbiteri lunari. Dintre aceștea în special Chandrayaan-1 al Indian Space Research Organization⁠(d) a contribuit la confirmarea descoperirii de gheață lunară în craterele permanent umbrite de la poli și legată de regolitul lunar. Epoca post-Apollo a fost marcată și de două misiuni cu rover⁠(d): ultima misiune sovietică Lunohod din 1973, și misiunea chinezească curentă Chang'e 3⁠(d), care a pus în funcțiune roverul Yutu⁠(d) la 14 decembrie 2013. În conformitate cu Tratatul Spațiului Extraterestru⁠(d), Luna rămâne liberă pentru explorare în scopuri pașnice pentru toate țările.

Secolul al XXI-lea[modificare | modificare sursă]

Reprezentare artistică a unei viitoare colonii lunare

Nava spațială europeană SMART-1⁠(d), a doua navă cu propulsie cu ioni, s-a aflat pe orbita Lunii din 15 noiembrie 2004 până la impactul său cu Luna la 3 septembrie 2006, și a efectuat primul studiu detaliat al elementelor chimice de pe suprafața Lunii.[192]

Ambițiosul Program Chinez de Explorare Lunară⁠(d) a început cu Chang'e 1⁠(d), care a reușit să orbiteze Luna din 5 noiembrie 2007 până la impactul controlat din 1 martie 2009.[193] El a obținut o hartă completă a Lunii. Chang'e 2, începând cu octombrie 2010, a ajuns la Lună mai repede, a cartografiat Luna cu o rezoluție superioară de-a lungul unei perioade de opt luni, apoi a ieșit de pe orbita Lunii pentru a rămâne pentru o perioadă mai mare în punctul Lagrange L2 Pământ-Soare, înainte de a trece pe lângă asteroidul 4179 Toutatis la 13 decembrie 2012, după care s-a îndepărtat în spațiu. La 14 decembrie 2013, Chang'e 3⁠(d) a aselenizat cu un lander lunar, care la rândul său a desfășurat un rover lunar⁠(d), denumit Yutu (Chinese: 玉兔; în traducere literală „iepurele de jad”). Aceasta a fost primul soft landing⁠(d) de după Luna 24⁠(d) din 1976, și prima misiune cu rover lunar de la Lunohod 2⁠(d) din 1973. China intenționează să lanseze o altă misiune cu rover (Chang'e 4⁠(d)) înainte de 2020, urmată de o misiune de revenire cu probe⁠(d) (Chang'e 5⁠(d)) puțin după aceea.[194]

Între 4 octombrie 2007 și 10 iunie 2009, misiunea Kaguya a Agenției de Explorare Aerospațială a Japoniei, un orbiter lunar dotat cu o cameră video de înaltă definiție⁠(d), și doi sateliți radio-transmițători mici, a obținut date geofizice și a realizat primele filme HD din afara orbitei Pământului.[195][196] Prima misiune lunară a Indiei, Chandrayaan I, a orbitat din 8 noiembrie 2008 până la pierderea contactului la 27 august 2009, timp în care a realizat o hartă chimică, mineralogică și foto-geologică de înaltă rezoluție a suprafeței lunare și a confirmat prezența moleculelor de apă în solul lunar.[197] Indian Space Research Organization⁠(d) intenționa să lanseze în 2013 Chandrayaan-2⁠(d), care urma să cuprindă și un rover lunar robotic rusesc.[198][199] Eșecul misiunii rusești Fobos-Grunt⁠(d) a amânat și acest proiect.

Vârfurile centrale ale craterului lunar Copernic⁠(d) observate de LRO⁠(d), 2012
Formațiunea Ina⁠(d), 2009

SUA a contribuit la lansarea Lunar Reconnaissance Orbiter⁠(d) (LRO), a impactorului LCROSS⁠(d) și la observațiile ulterioare începând cu 18 iunie 2009; LCROSS și-a îndeplinit misiunea realizând un impact planificat și atent observat în craterul Cabeus⁠(d) la 9 octombrie 2009,[200] pe când LRO încă mai funcționează, adunând date precise de altimetrie lunară și realizând imagini de mare rezoluție. În noiembrie 2011, LRO a trecut peste craterul uriaș și puternic luminat Aristarh⁠(d). NASA a publicat fotografii ale craterului la 25 decembrie 2011.[201]

Două nave GRAIL⁠(d) ale NASA au început să orbiteze Luna pe la 1 ianuarie 2012,[202] într-o misiune de a afla mai multe despre structura internă a Lunii. Sonda LADEE⁠(d) a NASA, gândită pentru a studia exosfera lunară, a intrat pe orbită la 6 octombrie 2013.

Printre misiunile planificate se numără cea rusească Luna-Glob⁠(d): un lander fără echipaj și cu un set de seismometre, și un orbiter bazat pe misiunea marțiană eșuată Fobos-Grunt⁠(d).[203][204] Explorările lunare cu finanțare privată au fost promovate de Google Lunar X Prize, anunțat la 13 septembrie 2007, care oferă 20 de milioane de dolari oricui poate să aselenizeze cu un rover robotic pe Lună și să îndeplinească anumite criterii.[205] Shackleton Energy Company⁠(d) lucrează la un program de a iniția operațiuni la polul sud al Lunii pentru extragerea de apă și aprovizionarea depozitelor de combustibili⁠(d).[206]

NASA a început un plan de a relua misiunile umane⁠(d) după apelul președintelui SUA George W. Bush la 14 ianuarie 2004, în care cerea întoarcerea pe Lună înainte de 2019 și construcția unei baze lunare până în 2024.[207] S-a aprobat finanțare pentru Programul Constellation⁠(d) și s-au început teste pentru o navă spațială cu echipaj uman, pentru un vehicul de lansare⁠(d),[208] și studii în vederea unui proiect de bază lunară.[209] Programul a fost însă anulat în favoarea unei misiuni umane pe un asteroid până în 2025 și pentru o misiune umană de orbitare a planetei Marte până în 2035.[210] India și-a exprimat și ea speranța de a trimite o misiune umană pe Lună până în 2020.[211]

Planuri de misiuni comerciale[modificare | modificare sursă]

În 2007, X Prize Foundation împreună cu Google, au lansat Google Lunar X Prize pentru a încuraja expedițiile comerciale către Lună. Se va acorda un premiu de 20 de milioane de dolari de împărțit între asocierile private care vor ajunge pe Lună și va efectua anumite operațiuni până la sfârșitul lui martie 2018.[212][213] În august 2016, participau 16 echipe la concurs.[214]

În august 2016, guvernul american a acordat start-upului american Moon Express permisiune de a aseleniza.[215] A fost prima dată când o firmă privată a primit acest drept. Hotărârea este considerată un precedent care va contribui la definirea standardelor de reglementare a activităților comerciale în spațiu în viitor, întrucât deocamdată funcționarea companiilor fusese restricționată la Pământ și spațiul din imediata apropiere.[215]

Astronomie de pe Lună[modificare | modificare sursă]

Imagine în culori false a Pământului în lumină ultravioletă realizată de pe suprafața Lunii de misiunea Apollo 16. Partea dinspre soare reflectă multă lumină ultravioletă de la Soare, dar cea opusă prezintă doar benzi slabe de emisii UV de la aurorele produse de particule încărcate electric.[216]

De mulți ani, Luna este recunoscută drept un loc excelent pentru telescoape.[217] Este relativ în apropiere; vederea astronomică⁠(d) nu este o problemă; unele cratere din preajma polilor sunt permanent întunecați și reci, ceea ce este util mai ales pentru telescoapele cu infraroșu⁠(d); și radiotelescoapele aflate pe partea îndepărtată vor fi ecranate de zgomotul radio produs de comunicațiile pământene.[218] Deși solul lunar⁠(d) pune probleme pentru părțile mobile ale telescoapelor, el poate fi amestecat cu nanotuburi de carbon și poliepoxide⁠(d) și folosit la construcția de oglinzi de până la 50 metri în diametru.[219] Se poate realiza destul de ieftin un telescop zenital⁠(d) lunar cu lichid ionic.[220]

În aprilie 1972, misiunea Apollo 16 a înregistrat diferite fotografii astronomice și spectre de ultraviolet cu Far Ultraviolet Camera/Spectrograph⁠(d).[221]

Statutul legal[modificare | modificare sursă]

Deși landerele Luna⁠(d) au împrăștiat fanioane ale Uniunii Sovietice pe Lună, și s-au arborat simbolic drapele americane⁠(d) la locurile aselenizărilor astronauților Apollo⁠(d), nicio țară nu revendică vreun teritoriu de pe suprafața Lunii.[222] Rusia și SUA au semnat în 1967 Tratatul Spațiului Extraterestru⁠(d),[223] care definește Luna și întreg spațiul extraterestru drept „provincie a întregii omeniri⁠(d)”.[222] Acest tratat restricționează utilizarea Lunii în scopuri pașnice, interzicând explicit orice instalație militară și orice armă de distrugere în masă.[224] Acordul Lunii⁠(d) din 1979 a fost convenit pentru a restricționa exploatarea resurselor Lunii în folosul vreunei singure națiuni, dar în 2014, el era semnat și ratificat de doar 16 țări, dintre care niciuna nu efectuează operațiuni de explorare umană a spațiului⁠(d) și nici nu are vreun plan de a face aceasta.[225] Deși unii indivizi au revendicat Luna⁠(d) în întregime sau parțial, niciuna dintre aceste revendicări nu este considerată credibilă.[226][227][228]

În cultură[modificare | modificare sursă]

Personificare a Lunii într-o ediție din 1550 a cărții Liber astronomiae de Guido Bonatti⁠(d)

Mitologie[modificare | modificare sursă]

Luna și Soarele cu fețe de om (xilografie din 1493)

O litografie veche de 5000 de ani găsită la Knowth⁠(d), Irlanda, ar putea reprezenta Luna, și ar fi astfel cea mai veche reprezentare a ei descoperită în zilele de astăzi.[229] Contrastul între zonele mai înalte și mai luminoase și mările mai întunecate au fost interpretate de diferite culturi printre altele ca Omul de pe Lună⁠(d), sau ca iepurele⁠(d) și bizonul. În multe culturi antice și preistorice, Luna era personificată ca o zeitate⁠(d) sau ca alte fenomene supernaturale, și până astăzi mai persistă vederi astrologice asupra Lunii⁠(d).

În Orientul Apropiat Antic, zeul lunii (Sin/Nanna) era masculin. În mitologia greco-romană⁠(d), Soarele și Luna sunt reprezentate ca bărbat și, respectiv, femeie (Helios/Sol și Selene/Luna). Forma de semilună⁠(d) a fost folosită din vechime ca simbol pentru Lună. Zeița Selene era reprezentată ca purtând semiluna pe podoaba de pe cap într-un aranjament ce face aluzie la coarne. Semiluna și steaua datează și ele din Epoca Bronzului, reprezentând fie Soarele și Luna, fie Luna și planeta Venus. A ajuns să reprezinte zeița Artemis sau Hecate, și, prin patronajul lui Hecate, a ajuns să fie utilizată ca simbol al Bizanțului.

În Evul Mediu, a evoluat o tradiție iconografică de reprezentare a Soarelui și a Lunii cu chipuri de om.

Divizarea Lunii⁠(d) (în arabă انشقاق القمر) este o minune atribuită de musulmani profetului Mahomed.[230]

Calendar[modificare | modificare sursă]

Fazele regulate ale Lunii fac ca ea să fie un instrument convenabil pentru marcarea trecerii timpului, iar perioadele pătrarelor ei stau la baza multora dintre cele mai vechi calendare. Se crede că niște răboaje⁠(d) cu oase gravate datând încă de acum 20–30.000 de ani ar marca fazele Lunii.[231][232][233] Luna de circa 30 de zile este o aproximare a ciclului lunar. Cuvintele germanice provenite din radicalul protogermanic *mǣnṓth-, legat de cuvântul protogermanic *mǣnōn, indică utilizarea unui calendar lunar⁠(d) de către popoarele germanice (calendarul germanic⁠(d)) înainte de adoptarea unui calendar solar⁠(d).[234] Radicalul proto-indo-european pentru lună, *méh1nōt, derivă din radicalul verbal *meh1-, „a măsura”, „indicând o concepție funcțională asupra Lunii, respectiv însemn al lunii” (cf⁠(d) cuvintele măsură și menstrual),[235][236][237] și reflectă importanța Lunii pentru multe culturi antice în domeniul măsurării timpului (vezi latinescul mensis și grecescul μείς (meis) sau μήν (mēn), cu sensul de „lună”).[238][239][240][241] Majoritatea calendarelor istorice sunt lunisolare⁠(d). Calendarul islamic de secol al VII-lea este un excepțional exemplu de calendar lunar⁠(d) pur. Lunile sunt tradițional denumite după apariția hilalului⁠(d), sau a primei semiluni, peste orizont.[242]

„Răsărit de Luna”, 1884, pictură de Stanisław Masłowski⁠(d) (Muzeul Național, Cracovia, galerie a Muzeului Sukiennice)

Lunaticii[modificare | modificare sursă]

Luna a fost de mult timp asociată cu nebunia și lipsa rațiunii; cuvântul Lunatic⁠(d) derivă din numele Lunii. Filosofii Aristotel și Pliniu cel Bătrân susțineau că luna plină induce nebunia la persoanele susceptibile, crezând că creierul, care este predominant apă, trebuie să fie afectat de Lună și de puterea ei asupra mareelor, dar gravitația Lunii este prea slabă pentru a afecta o persoană individuală.[243] Chiar și astăzi, oameni care cred într-un efect lunar⁠(d) susțin că internările în spitalele de psihiatrie, accidentele rutiere, omuciderile sau sinuciderile au o frecvență mai mare la lună plină, dar zeci de studii invalidează aceste afirmații.[243][244][245][246][247]

Referințe[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Între 18,29° și 28,58° față de ecuatorul Pământului:[1]18,29° când longitudinea nodului ascendent al Lunii este de 180°, 28,58° când este 0°
  2. ^ Există mai mulți asteroizi din apropierea Pământului, între care 3753 Cruithne, care sunt coorbitali⁠(d) cu Pământul: orbitele lor îi aduc aproape de Pământ în unele perioade de timp, dar apoi se modifică pe termen lung (Morais et al, 2002). Aceștia sunt cvasisateliți – nu sunt sateliți, pentru că nu orbitează Pământul. Pentru alte informații, vezi Alți sateliți ai Pământului⁠(d).
  3. ^ „Valoarea maximă” este dată pe baza scalării luminozității de la valoarea de −12,74 dată pentru echivalența cu distanța centru-Lună de 378 000 km în NASA factsheet ca distanța minimă de referință Pământ–Lună dată acolo, după ce cea din urmă este corectată pentru a ține cont de raza ecuatorială a Pământului de 6 378 km, dând 350 600 km. „Valoarea minimă” (pentru o lună nouă îndepărtată) se bazează pe o scalare similară folosind distanța maximă Pământ–Lună de 407 000 km (dată în factsheet) și calculând străluncirea dată de clarul-de-Pământ asupra lunii noi. Strălucirea clarului de Pământ este [ albedoul Pământului × (raza Pământului / raza orbitei Lunii⁠(d))2 ] relativ la iluminarea solară directă care are loc la lună nouă. (albedoul Pământului = 0.367; raza Pământului = (raza polară × raza ecuatorială radius)½ = 6 367 km.)
  4. ^ Gama în care variază dimensiunile unghiulare date se bazează pe simpla scalare a următoarelor valori din factsheet: la o distanță între ecuatorul Pământului și centrul Lunii de 378 000 km, dimensiunea unghiulară este de 1896 arcsecunde⁠(d). Același factsheet dă și distanțele extreme Pământ–Lună de 407 000 km și 357 000 km. Pentru dimensiunea unghiulară maximă, distanța minimă trebuie să fie corectată pentru a ține cont de raza ecuatorială a Pământului de 6 378 km, de unde rezultă 350 600 km.
  5. ^ Lucey et al. (2006) dau 107 particule cm−3 ziua și 105 particule cm−3 noaptea. Împreună cu temperaturile ecuatoriale de la suprafață, de 390 K ziua și 100 K noaptea, legea gazelor ideale dă presiunea dată în infocasetă (rotunjită la cel mai apropiat ordin de mărime⁠(d)): 10−7 Pa ziua și 10−10 Pa noaptea.
  6. ^ Această vârstă este calculată prin datarea cu izotopi a zirconilor lunari.
  7. ^ Mai exact, perioada siderală medie a Lunii (de la stea fixă la stea fixă) este de 27,321661 zile (27 z 07 h 43 min 11,5 s), și perioada sa tropicală medie (de la echinocțiu la echinocțiu) este de 27,321582 zile (27 z 07 h 43 min 04,7 s) (Explanatory Supplement to the Astronomical Ephemeris, 1961,la p.107).
  8. ^ Mai exact, perioada sinodică medie a Lunii (între conjuncțiile solare medii) este 29,530589 zile (29 z 12 h 44 min 02.9 s) (Explanatory Supplement to the Astronomical Ephemeris, 1961, la p.107).
  9. ^ Nu există corelație puternică între dimensiunea planetelor și dimensiunea sateliților lor. Planetele mai mari tind să aibă doar mai mulți sateliți, mari și mici, decât planetele mai mici.
  10. ^ Cu 27% din diametru și 60% din densitatea Pământului, Luna are 1,23% din masa Pământului. Satelitul Charon este mai mare relativ la primarul său, Pluto, dar Pluto este acum considerată a fi o planetă pitică.
  11. ^ Magnitudinea aparentă a Soarelui este de −26,7, în timp ce a Lunii pline este de −12,7.
  12. ^ Vezi graficul din Sun#Life phases⁠(en). În prezent, diametrul Soarelui crește într-un ritm de aproape cinci procente la fiecare miliard de ani. Acesta este foarte similar cu ritmul în care scade diametrul unghiular aparent al Lunii pe măsură ce se îndepărtează de Pământ.
  13. ^ În medie, Luna acoperă o suprafață de 0,21078 grade pătrate pe cerul nopții.

Citări[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c d e f g h i j k Wieczorek, Mark A. et al. (2006). „The constitution and structure of the lunar interior”. Reviews in Mineralogy and Geochemistry⁠(d) 60 (1): 221–364. doi:10.2138/rmg.2006.60.3. 
  2. ^ a b Lang, Kenneth R. (2011), The Cambridge Guide to the Solar System, 2nd ed., Cambridge University Press.
  3. ^ Morais, M.H.M.; Morbidelli, A. (2002). „The Population of Near-Earth Asteroids in Coorbital Motion with the Earth”. Icarus⁠(d) 160 (1): 1–9. doi:10.1006/icar.2002.6937. Bibcode2002Icar..160....1M. 
  4. ^ a b c d e f g h i j Williams, Dr. David R. (2 februarie 2006). „Moon Fact Sheet”. NASA/National Space Science Data Center. http://nssdc.gsfc.nasa.gov/planetary/factsheet/moonfact.html. Accesat la 31 decembrie 2008. 
  5. ^ Smith, David E.; Zuber, Maria T.; Neumann, Gregory A.; Lemoine, Frank G. (1 ianuarie 1997). „Topography of the Moon from the Clementine lidar”. Journal of Geophysical Research⁠(d) 102 (E1): 1601. doi:10.1029/96JE02940. Bibcode1997JGR...102.1591S. 
  6. ^ Williams, James G.; Newhall, XX; Dickey, Jean O. (1996). „Lunar moments, tides, orientation, and coordinate frames”. Planetary and Space Science⁠(d) 44 (10): 1077–1080. doi:10.1016/0032-0633(95)00154-9. Bibcode1996P&SS...44.1077W. 
  7. ^ Matthews, Grant (2008). „Celestial body irradiance determination from an underfilled satellite radiometer: application to albedo and thermal emission measurements of the Moon using CERES”. Applied Optics⁠(d) 47 (27): 4981–93. doi:10.1364/AO.47.004981. PMID 18806861. Bibcode2008ApOpt..47.4981M. 
  8. ^ A.R. Vasavada; D.A. Paige; S.E. Wood (1999). „Near-Surface Temperatures on Mercury and the Moon and the Stability of Polar Ice Deposits”. Icarus⁠(d) 141 (2): 179–193. doi:10.1006/icar.1999.6175. Bibcode1999Icar..141..179V. 
  9. ^ a b Lucey, Paul; Korotev, Randy L. et al. (2006). „Understanding the lunar surface and space-Moon interactions”. Reviews in Mineralogy and Geochemistry⁠(d) 60 (1): 83–219. doi:10.2138/rmg.2006.60.2. 
  10. ^ How far away is the moon? :: NASA Space Place. http://spaceplace.nasa.gov/moon-distance/en/. 
  11. ^ Scott, Elaine. Our Moon: New Discoveries About Earth's Closest Companion. Houghton Mifflin Harcourt (2016) ISBN: 9780544750586. Pagina 7.
  12. ^ a b leuk” (în engleză). Online etimology dictionary. http://www.etymonline.com/index.php?allowed_in_frame=0&search=leuk. Accesat la 11 mai 2017. 
  13. ^ a b Fulvio Fusco (2014). Pianeti e Esopianeti. Nuove scoperte. Youcanprint. ISBN 88-911-5450-4 
  14. ^ Online Etymology Dictionary. http://www.etymonline.com/index.php?term=roxanne. Accesat la 25 septembrie 2011. 
  15. ^ Sanskrit Dictionary for Spoken Sanskrit. http://spokensanskrit.de/index.php?script=HK&beginning=0+&tinput=chandra&trans=Translate&direction=AU. 
  16. ^ Chandra. http://www.hindunet.org/god/planet_deities/chandra/index.htm. Accesat la 5 mai 2017. 
  17. ^ a b Barnhart, p. 487
  18. ^ moon” (în engleză). http://www.etymonline.com/index.php?term=moon. Accesat la 12 mai 2017. 
  19. ^ Grimm (1854). „MOND” (în germană). Deutsches Wörterbuch (ed. versiunea digitală). http://woerterbuchnetz.de/DWB/ 
  20. ^ Barboni, M.; Boehnke, P.; Keller, C.B.; Kohl, I.E.; Schoene, B.; Young, E.D.; McKeegan, K.D. (2017). „Early formation of the Moon 4.51 billion years ago”. Science Advances 3 (1): e1602365. doi:10.1126/sciadv.1602365. 
  21. ^ Binder, A.B. (1974). „On the origin of the Moon by rotational fission”. Luna 11 (2): 53–76. doi:10.1007/BF01877794. Bibcode1974Moon...11...53B. 
  22. ^ a b c Stroud, Rick (2009). The Book of the Moon. Walken and Company. pp. 24–27. ISBN 978-0-8027-1734-4 
  23. ^ Mitler, H.E. (1975). „Formation of an iron-poor moon by partial capture, or: Yet another exotic theory of lunar origin”. Icarus⁠(d) 24 (2): 256–268. doi:10.1016/0019-1035(75)90102-5. Bibcode1975Icar...24..256M. 
  24. ^ Stevenson, D.J. (1987). „Origin of the moon–The collision hypothesis”. Annual Review of Earth and Planetary Sciences⁠(d) 15 (1): 271–315. doi:10.1146/annurev.ea.15.050187.001415. Bibcode1987AREPS..15..271S. 
  25. ^ Taylor, G. Jeffrey (31 decembrie 1998). „Origin of the Earth and Moon”. Planetary Science Research Discoveries. Hawai'i Institute of Geophysics and Planetology. http://www.psrd.hawaii.edu/Dec98/OriginEarthMoon.html. Accesat la 7 aprilie 2010. 
  26. ^ Asteroids Bear Scars of Moon's Violent Formation”. 16 aprilie 2015. http://news.nationalgeographic.com/2015/04/150416-asteroids-scars-moon-formation-space/. 
  27. ^ Dana Mackenzie (21 iulie 2003). The Big Splat, or How Our Moon Came to Be. John Wiley & Sons⁠(d). pp. 166–168. ISBN 978-0-471-48073-0. https://books.google.com/books?id=omVaG7u4qG8C&pg=PA166 
  28. ^ Canup, R.; Asphaug, E. (2001). „Origin of the Moon in a giant impact near the end of Earth's formation”. Nature 412 (6848): 708–712. doi:10.1038/35089010. PMID 11507633. Bibcode2001Natur.412..708C. 
  29. ^ Earth-Asteroid Collision Formed Moon Later Than Thought”. National Geographic. 28 octombrie 2010. http://news.nationalgeographic.com/news/2007/12/071219-moon-collision.html. Accesat la 7 mai 2012. 
  30. ^ 2008 Pellas-Ryder Award for Mathieu Touboul”. Meteoritical Society⁠(d). 2008. http://digitalcommons.arizona.edu/objectviewer?o=uadc://azu_maps/Volume43/NumberSupplement/Touboul.pdf. 
  31. ^ Touboul, M.; Kleine, T.; Bourdon, B.; Palme, H.; Wieler, R. (2007). „Late formation and prolonged differentiation of the Moon inferred from W isotopes in lunar metals”. Nature 450 (7173): 1206–9. doi:10.1038/nature06428. PMID 18097403. Bibcode2007Natur.450.1206T. 
  32. ^ Flying Oceans of Magma Help Demystify the Moon's Creation”. National Geographic. 8 aprilie 2015. http://news.nationalgeographic.com/2015/04/150408-moon-form-giant-impact-earth. 
  33. ^ Pahlevan, Kaveh; Stevenson, David J. (2007). „Equilibration in the aftermath of the lunar-forming giant impact”. Earth and Planetary Science Letters⁠(d) 262 (3–4): 438–449. doi:10.1016/j.epsl.2007.07.055. Bibcode2007E&PSL.262..438P. 
  34. ^ Nield, Ted (2009). „Moonwalk (summary of meeting at Meteoritical Society's 72nd Annual Meeting, Nancy, France)”. Geoscientist⁠(d) 19: 8. Există o versiune arhivată la 27 septembrie 2012. https://web.archive.org/web/20120927034348/http://www.geolsoc.org.uk/gsl/geoscientist/geonews/page6072.html. 
  35. ^ a b Warren, P. H. (1985). „The magma ocean concept and lunar evolution”. Annual Review of Earth and Planetary Sciences⁠(d) 13 (1): 201–240. doi:10.1146/annurev.ea.13.050185.001221. Bibcode1985AREPS..13..201W. 
  36. ^ Tonks, W. Brian; Melosh, H. Jay (1993). „Magma ocean formation due to giant impacts”. Journal of Geophysical Research⁠(d) 98 (E3): 5319–5333. doi:10.1029/92JE02726. Bibcode1993JGR....98.5319T. 
  37. ^ Daniel Clery (11 octombrie 2013). „Impact Theory Gets Whacked”. Science 342 (6155): 183–185. doi:10.1126/science.342.6155.183. PMID 24115419. Bibcode2013Sci...342..183C. 
  38. ^ Wiechert, U. et al. (1 octombrie 2001). „Oxygen Isotopes and the Moon-Forming Giant Impact”. Science 294 (12): 345–348. doi:10.1126/science.1063037. PMID 11598294. Bibcode2001Sci...294..345W. http://www.sciencemag.org/cgi/content/abstract/294/5541/345. Accesat la 5 iulie 2009. 
  39. ^ Pahlevan, Kaveh; Stevenson, David (1 octombrie 2007). „Equilibration in the Aftermath of the Lunar-forming Giant Impact”. Earth and Planetary Science Letters⁠(d) 262 (3–4): 438–449. doi:10.1016/j.epsl.2007.07.055. Bibcode2007E&PSL.262..438P. 
  40. ^ Titanium Paternity Test Says Earth is the Moon's Only Parent (University of Chicago)”. Astrobio.net. http://www.astrobio.net/pressrelease/4673/titanium-paternity-test-says-earth-is-the-moons-only-parent. Accesat la 3 octombrie 2013. 
  41. ^ Taylor, Stuart Ross (1975). Lunar science: A post-Apollo view. Pergamon Press⁠(d). p. 64. http://articles.adsabs.harvard.edu//full/1975lspa.book.....T/0000064.000.html 
  42. ^ Brown, D.; Anderson, J. (6 ianuarie 2011). „NASA Research Team Reveals Moon Has Earth-Like Core”. NASA. http://www.nasa.gov/topics/moonmars/features/lunar_core.html. 
  43. ^ Weber, R. C.; Lin, P.-Y.; Garnero, E. J.; Williams, Q.; Lognonne, P. (21 ianuarie 2011). „Seismic Detection of the Lunar Core”. Science 331 (6015): 309–312. doi:10.1126/science.1199375. PMID 21212323. http://www.earth.northwestern.edu/people/seth/351/lunarcore.2011.pdf. 
  44. ^ Nemchin, A.; Timms, N.; Pidgeon, R.; Geisler, T.; Reddy, S.; Meyer, C. (2009). „Timing of crystallization of the lunar magma ocean constrained by the oldest zircon”. Nature Geoscience⁠(d) 2 (2): 133–136. doi:10.1038/ngeo417. Bibcode2009NatGe...2..133N. 
  45. ^ Shearer, Charles K. et al. (2006). „Thermal and magmatic evolution of the Moon”. Reviews in Mineralogy and Geochemistry⁠(d) 60 (1): 365–518. doi:10.2138/rmg.2006.60.4. 
  46. ^ Schubert, J. (2004). „Interior composition, structure, and dynamics of the Galilean satellites.”. în F. Bagenal. Jupiter: The Planet, Satellites, and Magnetosphere. Cambridge University Press. pp. 281–306. ISBN 978-0-521-81808-7 
  47. ^ Williams, J. G.; Turyshev, S. G.; Boggs, D. H.; Ratcliff, J. T. (2006). „Lunar laser ranging science: Gravitational physics and lunar interior and geodesy”. Advances in Space Research⁠(d) 37 (1): 67–71. doi:10.1016/j.asr.2005.05.013. Bibcode2006AdSpR..37...67W. 
  48. ^ Spudis, Paul D.; Cook, A.; Robinson, M.; Bussey, B.; Fessler, B. (1 ianuarie 1998). „Topography of the South Polar Region from Clementine Stereo Imaging”. Workshop on New Views of the Moon: Integrated Remotely Sensed, Geophysical, and Sample Datasets: 69. Bibcode1998nvmi.conf...69S. 
  49. ^ Pieters, C.M.; Tompkins, S.; Head, J.W.; Hess, P.C. (1997). „Mineralogy of the Mafic Anomaly in the South Pole‐Aitken Basin: Implications for excavation of the lunar mantle”. Geophysical Research Letters⁠(d) 24 (15): 1903–1906. doi:10.1029/97GL01718. Bibcode1997GeoRL..24.1903P. 
  50. ^ Taylor, G.J. (17 iulie 1998). „The Biggest Hole in the Solar System”. Planetary Science Research Discoveries. Hawai'i Institute of Geophysics and Planetology. http://www.psrd.hawaii.edu/July98/spa.html. Accesat la 12 aprilie 2007. 
  51. ^ Schultz, P. H. (1 martie 1997). „Forming the south-pole Aitken basin – The extreme games”. Conference Paper, 28th Annual Lunar and Planetary Science Conference 28: 1259. Bibcode1997LPI....28.1259S. 
  52. ^ Spudis, Paul D.; Reisse, Robert A.; Gillis, Jeffrey J. (1994). „Ancient Multiring Basins on the Moon Revealed by Clementine Laser Altimetry”. Science 266 (5192): 1848–1851. doi:10.1126/science.266.5192.1848. PMID 17737079. Bibcode1994Sci...266.1848S. 
  53. ^ NASA's LRO Reveals 'Incredible Shrinking Moon'”. NASA. 19 august 2010. http://www.nasa.gov/mission_pages/LRO/news/shrinking-moon.html. 
  54. ^ Wlasuk, Peter (2000). Observing the Moon. Springer⁠(d). p. 19. ISBN 978-1-85233-193-1. https://books.google.com/?id=TWtLIOlPwS4C 
  55. ^ Norman, M. (21 aprilie 2004). „The Oldest Moon Rocks”. Planetary Science Research Discoveries. Hawai'i Institute of Geophysics and Planetology. http://www.psrd.hawaii.edu/April04/lunarAnorthosites.html. Accesat la 12 aprilie 2007. 
  56. ^ Varricchio, L. (2006). Inconstant Moon. Xlibris Books. ISBN 978-1-59926-393-9 
  57. ^ Head, L.W.J.W. (2003). „Lunar Gruithuisen and Mairan domes: Rheology and mode of emplacement”. Journal of Geophysical Research⁠(d) 108 (E2): 5012. doi:10.1029/2002JE001909. Bibcode2003JGRE..108.5012W. http://www.agu.org/pubs/crossref/2003/2002JE001909.shtml. Accesat la 12 aprilie 2007. 
  58. ^ Gillis, J.J.; Spudis, P.D. (1996). „The Composition and Geologic Setting of Lunar Far Side Maria”. Lunar and Planetary Science Conference⁠(d) 27: 413. Bibcode1996LPI....27..413G. 
  59. ^ Lawrence; D. J. et al. (11 august 1998). „Global Elemental Maps of the Moon: The Lunar Prospector Gamma-Ray Spectrometer”. Science 281 (5382): 1484–1489. doi:10.1126/science.281.5382.1484. PMID 9727970. Bibcode1998Sci...281.1484L. http://www.sciencemag.org/cgi/content/full/281/5382/1484. Accesat la 29 august 2009. 
  60. ^ Taylor, G.J. (31 august 2000). „A New Moon for the Twenty-First Century”. Planetary Science Research Discoveries. Hawai'i Institute of Geophysics and Planetology. http://www.psrd.hawaii.edu/Aug00/newMoon.html. Accesat la 12 aprilie 2007. 
  61. ^ a b Papike, J.; Ryder, G.; Shearer, C. (1998). „Lunar Samples”. Reviews in Mineralogy and Geochemistry⁠(d) 36: 5.1–5.234. 
  62. ^ a b Hiesinger, H.; Head, J.W.; Wolf, U.; Jaumanm, R.; Neukum, G. (2003). „Ages and stratigraphy of mare basalts in Oceanus Procellarum, Mare Numbium, Mare Cognitum, and Mare Insularum”. Journal of Geophysical Research⁠(d) 108 (E7): 1029. doi:10.1029/2002JE001985. Bibcode2003JGRE..108.5065H. 
  63. ^ Phil Berardelli (9 noiembrie 2006). „Long Live the Moon!”. Science. http://news.sciencemag.org/2006/11/long-live-moon. 
  64. ^ Jason Major (14 octombrie 2014). „Volcanoes Erupted 'Recently' on the Moon”. Discovery Channel. http://news.discovery.com/space/imps-reveal-volcanoes-erupted-recently-on-the-moon-141014.htm. 
  65. ^ NASA Mission Finds Widespread Evidence of Young Lunar Volcanism”. NASA. 12 octombrie 2014. http://www.nasa.gov/press/2014/october/nasa-mission-finds-widespread-evidence-of-young-lunar-volcanism/#.VDxNw0t3uxo. 
  66. ^ Eric Hand (12 octombrie 2014). „Recent volcanic eruptions on the moon”. Science. http://news.sciencemag.org/space/2014/10/recent-volcanic-eruptions-moon. 
  67. ^ Braden, S. E.; Stopar, J. D.; Robinson, M. S.; Lawrence, S. J.; van der Bogert, C. H.; Hiesinger, H.doi=10.1038/ngeo2252. „Evidence for basaltic volcanism on the Moon within the past 100 million years”. Nature Geoscience⁠(d) 7: 787–791. doi:10.1038/ngeo2252. Bibcode2014NatGe...7..787B. http://www.nature.com/ngeo/journal/vaop/ncurrent/full/ngeo2252.html. 
  68. ^ Srivastava, N.; Gupta, R.P. (2013). „Young viscous flows in the Lowell crater of Orientale basin, Moon: Impact melts or volcanic eruptions?”. Planetary and Space Science⁠(d) 87: 37–45. doi:10.1016/j.pss.2013.09.001. Bibcode2013P&SS...87...37S. 
  69. ^ Gupta, R.P.; Srivastava, N.; Tiwari, R.K. (2014). „Evidences of relatively new volcanic flows on the Moon”. Current Science⁠(d) 107 (3): 454–460. 
  70. ^ Whitten, J. (2011). „Lunar mare deposits associated with the Orientale impact basin: New insights into mineralogy, history, mode of emplacement, and relation to Orientale Basin evolution from Moon Mineralogy Mapper (M3) data from Chandrayaan-1”. Journal of Geophysical Research⁠(d) 116: E00G09. doi:10.1029/2010JE003736. Bibcode2011JGRE..116.0G09W. 
  71. ^ Cho, Y. (2012). „Young mare volcanism in the Orientale region contemporary with the Procellarum KREEP Terrane (PKT) volcanism peak period 2 b. y. ago”. Geophysical Research Letters⁠(d) 39: L11203. 
  72. ^ Munsell, K. (4 decembrie 2006). „Majestic Mountains”. Solar System Exploration. NASA. Există o versiune arhivată la 17 septembrie 2008. http://sse.jpl.nasa.gov/educ/themes/display.cfm?Item=mountains. Accesat la 12 aprilie 2007. 
  73. ^ Richard Lovett. „Early Earth may have had two moons : Nature News”. Nature. http://www.nature.com/news/2011/110803/full/news.2011.456.html#B1. Accesat la 1 noiembrie 2012. 
  74. ^ Was our two-faced moon in a small collision?”. Theconversation.edu.au. http://theconversation.edu.au/was-our-two-faced-moon-in-a-small-collision-2659. Accesat la 1 noiembrie 2012. 
  75. ^ Melosh, H. J. (1989). Impact cratering: A geologic process. Oxford University Press. ISBN 978-0-19-504284-9 
  76. ^ Moon Facts”. SMART-1. European Space Agency. 2010. http://planck.esa.int/science-e/www/object/index.cfm?fobjectid=31412. Accesat la 12 mai 2010. 
  77. ^ a b Wilhelms, Don (1987). „Relative Ages”. Geologic History of the Moon. Serviciul de prospectare geologică al Statelor Unite. http://ser.sese.asu.edu/GHM/ghm_07txt.pdf 
  78. ^ Hartmann, William K.; Quantin, Cathy; Mangold, Nicolas (2007). „Possible long-term decline in impact rates: 2. Lunar impact-melt data regarding impact history”. Icarus⁠(d) 186 (1): 11–23. doi:10.1016/j.icarus.2006.09.009. Bibcode2007Icar..186...11H 
  79. ^ The Smell of Moondust”. NASA. 30 ianuarie 2006. https://science.nasa.gov/headlines/y2006/30jan_smellofmoondust.htm. Accesat la 15 martie 2010. 
  80. ^ Heiken, G. (1991). Vaniman, D.; French, B.. eds. Lunar Sourcebook, a user's guide to the Moon. New York: Cambridge University Press. p. 736. ISBN 978-0-521-33444-0 
  81. ^ Rasmussen, K.L.; Warren, P.H. (1985). „Megaregolith thickness, heat flow, and the bulk composition of the Moon”. Nature 313 (5998): 121–124. doi:10.1038/313121a0. Bibcode1985Natur.313..121R. 
  82. ^ Boyle, Rebecca. „The moon has hundreds more craters than we thought. https://www.newscientist.com/article/2108929-the-moon-has-hundreds-more-craters-than-we-thought/. 
  83. ^ Speyerer, Emerson J.; Povilaitis, Reinhold Z.; Robinson, Mark S.; Thomas, Peter C.; Wagner, Robert V. (13 octombrie 2016). „Quantifying crater production and regolith overturn on the Moon with temporal imaging”. Nature 538 (7624): 215–218. doi:10.1038/nature19829. PMID 27734864. http://www.nature.com/nature/journal/v538/n7624/full/nature19829.html. 
  84. ^ Margot, J. L.; Campbell, D. B.; Jurgens, R. F.; Slade, M. A. (4 iunie 1999). „Topography of the Lunar Poles from Radar Interferometry: A Survey of Cold Trap Locations”. Science 284 (5420): 1658–1660. doi:10.1126/science.284.5420.1658. PMID 10356393. Bibcode1999Sci...284.1658M. 
  85. ^ Ward, William R. (1 august 1975). „Past Orientation of the Lunar Spin Axis”. Science 189 (4200): 377–379. doi:10.1126/science.189.4200.377. PMID 17840827. Bibcode1975Sci...189..377W. 
  86. ^ a b Martel, L. M. V. (4 iunie 2003). „The Moon's Dark, Icy Poles”. Planetary Science Research Discoveries. Hawai'i Institute of Geophysics and Planetology. http://www.psrd.hawaii.edu/June03/lunarShadows.html. Accesat la 12 aprilie 2007. 
  87. ^ Seedhouse, Erik (2009). Lunar Outpost: The Challenges of Establishing a Human Settlement on the Moon. Springer-Praxis Books in Space Exploration. Germany: Springer Science+Business Media⁠(d). p. 136. ISBN 978-0-387-09746-6. https://books.google.com/?id=ZJm_i3GS4r4C&pg=PA136 
  88. ^ Coulter, Dauna (18 martie 2010). „The Multiplying Mystery of Moonwater”. NASA. https://science.nasa.gov/headlines/y2010/18mar_moonwater.htm?list940097. Accesat la 28 martie 2010. 
  89. ^ Spudis, P. (6 noiembrie 2006). „Ice on the Moon”. The Space Review⁠(d). Există o versiune arhivată la 22 februarie 2007. http://www.thespacereview.com/article/740/1. Accesat la 12 aprilie 2007. 
  90. ^ Feldman, W. C.; S. Maurice; A. B. Binder; B. L. Barraclough; R. C. Elphic; D. J. Lawrence (1998). „Fluxes of Fast and Epithermal Neutrons from Lunar Prospector: Evidence for Water Ice at the Lunar Poles”. Science 281 (5382): 1496–1500. doi:10.1126/science.281.5382.1496. PMID 9727973. Bibcode1998Sci...281.1496F. 
  91. ^ Saal, Alberto E.; Hauri, Erik H.; Cascio, Mauro L.; van Orman, James A.; Rutherford, Malcolm C.; Cooper, Reid F. (2008). „Volatile content of lunar volcanic glasses and the presence of water in the Moon's interior”. Nature 454 (7201): 192–195. doi:10.1038/nature07047. PMID 18615079. Bibcode2008Natur.454..192S. 
  92. ^ Pieters, C. M.; Goswami, J. N.; Clark, R. N.; Annadurai, M.; Boardman, J.; Buratti, B.; Combe, J.-P.; Dyar, M. D. et al. (2009). „Character and Spatial Distribution of OH/H2O on the Surface of the Moon Seen by M3 on Chandrayaan-1”. Science 326 (5952): 568–72. doi:10.1126/science.1178658. PMID 19779151. Bibcode2009Sci...326..568P. 
  93. ^ Lakdawalla, Emily (13 noiembrie 2009). „LCROSS Lunar Impactor Mission: "Yes, We Found Water!"”. The Planetary Society⁠(d). Există o versiune arhivată la 22 ianuarie 2010. http://planetary.org/news/2009/1113_LCROSS_Lunar_Impactor_Mission_Yes_We.html. Accesat la 13 aprilie 2010. 
  94. ^ Colaprete, A.; Ennico, K.; Wooden, D.; Shirley, M.; Heldmann, J.; Marshall, W.; Sollitt, L.; Asphaug, E. et al. (1–5 March 2010). „Water and More: An Overview of LCROSS Impact Results”. 41st Lunar and Planetary Science Conference 41 (1533): 2335. Bibcode2010LPI....41.2335C. 
  95. ^ Colaprete, Anthony; Schultz, Peter; Heldmann, Jennifer; Wooden, Diane; Shirley, Mark; Ennico, Kimberly; Hermalyn, Brendan; Marshall, William et al. (22 octombrie 2010). „Detection of Water in the LCROSS Ejecta Plume”. Science 330 (6003): 463–468. doi:10.1126/science.1186986. PMID 20966242. Bibcode2010Sci...330..463C. 
  96. ^ Hauri, Erik; Thomas Weinreich; Albert E. Saal; Malcolm C. Rutherford; James A. Van Orman (26 mai 2011). „High Pre-Eruptive Water Contents Preserved in Lunar Melt Inclusions”. Science Express⁠(d) 10 (1126): 213–215. doi:10.1126/science.1204626. Bibcode2011Sci...333..213H. 
  97. ^ Muller, P.; Sjogren, W. (1968). „Mascons: lunar mass concentrations”. Science 161 (3842): 680–684. doi:10.1126/science.161.3842.680. PMID 17801458. Bibcode1968Sci...161..680M. 
  98. ^ Richard A. Kerr (12 aprilie 2013). „The Mystery of Our Moon's Gravitational Bumps Solved?”. Science 340: 138–139. doi:10.1126/science.340.6129.138-a. PMID 23580504. 
  99. ^ Konopliv, A.; Asmar, S.; Carranza, E.; Sjogren, W.; Yuan, D. (2001). „Recent gravity models as a result of the Lunar Prospector mission”. Icarus⁠(d) 50 (1): 1–18. doi:10.1006/icar.2000.6573. Bibcode2001Icar..150....1K. 
  100. ^ Garrick-Bethell, Ian; Weiss, iBenjamin P.; Shuster, David L.; Buz, Jennifer (2009). „Early Lunar Magnetism”. Science 323 (5912): 356–359. doi:10.1126/science.1166804. PMID 19150839. Bibcode2009Sci...323..356G. 
  101. ^ Magnetometer / Electron Reflectometer Results”. Lunar Prospector⁠(d) (NASA). 2001. Există o versiune arhivată la 27 mai 2010. http://lunar.arc.nasa.gov/results/magelres.htm. Accesat la 17 martie 2010. 
  102. ^ Hood, L.L.; Huang, Z. (1991). „Formation of magnetic anomalies antipodal to lunar impact basins: Two-dimensional model calculations”. Journal of Geophysical Research⁠(d) 96 (B6): 9837–9846. doi:10.1029/91JB00308. Bibcode1991JGR....96.9837H. 
  103. ^ Moon Storms”. NASA. 27 septembrie 2013. Există o versiune arhivată la 12 septembrie 2013. https://science.nasa.gov/science-news/science-at-nasa/2005/07dec_moonstorms/. Accesat la 3 octombrie 2013. 
  104. ^ Culler, Jessica (16 iunie 2015). „LADEE - Lunar Atmosphere Dust and Environment Explorer”. Există o versiune arhivată la 8 aprilie 2015. http://www.nasa.gov/mission_pages/ladee/main/#.VXCc0vBdiM8. 
  105. ^ Globus, Ruth (1977). „Chapter 5, Appendix J: Impact Upon Lunar Atmosphere”. în Richard D. Johnson & Charles Holbrow. Space Settlements: A Design Study. NASA. http://settlement.arc.nasa.gov/75SummerStudy/5appendJ.html. Accesat la 17 martie 2010 
  106. ^ Crotts, Arlin P.S. (2008). „Lunar Outgassing, Transient Phenomena and The Return to The Moon, I: Existing Data”. The Astrophysical Journal 687: 692–705. doi:10.1086/591634. Bibcode2008ApJ...687..692C. Există o versiune arhivată la 20 februarie 2009. https://web.archive.org/web/20090220081142/http://www.astro.columbia.edu/~arlin/TLP/paper1.pdf. 
  107. ^ Steigerwald, William (17 august 2015). „NASA's LADEE Spacecraft Finds Neon in Lunar Atmosphere”. NASA. http://www.nasa.gov/content/goddard/ladee-lunar-neon. Accesat la 18 august 2015. 
  108. ^ a b c Stern, S.A. (1999). „The Lunar atmosphere: History, status, current problems, and context”. Reviews in Geophysical 37 (4): 453–491. doi:10.1029/1999RG900005. Bibcode1999RvGeo..37..453S. 
  109. ^ Lawson, S.; Feldman, W.; Lawrence, D.; Moore, K.; Elphic, R.; Belian, R. (2005). „Recent outgassing from the lunar surface: the Lunar Prospector alpha particle spectrometer”. Journal of Geophysical Research⁠(d) 110 (E9): 1029. doi:10.1029/2005JE002433. Bibcode2005JGRE..11009009L. 
  110. ^ R. Sridharan; S. M. Ahmed; Tirtha Pratim Dasa; P. Sreelathaa; P. Pradeepkumara; Neha Naika; Gogulapati Supriya (2010). „'Direct' evidence for water (H2O) in the sunlit lunar ambience from CHACE on MIP of Chandrayaan I”. Planetary and Space Science⁠(d) 58 (6): 947–950. doi:10.1016/j.pss.2010.02.013. Bibcode2010P&SS...58..947S. 
  111. ^ Drake, Nadia; 17, National Geographic PUBLISHED June. „Lopsided Cloud of Dust Discovered Around the Moon”. Există o versiune arhivată la 19 iunie 2015. http://news.nationalgeographic.com/2015/06/150617-moon-dust-cloud-comet-space. Accesat la 20 iunie 2015. 
  112. ^ Horányi, M.; Szalay, J. R.; Kempf, S.; Schmidt, J.; Grün, E.; Srama, R.; Sternovsky, Z. (18 iunie 2015). „A permanent, asymmetric dust cloud around the Moon”. Nature 522 (7556): 324–326. doi:10.1038/nature14479. PMID 26085272. Bibcode2015Natur.522..324H. http://www.nature.com/nature/journal/v522/n7556/full/nature14479.html. 
  113. ^ Hamilton, Calvin J.; Hamilton, Rosanna L., The Moon, Views of the Solar System, 1995–2011.
  114. ^ a b Amos, Jonathan (16 decembrie 2009). „'Coldest place' found on the Moon”. BBC News. http://news.bbc.co.uk/1/hi/8416749.stm. Accesat la 20 martie 2010. 
  115. ^ Diviner News”. UCLA. 17 septembrie 2009. Există o versiune arhivată la 7 martie 2010. http://www.diviner.ucla.edu/blog/?p=123. Accesat la 17 martie 2010. 
  116. ^ Rocheleau, Jake. „Temperature on the Moon – Surface Temperature of the Moon – PlanetFacts.org”. Există o versiune arhivată la 27 mai 2015. http://planetfacts.org/temperature-on-the-moon/. 
  117. ^ a b c d e f g Spudis, P.D. (2004). „Moon”. World Book Online Reference Center, NASA. http://www.nasa.gov/worldbook/moon_worldbook.html. Accesat la 12 aprilie 2007. 
  118. ^ Global influences of the 18.61 year nodal cycle and 8.85 year cycle of lunar perigee on high tidal levels, U. of Western Australia
  119. ^ V V Belet︠s︡kiĭ (2001). Essays on the Motion of Celestial Bodies. Birkhäuser⁠(d). p. 183. ISBN 978-3-7643-5866-2. https://books.google.com/?id=byWZusmVSecC 
  120. ^ Space Topics: Pluto and Charon”. The Planetary Society⁠(d). Există o versiune arhivată la 15 martie 2012. http://www.planetary.org/explore/topics/pluto/. Accesat la 6 aprilie 2010. 
  121. ^ Planet Definition Questions & Answers Sheet” (DOC). International Astronomical Union. 2006. Există o versiune arhivată la 29 aprilie 2014. http://www.iau.org/static/archives/releases/doc/iau0601_q_answers.doc. Accesat la 24 martie 2010. 
  122. ^ Alexander, M. E. (1973). „The Weak Friction Approximation and Tidal Evolution in Close Binary Systems”. Astrophysics and Space Science⁠(d) 23 (2): 459–508. doi:10.1007/BF00645172. Bibcode1973Ap&SS..23..459A. 
  123. ^ Phil Plait⁠(d). „Dark Side of the Moon”. Bad Astronomy⁠(d): Misconceptions. Există o versiune arhivată la 12 aprilie 2010. http://www.badastronomy.com/bad/misc/dark_side.html. Accesat la 15 februarie 2010. 
  124. ^ Moon used to spin 'on different axis'”. BBC. Există o versiune arhivată la 23 martie 2016. http://www.bbc.com/news/science-environment-35883576. Accesat la 23 martie 2016. 
  125. ^ Luciuk, Mike. „How Bright is the Moon?”. Amateur Astronomers. http://www.asterism.org/tutorials/tut26-1.htm. Accesat la 16 martie 2010. 
  126. ^ Hershenson, Maurice (1989). The Moon illusion. Routledge. p. 5. ISBN 978-0-8058-0121-7 
  127. ^ Spekkens, K. (18 octombrie 2002). „Is the Moon seen as a crescent (and not a "boat") all over the world?”. Curious About Astronomy. Există o versiune arhivată la 16 octombrie 2015. http://curious.astro.cornell.edu/our-solar-system/46-our-solar-system/the-moon/observing-the-moon/124-is-the-moon-seen-as-a-crescent-and-not-a-boat-all-over-the-world-is-the-same-phase-of-the-moon-visible-from-the-northern-and-southern-hemispheres-advanced. Accesat la 28 septembrie 2015. 
  128. ^ Moonlight helps plankton escape predators during Arctic winters”. New Scientist. 16 ianuarie 2016. Există o versiune arhivată la 30 ianuarie 2016. https://web.archive.org/web/20160130112225/https://www.newscientist.com/article/mg22930562-500-moonlight-helps-plankton-escape-predators-during-arctic-winters/. 
  129. ^ "Super Moon" exceptional. Brightest moon in the sky of Normandy, Monday, November 14 - The Siver Times”. Există o versiune arhivată la 14 noiembrie 2016. http://sivertimes.com/super-moon-exceptional-brightest-moon-in-the-sky-of-normandy-Monday-November-14/1872. 
  130. ^ Moongazers Delight — Biggest Supermoon In Decades Looms Large Sunday Night”. 10 noiembrie 2016. Există o versiune arhivată la 14 noiembrie 2016. http://astrobob.areavoices.com/2016/11/10/moongazers-delight-biggest-supermoon-in-decades-looms-large-sunday-night/. 
  131. ^ Supermoon November 2016”. Space.com. 13 noiembrie 2016. Există o versiune arhivată la 14 noiembrie 2016. http://www.space.com/34515-supermoon-guide.html. Accesat la 14 noiembrie 2016. 
  132. ^ Tony Phillips (16 martie 2011). „Super Full Moon”. NASA. Există o versiune arhivată la 7 mai 2012. https://science.nasa.gov/science-news/science-at-nasa/2011/16mar_supermoon/. Accesat la 19 martie 2011. 
  133. ^ Richard K. De Atley (18 martie 2011). „Full moon tonight is as close as it gets”. The Press-Enterprise⁠(d). Există o versiune arhivată la 22 martie 2011. http://www.pe.com/localnews/stories/PE_News_Local_D_moon19.23a6364.html. Accesat la 19 martie 2011. 
  134. ^ 'Super moon' to reach closest point for almost 20 years”. The Guardian. 19 martie 2011. Există o versiune arhivată la 25 decembrie 2013. https://www.theguardian.com/science/2011/mar/19/super-moon-closest-point-years. Accesat la 19 martie 2011. 
  135. ^ Georgia State University, Dept. of Physics (Astronomy). „Perceived Brightness”. Brightnes and Night/Day Sensitivity. Georgia State University⁠(d). Există o versiune arhivată la 21 februarie 2014. http://hyperphysics.phy-astr.gsu.edu/hbase/vision/bright.html. Accesat la 25 ianuarie 2014. 
  136. ^ Lutron. „Measured light vs. perceived light”. From IES Lighting Handbook 2000, 27-4. Joel Spira⁠(d). Există o versiune arhivată la 5 februarie 2013. http://www.lutron.com/TechnicalDocumentLibrary/Measured_vs_Perceived.pdf. Accesat la 25 ianuarie 2014. 
  137. ^ Walker, John (1 mai 1997). „Inconstant Moon”. Earth and Moon Viewer. Al patrulea paragraf din "How Bright the Moonlight": John Walker. Există o versiune arhivată la 14 decembrie 2013. http://www.fourmilab.ch/earthview/moon_ap_per.html. Accesat la 23 ianuarie 2014. „14% [...] due to the logarithmic response of the human eye.” 
  138. ^ Taylor, G.J. (8 noiembrie 2006). „Recent Gas Escape from the Moon”. Planetary Science Research Discoveries. Hawai'i Institute of Geophysics and Planetology. Există o versiune arhivată la 4 martie 2007. http://www.psrd.hawaii.edu/Nov06/MoonGas.html. Accesat la 4 aprilie 2007. 
  139. ^ Schultz, P. H.; Staid, M. I.; Pieters, C. M. (2006). „Lunar activity from recent gas release”. Nature 444 (7116): 184–186. doi:10.1038/nature05303. PMID 17093445. Bibcode2006Natur.444..184S. 
  140. ^ 22 Degree Halo: a ring of light 22 degrees from the sun or moon”. Department of Atmospheric Sciences, Universitatea Illinois. http://ww2010.atmos.uiuc.edu/%28Gh%29/guides/mtr/opt/ice/halo/22.rxml. Accesat la 13 aprilie 2010. 
  141. ^ a b c d e Lambeck, K. (1977). „Tidal Dissipation in the Oceans: Astronomical, Geophysical and Oceanographic Consequences”. Philosophical Transactions of the Royal Society A⁠(d) 287 (1347): 545–594. doi:10.1098/rsta.1977.0159. Bibcode1977RSPTA.287..545L. 
  142. ^ Le Provost, C.; Bennett, A. F.; Cartwright, D. E. (1995). „Ocean Tides for and from TOPEX/POSEIDON”. Science 267 (5198): 639–42. doi:10.1126/science.267.5198.639. PMID 17745840. Bibcode1995Sci...267..639L. 
  143. ^ a b c d Touma, Jihad; Wisdom, Jack (1994). „Evolution of the Earth-Moon system”. Astronomical Journal 108 (5): 1943–1961. doi:10.1086/117209. Bibcode1994AJ....108.1943T. 
  144. ^ Chapront, J.; Chapront-Touzé, M.; Francou, G. (2002). „A new determination of lunar orbital parameters, precession constant and tidal acceleration from LLR measurements”. Astronomy and Astrophysics 387 (2): 700–709. doi:10.1051/0004-6361:20020420. Bibcode2002A&A...387..700C. 
  145. ^ Why the Moon is getting further away from Earth”. BBC News. 1 februarie 2011. Există o versiune arhivată la 25 septembrie 2015. http://www.bbc.co.uk/news/science-environment-12311119. Accesat la 18 septembrie 2015. 
  146. ^ Ray, R. (15 mai 2001). „Ocean Tides and the Earth's Rotation”. IERS Special Bureau for Tides. Există o versiune arhivată la 27 martie 2010. http://bowie.gsfc.nasa.gov/ggfc/tides/intro.html. Accesat la 17 martie 2010. 
  147. ^ Murray, C.D.; Dermott, Stanley F. (1999). Solar System Dynamics. Cambridge University Press. p. 184. ISBN 978-0-521-57295-8 
  148. ^ Dickinson, Terence (1993). From the Big Bang to Planet X. Camden East, Ontario: Camden House Publishing⁠(d). pp. 79–81. ISBN 978-0-921820-71-0 
  149. ^ Latham, Gary; Ewing, Maurice; Dorman, James; Lammlein, David; Press, Frank; Toksőz, Naft; Sutton, George; Duennebier, Fred et al. (1972). „Moonquakes and lunar tectonism”. Earth, Moon, and Planets⁠(d) 4 (3–4): 373–382. doi:10.1007/BF00562004. Bibcode1972Moon....4..373L. 
  150. ^ Phillips, Tony (12 martie 2007). „Stereo Eclipse”. Science@NASA. Există o versiune arhivată la 10 iunie 2008. https://science.nasa.gov/headlines/y2007/12mar_stereoeclipse.htm. Accesat la 17 martie 2010. 
  151. ^ Espenak, F. (2000). „Solar Eclipses for Beginners”. MrEclip]]. http://www.mreclipse.com/Special/SEprimer.html. Accesat la 17 martie 2010. 
  152. ^ Walker, John (10 iulie 2004). „Moon near Perigee, Earth near Aphelion”. John Walker. Există o versiune arhivată la 8 decembrie 2013. http://www.fourmilab.ch/images/peri_apo/. Accesat la 25 decembrie 2013. 
  153. ^ Thieman, J. (2 mai 2006). „Eclipse 99, Frequently Asked Questions”. NASA. Există o versiune arhivată la 11 februarie 2007. http://eclipse99.nasa.gov/pages/faq.html. Accesat la 12 aprilie 2007. 
  154. ^ Espenak, F.. „Saros Cycle”. NASA. Există o versiune arhivată la 24 mai 2012. http://sunearth.gsfc.nasa.gov/eclipse/SEsaros/SEsaros.html. Accesat la 17 martie 2010. 
  155. ^ Guthrie, D.V. (1947). „The Square Degree as a Unit of Celestial Area”. Popular Astronomy⁠(d) 55: 200–203. Bibcode1947PA.....55..200G. http://adsabs.harvard.edu/abs/1947PA.....55..200. 
  156. ^ Total Lunar Occultations”. Royal Astronomical Society of New Zealand⁠(d). Există o versiune arhivată la 23 februarie 2010. http://occsec.wellington.net.nz/total/totoccs.htm. Accesat la 17 martie 2010. 
  157. ^ Aaboe, A.; Britton, J. P.; Henderson,, J. A.; Neugebauer, Otto; Sachs, A. J. (1991). „Saros Cycle Dates and Related Babylonian Astronomical Texts”. American Philosophical Society⁠(d) (American Philosophical Society⁠(d)) 81 (6): 1–75. doi:10.2307/1006543. „One comprises what we have called "Saros Cycle Texts", which give the months of eclipse possibilities arranged in consistent cycles of 223 months (or 18 years).” 
  158. ^ Sarma, K. V. (2008). „Astronomy in India”. în Helaine Selin. Encyclopaedia of the History of Science, Technology, and Medicine in Non-Western Cultures (ed. 2). Springer⁠(d). pp. 317–321. ISBN 978-1-4020-4559-2 
  159. ^ Needham 1986, p. 411.
  160. ^ O'Connor, J.J. (1 februarie 1999). „Anaxagoras of Clazomenae”. University of St Andrews. Există o versiune arhivată la 15 martie 2012. http://www-history.mcs.st-andrews.ac.uk/Biographies/Anaxagoras.html. Accesat la 12 aprilie 2007. 
  161. ^ Needham 1986, p. 227.
  162. ^ Needham 1986, p. 413–414.
  163. ^ Robertson, E. F. (1 noiembrie 2000). „Aryabhata the Elder”. Scotland: School of Mathematics and Statistics, University of St Andrews. Există o versiune arhivată la 11 iulie 2015. http://www-history.mcs.st-andrews.ac.uk/Biographies/Aryabhata_I.html. Accesat la 15 aprilie 2010. 
  164. ^ A. I. Sabra (2008). „Ibn Al-Haytham, Abū ʿAlī Al-Ḥasan Ibn Al-Ḥasan”. Dictionary of Scientific Biography. Detroit: Charles Scribner's Sons. pp. 189–210, at 195 
  165. ^ Needham 1986, p. 415–416.
  166. ^ Lewis, C. S. (1964). The Discarded Image. Cambridge: Cambridge University Press. p. 108. ISBN 978-0-521-47735-2 
  167. ^ van der Waerden, Bartel Leendert (1987). „The Heliocentric System in Greek, Persian and Hindu Astronomy”. Annals of the New York Academy of Sciences⁠(d) 500: 1–569. doi:10.1111/j.1749-6632.1987.tb37193.x. PMID 3296915. Bibcode1987NYASA.500....1A. 
  168. ^ Evans, James (1998). The History and Practice of Ancient Astronomy. Oxford & New York: Oxford University Press. pp. 71, 386. ISBN 978-0-19-509539-5 
  169. ^ Discovering How Greeks Computed in 100 B.C.”. The New York Times. 31 iulie 2008. Există o versiune arhivată la 4 decembrie 2013. https://web.archive.org/web/20131204053238/http://www.nytimes.com/2008/07/31/science/31computer.html?hp. Accesat la 9 martie 2014. 
  170. ^ Van Helden, A. (1995). „The Moon”. Galileo Project. Există o versiune arhivată la 23 iunie 2004. http://galileo.rice.edu/sci/observations/moon.html. Accesat la 12 aprilie 2007. 
  171. ^ Consolmagno, Guy J. (1996). „Astronomy, Science Fiction and Popular Culture: 1277 to 2001 (And beyond)”. Leonardo⁠(d) (MIT Press⁠(d)) 29 (2): 128. doi:10.2307/1576348. 
  172. ^ Hall, R. Cargill (1977). „Appendix A: LUNAR THEORY BEFORE 1964”. NASA History Series. LUNAR IMPACT: A History of Project Ranger.. Washington, D.C.: Scientific and Technical Information Office, NASA. https://history.nasa.gov/SP-4210/pages/App_A.htm. Accesat la 13 aprilie 2010. 
  173. ^ Zak, Anatoly (2009). „Russia's uncrewed missions toward the Moon”. Există o versiune arhivată la 14 aprilie 2010. http://www.russianspaceweb.com/spacecraft_planetary_lunar.html. Accesat la 20 aprilie 2010. 
  174. ^ Rocks and Soils from the Moon”. NASA. Există o versiune arhivată la 27 mai 2010. http://curator.jsc.nasa.gov/lunar/index.cfm. Accesat la 6 aprilie 2010. 
  175. ^ a b Soldiers, Spies and the Moon: Secret U.S. and Soviet Plans from the 1950s and 1960s”. National Security Archive. Există o versiune arhivată la 19 decembrie 2016. http://nsarchive.gwu.edu/NSAEBB/NSAEBB479/. Accesat la 1 mai 2017. 
  176. ^ Brumfield, Ben (25 iulie 2014). „U.S. reveals secret plans for '60s moon base”. Există o versiune arhivată la 27 iulie 2014. https://web.archive.org/web/20140727212259/http://www.cnn.com/2014/07/24/us/1960s-moon-military-base. Accesat la 26 iulie 2014. 
  177. ^ Teitel, Amy (11 noiembrie 2013). „LUNEX: Another way to the Moon”. Popular Science. Există o versiune arhivată la 16 octombrie 2015. http://www.popsci.com/blog-network/vintage-space/lunex-another-way-moon. 
  178. ^ a b Logsdon, John (2010). John F. Kennedy and the Race to the Moon. Palgrave Macmillan⁠(d). ISBN 978-0-230-11010-6 
  179. ^ Coren, M. (26 iulie 2004). „'Giant leap' opens world of possibility”. CNN. http://edition.cnn.com/2004/TECH/space/07/16/moon.landing/index.html. Accesat la 16 martie 2010. 
  180. ^ Record of Lunar Events, 24 July 1969”. Apollo 11 30th anniversary. NASA. Există o versiune arhivată la 8 aprilie 2010. https://history.nasa.gov/ap11ann/ap11events.html. Accesat la 13 aprilie 2010. 
  181. ^ Manned Space Chronology: Apollo_11”. Spaceline.org. Există o versiune arhivată la 14 februarie 2008. http://www.spaceline.org/flightchron/apollo11.html. Accesat la 6 februarie 2008. 
  182. ^ Apollo Anniversary: Moon Landing "Inspired World"”. National Geographic. Există o versiune arhivată la 9 februarie 2008. http://news.nationalgeographic.com/news/2004/07/0714_040714_moonlanding.html. Accesat la 6 februarie 2008. 
  183. ^ Orloff, Richard W. (1 septembrie 2004) [First published 2000]. „Extravehicular Activity”. Apollo by the Numbers: A Statistical Reference. The NASA History Series. Washington, D.C.: NASA. NASA SP-2000-4029. ISBN 0-16-050631-X. https://history.nasa.gov/SP-4029/Apollo_18-30_Extravehicular_Activity.htm. Accesat la 1 august 2013 
  184. ^ Launius, Roger D. (1 iulie 1999). „The Legacy of Project Apollo”. NASA History Office]]. Există o versiune arhivată la 8 aprilie 2010. https://history.nasa.gov/ap11ann/legacy.htm. Accesat la 13 aprilie 2010. 
  185. ^ SP-287 What Made Apollo a Success? A series of eight articles reprinted by permission from the March 1970 issue of Astronautics & Aeronautics, a publication of the American Institute of Aeronautics and Astronautics.. Washington, D.C.: Scientific and Technical Information Office, National Aeronautics and Space Administration. 1971 
  186. ^ NASA news release 77-47 page 242” (PDF). Press release. 1 septembrie 1977. Există o versiune arhivată la 26 iunie 2011. https://www.webcitation.org/5ziulRAv2?url=http://www.nasa.gov/centers/johnson/pdf/83129main_1977.pdf. Accesat la 16 martie 2010. 
  187. ^ Appleton, James; Radley, Charles; Deans, John; Harvey, Simon; Burt, Paul; Haxell, Michael; Adams, Roy; Spooner N. et al. (1977). „OASI Newsletters Archive”. NASA Turns A Deaf Ear To The Moon. Există o versiune arhivată la 10 decembrie 2007. https://web.archive.org/web/20071210143103/http://www.ast.cam.ac.uk/~ipswich/Miscellaneous/Archived_spaceflight_news.htm. Accesat la 29 august 2007. 
  188. ^ Dickey, J. et al. (1994). „Lunar laser ranging: a continuing legacy of the Apollo program”. Science 265 (5171): 482–490. doi:10.1126/science.265.5171.482. PMID 17781305. Bibcode1994Sci...265..482D. 
  189. ^ Hiten-Hagomoro”. NASA. Există o versiune arhivată la 14 iunie 2011. http://solarsystem.nasa.gov/missions/profile.cfm?MCode=Hiten&Display=ReadMore. Accesat la 29 martie 2010. 
  190. ^ Clementine information”. NASA. 1994. Există o versiune arhivată la 25 septembrie 2010. http://nssdc.gsfc.nasa.gov/planetary/cleminfo.html. Accesat la 29 martie 2010. 
  191. ^ Lunar Prospector: Neutron Spectrometer”. NASA. 2001. Există o versiune arhivată la 27 mai 2010. http://lunar.arc.nasa.gov/results/neutron.htm. Accesat la 29 martie 2010. 
  192. ^ SMART-1 factsheet”. European Space Agency. 26 februarie 2007. Există o versiune arhivată la 23 martie 2010. http://www.esa.int/SPECIALS/SMART-1/SEMSDE1A6BD_0.html. Accesat la 29 martie 2010. 
  193. ^ China's first lunar probe ends mission”. Xinhua. 1 martie 2009. http://www.chinadaily.com.cn/china/2009-03/01/content_7523687.htm. Accesat la 29 martie 2010. 
  194. ^ Leonard David (17 martie 2015). „China Outlines New Rockets, Space Station and Moon Plans”. Space.com. Există o versiune arhivată la 1 iulie 2016. http://www.space.com/28809-china-rocket-family-moon-plans.html. Accesat la 29 iunie 2016. 
  195. ^ KAGUYA Mission Profile”. JAXA. Există o versiune arhivată la 28 martie 2010. http://www.selene.jaxa.jp/en/profile/index.htm. Accesat la 13 aprilie 2010. 
  196. ^ KAGUYA (SELENE) World's First Image Taking of the Moon by HDTV”. Japan Aerospace Exploration Agency (JAXA) and NHK⁠(d) (NHK). 7 noiembrie 2007. Există o versiune arhivată la 16 martie 2010. http://www.jaxa.jp/press/2007/11/20071107_kaguya_e.html. Accesat la 13 aprilie 2010. 
  197. ^ Mission Sequence”. Indian Space Research Organization⁠(d). 17 noiembrie 2008. Există o versiune arhivată la 6 iulie 2010. http://www.isro.org/Chandrayaan/htmls/mission_sequence.htm. Accesat la 13 aprilie 2010. 
  198. ^ Indian Space Research Organisation: Future Program”. Indian Space Research Organization⁠(d). Există o versiune arhivată la 25 noiembrie 2010. http://www.isro.org/scripts/futureprogramme.aspx#Space. Accesat la 13 aprilie 2010. 
  199. ^ India and Russia Sign an Agreement on Chandrayaan-2”. Indian Space Research Organization⁠(d). 14 noiembrie 2007. Există o versiune arhivată la 17 decembrie 2007. http://isro.org/pressrelease/Nov14_2007.htm. Accesat la 13 aprilie 2010. 
  200. ^ Lunar CRater Observation and Sensing Satellite (LCROSS): Strategy & Astronomer Observation Campaign”. NASA. 1 octombrie 2009. Există o versiune arhivată la 15 martie 2012. http://lcross.arc.nasa.gov/observation.htm. Accesat la 13 aprilie 2010. 
  201. ^ Giant moon crater revealed in spectacular up-close photos”. Space.com. MSNBC⁠(d). 6 ianuarie 2012. Există o versiune arhivată la 7 ianuarie 2012. https://web.archive.org/web/20120107072136/http://www.msnbc.msn.com/id/45901428#.Twe_flbWxvY. 
  202. ^ Chang, Alicia (26 decembrie 2011). „Twin probes to circle moon to study gravity field”. Cybercast News Service⁠(d). Associated Press. http://www.cnsnews.com/news/article/twin-probes-circle-moon-study-gravity-field. Accesat la 18 iunie 2017. 
  203. ^ Covault, C. (4 iunie 2006). „Russia Plans Ambitious Robotic Lunar Mission”. Aviation Week⁠(d). Există o versiune arhivată la 12 iunie 2006. http://www.aviationnow.com/avnow/news/channel_awst_story.jsp?id=news/aw060506p2.xml. Accesat la 12 aprilie 2007. 
  204. ^ Russia to send mission to Mars this year, Moon in three years”. RIA Novosti. 25 februarie 2009. Există o versiune arhivată la 13 septembrie 2010. http://rt.com/Top_News/2009-02-25/Russia_to_send_mission_to_Mars_this_year__Moon_in_three_years_.html. Accesat la 13 aprilie 2010. 
  205. ^ About the Google Lunar X Prize”. Fundația Premiului X. 2010. Există o versiune arhivată la 28 februarie 2010. http://www.googlelunarxprize.org/lunar/about-the-prize. Accesat la 24 martie 2010. 
  206. ^ Wall, Mike (14 ianuarie 2011). „Mining the Moon's Water: Q&A with Shackleton Energy's Bill Stone”. SpaceNews⁠(d). http://www.spacenews.com/10619-mining-moon-water-bill-stone-110114.html. 
  207. ^ NASA (14 decembrie 2004). „President Bush Offers New Vision For NASA”. Press release. Există o versiune arhivată la 10 mai 2007. https://web.archive.org/web/20070510062228/http://www.nasa.gov/missions/solarsystem/bush_vision.html. Accesat la 12 aprilie 2007. 
  208. ^ Constellation”. NASA. Există o versiune arhivată la 12 aprilie 2010. http://www.nasa.gov/mission_pages/constellation/main/index.html. Accesat la 13 aprilie 2010. 
  209. ^ NASA (4 decembrie 2006). „NASA Unveils Global Exploration Strategy and Lunar Architecture”. Press release. Există o versiune arhivată la 23 august 2007. https://web.archive.org/web/20070823131906/http://www.nasa.gov/home/hqnews/2006/dec/HQ_06361_ESMD_Lunar_Architecture.html. Accesat la 12 aprilie 2007. 
  210. ^ NASAtelevision (15 aprilie 2010). „President Obama Pledges Total Commitment to NASA”. YouTube. Există o versiune arhivată la 28 aprilie 2012. https://www.youtube.com/watch?v=3rNn_cUrlmE. Accesat la 7 mai 2012. 
  211. ^ India's Space Agency Proposes Manned Spaceflight Program”. Space.com. 10 noiembrie 2006. Există o versiune arhivată la 15 martie 2012. http://www.space.com/news/061110_india_mannedspace.html. Accesat la 23 octombrie 2008. 
  212. ^ Chang, Kenneth (24 ianuarie 2017). „For 5 Contest Finalists, a $20 Million Dash to the Moon” (în en-US). The New York Times. ISSN 0362-4331. Există o versiune arhivată la 15 iulie 2017. https://web.archive.org/web/20170715065721/https://www.nytimes.com/2017/01/24/science/google-lunar-xprize-finalists.html. 
  213. ^ Deadline for Google Lunar X Prize Moon Race Extended Through March 2018”, Https://www.space.com, https://www.space.com/37813-google-lunar-x-prize-deadline-extended-march-2018.html, accesat la 25 septembrie 2017 
  214. ^ McCarthy, Ciara (3 august 2016). „US startup Moon Express approved to make 2017 lunar mission” (în en-GB). The Guardian. ISSN 0261-3077. Există o versiune arhivată la 30 iulie 2017. https://web.archive.org/web/20170730225106/https://www.theguardian.com/science/2016/aug/03/us-startup-moon-express-2017-lunar-mission. 
  215. ^ a b Moon Express Approved for Private Lunar Landing in 2017, a Space First”. Space.com. Există o versiune arhivată la 12 iulie 2017. https://web.archive.org/web/20170712211615/https://www.space.com/33632-moon-express-private-lunar-landing-approval.html. 
  216. ^ NASA - Ultraviolet Waves”. Science.hq.nasa.gov. 27 septembrie 2013. Există o versiune arhivată la 17 octombrie 2013. http://science.hq.nasa.gov/kids/imagers/ems/uv.html. Accesat la 3 octombrie 2013. 
  217. ^ Takahashi, Yuki (1 septembrie 1999). „Mission Design for Setting up an Optical Telescope on the Moon”. California Institute of Technology. Există o versiune arhivată la 6 noiembrie 2015. http://www.ugcs.caltech.edu/~yukimoon/MoonTelescope/. Accesat la 27 martie 2011. 
  218. ^ Chandler, David (15 februarie 2008). „MIT to lead development of new telescopes on moon”. MIT News. Există o versiune arhivată la 4 martie 2009. http://web.mit.edu/newsoffice/2008/moonscope-0215.html. Accesat la 27 martie 2011. 
  219. ^ Naeye, Robert (6 aprilie 2008). „NASA Scientists Pioneer Method for Making Giant Lunar Telescopes”. Goddard Space Flight Center. Există o versiune arhivată la 22 decembrie 2010. http://www.nasa.gov/centers/goddard/news/topstory/2008/lunar_telescopes.html. Accesat la 27 martie 2011. 
  220. ^ Bell, Trudy (9 octombrie 2008). „Liquid Mirror Telescopes on the Moon”. Science News. NASA. Există o versiune arhivată la 23 martie 2011. https://science.nasa.gov/science-news/science-at-nasa/2008/09oct_liquidmirror/. Accesat la 27 martie 2011. 
  221. ^ Far Ultraviolet Camera/Spectrograph”. Lpi.usra.edu. Există o versiune arhivată la 3 decembrie 2013. http://www.lpi.usra.edu/lunar/missions/apollo/apollo_16/experiments/f_ultra/. Accesat la 3 octombrie 2013. 
  222. ^ a b Can any State claim a part of outer space as its own?”. United Nations Office for Outer Space Affairs⁠(d). http://www.unoosa.org/oosa/en/FAQ/splawfaq.html#Q6. Accesat la 28 martie 2010. 
  223. ^ How many States have signed and ratified the five international treaties governing outer space?”. United Nations Office for Outer Space Affairs⁠(d). 1 ianuarie 2006. http://www.unoosa.org/oosa/en/FAQ/splawfaq.html#Q4. Accesat la 28 martie 2010. 
  224. ^ Do the five international treaties regulate military activities in outer space?”. United Nations Office for Outer Space Affairs⁠(d). http://www.unoosa.org/oosa/en/FAQ/splawfaq.html#Q5. Accesat la 28 martie 2010. 
  225. ^ Agreement Governing the Activities of States on the Moon and Other Celestial Bodies”. United Nations Office for Outer Space Affairs⁠(d). http://www.unoosa.org/oosa/en/SpaceLaw/moon.html. Accesat la 28 martie 2010. 
  226. ^ The treaties control space-related activities of States. What about non-governmental entities active in outer space, like companies and even individuals?”. United Nations Office for Outer Space Affairs⁠(d). http://www.unoosa.org/oosa/en/FAQ/splawfaq.html#Q7. Accesat la 28 martie 2010. 
  227. ^ Statement by the Board of Directors of the IISL On Claims to Property Rights Regarding The Moon and Other Celestial Bodies (2004)”. International Astronautical Federation⁠(d). 2004. http://www.iislweb.org/docs/IISL_Outer_Space_Treaty_Statement.pdf. Accesat la 28 martie 2010. 
  228. ^ Further Statement by the Board of Directors of the IISL On Claims to Lunar Property Rights (2009)”. International Astronautical Federation⁠(d). 22 martie 2009. http://www.iislweb.org/docs/Statement%20BoD.pdf. Accesat la 28 martie 2010. 
  229. ^ Carved and Drawn Prehistoric Maps of the Cosmos”. Space Today. 2006. http://www.spacetoday.org/SolSys/Earth/OldStarCharts.html. Accesat la 12 aprilie 2007. 
  230. ^ "Muhammad." Encyclopædia Britannica. 2007. Encyclopædia Britannica Online, p.13
  231. ^ Marshack, Alexander (1991), The Roots of Civilization, Colonial Hill, Mount Kisco, NY.
  232. ^ Brooks, A. S. and Smith, C. C. (1987): "Ishango revisited: new age determinations and cultural interpretations", The African Archaeological Review, 5 : 65–78.
  233. ^ Duncan, David Ewing (1998). The Calendar. Fourth Estate Ltd.. pp. 10–11. ISBN 978-1-85702-721-1 
  234. ^ For etymology, see Barnhart, Robert K. (1995). The Barnhart Concise Dictionary of Etymology. HarperCollins. p. 487. ISBN 978-0-06-270084-1 . For the lunar calendar of the Germanic peoples, see Birley, A. R. (Trans.) (1999). Agricola and Germany. Oxford World's Classics. USA: Oxford University Press. p. 108. ISBN 978-0-19-283300-6 
  235. ^ The Oxford Introduction to Proto-Indo-European and the Proto-Indo-European World. Oxford Linguistics. Oxford University Press. 2006. pp. 98, 128, 317. ISBN 978-0-19-928791-8 
  236. ^ Harper, Douglas. „measure”. Online Etymology Dictionary. http://www.etymonline.com/?term=measure. 
  237. ^ Harper, Douglas. „menstrual”. Online Etymology Dictionary. http://www.etymonline.com/?term=menstrual. 
  238. ^ Smith, William George (1849). Dictionary of Greek and Roman Biography and Mythology: Oarses-Zygia. 3. J. Walton. p. 768. https://books.google.com/?id=PJ0YAAAAIAAJ. Accesat la 29 martie 2010 
  239. ^ Estienne, Henri (1846). Thesaurus graecae linguae. 5. Didot. p. 1001. https://books.google.com/?id=0qQ_AAAAcAAJ. Accesat la 29 martie 2010 
  240. ^ mensis. Charlton T. Lewis and Charles Short. A Latin Dictionary on Perseus Project.
  241. ^ μείς in Liddell and Scott.
  242. ^ Islamic Calendars based on the Calculated First Visibility of the Lunar Crescent”. Universitatea din Utrecht⁠(d). Există o versiune arhivată la 11 ianuarie 2014. http://www.staff.science.uu.nl/~gent0113/islam/islam_tabcal_hilal.htm. Accesat la 11 ianuarie 2014. 
  243. ^ a b Lilienfeld, Scott O.; Arkowitz, Hal (2009). „Lunacy and the Full Moon”. Scientific American. http://www.scientificamerican.com/article.cfm?id=lunacy-and-the-full-moon. Accesat la 13 aprilie 2010. 
  244. ^ Rotton, James; Kelly, I. W. (1985). „Much ado about the full moon: A meta-analysis of lunar-lunacy research.”. Psychological Bulletin⁠(d) 97 (2): 286–306. doi:10.1037/0033-2909.97.2.286. 
  245. ^ Martens, R.; Kelly, I. W.; Saklofske, D. H. (1988). „Lunar Phase and Birthrate: A 50-year Critical Review”. Psychological Reports⁠(d) 63 (3): 923–934. doi:10.2466/pr0.1988.63.3.923. 
  246. ^ Kelly, Ivan; Rotton, James; Culver, Roger (1986), „The Moon Was Full and Nothing Happened: A Review of Studies on the Moon and Human Behavior”, Skeptical Inquirer⁠(d) 10 (2): 129–43 . Reprinted in The Hundredth Monkey - and other paradigms of the paranormal, edited by Kendrick Frazier, Prometheus Books. Revised and updated in The Outer Edge: Classic Investigations of the Paranormal, edited by Joe Nickell⁠(d), Barry Karr⁠(d), and Tom Genoni, 1996, Committee for Skeptical Inquiry.
  247. ^ Foster, Russell G.; Roenneberg, Till (2008). „Human Responses to the Geophysical Daily, Annual and Lunar Cycles”. Current Biology⁠(d) 18 (17): R784–R794. doi:10.1016/j.cub.2008.07.003. PMID 18786384. 

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Luna

Resurse cartografice[modificare | modificare sursă]

Unelte de observare[modificare | modificare sursă]

General[modificare | modificare sursă]