Ţaratul vlaho-bulgar
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||
Ţaratul vlaho-bulgar este un stat multinaţional care a apărut la Dunărea de jos în 1186, odată cu biruinţa Proto-Românilor (Vlahilor) răsculaţi din sudul Dunării împotriva Imperiului bizantin, şi a dispărut în 1258 odată cu înlocuirea dinastiilor vlahe prin suverani bulgari.
Cuprins |
[modifică] Premise
"Vlahii" apar sub acest nume în izvoare, cel mai frecvent în cele bizantine, începând cu cronicarul Ioannis Skylitzes, în 976. Mai înainte, Theofilact din Simocatta în „Istoriile” sale din 587 şi Theophanes Spovednicul în „Cronografia” sa din jurul anului 800 menţionaseră deja prezenţa populaţiilor romanice din Balcani, dar nu sub numele de "Vlahi".
Din partea lor, Slavii se instalaseră deja în zonă, atât în nordul cât şi în sudul Dunării, începând cu secolul VI, şi populând cu precădere câmpiile deja cultivate din sudul fluviului. Însfârşit, poporul Bulgarilor, provenit din actuala Ucraină, şi apărut din sinteza unor elemente iranice şi turce[1], apare în zonă în secolul VIII şi întemeiază un mare hanat (creştinat în 864 şi astfel transformat în ţarat) pe teritoriile actualelor state Macedonia, Serbia de răsărit, România, republica Moldova şi Bulgaria. Acest stat, multinaţional, este cucerit de Imperiul Bizantin printr-o serie de campanii militare între anii 971 şi 1021, partea din sudul Dunării reintrând în componenţa Imperiului, în timp ce partea din nordul fluviului cădea în stăpânirea regatului Ungariei şi a popoarelor turcice ca Pecenegii şi Cumanii.
Prezenţa proto-românilor este atestată în 1094, când, cu ocazia unei campanii cumane împotriva Constantinopolului, "vlahul" Pudilă l-a înştiinţat pe împărat despre incursiunea duşmană. Potrivit Anei Comnena, cronicar bizantin, românii i-au călăuzit pe cumani prin trecătorile munţilor Balcani. În 1166, împăratul Manuel I Comnenul a recrutat din mijlocul românilor o oaste pentru a lupta împotriva ungurilor.
O creştere a obligaţiilor fiscale impusă de Isaac II Anghelos, care îşi pregătea nunta cu fiica regelui Ungariei, a declanşat în 1185 o răscoală a românilor sud-dunăreni, în alianţă cu bulgarii. Rolul precumpănitor al românilor în răscoală este relevat de izvoarele bizantine care relatează detaliat evenimentele. Conducătorii răscoalei au fost fraţii Petru şi Asan. După ce împăratul le-a respins cererile făcute în numele comunităţilor româneşti, cei doi au organizat răscoala, iar Petru s-a încoronat. După campanii militare conduse de generali înclinaţi spre trădare, împăratul a condus personal o campanie în 1186. Petru şi Asan s-au refugiat în nordul Dunării, unde au cerut ajutorul cumanilor. La întoarcere au recuperat teritoriile ocupate de bizantini, în condiţiile în care împăratul a lăsat garnizoane reduse. În 1187 s-a consumat o nouă bătălie, soldată cu victoria bizantină. Luptele au continuat şi în anii următori, dar împăratul nu a obţinut victorii decisive. Românii s-au întărit în regiunea muntoasă în cetăţi şi fortificaţii puternice. Detronarea lui Isaac II Anghelos a uşurat efortul românilor, întrucât trupele bizantine au fost chemate în capitală pentru a întări autoritatea noului împărat, Alexios III.
[modifică] Istorie
Întemeietorii statului, Asan şi Petru, au fost asasinaţi de boierii lor, în 1196 şi 1197. Ioniţă Caloian s-a urcat pe tron şi a desăvârşit construcţia ţaratului vlaho-bulgar. El a extins graniţele de la Carpaţii meridionali până la Mariţa şi la Rodopi, de la Marea Neagră până dincolo de Vardar, la limita Albaniei. A obţinut de la papă recunoaşterea sa ca rege al bulgarilor şi al românilor (titlul de împărat nu i-a fost recunoscut).
În timpul lui Ioniţă Caloian (1197-1207) s-a petrecut un eveniment important pentru istoria europeană: cea de-a patra cruciadă, care a sfârşit în 1204 prin cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi şi înfiinţarea Imperiului latin. Între noua structură politică şi ţaratul vlaho-bulgar au fost o serie de conflicte militare. Beneficiind de concursul cumanilor, vlaho-bulgarii au obţinut victorii importante, între care cea din 1205 la Adrianopol, unde fost luat prizonier însuşi împăratul latin, Balduin. Ioniţă aspira chiar la cucerirea Constantinopolului, dar planul său nu a reuşit din cauza manevrelor politice ale adversarilor săi. Ioniţă a fost ucis în 1207 de un cuman în timpul asedierii Salonicului. Ioniţă Caloian ocupă un loc important în panteonul istoriei românilor, nu numai datorită succeselor sale militare şi politice, cât mai ales datorită afirmării originii romane a poporului român în corespondenţa purtată cu Papa Inocenţiu al III-lea pentru recunoaşterea sa ca împărat.
Următorul ţar, Borilă, a fost un uzupator, care l-a îndepărtat de tron pe moştenitorul legitim : Ioan, viitorul ţar Ioan Asan al II-lea. Borilă s-a confruntat cu tendinţele centrifuge ale boierilor şi cu erezia bogomilă, astfel denumită dupa numele primului predicător, popa Bogomil (ulterior a fost numită "Catarism", de la cuvântul grecesc katharos : curat). Borilă a organizat represalii împotriva bogomililor şi a putut să înfrângă o conjuraţie a boierilor la Vidin cu ajutorul unei oşti maghiare, formate din secui, români şi pecenegi, sub conducerea comitelui Ioachim. În timpul domniei lui Borilă, rolul proto-românilor în statul Asăneştilor a început să scadă.
În 1218 a revenit în ţară Ioan, moştenitor legitim, care cu ajutorul boierilor l-a prins şi l-a orbit pe Borilă şi a fost înscăunat ţar sub numele de Ioan Asan al II-lea. În timpul lui Ioan Asan II (1218-1241), Ţaratul vlaho-bulgar a cunoscut maxima întindere teritorială, reuşind în 1230 să îşi întindă stăpânirea de la Marea Neagră la Marea Adriatică, şi din viitoarea Moldovă la Adrianopol şi Ohrida. În primul deceniu de domnie, Ioan Asan II a fost în relaţii bune cu regatul Ungariei, cu care s-a aliat (a fost căsătorit cu Anamaria, fiica regelui maghiar Andrei al II-lea). Atunci a fost adoptată stema cu 12 benzi (6 roşii, 6 aur) şi cu două labe de lup încrucişate, însemnând : alianţă între doi mari suverani, care figurează în infobox[2]. De asemenea bune au fost relaţiile cu împăratul latin din Constantinopol şi cu Papalitatea.
În 1229-1230, Ioan Asan al II-lea încearcă să-şi întărească poziţia faţă de Cruciaţii din Constantinopol căsătorindu-şi fiica, Elena, cu împăratul latin (de fapt francez) Baudouin II de Courtenay. Acest proiect provoacă atacul despotului bizantin de Epir şi Salonic: Teodor I Anghelos Duca Comnenul. Ioan Asan al II-lea îl înfrânge pe Comnenul la Clocotniţa (pe fluviul Mariţa, în bulgăreşte : Клокотница) în ziua de 9 martie 1230. Teodor Anghelos este făcut prizonier şi orbit, dar Baudouin II de Courtenay refuză oferta lui Ioan Asan al II-lea. Prin urmare, acesta îşi schimbă radical opţiunile politice, înclinând spre o alianţă bizantinii. En 1232, Ioan Asan II rupe relaţiile cu Papalitatea, trece înapoi la ortodoxie, iar în 1235, la conciliul de la Lampsakos, restabileşte patriarhatul de la Tîrnova (în bulgăreşte : Търново). Ioachim I (în bulgăreşte : св. Йоаким I) este numit Patriarh. în acelaşi an, Ţaratul vlaho-bulgar se aliază cu Imperiul bizantin de la Niceea, condus de Ioan III Duca Vataţes, împotriva Imperiului latin de la Constantinopol, condus de Cruciaţi.
Dupa moartea soţiei sale unguroaice, Anamaria, Ioan Asan al II-lea se căsătoreşte cu Irina Comnena, fiica prizonierului orb Teodor I Anghelos Duca Comnenul, atunci eliberat şi onorat.
Oscilaţiile lui Ioan Asan între tabăra latină şi cea greacă atrag implicarea ungurilor, care, cu consimţământul papei, au atacat Ţaratul vlaho-bulgar în jurul anului 1230 şi în 1238. După campania din 1230, Ioan Asan al II-lea pierde teritoriile nord-dunărene, iar regele Ungariei înfiinţează banatul Severinului în Oltenia, în timp ce tătarii pun stăpânire pe Muntenia şi pe nordul Dobrogei.
Ioan Asan II a murit în 1241. După 1241, ţaratul a pierdut o mare parte a teritoriilor dobândite de Ioan Asan al II-lea, precum şi rolul primordial în politica balcanică. Fiul său minor a fost ucis de o conjuraţie a boierilor, iar apoi şi fratele său, Mihail Asan. Penultimul ţar din dinastia Asăneştilor, Căliman II, nu a domnit decât doi ani, în 1256-1258.
[modifică] Urmări
Penultimul dintre Asăneşti, Căliman II, a fost alungat de pe tron în 1258, apoi au domnit ţari bulgari care se revendicau din vechea dinastie a Întâiului ţarat bulgar, primul dintre aceştia fiind Konstantin Tiş. Ulterior, ultimul suveran din dinastia Asăneştilor, Ioan Asan III, n-a domnit decât un an (1279-1280), fiind înlocuit de bulgarul Gheorghi I Terter (1280-1292). Astfel, ponderea crescândă a Bulgarilor faţă de Vlahi în sudul Dunării s-a manifestat pe planul politic, în timp ce, în nordul Dunării, ponderea crescândă a Românilor faţă de Slavi s-a manifestat cu câteva decenii mai târziu prin întemeierea voievodatelor Ţara Românească şi Moldova.
În istoria modernă şi contemporană, Ţaratul vlaho-bulgar este puţin studiat şi cunoscut, pe de-o parte fiindcă istoriografia română se preocupă în principal de originile românilor din nordul Dunării, pe de altă parte fiindcă istoriografia bulgară se preocupă în principal de a demonstra originile iranice şi slave ale poporului bulgar actual, minimizând sau punând la îndoiala compozantele romanice, greceşti sau turce (adică în relaţie directă cu istoria a trei dintre popoarele vecine)[3].
Istoria Bulgariei |
|||
| Preistoria | |||
| Primul ţarat | |||
| Al doilea ţarat | |||
| Bulgaria Otomană | |||
| Redeşteptarea naţională | |||
| Regatul Bulgariei | |||
| Republica Populară Bulgaria | |||
| Republica Bulgaria | |||
[modifică] Note
- ^ * Raymond Detrez. Historical Dictionary of Bulgaria Second Edition. 2006. lxiv + 638 pp. Maps, bibliography, appendix, chronology. ISBN 978-0-8108-4901-3.
- Hristo Hristov. History of Bulgaria [tradus din bulgăreşte de Ştefan Kostov ; editura Dimităr Markovski] 1985.
- Barbara Jelavich. History of the Balkans (1983)
- ^ * Grigorie P. Jitaru, Contribuţii la istoricul blazonului Basarabilor, p. 29, in : Anuarul Muzeului naţional de Istorie a Moldovei, I, pp.: 27-36 (1992) şi II (1995) pp.: 19-40, cu 62 de referir inclusiv История на България (Istoria Bulgariei) III, Sofia 1982, pp.: 140-149, 272, 334 şi Царевград Тырново (oraşul regal Tîrnova), Sofia 1973, p.: 55.
- ^ * Vezi lucrările academicianului Bojidăr Dimitrov şi ale lui Ivan Ilcev, Roza Balcanilor, Sofia, 2002, 376 p. ISBN 954-529-260-1
