Palestinieni: Diferență între versiuni

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Navighează interactiv prin istoric
← Diferența anterioarăDiferența următoare →
Conținut șters Conținut adăugat
VizualWikitext
Fără descriere a modificării
Fără descriere a modificării
Linia 254: Linia 254:


[[Beit Sahour]] a fost prima așezare înființată, în secolul al XIV-lea, de câteva familii (''hamula'') musulmane și creștine din [[Wadi Musa]], o localitate din Iordania. Acestea erau familia creștină Jaraisa și cele musulmane Shaybat și Jubran, care veniseră să lucreze ca păstori pentru proprietarii creștini de terenuri din Betleem. Acestor familii li s-au alăturat mai apoi imigranți ortodocși de rit grecesc din Egipt, în secolele XVII-XVIII.<ref>Bård Kårtveit,[https://books.google.com/books?id=SggSBQAAQBAJ&pg=PA39 ''Dilemmas of Attachment: Identity and Belonging among Palestinian Christians,''] BRILL, 2014 p.39.</ref>
[[Beit Sahour]] a fost prima așezare înființată, în secolul al XIV-lea, de câteva familii (''hamula'') musulmane și creștine din [[Wadi Musa]], o localitate din Iordania. Acestea erau familia creștină Jaraisa și cele musulmane Shaybat și Jubran, care veniseră să lucreze ca păstori pentru proprietarii creștini de terenuri din Betleem. Acestor familii li s-au alăturat mai apoi imigranți ortodocși de rit grecesc din Egipt, în secolele XVII-XVIII.<ref>Bård Kårtveit,[https://books.google.com/books?id=SggSBQAAQBAJ&pg=PA39 ''Dilemmas of Attachment: Identity and Belonging among Palestinian Christians,''] BRILL, 2014 p.39.</ref>

=== ADN și studii genetice ===
Recent, mai multe studii genetice au demonstrat că, cel puțin pe linie paternă, majoritatea diferitelor [[Diviziunile etnice evreiești|diviziuni etnice evreiești]] și palestinienii&nbsp;– precum și alți levantini&nbsp;– sunt mai apropiați genetic unii de ceilalți decât evreii de populațiile din țările lor gazdă.<ref name=Nebel2000>{{cite journal|title=High-resolution Y chromosome haplotypes of Israeli and Palestinian Arabs reveal geographic substructure and substantial overlap with haplotypes of Jews|author=Nebel|journal=Human Genetics|year=2000|volume=107|pages=630–641|display-authors=1|author2=<Please add first missing authors to populate metadata.>|doi=10.1007/s004390000426|pmid=11153918}}"According to historical records part, or perhaps the majority, of the Muslim Arabs in this country descended from local inhabitants, mainly Christians and Jews, who had converted after the Islamic conquest in the seventh century AD (Shaban 1971; Mc Graw Donner 1981). These local inhabitants, in turn, were descendants of the core population that had lived in the area for several centuries, some even since prehistorical times (Gil 1992)... Thus, our findings are in good agreement with the historical record..."</ref> Mulți palestinieni chiar se referă la evrei ca la ''awlâd 'ammnâ'', verii lor paterni.<ref>Ted Swedenburg, [https://books.google.com/books?id=q7RTdcvtO2sC&pg=PA81 ''Memories of Revolt: 1936–1939 Rebellion in the Palestinian Past,''] Publisher University of Arkansas Press p.81</ref>

Un studiu [[ADN]] efectuat de profesorul Almut Nebel a descoperit similitudini substanțiale între arabii israelieni și palestinieni și evreii [[Evrei așkenazi|așkenazi]] și [[Evrei sefarzi|sefarzi]]. O mică, dar statistic substanțială diferență a fost găsită în distribuțiile haplogrupurilor cromozomului Y ale evreilor sefarzi și palestinienilor, dar nici o diferență substanțială nu a fost găsită între evreii așkenazi și palestinieni sau între cele două comunități evreiești. Totuși, un grup foarte distinct a fost descoperit în haplotipurile palestinienilor. 32% din cei 143 de cromozomi Y studiați ai arabilor aparțin acestei „încrengături I&P arabe”, care conține doar un cromozom ne-arab, acela al unui evreu sefard. Acest lucru poate fi atribuit izolării geografice a evreilor sau imigrării triburilor arabe din primul mileniu.<ref name="Nebel 2000">Nebel et al., [http://www.ucl.ac.uk/tcga/tcgapdf/Nebel-HG-00-IPArabs.pdf High-resolution Y chromosome haplotypes of Israeli and Palestinian Arabs reveal geographic substructure and substantial overlap with haplotypes of Jews.] ''[[Human Genetics]]'' Vol. 107, No. 6, (December 2000), pp. 630–641:By the fifth century AD, the majority of non-Jews and Jews had become Christians by conversion (Bachi 1974). The first millennium AD was marked by the immigration of Arab tribes, reaching its climax with the Moslem conquest from the Arabian Peninsula (633–640 AD). This was followed by a slow process of Islamization of the local population, both of Christians and Jews (Shaban 1971; Mc Graw Donner 1981). Additional minor demographic changes might have been caused by subsequent invasions of the Seljuks, Crusaders, Mongols, Mamelukes and Ottoman Turks. Recent gene-flow from various geographic origins is reflected, for example, in the heterogeneous spectrum of globin mutations among Israeli Arabs (Filon et al. 1994). Israeli and Palestinian Arabs share a similar linguistic and geographic background with Jews. (p.631) According to historical records part, or perhaps the majority, of the Moslem Arabs in this country descended from local inhabitants, mainly Christians and Jews, who had converted after the Islamic conquest in the seventh century AD (Shaban 1971; Mc Graw Donner 1981). These local inhabitants, in turn, were descendants of the core population that had lived in the area for several centuries, some even since prehistorical times (Gil 1992). On the other hand, the ancestors of the great majority of present-day Jews lived outside this region for almost two millennia. Thus, our findings are in good agreement with historical evidence and suggest genetic continuity in both populations despite their long separation and the wide geographic dispersal of Jews.(p.637)</ref> Nebel sugerează că „o parte sau posibil majoritatea” palestinienilor musulmani ar proveni din „locuitorii autohtoni, în principal creștini și evrei, care s-au convertit după cucerirea islamică din secolul al VII-lea d.C”.<ref name="Nebel2000"/>


== Referințe ==
== Referințe ==

Versiunea de la 11 iulie 2018 23:02

Dezvoltare
Unul sau mai mulți editori lucrează în prezent la această pagină sau secțiune. Pentru a evita conflictele de editare și alte confuzii creatorul solicită ca, pentru o perioadă scurtă de timp, această pagină să nu fie editată inutil sau nominalizată pentru ștergere în această etapă incipientă de dezvoltare, chiar dacă există unele lacune de conținut.

Dacă observați că nu au mai avut loc modificări de 10 zile puteți șterge această etichetă.

Pagina a fost modificată ultima oară de către Nenea hartia (Contribuții • Jurnal) acum 5 ani.
Palestinieni
(în arabă الفلسطينيون,
al-Filasṭīniyyūn)
الفلسطينيون

Palestinieni notabili
Populație totală
~ 12.37 milioane[1]
Regiuni cu populație semnificativă
 Statul Palestina4.750.000[2][3][a 1]
 – Cisiordania2.930.000 (din care 792.081 sunt refugiați înregistrați (2016))[4][5][6]
 – Fâșia Gaza1.880.000 (din care 1.311.920 sunt refugiați înregistrați (2016))[4][2][5]
 Iordania2.144.233 (doar refugiați înregistrați (2016))[4]–3.240.000 (2009)[7]
 Israel1.750.000[8][9] (60% se identifică palestinieni (2012))[10]
 Siria560.000 (doar refugiați înregistrați (2016))[4]
 Chile500.000[11]
 Liban174.000 (recensământul din 2017)[12]-458.369 (refugiați înregistrați (2016))[4]
 Arabia Saudită400.000[13]
 Qatar295.000[13]
 Statele Unite255.000[14]
 Emiratele Arabe Unite91.000[13]
 Germania80.000[15]
 Kuweit80.000[16]
 Egipt70.000[13]
 El Salvador70.000[17]
 Brazilia59.000[18]
 Libia59.000[13]
 Irak57.000[19]
 Canada50.975[20]
 Yemen29.000[13]
 Honduras27.000–200.000[21][13]
 Regatul Unit20.000[15]
 Peru15.000
 Mexic13.000[13]
 Columbia12.000[13]
 Pakistan10.500
 Olanda9.000
 Australia7.000 (estimare aproximativă)[22][23]
 Suedia7.000[24]
 Algeria4.030[25]
Limbi vorbite
Palestina și Israel:
arabă palestiniană, ebraică, engleză și greacă
Diaspora:
Alte variante ale arabei, limbile țărilor din diaspora palestiniană
Religii
Majoritatea: islam sunit
Minorități: creștinism, samaritanism,[26][27] druzism, șiism, musulmani fără denominație[28]
Grupuri înrudite sau legate cultural
Alți levantini, alte popoare semite, evrei (așkenazi, mizrahi, sefarzi), asirieni, samariteni, alți arabi, alți mediteraneeni.[29]
#Nu s-au adunat cei 910.264 plecați peste hotare înregistrați în recensământul din 2011, deoarece se presupune că au fost deja enumerați în datele oficiale din țările unde au reședința permanentă.
  1. Limba română este numită drept „moldovenească” de către autoritățile moldovenești (până în 2013)[30] și transnistreni.
Modifică date / text Consultați documentația formatului
Acest articol conține text în limba arabă, scris de la dreapta la stânga. Fără suport de afișare corespunzător, se pot vedea litere arabe scrise de la stânga la dreapta sau de altă natură în locul caracterelor arabe.

Poporul palestinian (în arabă الشعب الفلسطيني, ash-sha‘b al-Filasṭīnī), cunoscut și sub numele de palestinieni (în arabă الفلسطينيون, al-Filasṭīniyyūn, {în ebraică פָלַסְטִינִים) sau arabi palestinieni (în arabă العربي الفلسطيني, al-'arabi il-filastini), este un grup etno-național[31][32][33][34][35][36][37] alcătuit din descendenții moderni ai popoarelor care au locuit în Palestina de-a lungul secolelor, inclusiv evrei și samariteni, și care astăzi sunt în mare parte arabi din punct de vedere cultural și lingvistic.[38][39][40][41][42][43][44][45] În ciuda diverselor războaie și exoduri (precum cel din 1948), circa jumătate din populația palestiniană de pe glob continuă să locuiască în Palestina istorică, regiune care cuprinde Cisiordania, Fâșia Gaza și Israel.[46] În toată această regiune, în anul 2005, palestinienii constituiau 49% din totalul locuitorilor,[47] cuprinzând întreaga populație a Fâșiei Gaza (1.865 milioane),[48] majoritatea populației din Cisiordania (aproximativ 2.785.000, din care 200.000 în Ierusalimul de Est, față de circa 600.000 de coloniști evrei în toată Cisiordania) și 20,8% din populația Israelului, ai cărei cetățeni sunt.[49][50] Mulți sunt refugiați sau strămutați intern, inclusiv peste un milion în Fâșia Gaza,[51] circa 750.000 în Cisiordania[52] și circa 250.000 în Israel. Din populația palestiniană care trăiește în străinătate, cunoscută ca diaspora palestiniană, mai mult de jumătate este apatridă, fiind lipsită de cetățenia oricărei țări.[53] Între 2,1 și 3,24 milioane de palestinieni din diaspora trăiesc în Iordania vecină,[54][55] peste 1 milion în Siria și Liban și circa 750.000 în Arabia Saudită, în timp ce cei 500.000 de palestinieni din Chile reprezintă cea mai mare concentrare din afara Orientului Mijlociu.

Palestinienii creștini și musulmani constituiau 90% din populația Palestinei în 1919, înainte de al treilea val al imigrării evreiești din timpul Autorității Mandatare Britanice.[56][57] Opoziția față de mandat și față de imigrarea evreiască a stimulat consolidarea unei identități naționale unificate, anterior fragmentată de diferențe regionale, religioase, familiale sau de clasă.[58][59] Istoria unei identități naționale palestiniene distincte este un subiect disputat printre cercetători.[60][61] Istoricul în drept Assaf Likhovski consideră că opinia predominantă este că identitatea palestiniană a apărut în primele decenii ale secolului al XX-lea,[60] când o dorință embrionară de autoguvernare a prins rădăcini printre palestinieni în fața temerii generalizate că sionismul va duce la apariția unui stat evreu și la deposedarea majorității arabe. Primele semne ale acestui fenomen s-au cristalizat la majoritatea editorilor, creștini sau musulmani, ai ziarelor locale.[62] Denumirea de „palestinian” a fost folosită în mod limitat și anterior, până la Primul Război Mondial, de arabii palestinieni cu referire la conceptul naționalist al unui popor palestinian.[42][43] După crearea statului Israel, exodul din 1948 și mai ales după exodul din 1967, termenul a ajuns să semnifice nu doar un loc de origine, dar și un sentiment al unui trecut și prezent comun împărtășit sub forma unui stat palestinian.[42] Identitatea palestiniană modernă acoperă acum moștenirea tuturor epocilor, din vremurile biblice și până în perioada otomană.[63]

Fondată în 1964, Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP) este o organizație-umbrelă pentru diverse grupări care reprezintă poporul palestinian în fața organismelor statale internaționale.[64] Autoritatea Națională Palestiniană, înființată oficial în 1994 ca rezultat al Acordurilor de la Oslo, este un corp administrativ interimar responsabil nominal cu guvernarea în majoritatea centrelor populate palestiniene din Cisiordania și Fâșia Gaza.[65] Din 1978, Națiunile Unite celebrează anual o Zi Internațională de Solidaritate cu Poporul Palestinian. Conform istoricului britanic Perry Anderson, se estimează că jumătate din palestinienii care trăiesc în teritoriile palestiniene ocupate sunt refugiați și că au suferit împreună, la cursul și prețurile din 2008–09, pierderi de bunuri însumând aproximativ 300 de miliarde de dolari în urma confiscărilor israeliene.[66]

Etimologie

Hartă a Siriei și Palestinei în Evul Mediu.

Toponimul grecesc Palaistínē (Παλαιστίνη), cu care este înrudit cuvântul arab Filastin (فلسطين), a apărut prima dată în lucrările din secolul al V-lea î.C. ale istoricului grec Herodot, unde acesta definește la modul general[67] regiunea de coastă din Fenicia și până în Egipt.[68][69] Herodot folosește de asemenea termenul ca pe un etnonim, precum atunci când vorbește de „sirienii din Palestina” sau de „palestinienii sirieni”,[70] un grup amorf din punct de vedere etnic pe care el îl deosebește de fenicieni.[71][72] Herodot nu face nici o distincție între evrei și alți locuitori ai Palestinei.[73]

Cuvântul grecesc reflectă un vechi cuvânt din Estul Mediteranei și Orientul Apropiat care a fost folosit ori ca toponim, ori ca etnonim. În egipteana veche, denumirea Peleset/Purusati[74] se referea la popoarele mării, în particular la filisteni.[75][76] În limbile semite, cuvântul akkadian Palaštu (cu varianta Pilištu) este folosit de Filistia din secolul al VII-lea î.C. și de cele, la vremea aceea, patru orașe-state ale sale.[77] Cuvântul înrudit Plištim din ebraica biblică este tradus în general prin „filisteni”.[78]

Expresia Siria Palestina a continuat să fie folosită de istorici, geografi și alții cu referire la regiunea dintre Marea Mediterană și râul Iordan, precum în scrierile lui Philon din Alexandria, Iosephus Flavius și Plinius cel Bătrân. După ce romanii au adoptat termenul ca nume administrativ oficial al regiunii, în secolul al II-lea î.C., „Palestina” ca nume de sine stătător a intrat în folosința curentă, a fost bătut pe monede, în inscripții și chiar în textele rabinice.[79] Cuvântul arab filastin a fost folosit pentru a desemna regiunea începând cu primii geografi medievali arabi. Există indicații că a fost utilizat în regiune ca substantiv adjectival arab încă din secolul al VII-lea î.C.[80] Ziarul arab Falastin (înființat în 1911), publicat în Jaffa de Issa și Yusef al-Issa, li se adresa cititorilor cu apelativul de „palestinieni”.[81]

Prima bancă sionistă, Jewish Colonial Trust (JCT), a fost fondată la Al Doilea Congres Sionist și înregistrată la Londra, în 1899. JCT urma să constituie instrumentul financiar al Organizației Sioniste, iar scopul ei era de a strânge capital și credit pentru a ajuta la obținerea unei carte pentru Palestina. Pe 27 februarie 1902, o subsidiară a JCT numită „Compania Anglo-Palestiniană” (CAP) a fost înființată la Londra cu asistența lui Zalman David Levontin. Această Companie urma să devină ceea ce este astăzi Bank Leumi.[82] În timpul perioadei Palestinei Mandatare, termenul „palestinian” era folosit cu referire la toate persoanele care trăiau în acel teritoriu, indiferent de religia sau etnia lor, iar cei cărora autoritățile mandatare britanice le acordau cetățenie deveneau „cetățeni palestinieni”.[83] Alte exemple din acea vreme includ folosirea termenului de Regimentul Palestina, cu referire la Brigada Evreiască de Infanterie din Armata Britanică din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, și a termenului „Talmudul palestinian”, un nume alternativ al Talmudului din Ierusalim folosit în special în mediile academice.

După crearea, în 1948, a statului Israel, folosirea termenilor „Palestina” și „palestinian” de către evreii palestinieni aproape a încetat. Spre exemplu, ziarul de limbă engleză The Palestine Post, fondat de evrei în 1932, și-a schimbat numele, în 1950, în The Jerusalem Post. Evreii din Israel și din Cisiordania se identifică azi cu toții drept israelieni, în timp ce cetățenii israelieni arabi se identifică drept israelieni și/sau palestinieni și/sau arabi.[84]

Carta Națională Palestiniană, amendată de OEP la Consiliul Național Palestinian din iulie 1968, definește ca „palestinieni” pe „acele persoane de naționalitate arabă care, până în 1947, locuiau în mod normal în Palestina, indiferent dacă au fost apoi expulzate sau au rămas acolo. Oricine născut, după acea dată, dintr-un tată palestinian – în Palestina sau în afara ei – este de asemenea palestinian”.[85] „Persoana de naționalitate arabă” nu este un termen cu specific religios și îi include nu doar pe musulmanii vorbitori de arabă din Palestina, dar și pe creștinii vorbitori de arabă sau alte comunități religioase din Palestina care, la acea dată, erau vorbitoare de arabă, precum samaritenii și druzii. Deci, evreii din Palestina erau/sunt incluși și ei, deși Carta se limitează doar la „evreii palestinieni vorbitori de arabă care locuiau în Palestina până la începerea invaziei sioniste”. Carta mai statuează că „Palestina, cu granițele pe care le avea în timpul Mandatului Britanic, este o unitate teritorială indivizibilă”.[85][86]

Istorie

Istoria palestiniană și naționalismul

Momentul și cauzele care au stat la baza apariției unei conștiințe naționale palestiniene distincte în rândul arabilor din Palestina sunt chestiuni de dezacord științific. Unii argumentează că poate fi urmărit încă din timpul revoltei arabe din 1834 (sau chiar din secolul al XVII-lea), în timp ce alții susțin că nu a apărut decât după perioada Palestinei Mandatare.[60][87] Potrivit istoricului în drept Assaf Likhovski, viziunea dominantă este că identitatea palestiniană a apărut în primele decenii ale secolului al XX-lea.[60]

Baruch Kimmerling și Joel S. Migdal consideră Revolta din 1834 ca fiind primul eveniment formator al poporului palestinian. Din 1516 și până în 1917, Palestina a fost administrată de Imperiul Otoman, cu excepția deceniului dintre 1830 și 1840, când un egiptean vasal al otomanilor, Muhammad Ali, și fiul său, Ibrahim Pașa, au reușit să se desprindă de conducerea otomană, să cucerească teritorii întinzându-se din Egipt și până la Damasc și să stăpânească toată acea regiune. Așa numita Revoltă țărănească din 1834 a arabilor palestinieni a fost precipitată de încercările la scară mare de înrolare a bărbaților. Liderii locali și personalitățile urbane erau nemulțumite de pierderea privilegiilor tradiționale, în timp ce țăranii erau conștienți că înrolarea era aproape o condamnare la moarte. Începând din luna mai 1834, rebelii au ocupat multe orașe, printre ele Ierusalim, Hebron și Nablus, iar Ibrahim Pașa și-a trimis armata, care i-a înfrânt pe ultimii insurgenți pe 4 august, în Hebron.[88] Benny Morris susține însă că arabii din Palestina au rămas totuși parte a mai largei naționalități pan-arabe sau, alternativ, a mișcării pan-islamiste.[89] Walid Khalidi susține contrariul, scriind că palestinienii din vremurile otomane erau „extrem de conștienți de caracterul distinctiv al istoriei palestiniene...” și „deși mândri de moștenirea și de ascendența lor arabă, palestinienii se considerau nu doar urmașii cuceritorilor arabi ai secolului al VII-lea, dar și ai indigenilor care au trăit în Palestina din timpuri imemoriale, inclusiv ai evreilor și ai canaaniților dinaintea lor”.[90]

Zachary J. Foster scrie într-un articol din 2015 în Foreign Affairs că, „pe baza a sute de manuscrise, arhive ale tribunalelor islamice, cărți, reviste și ziare din perioada otomană (1516–1918), se pare că primul arab care a folosit termenul palestinian a fost Farid Georges Kassab, un creștin ortodox din Beirut”. Foster mai explică faptul că, în cartea din 1909 a lui Kassab, Palestina, elenism și clericalism, acesta nota în trecere că „palestinienii otomani ortodocși își spun arabi și chiar sunt, de fapt, arabi”, în ciuda numirii pe tot parcursul cărții a vorbitorilor de arabă din Palestina drept palestinieni.[91]

În cartea sa din 1997, Palestinian Identity: The Construction of Modern National Consciousness, istoricul Rashid Khalidi scrie că straturile arheologice care arată istoria Palestinei – cuprinzând perioadele biblică, romană, bizantină, omeiadă, abbasidă, fatimidă, cruciată, ayyubidă, mamelucă și otomană – formează o parte a identității poporului palestinian din ziua de astăzi, după cum a devenit conștient în ultimul secol.[63] Notând că identitatea palestiniană nu a fost niciodată una exclusivă, „arabismul, religia și loialitățile locale” jucând un rol important, Khalidi atrage atenția împotriva eforturilor unor avocați extremi ai naționalismului palestinian de a căuta în mod „anacronic” în istorie o conștiință naționalistă care este, de fapt, „relativ recentă”.[92][93]

Khalil Beidas a folosit cuvântul „palestinieni” în, în prefața traducerii sale cărții lui Akim Olesnițki „O descriere a Țării Sfinte”[94]

Rashid Khalidi argumentează că identitatea națională modernă a palestinienilor își are rădăcinile în discursurile naționaliste ivite printre popoarele Imperiului Otoman la sfârșitul secolului al XIX-lea, care s-au intensificat după trasarea granițelor națiunilor-stat moderne din Orientul Mijlociu după Primul Război Mondial.[93] Khalidi mai spune că, deși provocarea reprezentată de sionism a jucat un rol în modelarea acestei identități, „ar fi o gravă eroare să se sugereze că identitatea palestiniană a rezultat în special ca răspuns la sionism”.[93] În schimb, istoricul James L. Gelvin consideră naționalismul palestinian drept o reacție directă la sionism. În cartea sa The Israel-Palestine Conflict: One Hundred Years of War, el afirmă că „naționalismul palestinian a apărut în perioada interbelică drept răspuns la imigrația și colonizarea sionistă”.[95] Gelvin scrie că acest fapt nu face identitatea palestiniană mai puțin legitimă:

„Faptul că naționalismul palestinian s-a dezvoltat mai târziu decât sionismul și, într-adevăr, ca răspuns la acesta, nu diminuează în nici un fel legitimitatea naționalismului palestinian și nici nu-l face mai puțin valid decât sionismul. Orice naționalism apare ca opoziție la un „altul”. De ce altceva ar exista nevoia de a specifica cine ești? Și orice naționalism este definit de factorul căruia i se opune”.[95]

David Seddon crede că „crearea identității naționale în sensul său contemporan s-a cristalizat în special în timpul anilor 1960, odată cu înființarea Organizației pentru Eliberarea Palestinei”. El adaugă totuși că „existența unei populații cu un nume evident similar („filistenii”) în vremurile biblice sugerează un grad de continuitate de-a lungul unei îndelungate perioade istorice (la fel cum „israeliții” din biblie sugerează o îndelungată continuitate istorică în aceeași regiune).”[96]

Bernard Lewis crede că arabii din Palestina otomană nu s-au opus sionismului din postura unei națiuni palestiniene, deoarece conceptul unei atare națiuni le era necunoscut arabilor din zonă la acea vreme și nu a luat ființă decât mai târziu. Chiar nici conceptul de naționalism arab în provinciile arabe ale Imperiului Otoman „nu a atins proporții semnificative înainte de izbucnirea Primului Război Mondial”.[43] Sociologul Tamir Sorek consideră că, „deși o identitate palestiniană distinctă poate fi urmărită cel puțin până la mijlocul secolului al XIX-lea (Kimmerling și Migdal 1993; Khalidi 1997), sau chiar până în secolul al XVII-lea (Gerber 1998), abia după Primul Război Mondial o paletă largă de afilieri politice opționale a devenit relevantă pentru arabii din Palestina”.[87]

Indiferent de punctul de vedere diferit față de momentul, mecanismele cauzale și orientarea naționalismului palestinian, la începutul secolului al XX-lea opoziția puternică la sionism și dovada înfloririi unei identități naționaliste palestiniene poate fi găsită în cuprinsul ziarelor de limbă arabă din Palestina precum Al-Karmil (înființat în 1908) și Falastin (înființat în 1911).[97] Falastin se concentra inițial pe critica sionismului în contextul neputinței administrației Imperiului Otoman de a controla imigrarea evreiască și largul influx de străini, iar mai târziu a explorat impactul achiziționării sioniste de terenuri asupra țăranilor palestinieni (în arabă فلاحين, felahin), exprimând o îngrijorare crescândă privind deposedarea de terenuri și implicațiile ei pentru societatea palestiniană în general.[97]

Primele organizații naționaliste palestiniene au apărut la sfârșitul Primului Război Mondial.[98] Două facțiuni politice au ieșit în evidență: al-Muntada al-Adabi, dominată de familia Nashashibi, care milita pentru promovarea limbii și culturii arabe, pentru apărarea valorilor islamice și pentru o Sirie și o Palestină independente; iar în Damasc, al-Nadi al-Arabi, dominată de familia Husseini, care apăra aceleași valori.[99]

Analele istorice continuă să arate o întrepătrundere între identitățile și naționalismul „arab” și „palestinian”. Ideea unui stat palestinian unic, separat de vecinii săi arabi, a fost inițial respinsă de reprezentanții palestinieni. Primul congres al asociațiilor musulmano-creștine, desfășurat în Ierusalim, în februarie 1919, convocat cu scopul alegerii reprezentanților arabilor palestinieni pentru Conferința de Pace de la Paris, a adoptat următoarea rezoluție: „Considerăm Palestina ca fiind parte a Siriei arabe, deoarece nu a fost niciodată separată de ea. Suntem conectați cu ea prin legături naționale, religioase, lingvistice, naturale, economice și geografice”.[100]

După tulburările de Nebi Musa, Conferința de la San Remo și eșecul lui Faisal de a fonda Regatul Siriei Mari, o formă distinctă de naționalism arab palestinian a prins rădăcini între aprilie și iulie 1920.[101][102] După căderea Imperiului Otoman și cucerirea franceză a Siriei, evenimente concomitente cu cucerirea britanică și administrarea Palestinei, fostul primar pan-sirian al Ierusalimului, Musa Qasim Pașa al-Husseini, a spus: „acum, după evenimentele recente de la Damasc, trebuie să schimbăm complet planurile noastre de aici. Siria de sud nu mai există. Trebuie să apărăm Palestina.”[103]

Conflictul dintre naționaliștii palestinieni și diversele tipuri de pan-arabiști a continuat în timpul Mandatului Britanic, dar aceștia din urmă au devenit din ce în ce mai marginalizați. În acea perioadă, doi lideri proeminenți ai naționaliștilor palestinieni erau Mohammad Amin al-Husseini, Marele Muftiu al Ierusalimului, numit în funcție de britanici, și Ezzedin Al-Qassam.[104]

Intensificarea naționalismului palestinian

Map comparing the borders of the 1947 partition plan and the Armistice Demarcation Lines of 1949.
  Zonă alocată unui stat evreu
    Zonă alocată unui stat arab
    Corpus separatum pentru Ierusalim
Timbru al ONU emis pentru comemorarea luptei palestinienilor.

Un stat independent palestinian nu a exercitat niciodată suveranitate completă asupra teritoriilor locuite de palestinieni în epoca modernă. Palestina a fost administrată de Imperiul Otoman până la Primul Război Mondial, apoi gestionată de autoritățile mandatare britanice. Israelul a fost înființat în părți din Palestina în 1948, iar în urma războiului arabo-israelian din 1948 Cisiordania a fost anexată de Iordania, iar Fâșia Gaza de către Egipt, ambele țări continuând să administreze aceste teritorii până când Israelul le-a ocupat în Războiul de Șase Zile. Istoricul israelian Avi Shlaim subliniază că lipsa de suveranitate a palestinienilor asupra terenului a fost folosită de Israel pentru a le nega drepturile [la autodeterminare].[105]

Astăzi, dreptul palestinienilor la autodeterminare a fost confirmat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite, de Curtea Internațională de Justiție[106] și de unele autorități israeliene.[107] În total, 133 de țări au recunoscut Palestina ca stat.[108] Totuși, suveranitatea palestiniană asupra zonelor revendicate ca parte a statului palestinian rămâne limitată, iar granițele acestui stat rămân un subiect de conflict între palestinieni și israelieni.

Mandatul britanic (1917–48)

Articol principal: Palestina Mandatară.

Articolul 22 al Pactului Societății Națiunilor a conferit un statut legal internațional teritoriilor și popoarelor care au încetat să se mai afle sub suveranitatea Imperiului Otoman, ca parte a unui „trust sacru al civilizației”. Articolul 7 al Mandatului Societății Națiunilor solicita înființarea unei naționalități palestiniene noi, separate, pentru locuitorii Palestinei. Aceasta însemna că palestinienii nu au devenit cetățeni britanici și că Palestina nu a fost anexată la dominioanele britanice.[109] Documentul Mandatului britanic împărțea populația între evrei și neevrei, respectiv britanici, iar puterea mandatară considera populația palestiniană a fi compusă din grupuri religioase, nu naționale. Drept consecință, recensămintele guvernamentale din 1922 și 1931 i-au caracterizat pe palestinieni din punct de vedere confesional ca musulmani, creștini și evrei, categoria „arabi” lipsind.[110]

După ce generalul britanic Louis Bols a citit Declarația Balfour, în februarie 1920, circa 1.500 de palestinieni au demonstrat pe străzile Ierusalimului.[104] O lună mai târziu, în timpul revoltelor de Nebi Musa din 1920, protestele împotriva regimului britanic și a imigrației evreiești au devenit violente și Bols a interzis toate demonstrațiile. Totuși, în mai 1921, alte revolte antievreiești au izbucnit în Jaffa și zeci de arabi și evrei au fost uciși în confruntări.[104]

Articolele Mandatului britanic menționau drepturile civile și religioase ale comunităților neevreiești din Palestina, dar nu și statutul lor politic. La Conferința de la San Remo s-a decis acceptarea textului acelor articole, introducându-se în procesul-verbal al conferinței un angajament al Puterii Mandatare că acest lucru nu va implica pierderea niciunuia dintre drepturile de care se bucuraseră până atunci comunitățile neevreiești din Palestina. În 1922, autoritățile britanice din Palestina Mandatară au propus un proiect de constituție care ar fi garantat reprezentarea palestinienilor arabi într-un Consiliu Legislativ, cu condiția ca ei să accepte termenii mandatului. Delegația palestinienilor arabi a respins propunerea ca „total nesatisfăcătoare”, notând că „poporul Palestinei” nu poate accepta includerea Declarației Balfour în preambulul constituției ca bază de discuții. În plus, delegația a contestat desemnarea Palestinei drept colonie britanică „de ordin inferior”.[111] Circa 10 ani mai târziu, arabii au încercat să-i convingă pe britanici să ofere o instituție juridică arabă, dar fără succes.[112]

După uciderea șeicului Ezzedin Al-Qassam de către britanici în 1935, adepții lui au inițiat revolta din 1936–1939, care a început cu o grevă generală în Jaffa și atacarea reședințelor și instituțiilor evreiești și britanice din Nablus.[104] Înaltul Comitet Arab a chemat la o grevă generală la nivel național, la neplata taxelor și la închiderea consiliilor municipale, și a cerut încetarea imigrației evreiești și o interdicție a vânzării de terenuri către evrei. Spre sfârșitul anului 1936, mișcarea a devenit o revoltă națională, iar rezistența a crescut în 1937 și 1938. Drept răspuns, britanicii au declarat legea marțială, au dizolvat Înaltul Comitet Arab și au arestat oficiali din Consiliul Islamic Suprem aflați în spatele revoltei. Până în 1939, circa 5.000 de arabi fuseseră uciși în acțiunile britanice menite să zdrobească revolta, iar peste 15.000 fuseseră răniți.[104]

„Anii pierduți” (1948–1967)

Abdel Kader al-Husseini, conducătorul Armatei Războiului Sfânt, în 1948

După războiul din 1948 și exodul palestinian care i-a urmat, cunoscut ca „Al Nakba” („Catastrofa”), a urmat o lungă pauză în activitatea politică palestiniană. Khalidi o atribuie evenimentelor traumatice din 1947-1949, care au inclus depopularea a peste 400 de orașe și sate și crearea a sute de mii de refugiați.[113] 418 sate au fost rase de pe suprafața pământului de israelieni, 46.367 de clădiri, 123 de școli, 1.233 de moschee, 8 biserici și 68 de altare, multe având o istorie îndelungată, au fost distruse de forțele israeliene.[114] În plus, palestinienii au pierdut între 1,5 și 2 milioane de acri de teren, circa 150.000 de locuințe urbane și rurale și 23.000 de structuri comerciale precum magazine și birouri.[115] Estimări recente privind confiscările de proprietăți palestiniene de către Israel începând din 1948 și până în prezent au condus la concluzia că palestinienii au suferit pierderi nete în bunuri de 300 miliarde de dolari.[66]

Acele regiuni ale Palestinei Mandatare care nu au devenit parte a nou-declaratului stat Israel au fost ocupate de Egipt sau anexate de Iordania. La Conferința de la Ierihon, din 1 decembrie 1948, 2.000 de delegați palestinieni au sprijinit o rezoluție chemând la „unificarea Palestinei și Transiordaniei ca un prim pas spre deplina unitate arabă”.[116] În timpul a ceea ce Khalidi a numit „anii pierduți” care au urmat, palestinienilor le-a lipsit un centru de greutate, fiind divizați între Israel, Egipt, Iordania, Siria, Liban și așa mai departe.[117]

Istoricul israelian Efraim Karsh este de părere că identitatea palestiniană nu s-a dezvoltat decât după războiul din 1967, deoarece exodul palestinian din 1948 a fracturat atât de puternic societatea palestiniană încât a făcut imposibilă solidificarea identității naționale. Între 1948 și 1967, iordanienii și alte țări arabe care găzduiau refugiați arabi din Palestina/Israel au redus la tăcere orice expresie a identității palestiniene, iar Iordania și Egiptul au continuat să ocupe pământurile palestinienilor până când acestea au fost cucerite de Israel, în 1967. Anexarea formală a Cisiordaniei de către Iordania în 1950, urmată de acordarea cetățeniei iordaniene palestinienilor care locuiau pe malul de vest al Iordanului, au înăbușit și mai tare identitatea națională palestiniană prin integrarea palestinienilor în societatea iordaniană.[118]

În anii 1950, o nouă generație de grupări și mișcări naționaliste palestiniene a început să se organizeze clandestin, apărând pe scena publică în anii 1960.[119] Elita tradițională palestiniană, care dominase negocierile cu britanicii și cu sioniștii în timpul Mandatului și care era în mod covârșitor considerată responsabilă pentru pierderea Palestinei, a fost înlocuită de aceste noi mișcări, ai cărei recruți proveneau în general din clasele sărace sau mijlocii și erau adesea studenți sau tineri absolvenți ai universităților din Cairo, Beirut sau Damasc.[119] Puterea ideologiei pan-arabe lansate de Gamal Abdel Nasser — populară printre palestinieni, pentru care arabismul era deja o componentă importantă a identității lor[120] — a început să pună în umbră identitățile statelor arabe separate pe care le subsuma.[121]

1967–prezent

Yasser Arafat, liderul OEP, într-o tabără de refugiați palestinieni din Libanul de Sud, în 1978

Începând din 1967, palestinienii din Cisiordania și Fâșia Gaza au trăit sub ocupație militară israeliană, care a creat, conform lui Avram Bornstein, o carceralizare a societății lor.[122] Între timp, pan-arabismul ca aspect al identității palestiniene s-a estompat. Ocupația israeliană a Fâșiei Gaza și Cisiordaniei a declanșat un al doilea exod palestinian și a fracturat grupările politice și militante palestiniene, obligându-le să renunțe și la ultimele speranțe în pan-arabism. Ele au început să se strângă în jurul Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP), care fusese înființată la Cairo, în 1964. Gruparea a crescut în popularitate în anii următori, mai ales sub conducerea de orientare naționalistă a lui Yasser Arafat.[123] Principalul curent naționalist palestinian secular s-a grupat sub umbrela OEP, ale cărei organizații fondatoare au inclus Fatah și Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei, precum și alte grupări care, la acea vreme, considerau că violența politică este singura cale de „eliberare” a Palestinei.[63] Aceste grupări au promovat o idee apărută în anii 1960, conform căreia naționalismul palestinian ar avea adânci rădăcini istorice, și ai cărei avocați extremi descopereau urmele unei conștiințe și identități naționaliste palestiniene de-a lungul secolelor și chiar mileniilor istoriei Palestinei, când o asemenea conștiință este de fapt relativ modernă.[124]

Bătălia de la Karameh și evenimentele cunoscute ca Septembrie negru au contribuit la sporirea sprijinului palestinienilor pentru aceste grupări, în special printre palestinienii aflați în exil. În același timp, printre palestinienii din Gaza și Cisiordania s-a înfiripat o temă ideologică nouă, cunoscută ca sumud („dârzenie”, „stăruință”, „fermitate”), care a devenit strategia populară palestiniană adoptată din 1967 până în prezent. Pornind de la un concept strâns legat de teren, agricultură și autohtonism, imaginea ideală a palestinianului promovată de această dată era cea a unui țăran (în arabă felah) care stă ferm pe pământul lui, refuzând să plece. Strategie mai pasivă față de cea adoptată de „fedainii” palestinieni, sumud furniza un subtext important narațiunii luptătorului, „simbolizând continuitate și legături cu pământul, cu agricultura și cu modul rural de viață”.[125]

În 1974, OEP a fost recunoscută de statele arabe ca singurul reprezentant legitim al poporului palestinian și i s-a acordat, în același an, statut de observator ca mișcare națională de eliberare de către Națiunile Unite.[64][126] Israelul a respins rezoluția, catalogând-o „rușinoasă”.[127] Într-un discurs în Knesset, viceprim-ministrul și ministrul de Externe Yigal Allon a prezentat opinia guvernului israelian: „nimeni nu se poate aștepta să recunoaștem organizația teroristă numită OEP ca reprezentându-i pe palestinieni — pentru că nu-i reprezintă. Nimeni nu se poate aștepta să negociem cu liderii bandelor teroriste care, prin ideologia și acțiunile lor, încearcă să lichideze Statul Israel.”[127]

În 1975, Națiunile Unite au înființat un organism subsidiar, Comitetul pentru exercitarea drepturilor inalienabile ale poporului palestinian, care să recomande un program de implementat care să permită poporului palestinian să-și exercite independența națională, suveranitatea și dreptul la autodeterminare fără interferențe externe, și care să faciliteze întoarcerea refugiaților palestinieni la casele și proprietățile lor.[128]

Prima Intifada (1987–1993) a fost prima revoltă populară palestiniană împotriva ocupației israeliene începute în 1967. A urmat declararea, în 1988, a proclamării de către OEP a Statului Palestina, iar aceste evenimente au condus la întărirea identității naționale palestiniene. După Războiul din Golf, din 1991, autoritățile kuweitiene au forțat circa 200.000 de palestinieni să părăsească Kuweitul.[129] Acțiunea autorităților kuweitiene a fost motivată parțial de sprijinul arătat de Yasser Arafat lui Saddam Hussein.

Acordurile de la Oslo, primul tratat interimar de pace israeliano–palestinian, au fost semnate în 1993. Procesul era prevăzut să dureze cinci ani și să se sfârșească în 1999, când forțele israeliene au început să se retragă din Fâșia Gaza și din zona adiacentă Ierihonului. Expirarea acestui termen fără ca Israelul să recunoască statul palestinian și fără încetarea ocupației a fost urmată de A doua Intifada, în 2000.[130][131] Aceasta a fost mai violentă decât prima.[132] Curtea Internațională de Justiție a remarcat că, deoarece guvernul israelian a recunoscut OEP ca reprezentanta poporului palestinian, existența acestuia nu mai prezintă nici un dubiu. Curtea a notat că acordul interimar israeliano-palestinian asupra Cisiordaniei și Fâșiei Gaza, din 28 septembrie 1995, s-a referit și el de câteva ori la poporul palestinian și „drepturile sale legitime”.[133] Conform lui Thomas Giegerich, cu privire la dreptul poporului palestinian de a forma un stat suveran independent, „Dreptul la autodeterminare conferă în mod colectiv poporului palestinian dreptul inalienabil de a-și stabili liber statutul politic, în timp ce Israelul, recunoscând palestinienii ca popor separat, este obligat să promoveze și să respecte acest drept, în conformitate cu Carta Națiunilor Unite”.[134]

Origini

Originile palestinienilor sunt complexe și diverse. Regiunea nu a fost inițial arabă — arabizarea a fost o consecință a includerii Palestinei în cadrul Imperiului Arab, aflat în expansiune rapidă, după ce teritoriul său fusese cucerit de triburile arabe și aliații lor locali în primul mileniu, cu precădere în timpul cuceririi islamice a Siriei din secolul al VII-lea. Palestina, pe atunci o regiune elenizată controlată de Imperiul Bizantin, cu o numeroasă populație creștină, a căzut sub influența politică și culturală a dinastiilor musulmane vorbitoare de arabă, inclusiv Dinastia Ayyubidă kurdă. De la cucerire și până în secolul al XI-lea, jumătate din populația creștină a lumii a trăit sub noua ordine musulmană și n-a existat în toată această perioadă nici o încercare de convertire a ei.[135] De-a lungul timpului totuși, o mare parte a populației Palestinei a fost arabizată și gradual convertită la islam.[38] Populații arabe au existat în Palestina și anterior cuceririi, iar unele din acele triburi arabe și beduine au luptat ca aliate ale Bizanțului împotriva invaziei, pe care dovezile arheologice o indică a fi fost de fapt o „cucerire pașnică”, în care nou-veniților li s-a permis să se stabilească în vechile zone urbane. Teoriile privind declinul populației, suplinit de importul de populații străine, nu sunt confirmate de descoperirile arheologice.[136][137] Precum în cazul altor națiuni arabe „arabizate”, identitatea palestinienilor, bazată în mare parte pe afilierea lingvistică și culturală, este independentă de existența oricăror origini arabe.

Populația palestiniană a crescut în mod dramatic. Timp de câteva secole din perioada otomană populația Palestinei a scăzut și a fluctuat între 150.000 și 250.000 de locuitori, și abia în secolul al XIX-lea a avut loc o creștere rapidă a numărului de locuitori.[138]

Influențe pre-arabe și islamice

În timp ce cultura palestiniană este în primul rând arabă și islamică, mulți palestinieni se identifică cu primele civilizații care au locuit pământul Palestinei.[139] Conform lui Walid Khalidi, în vremurile otomane „palestinienii se considerau descendenții nu doar ai cuceritorilor arabi din secolul al XVII-lea, dar și ai popoarelor autohtone care au locuit în țară din vremuri imemoriale”.

În mod similar, Ali Qleibo, un antropolog palestinian, a scris că:

„De-a lungul istoriei, diverse popoare s-au mutat în regiune și au făcut din Palestina casa lor: canaaniți, iebusiți, filisteni din Creta, greci din Anatolia și Lidia, evrei, amoriți, edomiți, nabateeni, aramei, romani, arabi, cruciați vest-europeni și mulți alții. Aceste popoare s-au stabilit în diverse regiuni care s-au suprapus în timp și au concurat pentru suveranitate și pământuri. Alții, precum vechii egipteni, hitiții, perșii, babilonienii și mongolii, au fost 'evenimente' istorice ale căror ocupații succesive au avut același efect devastator precum un cutremur major ... Precum stelele căzătoare, diversele culturi au strălucit pentru o scurtă vreme înainte să se stingă din analele istorice și culturale ale Palestinei. Poporul, totuși, a supraviețuit. Cu obiceiurile și tradițiile lor, fosile ale acestor străvechi civilizații au supraviețuit până în epoca modernă — fie ea și modernitate camuflată sub smalțul islamului și culturii arabe.”[139]

George Antonius, fondatorul istoriei naționalismului arab modern, a scris în cartea sa din 1938, The Arab Awakening:

„Legătura arabilor cu Palestina datează fără întrerupere din cele mai vechi perioade istorice, deoarece termenul 'arab' [în Palestina] se referă astăzi nu doar la cei veniți din Peninsula Arabă și care au ocupat țara în secolul al VII-lea, dar și la străvechile populații care s-au contopit cu cuceritorii lor, adoptându-le limba, obiceiurile și modul de gândire, și care au devenit astfel complet arabizate.”[140]

Istoricul american Bernard Lewis a scris:

„Cu certitudine, în Palestina, precum oriunde în Orientul Mijlociu, printre strămoșii locuitorilor moderni se află și cei care au trăit în țară din antichitate. La fel de cert este că amestecul demografic a fost puternic modificat de migrație, deportări, imigrație și colonizare. Acest lucru este cu atât mai adevărat în Palestina, unde populația a fost transformată de evenimente precum rebeliunea evreilor împotriva Romei și reprimarea sa, cucerirea arabă, sosirea și plecarea cruciaților, devastarea și recolonizarea regiunilor litorale de către regimurile mameluc și turc și, începând din secolul al XIX-lea, de migrații pe scară largă din interiorul, cât și din exteriorul regiunii. Prin invazii și deportări și prin schimbări succesive de regimuri și culturi, aspectul populației palestiniene s-a modificat de câteva ori. Fără îndoială, locuitorii originali nu au dispărut niciodată complet, dar în decursul timpului ei au fost succesiv iudaizați, creștinați și islamizați. Limba lor a fost transformată în ebraică, apoi aramaică, iar în final în arabă.”[141]

Canaanism

Afirmații emanând din anumite cercuri ale societății palestiniene și ale sprijinitorilor ei, sugerând că palestinienii au legături ancestrale directe cu vechii canaaniți, fără o legătură intermediară cu israeliții, au fost o sursă de dispute în contextul mai larg al conflictului israeliano–palestinian. Bernard Lewis nota că „rescrierea trecutului este folosită în mod obișnuit pentru atingerea unor anumite scopuri politice ... Sărind peste israeliții biblici și revendicând înrudirea direct cu canaaniții, locuitorii preisraeliți ai Palestinei, devine posibilă construirea unei revendicări istorice anterioare promisiunii biblice făcute evreilor”.[141][142]

Unii cercetători palestinieni, precum Zakariyya Muhammad, au criticat argumentele pro-palestiniene bazate pe genealogia canaanită, sau ceea ce el numește „ideologia canaanită”. El o consideră „un moft intelectual, fără nici o legătură cu preocupările oamenilor obișnuiți”.[143] Considerând că motivul ei este dorința de a preceda revendicările naționale evreiești, el descrie canaanismul drept o „ideologie pierzătoare”, indiferent dacă factuală sau nu, „atunci când este folosită pentru a gestiona conflictul nostru cu mișcarea sionistă”, deoarece canaanismul „recunoaște a priori teza centrală a sionismului. Și anume că am fost implicați într-un conflict peren cu sionismul - și, prin urmare, cu prezența evreiască în Palestina - de la Regatul lui Solomon și mai înainte ... astfel, dintr-o singură lovitură, canaanismul anulează presupunerea că sionismul este o mișcare europeană, propulsată de necesitățile europene moderne...”[143]

Comentând implicațiile ideologiei canaanite, Eric M. Meyers, un istoric al religiilor de la Duke University, a scris:

„Care este semnificația descendenței palestinienilor din canaaniți? Într-o reconstrucție timpurie, mai conservatoare, a istoriei, poate fi spus că acest lucru nu face decât să confirme vrăjmășia istorică dintre Israel și inamicii săi. Totuși, unii istorici cred că Israelul s-a ivit cu adevărat din comunitatea canaanită (semiții de nord-vest) și s-a aliat cu elemente canaanite împotriva orașelor-state și elitei Canaanului. În momentul în care au fost lipsiți de drepturi de către aceste orașe-state și de către elite, israeliții și unii canaaniți obișnuiți s-au aliat pentru a contesta hegemonia conducătorilor orașelor-state și au făurit o nouă identitate în țara deluroasă, bazată pe principii egalitariste și pe amenințarea comună venită din afară. Aceasta este altă ironie în politicile moderne: palestinienii sunt cu adevărat frați de sânge sau veri cu israelienii moderni — ei sunt cu toții descendenții lui Abraham și Ishmael, ca să spunem așa”.[144]

Relația cu poporul evreu

Hartă a Palestinei din timpul lui Saul, cca. 1020 î.C., conform atlasului lui George Adam Smith.

Mai mulți sioniști din perioada anterioară Mandatului Palestinei, de la Ahad Ha'am și Ber Borochov, până la David Ben-Gurion și Ițhak Ben-Țvi, credeau că populația rurală palestiniană descinde din vechii evrei biblici, dar au renunțat la această opinie când implicațiile ei ideologice au devenit problematice.[143] Ahad Ha'am credea că „musulmanii [Palestinei] sunt vechii locuitori ai pământului ... care au devenit creștini odată cu dezvoltarea creștinismului, apoi musulmani, la sosirea islamului”.[143] Israel Belkind, fondatorul mișcării Bilu a afirmat și el că arabii palestinieni sunt frații de sânge ai evreilor.[145] Ber Borochov, unul dintre principalii arhitecți ideologici ai sionismului marxist, susținea, în 1905, că „felahii din Eretz-Israel sunt urmașii rămășițelor comunității agricole evreiești”,[146] considerându-i „urmașii vechilor locuitori evrei, împreună cu un mic amestec de sânge arab”.[143] El mai considera că populația rurală palestiniană va îmbrățișa sionismul și că lipsa unei conștiințe naționale cristalizate printre arabii palestinieni va duce la probabila lor asimilare în noul naționalism evreiesc, iar arabii și evreii se vor uni în lupta de clasă.[143][147] David Ben-Gurion și Ițhak Ben-Țvi, care au devenit ulterior primul prim-ministru, respectiv al doilea președinte al Israelului, au sugerat într-un articol de ziar scris în idiș, în 1918, că țăranii palestinieni și modul lor de viață erau dovada istorică vie privind practicile israeliților din perioada biblică.[143][148] Salim Tamari nota că „implicațiile ideologice ale acestei opinii au devenit foarte problematice și au fost curând retrase din circulație”.[143] Tamari mai constata paradoxurile produse de căutarea de către aceste personalități sioniste a rădăcinilor „nativiste”, în special de către urmașii canaaniști ai lui Yonatan Ratosh,[143] care intenționau să înlocuiască „vechea” identitate a poporului evreu în diaspora cu un naționalism care-i includea și pe locuitorii din acel moment ai Palestinei.[149]

În cartea sa despre palestinieni, Arabii din Eretz-Israel, Israel Belkind avansează ideea că părăsirea de către evrei a Țării Israel după distrugerea celui de-Al Doilea Templu de către împăratul roman Titus este „o eroare istorică” ce trebuie corectată. În timp ce a dispersat prin lume cea mai mare parte a comunității evreiești, acei „truditori care au rămas atașați de pământul lor” și au rămas în Palestina au fost în final convertiți la creștinism, apoi la islam.[145] De aceea, el a propus ca această greșeală istorică să fie corectată prin acceptarea palestinienilor drept unii de-ai lor și a propus deschiderea de școli evreiești pentru arabii musulmani, în care acestora să li se predea arabă, ebraică și noțiuni de cultură generală.[145] Tsvi Misinai, un cercetător și antreprenor israelian, adept al unei soluții alternative controversate pentru conflictul israeliano-palestinian, estimează că circa 90% dintre palestinienii trăind în Israel și teritoriile ocupate (inclusiv cetățenii arabi ai Israelului și beduinii din Negev)[150] sunt urmașii populației evreiești israelite rurale care a rămas în țară după ce alții, cea mai mare parte a lor orășeni, au fost exilați sau au plecat singuri.[151]

Arabizarea Palestinei

Termenul „arab”, precum și prezența arabilor în deșertul sirian și Cornul abundenței, sunt semnalate prima dată în surse asiriene din secolul al XIX-lea î.C. (Eph'al 1984).[152] Sudul Palestinei avea deja, în secolul al IV-lea î.C., o largă populație edomită și arabă.[153] Dovezi rupestre scrijelite de-a lungul unui mileniu în zonele periferice ale Palestinei, precum Golan și Negev, arată o prevalență a numelor arabe față de cele aramaice începând din perioada ahemenidă, anii 550-330 î.C..[154] Beduinii au migrat în valuri în Palestina începând cel puțin cu secolul al VII-lea, după cucerirea islamică. Unii dintre ei, precum arabii al-Sakhr, așezați la sud de Marea Galileei, își află originile în Hidjaz sau Najd din Peninsula Arabă, în timp ce beduinii Ghazawiyya par să se tragă din triburile Misl al-Jizel din Platoul Hauran.[155] Ei vorbesc dialecte arabe distincte din Galileea și Negev.[156]

După cucerirea Levantului de către arabii musulmani Rashidun, fostele limbi dominante ale regiunii, aramaica și greaca, au fost înlocuite gradual de limba arabă introdusă de noua administrație a minorității cuceritoare.[157] Printre supraviețuitorii culturali din perioada preislamică se află semnificativa comunitate palestiniană creștină, care reprezintă aproximativ 10% din populația totală din Palestina în ultimii ani ai Imperiului Otoman și 45% din cetățenii Ierusalimului,[158] comunități evreiești și samaritene mai mici, precum și un strat aramaic în unele din dialectele palestiniene arabe locale.[159]

Creștinii par să fi rămas majoritari sub stăpânire musulmană în cea mai mare parte a Palestinei și Siriei până la Cruciade. Cucerirea inițială din anii 630 le-a garantat libertatea religioasă și a îmbunătățit-o pe cea a evreilor și samaritenilor.[160][161][162] Invadatorii franci n-au făcut distincție între creștinii autohtoni, considerați eretici de ritul latin, evrei și musulmani, măcelărindu-i fără discriminare.[163][164] Confiscarea de către cruciați de la biserica ortodoxă a unor locuri sfinte precum Biserica Nașterii Domnului din Ierusalim și Biserica Sfântului Mormânt din Betleem a fost unul dintre factorii care au alienat profund comunitatea creștină tradițională, care a căutat ajutor la musulmani. Când Saladin i-a alungat pe cruciați, el a predat controlul acestor locuri sfinte comunității creștine ortodoxe.[165] Odată cu politicile de împilare ale cruciaților, invaziile mongole și creșterea puterii mamelucilor au fost momentele cheie care au definit soarta creștinătății în regiune. Mulți creștini s-au aliat cu mongolii, iar congregațiile lor au fost considerabil reduse numeric sub mameluci. Au fost instituite reguli mai stricte pentru a controla comunitățile creștine, animozitățile teologice au crescut, iar procesul de arabizare și islamizare s-a întărit, ajutat și de influxul de triburi nomade beduine din secolele XIII-XIV.[166]

Sătenii palestinieni își revendică în general originile familiilor lor (hamula) în Peninsula Arabică. Mulți recunosc totuși descendența lor din triburile nomade arabe care au migrat în Palestina în timpul sau la puțină vreme după cucerirea islamică.[167] Prin aceste revendicări ei se conectează la narațiunea mai mare a civilizației arabo-islamice, care le atribuie astfel origini mai valoroase din punct de vedere socio-cultural decât genealogia unei obârșii străvechi sau preislamice. Dar chiar și acești palestinieni consideră că i-au precedat istoric pe evrei,[167] pe care îi consideră europeni care au început să imigreze în Palestina abia în secolul al XIX-lea.

Multe familii palestiniene de frunte (a'yan) își pot urmări genealogia până la triburile din Peninsula Arabică așezate în regiune după cucerirea musulmană.[168] Acestea includ familiile Nuseibeh din Ierusalim,[169] Tamimi din Nabi Salih sau Barghouti din Bani Zeid.[170][171] Familiile Shawish, al-Husseini și Al-Zayadina[172][173] își pot urmări originile până la Mahomed, prin nepoții acestuia, Husayn ibn Ali și Hassan ibn Ali.[174]

Arabii din Palestina, creștini sau musulmani, sedentari sau beduini, sunt împărțiți din punct de vedere istoric în facțiunile Qais și Yaman.[175] Aceste diviziuni își au originile în rivalitățile feudale tribale preislamice dintre arabii de nord (Qaisiți) și cei de sud (Yamaniți). Disputa dintre cele două confederații tribale s-a răspândit, odată cu cuceririle lor, în toată lumea arabă, implicând și familiile neutre, astfel că populația Palestinei a ajuns să se identifice cu o facțiune sau alta.[175][176] Conflictele lor au continuat și după războiul civil din Palestina din secolul al VIII-lea, până la începutul secolului al XX-lea,[177] și au dat naștere unor diferențe de obiceiuri, tradiții și dialecte care s-au păstrat până în zilele noastre.[175]

Beit Sahour a fost prima așezare înființată, în secolul al XIV-lea, de câteva familii (hamula) musulmane și creștine din Wadi Musa, o localitate din Iordania. Acestea erau familia creștină Jaraisa și cele musulmane Shaybat și Jubran, care veniseră să lucreze ca păstori pentru proprietarii creștini de terenuri din Betleem. Acestor familii li s-au alăturat mai apoi imigranți ortodocși de rit grecesc din Egipt, în secolele XVII-XVIII.[178]

ADN și studii genetice

Recent, mai multe studii genetice au demonstrat că, cel puțin pe linie paternă, majoritatea diferitelor diviziuni etnice evreiești și palestinienii – precum și alți levantini – sunt mai apropiați genetic unii de ceilalți decât evreii de populațiile din țările lor gazdă.[179] Mulți palestinieni chiar se referă la evrei ca la awlâd 'ammnâ, verii lor paterni.[180]

Un studiu ADN efectuat de profesorul Almut Nebel a descoperit similitudini substanțiale între arabii israelieni și palestinieni și evreii așkenazi și sefarzi. O mică, dar statistic substanțială diferență a fost găsită în distribuțiile haplogrupurilor cromozomului Y ale evreilor sefarzi și palestinienilor, dar nici o diferență substanțială nu a fost găsită între evreii așkenazi și palestinieni sau între cele două comunități evreiești. Totuși, un grup foarte distinct a fost descoperit în haplotipurile palestinienilor. 32% din cei 143 de cromozomi Y studiați ai arabilor aparțin acestei „încrengături I&P arabe”, care conține doar un cromozom ne-arab, acela al unui evreu sefard. Acest lucru poate fi atribuit izolării geografice a evreilor sau imigrării triburilor arabe din primul mileniu.[181] Nebel sugerează că „o parte sau posibil majoritatea” palestinienilor musulmani ar proveni din „locuitorii autohtoni, în principal creștini și evrei, care s-au convertit după cucerirea islamică din secolul al VII-lea d.C”.[179]

Referințe

  1. ^ 'Palestinian population to exceed Jewish population by 2020,', Ma'an News Agency, 1 ianuarie 2016
  2. ^ a b 'PCBS: The Palestinians at the end of 2015,' 30 decembrie 2015
  3. ^ „Palestinian Central Bureau of Statistics”. Palestinian Central Bureau of Statistics. Accesat în . 
  4. ^ a b c d e „UNRWA in figures 2016” (PDF). 
  5. ^ a b 'PCBS reports Palestinian population growth to 4.81 million,', Ma'an News Agency, 11 iulie 2016.
  6. ^ The World Factbook, CIA, iulie 2015.
  7. ^ „Palestinian Central Bureau of Statistics (PCBS) Press Release” (PDF). 
  8. ^ Luke Baker, 'Population parity in historic Palestine raises hard questions for Israel,' Reuters, 10 septembrie 2015.
  9. ^ „65th Independence Day - More than 8 Million Residents in the State of Israel” (PDF). Biroul Central de Statistică Israelian. . Accesat în . 
  10. ^ Arlosoroff, Meirav (). „60% מערביי ישראל מגדירים עצמם פלסטינים” [60% of Israeli Arabs define themselves as Palestinians]. TheMarker. Accesat în . 
  11. ^ „La Ventana – Littin: "Quiero que esta película sea una contribución a la paz"”. Laventana.casa.cult.cu. Arhivat din original la . Accesat în . 
  12. ^ [1]
  13. ^ a b c d e f g h i „The Arab, Palestinian people group is reported in 25 countries”. Joshua Project. Accesat în . 
  14. ^ „American FactFinder”. Factfinder.census.gov. Accesat în . 
  15. ^ a b „The Palestinian Diaspora in Europe”. 
  16. ^ „Palestinians Open Kuwaiti Embassy”. Al Monitor. . Accesat în . 
  17. ^ „Tim's El Salvador Blog”. 
  18. ^ „test0.com”. Arhivat din original la . 
  19. ^ „Archived copy”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  20. ^ „Ethnic Origin (247), Single and Multiple Ethnic Origin Responses (3) and Sex (3) for the Population of Canada, Provinces, Territories, Census Metropolitan Areas and Census Agg.”. 2.statcan.ca. Accesat în . 
  21. ^ Jorge Alberto Amaya, Los Árabes y Palestinos en Honduras: su establecimiento e impacto en la sociedad hondureña contemporánea:1900–2009 23 July 2015.'En suma, los árabes y palestinos, arribados al país a finales del siglo XIX, dominan hoy en día la economía del país, y cada vez están emergiendo como actores importantes de la clase política hondureña y forman, después de Chile, la mayor concentración de descendientes de palestinos en América Latina, con entre 150,000 y 200,000 personas.'
  22. ^ „Archived copy” (PDF). Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  23. ^ „AUSTRALIANS' ANCESTRIES” (PDF). 
  24. ^ Miguel Benito. „Palestinier”. Arhivat din original la . 
  25. ^ „2013 UNHCR country operations profile - Algeria”. Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați. . Accesat în . 
  26. ^ Mor, M., Reiterer, F. V., & Winkler, W. (2010). Samaritans: Past and present: Current studies. Berlin: De Gruyter. p. 217.
  27. ^ Miller, Elhanan (). „Clinging to ancient traditions, the last Samaritans keep the faith”. The Times of Israel. Accesat în . 
  28. ^ Chapter 1: Religious Affiliation retrieved 4 September 2013
  29. ^ Cruciani, F; et al. (). „Tracing Past Human Male Movements in Northern/Eastern Africa and Western Eurasia: New Clues from Y-Chromosomal Haplogroups E-M78 and J-M12”. Molecular Biology and Evolution. 24 (6): 1300–1311. doi:10.1093/molbev/msm049. PMID 17351267.  Also see Supplementary Data Arhivat în , la Archive.is
  30. ^ Textul Declarației de Independență prevalează în raport cu textul Constituției (Sesizările nr. 8b/2013 și 41b/2013) Curtea Constituțională a Republicii Moldova. Accesat la 5 decembrie 2013.
  31. ^ Tamara Cofman Wittes, How Israelis and Palestinians Negotiate: A Cross-cultural Analysis, US Institute of Peace Press, 2005 p.5.
  32. ^ Hassan Jabareen, 'The Future of Arab Citizenship in Israel:Jewish-Zionist Time in as Place with No Palestinian memory', in Daniel Levy, Yfaat Weiss (eds.), Challenging Ethnic Citizenship: German and Israeli Perspectives on Immigration, Berghahn Books, 2002 p.214.
  33. ^ Mir Zohair Hussain, Stephan Shumock, 'Ethnonationalism: A Concise Overview’, in Santosh C. Saha,Perspectives on Contemporary Ethnic Conflict: Primal Violence Or the Politics of Conviction, Lexington Books 2006 pp.269ff p.284 :’The Palestinians . . .are an ethnic minority in their country of residence.’
  34. ^ Riad Nasser, Palestinian Identity in Jordan and Israel: The Necessary “Others” in the Making of a Nation, Routledge 2013:’What is noteworthy here is the use of a general category ‘Arabs,’ instead of a more specific one of “Palestinians.” By turning to a general category, the particularity of Palestinians, among other ethnic and national groups, is erased and in its place Jordanian identity is implanted.'
  35. ^ Oded Haklai, Palestinian Ethnonationalism in Israel, University of Pennsylvania Press 2011 pp.112-145.
  36. ^ „Acculturation, religious identity, and psychological well-being among Palestinians in Israel”. International Journal of Intercultural Relations. 33: 325–331. . doi:10.1016/j.ijintrel.2009.05.006. 
  37. ^ Moilanen-Miller, Heather. „The Construction of Identity through Tradition: Palestinians in the Detroit Metro Area”. International Journal of Interdisciplinary Social Science: 143–150. 
  38. ^ a b Dowty, Alan (). Israel/Palestine. London, UK: Polity. p. 221. ISBN 978-0-7456-4243-7. Palestinians are the descendants of all the indigenous peoples who lived in Palestine over the centuries; since the seventh century, they have been predominantly Muslim in religion and almost completely Arab in language and culture. 
  39. ^ 'Palestinians are an indigenous people who either live in, or originate from, historical Palestine... Although the Muslims guaranteed security and allowed religious freedom to all inhabitants of the region, the majority converted to Islam and adopted Arab culture.' Bassam Abu-Libdeh, Peter D. Turnpenny, and Ahmed Teebi, ‘Genetic Disease in Palestine and Palestinians’, in Dhavendra Kuma (ed.) Genomics and Health in the Developing World, OUP 2012 pp.700-711, p.700.
  40. ^ David Ben-Gurion and Yitzhak Ben-Zvi claimed that the population at the time of the Arab conquest was mainly Christian, of Jewish origins, which underwent conversion to avoid a tax burden, basing their argument on 'the fact that at the time of the Arab conquest, the population of Palestine was mainly Christian, and that during the Crusaders’ conquest some four hundred years later, it was mainly Muslim. As neither the Byzantines nor the Muslims carried out any large-scale population resettlement projects, the Christians were the offspring of the Jewish and Samaritan farmers who converted to Christianity in the Byzantine period; while the Muslim fellaheen in Palestine in modern times are descendants of those Christians who were the descendants of Jews, and had turned to Islam before the Crusaders’ conquest.’ Moshe Gil, A History of Palestine, 634-1099 Cambridge University Press, (1983) 1997 pp.222-3
  41. ^ 'The process of Arabization and Islamization was gaining momentum there. It was one of the mainstays of Umayyad power and was important in their struggle against both Iraq and the Arabian Peninsula.... Conversions arising from convenience as well as conviction then increased. These conversions to Islam, together with a steady tribal inflow from the desert, changed the religious character of Palestine's inhabitants. The predominantly Christian population gradually became predominantly Muslim and Arabic-speaking. At the same time, during the early years of Muslim control of the city, a small permanent Jewish population returned to Jerusalem after a 500-year absence.' Encyclopædia Britannica, Palestine,'From the Arab Conquest to 1900,'.
  42. ^ a b c „Palestine”. Encyclopædia Britannica. . Accesat în . The Arabs of Palestine began widely using the term Palestinian starting in the pre–World War I period to indicate the nationalist concept of a Palestinian people. But after 1948—and even more so after 1967—for Palestinians themselves the term came to signify not only a place of origin but also, more importantly, a sense of a shared past and future in the form of a Palestinian state. 
  43. ^ a b c Bernard Lewis (). Semites and Anti-Semites, An Inquiry into Conflict and Prejudice. W.W. Norton and Company. p. 169. ISBN 0-393-31839-7. 
  44. ^ 'While population transfers were effected in the Assyrian, Babylonian and Persian periods, most of the indigenous population remained in place. Moreover, after Jerusalem was destroyed in AD 70 the population by and large remained in situ, and did so again after Bar Kochba's revolt in AD 135. When the vast majority of the population became Christian during the Byzantine period, no vast number were driven out, and similarly in the seventh century, when the vast majority became Muslim, few were driven from the land. Palestine has been multi-cultural and multi ethnic from the beginning, as one can read between the lines even in the biblical narrative. Many Palestinian Jews became Christians, and in turn Muslims. Ironically, many of the forebears of Palestinian Arab refugees may well have been Jewish. Michael Prior,Zionism and the State of Israel: A Moral Inquiry, Psychology Press 1999 p.201
  45. ^ 'the word 'Arab' needs to be used with care. It is applicable to the Bedouin and to a section of the urban and effendi classes; it is inappropriate as a description of the rural mass of the population, the fellaheen. The whole population spoke Arabic, usually corrupted by dialects bearing traces of words of other origin, but it was only the Bedouin who habitually thought of themselves as Arabs. Western travelers from the sixteenth century onwards make the same distinction, and the word 'Arab' almost always refers to them exclusively ... Gradually it was realized that there remained a substantial stratum of the pre-Israelite peasantry, and that the oldest element among the peasants were not 'Arabs' in the sense of having entered the country with or after the conquerors of the seventh century, had been there already when the Arabs came.' James Parkes, Whose Land? A History of the Peoples of Palestine,(1949) rev.ed. Penguin, 1970 pp.209-210.
  46. ^ Melvin Ember; Carol R. Ember; Ian A. Skoggard (). Encyclopedia of Diasporas: Immigrant and Refugee Cultures Around the World. Springer. pp. 234–. ISBN 978-0-306-48321-9. Accesat în . 
  47. ^ „What is the True Demographic Picture in the West Bank and Gaza? – A Presentation and a Critique”. Jerusalem Center for Public Affairs. . Accesat în . 
  48. ^ Mohammad Othman, 'Gaza's population balloons,', Al-Monitor, 17 April 2014.
  49. ^ 'Latest Population Statistics for Israel,', Jewish Virtual Library, mai 2016.
  50. ^ Alan Dowty, Critical issues in Israeli society, Greenwood (2004), p. 110
  51. ^ „Where We Work - Gaza Strip”. UNRWA. . Accesat în . 
  52. ^ „Where We Work - West Bank”. UNRWA. . Accesat în . 
  53. ^ Arzt, Donna E. (). Refugees into Citizens – Palestinians and the end of the Arab-Israeli conflict. Council on Foreign Relations. p. 74. ISBN 0-87609-194-X. 
  54. ^ „Jordan - UNRWA”. 
  55. ^ „Palestinians at the end of 2012” (PDF). Biroul Central de Statistică Palestinian. . Accesat în . 
  56. ^ Kathleen Christison, Perceptions of Palestine: Their Influence on U.S. Middle East Policy, University of California Press, 2001 p.32.
  57. ^ Alfred J. Andrea, James H. Overfield, The Human Record: Sources of Global History, Volume II: Since 1500, Cengage Learning, 2011 7th.ed. op,437.
  58. ^ Rashid Khalidi,pp.24-26
  59. ^ Paul Scham, Walid Salem, Benjamin Pogrund (eds.),Shared Histories: A Palestinian-Israeli Dialogue, Left Coast Press, 2005 pp.69-73.
  60. ^ a b c d Likhovski, Assaf (). Law and identity in mandate Palestine. The University of North Carolina Press. p. 174. ISBN 978-0-8078-3017-8. 
  61. ^ Gelvin, James L. (). The Israel-Palestine Conflict: One Hundred Years of War. Cambridge University Press. p. 93. ISBN 978-1-107-47077-4. Palestinian nationalism emerged during the interwar period in response to Zionist immigration and settlement. The fact that Palestinian nationalism developed later than Zionism and indeed in response to it does not in any way diminish the legitimacy of Palestinian nationalism or make it less valid than Zionism. All nationalisms arise in opposition to some "other". Why else would there be the need to specify who you are? And all nationalisms are defined by what they oppose. As we have seen, Zionism itself arose in reaction to anti-Semitic and exclusionary nationalist movements in Europe. It would be perverse to judge Zionism as somehow less valid than European anti-Semitism or those nationalisms. . . Furthermore, Zionism itself was also defined by its opposition to the indigenous Palestinian inhabitants of the region. Both the "conquest of land" and the "conquest of labor" slogans that became central to the dominant strain of Zionism in the Yishuv originated as a result of the Zionist confrontation with the Palestinian "other". 
  62. ^ Rashid Khalidi, Palestinian Identity, pp.117ff, p.142.
  63. ^ a b c Rashid Khalidi, Palestinian Identity: The Construction of Modern National Consciousness, New York: Columbia University Press, 2010, p. 18.
  64. ^ a b „Who Represents the Palestinians Officially Before the World Community?”. Institute for Middle East Understanding. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  65. ^ „Palestinian Authority definition”. TheFreeDictionary.com. Accesat în . 
  66. ^ a b Perry Anderson, 'The House of Zion', New Left Review 96, noiembrie–decembrie 2015 pp. 5-37, p.31 n.55, citing Rex Brynen and Roula E-Rifai (eds.), Compensation to Palestinian Refugees and the Search for Palestinian-Israeli Peace, London 2013, pp.10,132–69.
  67. ^ With the exception of Bks. 1, 105; 3.91.1, and 4.39, 2.
  68. ^ Herodot describes its scope in the Fifth Satrapy of the Persians as follows: "From the town of Posidium, [...] on the border between Cilicia and Syria, as far as Egipt – omitting Arabian territory, which was free of tax, came 350 talents. This province contains the whole of Phoenicia and that part of Syria which is called Palestine, and Cyprus. This is the fifth Satrapy." (from Herodotus Book 3, 8th logos).[2]
  69. ^ Cohen, 2006, p. 36.
  70. ^ Herodotus, The Histories, Bks. 2:104 (Φοἰνικες δἐ καὶ Σὐριοι οἱ ἑν τᾔ Παλαιστἰνῃ); 3:5; 7:89.
  71. ^ Kasher, 1990, p. 15.
  72. ^ David Asheri, A Commentary on Herodotus, Books 1-4, Oxford University Press,2007 p.402:"'the Syrians called Palestinians', at the time of Herodotus were a mixture of Phoenicians, Philistines, Arabs, Egyptians, and perhaps also other peoples. . . Perhaps the circumcised 'Syrians called Palestinians' are the Arabs and Egyptians of the Sinai coast; at the time of Herodotus there were few Jews in the coastal area."
  73. ^ W.W. How, J. Wells (eds.), A Commentary on Herodotus, Oxford, Clarendon Press, 1928, vol.1 p.219.
  74. ^ pwlɜsɜtj. John Strange, Caphtor/Keftiu: a new investigation, Brill, 1980 p. 159.
  75. ^ Killebrew, Ann E. (), „The Philistines and Other "Sea Peoples" in Text and Archaeology”, Society of Biblical Literature Archaeology and biblical studies, Society of Biblical Lit, 15, p. 2, ISBN 9781589837218 . Quote: "First coined in 1881 by the French Egyptologist G. Maspero (1896), the somewhat misleading term "Sea Peoples" encompasses the ethnonyms Lukka, Sherden, Shekelesh, Teresh, Eqwesh, Denyen, Sikil / Tjekker, Weshesh, and Peleset (Philistines). [Footnote: The modern term "Sea Peoples" refers to peoples that appear in several New Kingdom Egyptian texts as originating from "islands" (tables 1-2; Adams and Cohen, this volume; see, e.g., Robert Drews, 1993, 57 for a summary). The use of quotation marks in association with the term "Sea Peoples" in our title is intended to draw attention to the problematic nature of this commonly used term. It is noteworthy that the designation "of the sea" appears only in relation to the Sherden, Shekelesh, and Eqwesh. Subsequently, this term was applied somewhat indiscriminately to several additional ethnonyms, including the Philistines, who are portrayed in their earliest appearance as invaders from the north during the reigns of Merenptah and Ramesses Ill (see, e.g., Sandars 1978; Redford 1992, 243, n. 14; for a recent review of the primary and secondary literature, see Woudhuizen 2006). Hencefore the term Sea Peoples will appear without quotation marks.]"
  76. ^ The End of the Bronze Age: Changes in Warfare and the Catastrophe Ca. 1200 B.C., Robert Drews, p48–61 Quote: "The thesis that a great "migration of the Sea Peoples" occurred ca. 1200 B.C. is supposedly based on Egyptian inscriptions, one from the reign of Merneptah and another from the reign of Ramesses III. Yet in the inscriptions themselves such a migration nowhere appears. After reviewing what the Egyptian texts have to say about 'the sea peoples', one Egyptologist (Wolfgang Helck) recently remarked that although some things are unclear, "eins ist aber sicher: Nach den ägyptischen Texten haben wir es nicht mit einer "Völkerwanderung" zu tun." ("one thing is clear: according to the Egyptian texts, we are not dealing here with a 'Völkerwanderung' [migration of peoples as in 4th-6th-century Europe].") Thus the migration hypothesis is based not on the inscriptions themselves but on their interpretation."
  77. ^ Seymour Gitin, 'Philistines in the Book of Kings,' in André Lemaire, Baruch Halpern, Matthew Joel Adams (eds.)The Books of Kings: Sources, Composition, Historiography and Reception, BRILL, 2010 pp.301-363, for the Neo-Assyrian sources p.312: The four city-states of the late Philistine period (Iron Age II) are Amqarrūna (Ekron), Asdūdu (Așdod), Hāzat (Gaza), and Isqalūna (Așkelon), with the former fifth capital, Gath, having been abandoned at this late phase.
  78. ^ Strange 1980 p.159.
  79. ^ Cohen, 2006, p. 37.
  80. ^ Kish, 1978, p. 200.
  81. ^ „Palestine Facts”. PASSIA: Palestinian Academic Society for the Study of International Affairs. Arhivat din original la . 
  82. ^ „Jewish Colonial Trust”. www.jewishvirtuallibrary.org. 
  83. ^ Government of the United Kingdom (). „REPORT by His Majesty's Government in the United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland to the Council of the League of Nations on the Administration of PALESTINE AND TRANS-JORDAN FOR THE YEAR 1930”. Liga Națiunilor. Arhivat din original la . Accesat în . 
  84. ^ Isabel Kershner (). „Noted Arab citizens call on Israel to shed Jewish identity”. International Herald Tribune. Accesat în . 
  85. ^ a b „The Palestinian National Charter”. Permanent Observer Mission of Palestine to the United Nations. Arhivat din original la . 
  86. ^ Constitution Committee of the Palestine National Council Third Draft, 7 March 2003, revised on 25 March 2003 (). „Constitution of the State of Palestine” (PDF). Jerusalem Media and Communication Center. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în .  Cea mai recentă schiță a Constituției palestiniene amendează această definiție, subliniind că „naționalitatea palestiniană va fi reglementată de lege, fără a aduce atingere drepturilor celor care au obținut-o în mod legal înainte de 10 mai 1948 sau drepturilor palestinienilor locuind în Palestina înaintea acestei date, care au fost forțați să se exileze sau să plece de acolo și cărora li s-a refuzat întoarcerea. Acest drept trece de la tați sau mame la urmașii lor. Nu dispare și nici nu expiră decât dacă se renunță în mod voluntar la el.”
  87. ^ a b Tamir Sorek (). „The Orange and the Cross in the Crescent” (PDF). Nations and Nationalism. 10 (3): 269–291. doi:10.1111/j.1354-5078.2004.00167.x. 
  88. ^ Kimmerling and Migdal, 2003, p. 6–11
  89. ^ Benny Morris, Righteous Victims, pp.40–42 in the French edition.
  90. ^ Khalidi, W., 1984, p. 32
  91. ^ Zachary Foster, "What's a Palestinian, Foreign Affairs,' 11 March 2015.
  92. ^ Khalidi, 2010, p. 149.
  93. ^ a b c Khalidi, 1997, pp. 19–21.
  94. ^ Zachary Foster, "Who Was The First Palestinian in Modern History" Arhivat în , la Wayback Machine. The Palestine Square 18 February 2016
  95. ^ a b Gelvin, 2005, pp. 92–93.
  96. ^ David Seddon (ed.)A political and economic dictionary of the Middle East, Taylor & Francis, 2004. p. 532.
  97. ^ a b Khalidi, 1997, pp. 124–127.
  98. ^ Benny Morris, Righteous Victims, p. 48 in the French edition.
  99. ^ Benny Morris, Righteous Victims, p.49 in the French edition.
  100. ^ Yehoshua Porath (). Palestinian Arab National Movement: From Riots to Rebellion: 1929–1939, vol. 2. Frank Cass and Co., Ltd. pp. 81–82. 
  101. ^ Benny Morris, Righteous Victims, pp. 49–50 in the French edition.
  102. ^ Tom Segev, One Palestine, Complete, p. 139n.
  103. ^ Khalidi, 1997, p. 165.
  104. ^ a b c d e „The History of Palestinian Revolts”. Al Jazeera. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  105. ^ Don Atapattu (). „Interview With Middle East Scholar Avi Shlaim: America, Israel and the Middle East”. The Nation. Accesat în . 
  106. ^ Doar „popoarele” au dreptul la autodeterminare în legea internațională contemporană (See Self-determination and National Minorities, Oxford Monographs in International Law, Thomas D. Musgrave, Oxford University Press, 1997, ISBN: 0-19-829898-6, p. 170). În 2004, Curtea Internațională de Justiție a consemnat că Israelul a recunoscut existența unui „popor palestinian” și s-a referit de câteva ori la poporul palestinian și la „drepturilor sale legitime” în acordurile internaționale. The Court said those rights include the right to self-determination(See paragraph 118 of Legal Consequences of the Construction of a Wall in the Occupied Palestinian Territory „Archived copy” (PDF). Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . ). Judge Koroma explained "The Court has also held that the right of self-determination as an established and recognized right under international law applies to the territory and to the Palestinian people. Accordingly, the exercise of such right entitles the Palestinian people to a State of their own as originally envisaged in resolution 181 (II) and subsequently confirmed." Judge Higgins also said "that the Palestinian people are entitled to their territory, to exercise self-determination, and to have their own State"(See paragraph 5, Separate opinion of Judge Koroma „Archived copy” (PDF). Arhivat din original (PDF) la . Accesat în .  and paragraph 18, Separate opinion of Judge Higgins „Archived copy” (PDF). Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . ). Paul De Waart said that the Advisory Opinion of the International Court of Justice in 2004 "ascertained the present responsibility of the United Nations to protect Palestine's statehood. It affirmed the applicability of the prohibition of acquisition of Palestinian territory by Israel and confirmed the illegality of the Israeli settlements in the Occupied Palestinian Territory. Moreover, the existence of the Palestinian people as the rightful claimant to the Occupied Palestinian Territory is no longer open to question (See De Waart, Paul J. I. M., "International Court of Justice Firmly Walled in the Law of Power in the Israeli–Palestinian Peace Process", Leiden Journal of International Law, 18 (2005), pp. 467–487).
  107. ^ „John Dugard's "Situation of human rights in the Palestinian territories occupied since 1967"”. Domino.un.org. Arhivat din original la . Accesat în . 
  108. ^ Israel News (). „Palestinian Authority to revive statehood bid”. Ynet News. Accesat în . 
  109. ^ Lauterpacht, H (). International Law Reports: Cases 1938–1940, H. Lauterpacht, Cambridge University Press, 2004, ISBN 0-521-46354-8, page 49. Books.google.com. ISBN 978-0-521-46354-6. Accesat în . 
  110. ^ Weldon Matthews, Confronting an Empire, Constructing a Nation,I.B. Tauris, 2006, p. 33. Both Weldon Matthews and Prasenjit Duara interpret this aspect of the mandate system as tailored to the needs of imperial powers, which found it useful to avoid classifying colonies as nations: "This outlook was carried over to Palestine from India and Egypt where British administrators did not merely doubt the existence of a unifying national identity, but thwarted its development by creating sectarian institutions as a matter of policy."
  111. ^ „Correspondence with the Palestine Arab Delegation and the Zionist Organization”. United Nations (original from His Majesty's Stationery Office). . Arhivat din original la . Accesat în . 
  112. ^ "Palestine Arabs." The Continuum Political Encyclopedia of the Middle East. Ed. Avraham Sela. New York: Continuum, 2002.
  113. ^ Khalidi, 1997, pp. 178-180.
  114. ^ Nurhan Abujidi, Urbicide in Palestine: Spaces of Oppression and Resilience, Routledge 2014 p.95.
  115. ^ Philip Mattar, The Encyclopedia of the Palestinians, InfoBase Publishing 2005 p.329.
  116. ^ Benvenisti, Meron (1996), City of Stone: The Hidden History of Jerusalem, University of California Press, ISBN: 0-520-20521-9. 27
  117. ^ Khalidi, 1997, p. 179.
  118. ^ Karsh, Efraim. Arafat's War: The Man and His Battle for Israeli Conquest. New York: Grove Press, 2003. p. 43. „După ocuparea Cisiordaniei în războiul din 1948, Regele Abdullah I a acționat rapid pentru ștergerea tuturor urmelor unei identități comune palestiniene”.
  119. ^ a b Khalidi, 1997, p. 180.
  120. ^ Khalidi, 1997, p. 182.
  121. ^ Khalidi, 1997, p. 181.
  122. ^ Avram Bornstein, 'Military Occupation as Carceral Society: Prisons, Checkpoints, and Wall in the Israeli-Palestinian Struggle,' in Avram Bornstein, Paul E. Farmer (et al.) An Anthropology Of War: Views from the Frontline, Berghahn Books, 2009 pp.106-130, p.108: 'On the whole, the Israeli Occupation has created an increasing prison-like society for Palestinians'.
  123. ^ „The PNC program of 1974”. Mideastweb.org. . Accesat în .  The PNC adopted the goal of establishing a national state in 1974.
  124. ^ Khalidi, 1997, p. 149. Khalidi writes: 'As with other national movements, extreme advocates of this view go further than this, and anachronistically read back into the history of Palestine over the past few centuries, and even millennia, a nationalist consciousness and identity that are in fact relatively modern.'
  125. ^ Schulz and Hammer, 2003, p. 105.
  126. ^ „Security Council” (PDF). WorldMUN2007 – Consiliul de Securitate al ONU. . Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  127. ^ a b „48 Statement in the Knesset by Deputy Premier and Foreign Minister Allon - 26 November 1974”. Ministerul Israelian al Afacerilor Externe. . Arhivat din original la . Accesat în . 
  128. ^ See Committee on the Exercise of the Inalienable Rights of the Palestinian People [3]
  129. ^ Steven J. Rosen. „Kuwait Expels Thousands of Palestinians”. Middle East Forum. 
  130. ^ „Report of the Independent Fact Finding Committee On Gaza: No Safe Place” (PDF). The League of Arab States. . p. 145. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  131. ^ Farsoun, Samih; Hasan Aruri, Naseer (). Palestine and the Palestinians: a social and political history. Westview Press. p. 275. 
  132. ^ Gordon, Neve (). Israel's occupation. University of California Press. p. 198. ISBN 0-520-25531-3. 
  133. ^ „ICJ Opinion” (PDF). Arhivat din original (PDF) la . 
  134. ^ Thomas Giegerich (). „The Palestinian Autonomy and International Human Rights Law: Perspectives on an Ongoing Process of Nation-Building”. În Amos Shapira; Mala Tabory. New Political Entities in Public and Private International Law: With Special Reference to the Palestinian Entity. Kluwer Law International. pp. 198–200. ISBN 9041111557. 
  135. ^ Ira M. Lapidus, A History of Islamic Societies, (1988) Cambridge University Press 3rd.ed.2014 p.156
  136. ^ Gideon Avni, The Byzantine-Islamic Transition in Palestine: An Archaeological Approach, Oxford University Press 2014 pp.312-324, 329 (theory of imported population unsubstantiated);.
  137. ^ Chris Wickham,Framing the Early Middle Ages;Europe and the Mediterranean, 400-900, Oxford University press 2005 p.130
  138. ^ Kacowicz, Arie Marcelo; Lutomski, Pawel (). Population Resettlement in International Conflicts: A Comparative Study. Lexington Books,. p. 194. 
  139. ^ a b Ali Qleibo (). „Palestinian Cave Dwellers and Holy Shrines: The Passing of Traditional Society”. This Week in Palestine. Accesat în . 
  140. ^ Antonius, The Arab Awakening, p390
  141. ^ a b Lewis, 1999, p. 49.
  142. ^ Bernard Lewis, Semites and Anti-Semites: An Inquiry Into Conflict and Prejudice, W. W. Norton & Company, 1999, ISBN: 0-393-31839-7, p. 49.
  143. ^ a b c d e f g h i Salim Tamari (). „Lepers, Lunatics and Saints: The Nativist Ethnography of Tawfiq Canaan and his Jerusalem Circle” (PDF). Issue 20. Jerusalem Quarterly. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  144. ^ Eric M. Meyers, "Revisionist History and the Quest for History in the Middle East Today", in Seymour Gitin, J. Edward Wright, J. P. Dessel (eds.), Confronting the Past: Archaeological and Historical Essays in Honor of William G. Dever, Eisenbrauns, 2006, pp. 255-263; p. 260.
  145. ^ a b c Israel Belkind, Arabs in Eretz Israel, Tel Aviv: Hermon Publishers, 1969, p. 8.
  146. ^ Ber Borochov, Writings of Ber Borochov, Volume 1, Kibbuts Meukhad Publishing, 1955, p. 10.
  147. ^ „Ber Borochov”. Marxists Internet Archive. Accesat în . 
  148. ^ David Ben-Gurion and Yitzhak Ben Zvi, The Land of Israel in the Past and the Present, Yad Ben-Zvi, 1980, pp. 196–198.
  149. ^ Kuzar, Ron. Hebrew and Zionism: A Discourse Analytic Cultural Study. (New York: Mounton de Gruyter, 2001). ISBN: 978-3110169935
  150. ^ The lost Palestinian Jews Arhivat în , la Wayback Machine.- 20 August 2009
  151. ^ A tragic misunderstanding – Times online, 13 January 2009.
  152. ^ Eph`al I (1984) The Ancient Arabs, Magnes Press, Universitatea Ebraică din Ierusalim
  153. ^ Michel Mouton, Stephan G. Schmid, Men on the Rocks: The Formation of Nabataean Petra, Logos Verlag Berlin GmbH, 2013 p.46.
  154. ^ Hagith Sivan, Palestine in Late Antiquity, Oxford University Press 2008 p.267, n.116.
  155. ^ Muhammad Suwaed, Historical Dictionary of the Bedouins, Rowman & Littlefield 2015 p.181.
  156. ^ Raphael Talmon, 'Arabic as a Minority Language in Israel,' in Jonathan Owens (ed.) Arabic as Minority Language, Walter de Gruyter, 2000 pp.199-219 pp.208-209.
  157. ^ Griffith, Sidney H. (). „From Aramaic to Arabic: The Languages of the Monasteries of Palestine in the Byzantine and Early Islamic Periods”. Dumbarton Oaks Papers. 51: 13. 
  158. ^ Laura Robson, Colonialism and Christianity in Mandate Palestine, University of Texas Press, 2011 p.3.
  159. ^ Kees Versteegh (). The Arabic Language. Edinburgh University. ISBN 0-7486-1436-2. 
  160. ^ Yizhar Hirschfeld, Katharina Galor, ‘New Excavations in Roman, Byzantine, and Early Islamic Tiberias,’ in Jürgen Zangenberg, Harold W. Attridge, Dale B. Martin (eds.)Religion, Ethnicity, and Identity in Ancient Galilee: A Region in Transition, Mohr Siebeck, 2007 pp.207-330 p.211.
  161. ^ Milka Levy-Rubin, ‘The Role of the Judean Desert Monasteries in the Monothelite Controversy in Seventh Cenbtury Palestine,’ in Joseph Patrich (ed.) The Sabaite Heritage in the Orthodox Church from the Fifth Century to the Present, Peeters Publishers, 2001 pp.283-300, p.204:’Jerusalem capitulated to the Arab conquerors and received in return a guarantee (Arabic: amân) that secured the lives, property, and religious freedom of its inhabitants. This was a common procedure used by the Arab conquerors and accepted by most of the cities in Palestine.’
  162. ^ Monika Schreiber, The Comfort of Kin: Samaritan Community, Kinship, and Marriage, BRILL, 2014 pp.46-7.
  163. ^ Alexander Treiger, ‘The Arabic tradition,’ in Augustine Casidy (ed.), The Orthodox Christian World, Routledge 2011pp.89-104 p.93.
  164. ^ Samuel J Kuruvilla, Radical Christianity in Palestine and Israel. Liberation and Theology in the Middle East, I. B. Tauris 2013 p.5.
  165. ^ Lapidus, p.201.
  166. ^ Lapidos, p.201.
  167. ^ a b Ted Swedenburg, p.81. Some trace their origins back to the Saladin's armies, downplaying his Kurdish ancestry.
  168. ^ Muṣṭafá Murād Dabbāgh, دباغ، مصطفى مراد, 1965
  169. ^ Sari Nusseibeh, Once Upon A Country, Halban Books 2007 pp.18ff.
  170. ^ Bussow, 2011, p. 114
  171. ^ Sharon, 2004, p.41
  172. ^ Joudah, Ahmad Hasan (). Revolt in Palestine in the Eighteenth Century: The Era of Shaykh Zahir Al-ʻUmar. Kingston Press. ISBN 9780940670112. 
  173. ^ Joudah, 1987, p. 20.
  174. ^ a b c Patai, Raphael (). „Kingdom of Jordan”. Princeton University Press – via Google Books. 
  175. ^ Johnson, Nels (). „Islam and the Politics of Meaning in Palestinian Nationalism (RLE Politics of Islam)”. Routledge – via Google Books. 
  176. ^ „Palestine family: Qais and Yaman”. 
  177. ^ Bård Kårtveit,Dilemmas of Attachment: Identity and Belonging among Palestinian Christians, BRILL, 2014 p.39.
  178. ^ a b Nebel; et al. (). „High-resolution Y chromosome haplotypes of Israeli and Palestinian Arabs reveal geographic substructure and substantial overlap with haplotypes of Jews”. Human Genetics. 107: 630–641. doi:10.1007/s004390000426. PMID 11153918. "According to historical records part, or perhaps the majority, of the Muslim Arabs in this country descended from local inhabitants, mainly Christians and Jews, who had converted after the Islamic conquest in the seventh century AD (Shaban 1971; Mc Graw Donner 1981). These local inhabitants, in turn, were descendants of the core population that had lived in the area for several centuries, some even since prehistorical times (Gil 1992)... Thus, our findings are in good agreement with the historical record..."
  179. ^ Ted Swedenburg, Memories of Revolt: 1936–1939 Rebellion in the Palestinian Past, Publisher University of Arkansas Press p.81
  180. ^ Nebel et al., High-resolution Y chromosome haplotypes of Israeli and Palestinian Arabs reveal geographic substructure and substantial overlap with haplotypes of Jews. Human Genetics Vol. 107, No. 6, (December 2000), pp. 630–641:By the fifth century AD, the majority of non-Jews and Jews had become Christians by conversion (Bachi 1974). The first millennium AD was marked by the immigration of Arab tribes, reaching its climax with the Moslem conquest from the Arabian Peninsula (633–640 AD). This was followed by a slow process of Islamization of the local population, both of Christians and Jews (Shaban 1971; Mc Graw Donner 1981). Additional minor demographic changes might have been caused by subsequent invasions of the Seljuks, Crusaders, Mongols, Mamelukes and Ottoman Turks. Recent gene-flow from various geographic origins is reflected, for example, in the heterogeneous spectrum of globin mutations among Israeli Arabs (Filon et al. 1994). Israeli and Palestinian Arabs share a similar linguistic and geographic background with Jews. (p.631) According to historical records part, or perhaps the majority, of the Moslem Arabs in this country descended from local inhabitants, mainly Christians and Jews, who had converted after the Islamic conquest in the seventh century AD (Shaban 1971; Mc Graw Donner 1981). These local inhabitants, in turn, were descendants of the core population that had lived in the area for several centuries, some even since prehistorical times (Gil 1992). On the other hand, the ancestors of the great majority of present-day Jews lived outside this region for almost two millennia. Thus, our findings are in good agreement with historical evidence and suggest genetic continuity in both populations despite their long separation and the wide geographic dispersal of Jews.(p.637)

Note

  1. ^ Ambele cifre includ și palestinienii din Ierusalimul de Est.


v • d • m
Statul Palestina — Palestinieni — Limba arabă
Drapelul Palestinei

Cioturi • Formate • Imagini • Portal •

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Palestinieni&oldid=12284267