Nakba

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Refugiaţi arabi palestinieni în Galileea în toamna anului 1948

Nakba sau An-Nakba (în arabă النكبة- „catastrofă” sau „dezastru”) este un termen sub care sunt înțelese în lumea arabă în general, și în rândurile arabilor palestinieni, în particular: 1/eșecul eforturilor militare arabe în cursul războiului civil arabo-evreiesc din ultimele luni ale regimului mandatar britanic în Palestina (noiembrie 1947-mai 1948) și al Războiului arabo-israelian din anii 1948-1949 de a împiedica formarea în Palestina a statului evreiesc Israel;2/ exodul, voluntar sau involuntar, al unei mari părți a arabilor palestinieni în cursul ostilităților dintre arabi și evrei în Palestina în anii 1947-1949, care a dus la crearea problemei refugiaților palestinieni, sau amândouă.

Inițial termenii folosiți de arabii palestinieni pentru anul fatidic 1948 au fost Sanat al hudjaiydj sau Sanat al hidjra (Anul exodului) [1] Inainte de adoptarea termenului Nakba de către mișcarea naționalistă palestiniană, „Anul Catastrofei” era pentru arabi anul 1920, când puterile coloniale europene au divizat Imperiul Otoman în mai multe state separate, după frontiere trasate de ele. Termenul Nakba a fost folosit întâia oară pentru evenimentele din Palestina din anii 1948-1949 în vara anului 1948 de către scriitorul și ideologul naționalist sirian Constantine Zureiq, în cartea sa Maʿnā al-nakba (Semnificația catastrofei), publicată în engleză în anul 1956.

Războiul[modificare | modificare sursă]

Statele arabe si arabii din Palestina au respins rezolutia 181 din 29 noiembrie194 a Adunării Generale a ONU care a chemat la împărțirea teritoriului Palestinei sub mandat britanic în două state, arab și evreiesc. La 1 decembrie 1947, încă sub regimul mandatar britanic, au izbucnit ostilități între arabi și evrei, care au luat amploarea unui război civil.

La 15 mai 1948 mandatul Marii Britanii asupra Palestinei a luat sfârșit. Cu câteva ore mai înainte, la 14 mai 1948, pentru a nu profana sâmbăta, conducerea evreiască a procedat la proclamarea Statului Israel pe teritoriul prevăzut de ONU. În loc de organizarea unui stat arab pe teritoriul prevăzut de planul de împărțire, statele arabe și liderii arabi palestinieni au investit întreaga lor energie în efortul de a împiedica crearea statului evreiesc și de a-l cuceri. La 15 mai 1948 armatele Egiptului, Transiordaniei, Irakului,Siriei și Libanului au pătruns în Palestina, în intenția declarată de a distruge Israelul, ori de a proteja pe arabii palestinieni ori pentru „a restaura ordinea”, cum s-au exprimat egiptenii. În cursul războiului armatele arabe au fost înfrânte. Teritoriul care ar fi trebuit după hotărârea ONU să fie preluat de un stat arab palestinian a fost împărțit, portivit liniilor de armistițiu, între Israel, de o parte, și Transiordania (care a cucerit Ierusalimul de est si teritoriul cunoscut de atunci ca Malul de vest sau Cisiordania) și Egipt (care a menținut controlul asupra Fâșiei Gaza), pe de altă parte.

Refugiații arabi palestinieni[modificare | modificare sursă]

La capătul ostilităților circa 711,000 arabi palestinieni s-au văzut refugiați și fără domicilii. Ei reprezentau circa 50 % din populația arabă a Palestinei sub mandat britanic, și 80% din populația arabă palestiniană a teritoriului ajuns sub controlul Israelului. Circa jumătate din ei s-au refugiat sau au fost izgoniți în timpul conflictului desfășurat înaintea proclamării Statului Israel. Circa 150,000 arabi au rămas pe teritoriul Israelului, o parte din ei refugiați interni, deplasați din localitățile lor de origine. Ei au primit cetățenia israeliană, dar s-au aflat până în anul 1966 sub regim de administrație militară.

Sute de mii de refugiați palestinieni au fost cazați în lagăre de refugiați amenajate în Transiordania și Cisiordania, teritorii unite după între 1949-1967 în cadrul Regatului Hașemit al Iordaniei, în Siria, Liban și Fâșia Gaza. Spre deosebire de celelate țări arabe, în Iordania, precum și în Autoritatea Națională Palestiniană, înființată în Cisiordania și Fâșia Gaza în anul 1994, refugiații au putut primi dreptul la cetățenie. Refugiații arabi palestinieni din 1948 și urmașii lor, care ar însuma în zilele noastre circa 4 milioane de persoane, au un statut special, fiind încă, la 65 ani după Nakba, sub protecția Agenției ONU UNRWA.

Israelul a absorbit în aceeaș perioadă sute de mii de evrei refugiați sau emigrați din Europa de după Holocaust, precum și din țările arabe și musulmane.

Rezoluția 194 a Adunării Generale a ONU din 1948 a chemat la returnarea sau despăgubirea refugiatilor arabi palestinieni. În absența unui acord definitiv între Israel și arabii palestinieni și în condițiile menținerii stării de război între Israel și o parte din statele arabe din regiune (regimul islamist palestinian Hamas din Fâșia Gaza, Siria, Libanul) această rezoluție nu a fost aplicată. Israelul, care nu a exclus posibilitatea despăgubirii refugiaților în cadrul unor acorduri de pace, a emis o lege care interzice întoarcerea refugiaților palestinieni pe teritoriul său.

Arabii palestinieni reclamă „dreptul la reîntoarcere” la domiciliile lor și ale părinților și bunicilor lor dinainte de 1948. Israelul se opune acestui drept deoarece el pune în pericol ponderea majoritară a evreilor în Israel și golește de conținut dreptul evreilor la autodeterminare în cadrul statului său național, considerat Jus Cogens (drept imperativ) în virtutea dreptului internațional.

Comemorarea Nakbei[modificare | modificare sursă]

Conducerea arabă palestiniană a stabilit ca zi de comemorare a Nakbei ziua de 15 mai, care coincide aproximativ cu data după calendarul gregorian a proclamării Statului Israel, cunoscută ca ziua independenței Israelului. Practic Ziua Independenței Israelului (Yom Haatzmaut) este sărbătorită de evrei nu după calendarul gregorian, ci după cel evreiesc, în ziua 5 a lunii Iyar, care în marea majoritatea anilor nu coincide cu Ziua Nakbei. Ceremoniile zilei Nakbei din teritoriul Autorității Naționale Palestiniene au fost parțial influențate de modul în care comemorează Israelul Ziua amintirii Holocaustului, Yom Hashoá, de pildă prin sunete de sirenă în întreaga țară, la care populația răspunde printr-un moment general de reculegere.

Referințe și legături externe[modificare | modificare sursă]

MidEastWeb for CoexistenceRA 2007-2008

Lecturi suplimentare[modificare | modificare sursă]

  • Ahmed H.Sa'adi, Lila Abu-Lughod (eds) Nakba:Palestine, 1948, Claims of memory , Columbia University Press, NYC, 2007

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ , L.Abu-Lughod, A.Sa'adi 2007 Introduction p.15