Muzică clasică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Muzica cultă, savantă sau (mult mai des întrebuințat) clasică cuprinde totalitatea realizărilor muzicale proprii reprezentanților culturii înalte într-un spațiu geografic, de-a lungul unui interval însemnat de timp (de ordinul secolelor, mileniilor). Elaborarea de muzici culte respectă un număr de precepte impuse prin tradiție. Astfel, autorul este cunoscut prin numele lui sau măcar printr-un pseudonim și deține o cunoaștere temeinică a teoriei muzicale aplicate în cultura de care aparține. Deși fundamentate pe tradiție, muzicile culte sunt întotdeauna receptive la inovație sub o formă sau alta; în stadiile sale înaintate de evoluție, o muzică cultă poate nega chiar și o parte din legile sale fundamentale în scopul de a realiza noul. Astfel, supraviețuirea unei muzici culte impune păstrarea unei baze cât de restrânse privitoare la practica creației și a interpretării.

În mod obișnuit, prin sintagma „muzică cultă” este vizată muzica ecleziastică și de concert dezvoltată în Europa vestică și apoi răspândită și în alte spații geografice, cuprinzând aproximativ intervalul ultimelor zece secole. Însă denumirea de muzică cultă se aplică și în cazul altor manifestări muzicale izolate de tradiția vest-europeană, care în schimb respectă normele mai sus amintite ale culturii înalte – spre exemplu, muzica cultă indiană, cea otomană, cea japoneză ș.a.m.d.

Perioadele evolutiei muzicii culte[modificare | modificare sursă]

Renașterea (cca.1400-1600)[modificare | modificare sursă]

Renașterea nu a fost o perioadă importantă doar în evoluția picturii, științelor și descoperirilor geografice, ci și o epocă în care muzica vocală s-a dezvoltat considerabil. Atunci a apărut muzica vocală polifonică (interpretarea pe mai multe voci). Compozițiile muzicale au devenit mult mai complexe, ajungându-se să se compună partituri pentru coruri cu un număr impresionant de soliști. Genurile preferate din acea perioadă erau messa, madrigalul (gen de obicei laic) și motetul. Perioada de apogeu a Renașterii în muzică a fost secolul al 16-lea, numit și "veacul de aur al polifoniei", principalul reprezentant fiind Giovanni Pierluigi da Palestrina (1525-1594).

Barocul (1600-1750)[modificare | modificare sursă]

Instrumente din perioada barocului: chitară baroc, clavecin, hurdy gurdy, lăută, vioară baroc și viola da gamba.

Barocul (sau Preclasicismul) începe odată cu nașterea genului de operă și se termină odată cu moartea celei mai importante personalități muzicale al acestui curent: Johann Sebastian Bach. Prima operă a fost compusă în 1595 de Jacopo Peri și s-a numit Dafne, însă s-a pierdut în întregime până în zilele noastre. Alte prototipuri ale genului datează din 1600 (tot de Jacopo Peri), respectiv din 1602 (de Julio Caccini) și poartă denumirea de Euridice, din care s-au păstrat doar câteva fragmente. Cea mai veche creație muzicală care poate fi oficial încadrată în genul muzicii de operă a fost "L' Orfeo", compusă de Claudio Monteverdi, inspirată tot din mitul lui Orfeu precum compozițiile precedente, dar cu o orchestrație mult mai bogată și cu un mic preludiu care marchează deschiderea spectacolului. Principala tendință a perioadei a fost contopirea vocilor cu instrumentele. Muzica este bogat ormanentată și pare să curgă în flux continuu. Principalele instrumente folosite în muzica barocă au fost orga, clavecinul ("strămoșul" pianului) și viola da gamba, ca principale genuri muzicale avem fuga, concerto grosso, cantata, oratoriul și opera seria, iar ca muzică de dans întâlnim sarabandă, hornpipe, alemandă, menuet.

Încă din anul 1710 se anticipează trecerea spre clasicism, deoarece își face apariția unul dintre cele mai importante instrumente folosite în muzica culta: pianul, iar puțin mai târziu Giovanni Battista Pergolesi compune prima opera buffa (compozitie dramatica cu un conținut comic) intitulată "La serva padrona" (slujnica stăpâna). În ultimele două decenii ale curentului, compozitorii se îndepărtau rapid de barocul autentic și se apropiau de ceea ce noi numim clasicism, mai ales când stilul rococo a devenit principala tendință în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, prin intermediul căruia se face trecerea treptată de la baroc la clasicism. Reprezentanți importanți ai stilului baroc în muzică au fost Claudio Monteverdi, Marc-Antoine Charpentier, Jean-Baptiste Lully, Antonio Vivaldi, Georg Friedrich Händel, Johann Sebastian Bach etc.

Clasicismul (1750-1827)[modificare | modificare sursă]

Joseph Haydn (1732–1809) ca. 1770.

Secolul al XVIII-lea a fost o perioadă în care artiștii din diferite domenii s-au distanțat mult de stilul baroc, caracterizat prin ornamentul excesiv, adeseori greoi și adoptarea stilului simplu, lipsit de podoabe. Această tendința și-a pus amprenta în principal în arhitectură și în pictură, dar și în muzică. Clasicismul a început în Franța secolului al XVII-lea, pe timpul Regelui Soare și s-a manifestat în alte domenii precum artele plastice, arhitectura și literatura, cel din muzică luând naștere un veac mai târziu. Curentul muzical este delimitat orientativ între anul morții lui Bach si anul morții lui Ludwig van Beethoven, deși trecerea de la un curent la altul este treptată, iar limitele sunt aproximative.

Compozitorii trebuiau să compună după niște reguli stricte, toate compozițiile trebuiau să aibă o anumită structură, de exemplu, simfoniile trebuiau să conțină 4 părți, în care prima parte este mereu allegro, a doua întotdeauna lentă, a treia în ritm de 3 pătrimi, iar ultima din nou allegro, iar sonatele aveau următoarea compoziție: repede-lent-repede, fiecare parte având forma de lied. Cei mai importanți reprezentanți au fost Joseph Haydn (zis și părintele simfoniei), Wolfgang Amadeus Mozart și Ludwig van Beethoven (compozitorul este considerat deseori romantic, datorită simfoniilor și sonatelor sale, însă acestea au aceeași structură specifică pieselor muzicale din această perioada, cu excepția Sonatei nr.14, numită și Sonata Lunii, a cărei primă parte este lentă); de asemenea, au mai compus și Luigi Boccherini (cel mai cunoscut pentru renumitul său menuet), Antonio Salieri (cunoscut mai bine pentru rivalitea sa cu W. A. Mozart, decât pentru muzica sa) și Leopold Mozart (tatăl compozitorului). Genurile preferate de compozitori în perioada clasicismului muzical au fost simfonia, sonata și concertul solistic (se trage din concerto grosso, gen specific barocului muzical).

Romantismul (1827-cca.1910)[modificare | modificare sursă]

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, în Europa de Vest, apare o nouă mișcare în literatură, numită Romantism. La început de secol XIX această mișcare apare treptat și în muzică, însuși Beethoven fiind considerat de unii ca fiind primul compozitor romantic, având în vedere că multe dintre compozițiile sale marchează trecerea spre acest curent, existând și în zilele noastre controverse privind perioada din istoria muzicii europene în cadrul căreia muzicianul se încadrează. Însă, ca punct de reper, de multe ori se ia anul 1827 (care este și anul morții lui Beethoven) pentru o delimitare aproximativă între clasicismul și romantismul în muzică.

Acest curent muzical se întinde pe o perioadă de aproximativ un secol și reprezintă perioada de apogeu a muzicii culte din spațiul european. Romantismul muzical este opus clasicismului încorsetat de reguli, în care compozitorii trebuiau sa urmeze un tipar foarte strict și să compună piese cu formă fixă. În perioada romantismului muzical, accentul nu se mai pune pe reguli stricte de compoziție, ci pe transmiterea sentimentelor și trăirilor prin intermediul muzicii, existând o mai mare libertate de expresie a muzicienilor prin intermediul acestei arte. Câțiva reprezentanți ai romantismului timpuriu sunt Carl Maria von Weber, Franz Schubert, Niccolò Paganini, Gioacchino Rossini, Robert Schumann și Frederic Chopin .

Dacă în clasicism muzica se rezuma la câteva forme și genuri muzicale, și anume opera, concertul, sonata, simfonia și liedul, în secolul al XIX-lea, datorită noilor mișcări culturale generate de romantism, repertoriul muzical se îmbogățește cu noi genuri și apar noi tendințe, cum ar fi poemul simfonic, al cărui fondator este Franz Liszt, opereta (care se se "naște" din opera comică franceză, întemeietorul acestui gen fiind Jacques Offenbach, o creație dramatică similară cu opera, dar mai ușoară, în care dialogurile vorbite alternează cu cele cântate), muzica întâmplătoare (muzică ce nu se încadrează într-un gen propriu-zis, care de multe de multe ori servește drept fundal muzical pentru o pisă de teatru, cel mai cunoscut exemplu ar fi lucrarea Visul unei nopți de vară, aparținând compozitorului german Felix Mendelssohn-Bartholdy), precum și compozițiile cu formă fixă precum studiul, fantezia, preludiul etc. Baletul apare sub forma pe care o știm noi astăzi, și anume ca o modalitate de a folosi dansul într-o manieră artistică și dramatică, căpătând o coregrafie mult mai complexă și o muzică foarte amplă, prin intermediul acestor elemente relatându-se o poveste. În trecut, îndeosebi în baroc, baletul exista sub o formă mult mai simplă; numerele de dans de atunci erau prezente la curtea regală franceză și italiană. Unul din primii compozitori care au adoptat această nouă formă a baletului a fost Adolphe Adam, cel mai cunoscut pentru baletul Giselle.

Se înființează Școlile Naționale care aveau ca scop să formeze noi valori în regiunile est și central-europene și să aducă aceste tendințe din occident în spațiile în care acestea nu pătrunseseră încă. Toți reprezentanții Școlilor naționale au abordat în compozițiile lor tematici cu caracter naționalist, inspirându-se din istorie, mitologie și folclor, cu scopul de a evidenția identitatea țării pe care o reprezintă. Apare astfel un gen muzical cunoscut sub numele de rapsodie, care se definește ca fiind oompoziție muzicală, de obicei de formă liberă, compusă din motive și fragmente variate, inspirate adesea din folclor. Tot mai mulți compozitori aleg ca sursă de inspirație principală folclorul, cum ar fi Franz Liszt cu Rapsodiile ungare, Johannes Brahms cu cele 21 de dansuri ungare, (dintre care cel mai cunoscut este Dans ungar nr. 5, care are la bază un csárdás de Béla Kéler intitulat Bártfai emlék, pe care Brahms l-a considerat drept un cântec tradițional) sau compozitorul ceh Antonín Dvořák cu Dansurile slave. Așadar, dacă înainte de secolul al XIX-lea puteam vorbi despre muzică cultă în adevăratul sens al cuvântului doar în spațiile consacrate din jumătatea de vest a Europei (Austria, Italia, Germania, Franța și chiar Anglia), o tradiție muzicală clasică se găsește și în țările Europei de Est, datorită Școlilor naționale și ale compozitorilor naționaliști.

De exemplu, Rusia îi are ca principali reprezentanți pe Michail Ivanovici Glinka (considerat adesea ca fiind primul mare compozitor rus, cunoscut îndeosebi pentru opera Ruslan și Ludmilla), pe Cei Cinci (un grup format din Mily Balakirev (liderul acestui grup), César Cui, Modest Mussorgsky (compozitor cel mai cunoscut pentru ), Nikolai Rimsky-Korsakov și Alexander Borodin), precum și pe marele Piotr Ilici Ceaikovski (care este considerat ca fiind cel mai mare compozitor rus, autor al unora dintre cele mai cunoscute balete: Spărgătorul de nuci și Lacul lebedelor), Serghei Rahmaninov etc. Opera rusă atinge apogeul cu marea capodoperă a lui Alexander Borodin, Cneazul Igor, care are la bază epopeea Cântec despre oastea lui Igor, în care se vorbește despre originile mitice ale poporului rus. Cehii i-au avut ca reprezentanți principali pe Antonín Dvořák și pe Bedrich Smetana. Dvořák nu s-a inspirat doar din folclorul muzical ceh (care a constituit principala sursă de inspirație pentru Dansurile slavone), ci chiar și din muzica tradițională americană în marea ei varietate de stiluri. Pe vremea când acesta era director la Conservatorul Național de Muzică din New York a compus noua sa simfonie pe care a intitulat-o Din Lumea Nouă. Bedrich Smetana, un alt reprezentant de seamă al Școlii Naționale Cehe, a rămas cel mai bine cunoscut pentru poemul simfonic Vltava (sau Die Moldau, după denumirea în germană a râului), al doilea dintr-un ciclu de șase pe care le-a intitulat Má vlast („Țara mea”), precum și pentru opera Mireasa vândută. În spațiul nord-european a avut loc de asemenea o manifestare culturală în domeniul muzical, Norvegia avându-l ca principal reprezentant pe Edvard Grieg, rămas notabil în istoria muzicii pentru suita Peer Gynt, compusă pentru drama lui Henrik Ibsen cu același nume, iar Finlanda îl are ca principal reprezentant pe Jean Sibelius, cel mai cunoscut pentru poemul simfonic Finlandia.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]