Carol al VII-lea al Franței

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Carol al VII-lea
Rege al Franței
Portret al lui Carol al VII-lea, de Jean Fouquet, tempera pe lemn, Muzeul Luvru, Paris, c. 1445–1450
Portret al lui Carol al VII-lea, de Jean Fouquet, tempera pe lemn, Muzeul Luvru, Paris, c. 1445–1450
Domnie 21 octombrie 1422–22 iulie 1461
Încoronare 17 iulie 1429
Predecesor Carol al VI-lea
Succesor Ludovic al XI-lea
Căsătorit(ă) cu Maria de Anjou
Urmași
Ludovic al XI-lea
Iolanda, Ducesă de Savoia
Magdalena, Prințesă de Viana
Carol, Duce de Berry
Ioana, Ducesă de Bourbon
Casa regală Casa de Valois
Tată Carol al VI-lea al Franței
Mamă Isabella de Bavaria-Ingolstadt
Naștere 22 februarie 1403(1403-02-22)
Paris, Franța
Deces 22 iulie 1461 (58 de ani)
Mehun-sur-Yèvre, Franța
Înmormântare Biserica Saint Denis

Carol al VII-lea (n. 22 februarie 1403 – d. 22 iulie 1461), numit Victoriosul (franceză le Victorieux)[1] a fost rege al Franței din 1422 până la moartea sa.[2]

A fost membru al Casei de Valois, fiu al regelui Carol al VI-lea însă succesiunea sa la tronul Franței a rămas discutabilă de ocupația engleză din nordul Franței. Cu toate acestea, a fost încoronat la Reims în 1429 prin eforturile Ioanei d'Arc de a elibera Franța de englezi. Domnia sa târzie a fost marcată de luptele cu fiul său, Ludovic al XI-lea.

Primii ani[modificare | modificare sursă]

Mama lui Carol, Isabeau de Bavaria, împreună cu doamnele de onoare

Născut la Paris, Carol a fost al cincilea fiu al regelui Carol al VI-lea al Franței și a Isabelei de Bavaria-Ingolstadt. Cei patru frați mai mari: Carol (1386), Carol (1392–1401), Ludovic (1397–1415) și Ioan (1398–1417) deținuseră fiecare titlul de Delfin al Franței, moștenitor al tronului.[3] Carol a devenit Delfin al Franței în 1417 la vârsta de 15 ani; a devenit duce de Touraine, a primit Ducatul de Berry și Poitou.

Aproape imediat ce a devenit Delfin, Carol a trebuit să părăsească Parisul în mai 1418 după ce soldații lui Ioan al II-lea de Burgundia au încercat să invadeze orașul. Anul următor, Carol a încercat o reconciliere cu Ducele întâlnindu-l la podul de la Pouilly, în apropiere de Melun, în iulie 1419. Cei doi s-au întâlnit din nou la 10 septembrie 1419 pe podul de la Montereau. Ducele, în ciuda istoriei lor anterioare, s-a dovedit încrezător în tânărul său văr, presupunând că întâlnirea va fi pașnică și diplomatică și și-a adus doar o mică escortă; oamenii Delfinului l-au ucis. Implicarea lui Carol a rămas discutabilă deși el a susținut că nu știa de intenția oamenilor săi. A urmat o dușmănie de moarte între familia lui Carol al VI-lea și Ducii de Burgundia.

În anii adolescenței, Carol a fost remarcat pentru curaj și pentru stilul său de a conduce: după ce a devenit Delfin, a condus o armată împotriva Angliei, îmbrăcat în roșu, alb și albastru, culori ce reprezentau Franța. În 1421 două evenimente au rupt încrederea în el: a fost forțat, spre marea lui rușine, să se retragă din bătălia împotriva lui Henric al V-lea al Angliei și părinții săi l-au dezmoștenit din funcția de moștenitor al tronului susținând că era copilul unei aventuri extraconjugale a mamei sale. Umilit, Delfinul a căutat protecție în sudul Franței, la Iolanda de Aragon, așa numita regină a celor patru regate; s-a căsătorit cu fiica ei Maria.

La moartea regelui Carol al VI-lea, succesiunea era în cumpănă: dacă Delfinul era legitim, atunci avea drepturi asupra tronului; dacă nu, atunci moștenitorul era Ducele de Orléans care era în captivitate în Anglia. În plus, Tratatul de la Troyes semnat de Carol al VI-lea în 1420 mandata ca tronul să treacă lui Henric al VI-lea al Angliei, fiul lui Henric al V-lea și al Caterinei de Valois, fiica lui Carol al VI-lea.

Carol a pretins pentru sine titlul de rege al Franței. Un ajutor important l-a primit de la puternica și bogata familie a soției sale Maria d'Anjou (1404–1463), în particular de la soacra sa regina Iolanda de Aragon. În ciuda afecțiunii pe care Carol a avut-o pentru soția sa, marea iubire a fost metresa sa, Agnès Sorel.

Carol și Filip cel Bun, Duce de Burgundia, au semnat Tratatul de la Arras în urma căruia Carol și-a atins scopul - că nici un prinț de sânge nu va recunoaște pe Henric al VI-lea al Angliei ca rege al Franței.[4]

Rege al Franței[modificare | modificare sursă]

Franța în 1429

Carol este primul rege care reușește să-și creeze o armată permanentă. În 1444 Carol și Henric au încheiat un armistițiu. Deși acum englezii își limitau pretnțiile la Normandia și Guyenne, Carol nu a vrut o pace definitivă și a acordat regelui Angliei mâna fiicei lui René I al Neapolelui, Margareta de Anjou.

Cei cinci ani de armistițiu (1444-1449) au fost fructificați de Carol pentru restaurarea regatului în toate domeniile. Cu ajutorul fiului său, Ludovic, el a îndreptat bandele de soldați care jefuiau Franța către Germania.

Copii[modificare | modificare sursă]

Carol și Maria de Aragon au avut 14 copii:

  • Ludovic (3 iulie 1423 - 30 august 1483), a devenit regele Ludovic al XI-lea al Franței
  • Jean de Franța (1425-1425)
  • Radegonde de Franța (1428-1444)
  • Ecaterina de Franța (1428-1446), s-a căsătorit în 1440 cu Carol Temerarul
  • Jacques de Franța (1432-1437)
  • Iolanda de Franța (1434-1478), s-a căsătorit în 1452 cu viitorul duce Amadeus al IX-lea de Savoia. Când soțul ei a murit, ea a devenit regentă de Savoia.
  • Ioana a Franței (1435-1482), s-a căsătorit în 1452 cu viitorul duce Ioan al II-lea de Bourbon
  • Philippe de Franța (1436-1436)
  • Marguerite de Franța (1437-1438)
  • Jeanne de Franța (7 septembrie 1438 - 26 decembrie 1446)
  • Marie de Franța (7 septembrie 1438 - 14 februarie 1439)
  • Madeleine de Franța, (1443-1495), s-a căsătorit în 1462 cu Gaston de Foix, prinț de Viane
  • Carol de Franța (1446-1472)

Arbore genealogic[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Wagner, John A., Encyclopedia of the Hundred Years War, (Greenwood Press:Westport, 2006), 89.
  2. ^ Charles Cawley, Medieval Lands, France, Capetian Kings
  3. ^ Wagner, 89.
  4. ^ Brady, Thomas A., Handbook of European History 1400–1600, Vol.2, (E.J.Brill:Leiden, 1994), 373.