Bătălia de la Dunkerque

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol se referă la bătălia din 1940, din al doilea război mondial. Pentru alte sensuri, vedeți Bătălia de la Dunkerque (dezambiguizare).
Bătălia de la Dunkirk
Parte a luptelor celui de-al doilea război mondial
21May-4June1940-Fall Gelb.jpg
Punga de la Dunkirk, 21 mai 1940
Informații generale
Perioadă 26 mai4 iunie 1940
Loc Dunkerque, Franța
Rezultat Victorie tactică germană; evacuarea trupelor Aliate
Combatanți
Flag of the United Kingdom.svg Regatul Unit
Flag of France.svg Franța
Flag of Belgium.svg Belgia
Flag of German Reich (1935–1945).svg Germania Nazistă
Conducători
Flag of the United Kingdom.svg John Vereker
Flag of France.svg Maxime Weygand
Gerd von Rundstedt
Ewald von Kleist
Efective
aprox. 400.000 aprox. 800.000
Pierderi
30.000 morți
34.000 prizonieri
6 distrugătoare și cel puțin 200 de vase mici scufundate
177 avioane (106 avioane de vânătoare), 60 piloți uciși.[1]
10.252 uciși, 42.000 răniți și 8.467 dispăruți
101 avioane[1]

Batălia de la Dunkirk (rar Punga de la Dunkerque/Dunkirk) este numele sub care sunt cunoscute apărarea și evacuarea forțelor Aliaților care fuseseră separate de principalele trupe ale defensivei franceze de înaintarea rapidă a celor germane.

După cele zece luni ale războiului ciudat, Bătălia Franței a început în dimineața de 10 mai 1940. În est, Grupul de Armate B germană a invadat și a ocupat Olanda. După aceasta, a înaintat spre vest prin Belgia. Pe 14 mai, Grupul de Armate B a năvălit prin regiunea Ardenilor și a înaintat rapid spre vest spre Sedan, după care și-a schimbat direcția de atac spre Canalul Mânecii. Această mișcare a fost numită de mareșalul Erich von Manstein „tăietura de seceră”.

Cele câteva contraatacuri aliate nu au reușit să oprească înaintarea avangardei germane, care a atins coasta Atlanticului pe 20 mai, separând Corpul Expediționar Britanic de restul trupelor aliate lângă Armentières, iar Armata I franceză și armata belgiană ceva mai la nord. După ce au reușit să atingă coasta Canalului Mânecii, germanii și-au schimbat direcția de atac spre nord pentru a cuceri porturile din zonă și pentru a prinde în capcană forțele britanice și franceze mai înainte ca acestea să poată fi evacuate în Anglia.

Bătălia[modificare | modificare sursă]

Pe 24 mai, Hilter a vizitat cartierul general al lui Gerd von Rundstedt de la Charleville. Von Rundstedt a sugerat ca infanteria să atace forțele britanice la Arras, iar blindatele comandate de Kleist să se plaseze pe un front la sud și vest de Dunkirk, de unde să distrugă forțele aliate care se retrăgeau din fața Grupului de Artmate B.[2] O asemenea manevră ar fi permis germanilor să-și consolideze pozițiile și se pregătească pentru o înaintare spre sud, împotriva restului forțelor franceze. În plus, terenul din jurul Dunkirkului era considerat nepotrivit pentru atacul tacurilor,[2] așa că distrugerea forțelor aliate trebuia făcută de Luftwaffe și de infanteria Grupului de Armate B.

Motivul real pentru care Hitler a luat decizia ca blindatele germane să-și oprească înaintarea este încă o problemă cercetată. Teoria cea mai cunoscută este aceea că von Rundstedt și Hitler au căzut de acord ca să păstreze blindatele pentru declanșarea unor noi operațiuni ofensive spre sud – în principal Operațiunea Fall Rot.[2]

Pe 25 mai 1940, comandantul Grupului expediționar britanic, generalul Gort, a decis să înceapă evacuarea forțelor din subordinea sa. Începând cu 25 mai până pe 28 mai, britanicii s-au retras cam 50 de kilometri spre nord-vest într-o pungă de rezistență de-a lungul frontierei fronco-belgiene, care se întindea de la Dunkirk până la Poperinge. Belgienii s-au predat pe 28 mai, pentru ca a doua zi să capituleze elementele Armatei I franceze care se aflau în afara pungii de la Dunkirk.

Începând cu ziua de 27 mai a început evacuarea de la Dunkirk. Blindatele germane au primit în aceiași zi ordinul să reia atacul, dar defensiva bine organizată le-a oprit înaintarea pentru început, pentru ca mai apoi să oblige trupele aliate să se retragă până pe 31 mai într-o fâșie îngustă pe coasta Canalului, lată doar de 5 km, care se întindea de la De Panne prin Bray-Dunes.

Din punga de Dunkirk au fost evacuate trupe aparținând la cinci națiuni: britanici, francezi, belgieni, olandezi și polonezi.

Pescar britanic ajutând un soldat aliat sub focul avioanelor de bombardament în picaj germane

În luptele pentru apărarea pungii de la Dunkirk au căzut la datorie sau au fost capturați mai mulți soldați britanici. De asemenea, aproximativ 35.000 de soldați francezi au fost luați prizonieri. În ciuda acestor pierderi, în perioada 27 mai – 4 iunie, au fost evacuați 338.226 soldați, din care aproximativ 120.000 de francezi și belgieni.

Numărul soldaților evacuați pe zile:

Aliații au pierdut:

  • 1.212.000 prizonieri olandezi, belgieni și britanici
  • 30.000 de britanici morți
  • 1.200 tunuri de câmp
  • 1.250 tunuri antiaeriene
  • 11.000 mitraliere
  • 60.000 de camioane
  • 25.000 de alte vehicule
  • 600.000 t de combustibili
  • 76.000 t de muniție

Germanii au pierdut:

  • 10.252 morți
  • 42.000 răniți
  • 8.467 dispăruți

Urmări[modificare | modificare sursă]

Monumentul Bătăliei de la Dunkirk

Evacuarea cu succes a celor 338.000 soldați aliați de la Dunkirk a încheiat prima fază a Bătăliei Franței. A asigurat creșterea moralului britanic, dar a lăsat armata franceză singură în fața asalutului german.

Divizia a 51-a britanică a fost lăsată în ariergardă să acopere retragerea. Mulți dintre ei au căzut în luptă sau au căzut prizonieri. Trupele germane au intrat în Paris pe 14 iunie și Franța a capitulat pe 22 iunie.

La Dunkirk (Dunkerque), a fost ridicat un monument din marmură după război. Textul se traduce prin: „Pentru glorioasa memorie a piloților, marinarilor și soldaților armatelor franceză și aliate care s-au sacrificat în bătălia de la Dunkirk mai iunie 1940

Pierderea a celei mai mari părți a armelor, muniției și a altor materiale militare a făcut ca armata britanică să aibă nevoie de mai multe luni pentru a se reînarma și a-și recompleta stocurile de provizii. Introducerea în fabricație a unor noi echipamente militare a fost amânată până la completarea stocurilor armatei. Soldaților care erau evacuați de la Dunkirk li s-a ordonat ca să distrugă echipamentele pe care nu le puteau transporta cu ei în Anglia. Astfel, britanicii au incendiat sau dinamitat vehiculele, astfel încât să nu mai poată fi folosite de germani. Lipsa de vehicule de transport după evacuarea de la Dunkirk a fost atât de mare în Regatul Unit, încât serviciile de specialitate britanice au trebuit să recondiționeze până și autobuzele trimise la casat pentru a le folosi la transportul trupelor. Aceste autobuze, care nu corespundeau nici după recondiționare standardelor de securitate rutieră din regat, au mai fost folosite chiar și doi ani mai târziu, în timpul campaniei din Africa de nord.

Dunkirk, moralul și propaganda[modificare | modificare sursă]

Soldaţii britanici în timpul evacuării de pe plajele din Dunkirk

Evacuarea reușită de la Dunkirk și rolul micilor vase care au participat la acțiune au fost exploatate foarte eficient de propaganda britanică. La evacuare au participat numeroase vase mici, cele mai multe private, precum vase de pescuit sau de croazieră, dar și altele precum feriboturi venite de din Inslulele Man și Glasgow. Aceste vase mici, aflate sub supravegherea vaselor militare au traversat Canalul Mânecii de la estuarul râului Tamisa și din Dover și au participat activ la evacuare. Fiind capabile să se apropie de plaje mai mult decât vasele militare, micile vase au fost folosite ca „navete” spre vasele mai mari de transport, luând soldații care înaintau până când apa le ajungea până la umeri în așteptarea salvării. Termenul „spiritul Dunkirkului” a fost folosit în timpul războiului și în deceniile care au urmat pentru a desemna solidaritatea britanicilor în timpuri de restriște.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Hooton 2007, pag. 74.
  2. ^ a b c Taylor and Mayer 1974, pag. 59.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Holmes, Richard, " Fall of France". The Oxford Companion to Military History. New York: Oxford University Press, 2001. ISBN 0-19-866209-2.
  • Hooton, E.R. Luftwaffe at War; Blitzkrieg in the West. London: Chevron/Ian Allen, 2007. ISBN 978-1-85780-272-6.
  • Keegan, John. The Second World War, New York: Viking Penguin, 1989. ISBN 0-670-82359-7.
  • Liddell Hart, B.H. History of the Second World War. New York: G.P. Putnam, 1970. ISBN 0-30680-912-5.
  • McGlashan, Kenneth B, Zupp și Owen, Down to Earth: A Fighter Pilot Recounts His Experiences of Dunkirk, the Battle of Britain, Dieppe, D-Day and Beyond. London. Grub Street Publishing, 2007. ISBN 1-904943-84-5.
  • Murray, Williamson and Millett, Allan R. A War to Be Won: Fighting the Second World War. Cambridge, Mass.: Belknap Press, 2000. ISBN 0-674-00163-X.
  • Salmaggi, Cesare și Alfredo Pallavisini. 2194 Days of War: An Illustrated Chronology of the Second World War. New York: Gallery Books, 1993. ISBN 0-8317-8885-2.
  • Taylor, A.J.P. și Mayer, S.L., A History Of World War Two. London: Octopus Books, 1974. ISBN 0-7064-0399-1.
  • Weinberg, Gerhard L. A World at Arms, New York: Cambridge University Press, 1994. ISBN 0-521-44317-2.
  • Wilmot, Chester. The Struggle for Europe. Old Saybrook, Connecticut: Konecky & Konecky, 1952. ISBN 1-56852-525-7.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Bătălia de la Dunkerque