Filip al III-lea al Spaniei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Filip III
Rege al Spaniei și al Portugaliei
Philip III of Spain.jpg
Rege al Spaniei și al Portugaliei
Domnie 14 aprilie 1598–31 martie 1621
Predecesor Filip II
Succesor Filip IV
Căsătorit(ă) cu Margaret de Austria
Urmași
Anne, regină a Franței
Filip IV
Maria Anna, Împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman
Infantele Carlos al Spaniei
Ferdinand al Austriei
Tată Filip al II-lea al Spaniei
Mamă Anna de Austria
Naștere 14 aprilie 1578(1578-04-14)
Madrid, Spania
Deces 31 martie 1621 (42 de ani)
Madrid, Spania
Semnătură Filip al III-lea al Spaniei's signature

Filip al III-lea al Spaniei (spaniolă: Felipe III de España; 14 aprilie 157831 martie 1621) a fost rege al Spaniei (ca Filip al III-lea în Castilia și Filip al II-lea în Aragon) și rege al Portugaliei (portugheză Filipe II) din anul 1598 până la moartea sa.

Membru al Casei de Habsburg, Filip al III-lea s-a născut la Madrid ca fiu al regelui Filip al II-lea al Spaniei și a celei de-a patra soții, Anna de Austria, fiica împăratului romano-german Maximilian al II-lea și a împărătesei Maria a Spaniei. Mai târziu, Filip al III-lea s-a căsătorit cu Margaret de Austria, sora împăratului romano-german Ferdinand al II-lea. Deși a fost cunoscut în Spania ca Filip ce Pios,[1] reputația politicii lui Filip în străinătate a fost în mare parte negativă - un "om mediocru și nesemnificativ", un "monarh mizerabil", pentru a cita istoricii C.V. Wedgwood, R. Stradling și J. Elliot.[2]

Dependența lui Filip de ministrul lui corupt, Ducele de Lerma, a atras multe critici la acel moment și după. Pentru mulți, declinul Spaniei poate fi datat de dificultățile economice din primii ani ai domniei sale. Cu toate acestea, în calitate de conducător al Imperiului Spaniol și ca rege care a realizat o pace temporară cu olandezii (1609-1621) și a adus Spania în Războiul de Treizeci de Ani (1618-1648) printr-o campanie (inițial) de succes, domnia lui Filip rămâne o perioadă critică în istoria Spaniei.

Primii ani[modificare | modificare sursă]

Portretul Prințului Filip

După ce frate mai mare al lui Filip al III-lea, Don Carlos a murit nebun, Filip al II-lea a ajuns la concluzia că una dintre cauzele condiției lui Carlos a fost influența facțiunii rivale de la curtea spaniolă.[3] El a crezut că educația lui Carlos și creșterea lui au fost afectate profund de acest lucru, rezultând nebunia și nesupunerea lui, și, în consecință, a stabilit să acorde o atenție mult mai mare fiilor săi.[3] Filip al II-lea l-a numit pe Juan de Zúñiga, atunci preceptorul Prințului Diego, să continue acest rol pentru Filip și l-a ales pe García de Loaysa ca tutore.[3] Ei s-au alăturat lui Cristóbal de Moura, un susținător apropiat al regelui Filip al II-lea. Regele a crezut că acestă combinație va oferi o educație coerentă, stabilă pentru Prințul Filip și va evita aceeași soartă ca a lui Carlos.[4]

Educația lui Filip a fost să urmeze modelul pentru prinții regali stabilit de către părintele Juan de Mariana, concentrându-se pe impunerea de restricții și încurajarea de a forma personalitatea individului de la o vârstă fragedă, cu scopul de a oferi un rege care nu era nici tiranic, nici excesiv sub influența curtenilor săi.[4]

Prințul Filip pare să fi fost, în general, plăcut de contemporanii săi; "dinamic, blajin și serios," pios, având un "corp plin de viață și o dispoziție pașnică", deși cu o constituție destul de slabă.[5] Comparația cu Carlos cel neascultător era pozitivă pentru Filip, deși unii au comentat că prințul Filip părea mai puțin inteligent și competent politic decât fratele său.[5] Într-adevăr, deși Filip a primit lecții de latină, franceză, portugheză și astronomie și părea un lingvist competent,[4] istoricii recenți au suspectat că o mare parte din accentul tutorilor săi privind respectul, pioșenia și talentul lingvistic al lui Filip era pentru a evita să spună că de fapt nu era deosebit de inteligent și nu era dotat academic.[6]

Filip l-a întâlnit pe marchizul de Denia - viitorul Duce de Lerma - pe atunci un curtean adolescent al regelui.[6] Lerma și Filip au devenit prieteni apropiați însă Lerma a fost considerat de rege și tutorii lui Filip nepotrivit pentru Prinț. Lerma a fost trimis la Valencia ca vicerege în 1595 cu scopul de a-l scoate pe Filip de sub influența acestuia,[6] însă după ce Lerma s-a plâns de o sănătate precară i s-a permis să se întoarcă după doi ani. Regele Filip al II-lea, bolnav, a devenit preocupat de viitorul prințului și a încercat să-l facă pe Moura ca viitor sfătuitor de încredere numindu-l arhiepiscop.[7] Anul următor, Filip al II-lea a murit după o boală dureroasă, lăsând imperiul în mâinile fiului său, regele Filip al III-lea.

Politica internă[modificare | modificare sursă]

Filip a moștenit un imperiu considerabil extins de către tatăl său. Filip al II-lea a cucerit Portugalia în 1580; în Europa, în ciuda revoltei olandeze în curs de desfășurare, posesiunile spaniole din Italia și de-a lungul "Drumului Spaniol" au fost securizate; la nivel global, combinația de castiliană și teritoriile portugheze coloniale au acordat conducătorului spaniol posibilitatea de a ajunge de la America la Filipine și dincolo prin India.[8]

Chiar și în cadrul peninsulei în sine, Filip va conduce regatele Castilia, Aragon, Valencia și Portugalia, provinciile autonome din Catalonia și Andaluzia - toate doar vag unite prin instituția monarhiei Castiliei și persoana lui Filip al III-lea.[9] Fiecare din ele a avut parte de un sistem diferit de impozitare, privilegii și aranjamentele militare; în practică, nivelul de impozitare în multe dintre provinciile periferice a fost mai mic decât în ​​Castilia, însă nobilimea castiliană avea o poziție privilegiată la toate nivelurile superioare de funcții.

Ducele de Lerma[modificare | modificare sursă]

Francisco Goméz de Sandoval y Rojas, Duce de Lerma, om de stat spaniol și favorit regal

La câteva ore după ce Filip a urcat pe tron, Lerma a fost numit consilier regal de noul rege și a devenit favorit regal. Filip a dat instrucțiuni ca toate afacerile de guvern să ajungă la el prin intermediul Ducelui de Lerma.[10] Dezbaterile în consiliile regale începe acum doar la dispoziția scrisă a regelui, din nou, prin Lerma.[11] Toți membrii consiliilor regale aveau ordinul de a menține o transparență completă cu Lerma ca reprezentant personal al regelui;[11]în 1612 consiliilor li s-a poruncit de către Filip să asculte de Lerma ca și cum el ar fi fost regele.[12]

Gradul în care Lerma a jucat un rol activ în guvern a fost contestat. Contemporanii au fost înclinați să vadă mâna lui Lerma în fiecare acțiune a guvernului; alții au crezut că Lerma nu avea "nici temperamentul, nici energia" să se impună în mare măsură în acțiunile guvernului;[13] iar alții au considerat că Lerma a participat numai la acele consilii care au abordat probleme de mare importanță pentru rege.[14]

Familie[modificare | modificare sursă]

Filip s-a căsătorit cu verișoara sa, Margaret de Austria, în 1599, la un an după ce a devenit rege. Margaret, sora viitorului împărat Ferdinand al II-lea, va deveni una dintre cele trei femei de la curtea lui Filip care vor avea o influență considerabilă asupra regelui.[15] Margaret a fost considerată de către contemporani a fi extrem de pioasă - în unele cazuri, excesiv de pioasă, și prea influențată de Biserică[16] – "abilă și foarte pricepută" în relațiile sale politice,[17] deși "melancolică" și nefericită din cauza influenței ducelui de Lerma asupra curții soțului ei.[16] Margaret a continuat să lupte cu Lerma pentru influență până la decesul ei în 1611. Filip a avut o "relație afectuoasă și strânsă" cu Margaret,[18] și i-a acordat o atenție suplimentară după ce ea a născut un fiu în 1605.[18]

Arbore genealogic[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Stradling, p. 9.
  2. ^ Wedgwood, p. 55; Stradling, p. 18; Elliot, 1963, pp. 300-301.
  3. ^ a b c Feros, p.16.
  4. ^ a b c Feros, p.17.
  5. ^ a b Feros, p.19.
  6. ^ a b c Williams, p.38.
  7. ^ Williams, p.39.
  8. ^ Parker, 1984, p.146.
  9. ^ Parker, 1984, p.61.
  10. ^ Feros, p.112.
  11. ^ a b Feros, p.113.
  12. ^ Williams, p.104.
  13. ^ Williams, p.105.
  14. ^ Feros, p.110.
  15. ^ Sánchez, p.91.
  16. ^ a b Sánchez, p.98.
  17. ^ Sánchez, p.99.
  18. ^ a b Sánchez, p.100.