Carol al III-lea al Spaniei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Carol al III-lea al Spaniei
Duce de Parma, rege al Neapolelui și Siciliei, rege al Spaniei
Charles III of Spain.jpg
Rege al Spaniei
Domnie 10 august 175914 decembrie 1788
Predecesor Ferdinand VI
Succesor Carol IV
Rege al Neapolelui și Siciliei
Domnie 1 decembrie 1734 – 10 august 1759
Predecesor Carol al VI-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman
Succesor Ferdinand IV & III
Duce de Parma și Piacenza
Domnie 22 iulie 1731 – 1 decembrie 1734
Predecesor Antonio Farnese
Succesor Carol al VI-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman
Căsătorit(ă) cu Maria Amalia de Saxonia
Urmași
Infanta Maria Josefa a Spaniei
Maria Louisa a Spaniei
Infantele Filip, Duce de Calabria
Carol al IV-lea al Spaniei
Ferdinand I al celor Două Sicilii
Infantele Gabriel al Spaniei
Infantele Antonio Pascual al Spaniei
Casa regală Casa de Bourbon
Tată Filip V
Mamă Elizabeth Farnese
Naștere 20 ianuarie 1716
Madrid, Spania
Deces 14 decembrie 1788 (72 ani)
Palatul Regal din Madrid, Spania
Înmormântare El Escorial

Carol al III-lea al Spaniei (spaniolă : Carlos III de España; n. 20 ianuarie 1716 – d. 14 decembrie 1788) a fost rege al Spaniei (1759-1788, ca și Carlos III de Borbón), rege al Napoli și Sicilia (1735-1759, ca și Carlo VII), și duce de Parma (1732-1735, ca și Carlo I). A fost un adept al despotismului luminat.

Rege al Napoli și Siciliei[modificare | modificare sursă]

Carol a fost primul născut din cea de-a doua căsătorie a lui Filip al V-lea al Spaniei, cu Elisabeta Farnese de Parma.

La vârsta de 16 ani a fost

Pe 1 decembrie 1734, în urma victoriei ducelui de Montemar asupra austriecilor în Bătălia de la Bitonto, și-a câștigat prin luptă controlul asupra lui Napoli și a Siciliei. Carol nu avea însă un caracter militar, rareori purta uniforme, și era cu greu convins să asiste la o trecere în revistă a armatei. Acțiunea peremptorie a marelui amiral britanic din Mediterană, cu puțin timp înainte de Războiul austriac de succesiune, care l-a obligat să promită că va supraveghea neutralitatea, cu amenințarea bombardării lui Napoli, l-a impresionat profund. I-a provocat un sentiment de respingere față de Regatul Marii Britanii, care avea să-i influențeze politicile de mai târziu. În 1735, a renunțat la Parma în favoarea împăratului Carol al VI-lea, în schimbul recunoașterii sale ca rege al Napoli și Siciliei.

Ca rege de Napoli și Sicilia, Carol a început să muncească la o reformă internă pe care avea s-o aplice mai târziu în Spania. Miniștrii străini care au negociat cu el au fost de acord că nu avea nici o abilitate înnăscută deosebită, dar era hotărât să-și îndeplinească datoria de rege, și și-a ales bine miniștrii. Ministrul principal din Napoli, Tanucci, l-a influențat considerabil. În timpul domniei sale, s-au redescoperit orașele romane Herculaneum (1738) și Pompeii (1748). Regele a încurajat excavațiile, și le-a urmărit progresul și din Spania.

Rege al Spaniei[modificare | modificare sursă]

Pe 10 august 1759, fratele său vitreg Ferdinand al VI-lea al Spaniei a murit, și Carol i-a urmat pe tron. Pe 6 octombrie 1759, a abdicat de pe tronul lui Napoli și Siciliei, în favoarea celui de-al doilea fiu al său, Ferdinand I al celor Două Sicilii.

Ca rege al Spaniei, politica sa externă a fost marcată de alianța cu Franța (Pacte de Famille) și de conflictul cu Marea Britanie privind controlul posesiunilor din America. Susținerea oferită Franței la sfârșitul Războiului de șapte ani (după ce britanicii ocupaseră Honduras și Franța pierduse Quebecul), a dus la pierderea Floridei în favoarea britanicilor, deși această pierdere a fost parțial compensată de achiziționarea Louisianei franceze. Rivalitatea cu Marea Britanie l-a determinat de asemenea să-i susțină pe revoluționarii americani în cadrul războiului lor de independență, în ciuda faptului că puteau constitui un exemplu pentru coloniile spaniole. În timpul războiului Spania a recuperat Menorca și Florida, dar nu a reușit să cucerească Gibraltarul.

În interiorul țării guvernarea sa a fost, per ansamblu, benefică. A început prin obligarea locuitorilor Madridului să nu mai își arunce gunoiul pe ferestre, și când aceștia au protestat, a spus că sunt precum copiii, care plâng când li se spală fețele. În 1766, încercarea sa de a-i obliga pe madrileni să adopte vestimentația franceză, din motive de siguranță publică (moda spaniolă era similară cu vestimentația unui hoț, cu mantii lungi și pălării care acopereau fețele), a avut drept rezultat Revolta lui Esquilache, în urma căreia ministrul de origine italiană a fost demis. Regele s-a retras atunci la Aranjuez, lăsând guvernarea în mâinile ministrului Aranda.

Carol s-a dovedit a fi intransigent în privința presupusei participări a Ordinului Iezuit în cadrul revoltei din 1766. A consimțit atunci expulzarea ordinului, și a susținut de atunci eliminarea lui definitivă. Conflictul cu iezuiții, și unul mai vechi cu Papa, pe când era rege al Napoli, i-au determinat politica de limitare a puterii Bisericii. Numărul clericilor, în special din cadrul ordinelor monastice, a fost redus, și Inchiziția spaniolă, deși nu a fost pe deplin desființată, a rămas practic fără nicio putere.

Între timp, a fost anulată o mare parte din vechea legislație, care restricționa industria și comerțul; drumuri, canale, sisteme de canalizare au fost contruite atunci. A creat Loteria spaniolă și a introdus procesiunile de Crăciun, după model napolitan. Pe timpul domniei sale, s-a format mișcarea pentru crearea Societăților Economice, prototip al Camerei de Comerț.

Este posibil că, dacă regele Carol al III-lea ar fi apucat să urmărească evenimentele din cadrul Revoluției Franceze, ar fi intervenit în contra revoluționarilor. Dar cum a murit pe 14 decembrie 1788, a rămas cu reputația de rege filantrop și filozof, „Primarul Madridului”, cum a fost numit pentru operele publice de modernizare pe care le-a organizat acolo, pentru a aduce capitala spaniolă la standardele celor mai avansate capitale europene ale vremii (conform principiilor iluministe). Altfel, în ciuda ostilității sale față de iezuiți, a anticlericalismului său în general, și a debilitării Inchiziției spaniole, Carol al III-lea a fost un credincios catolic, și a arătat mult zel în încercarea sa de a-l convinge pe papă să proclame Concepția Imaculată ca dogmă necesară pentru mântuire.

Arbore genealogic[modificare | modificare sursă]

Titluri, onoruri și arme[modificare | modificare sursă]

Titluri[modificare | modificare sursă]

  • 20 ianuarie 1716 – 22 iulie 1731 Înălțimea Sa Regală Infantele Don Carlos al Spaniei.
  • 22 iulie 1731 – 1 decembrie 1734 Înălțimea Sa Regală Duce de Parma și Piacenza.
    • 24 iunie 1732 – octombrie 1735 Înălțimea Sa Regală Prinț Ereditar de Toscana.
  • 1 decembrie 1734 – 10 august 1759 Majestatea Sa Rege de Neapole și Sicilia.
  • 10 august 1759 – 14 decembrie 1788 Majestatea Sa Rege al Spaniei.

Arme[modificare | modificare sursă]

Coat of Arms of Infante Charles of Spain as Duke of Parma, Piacenza and Guastalla.svg
Coat of Arms of Infante Charles of Spain as King of Naples and Sicily.svg
Royal Greater Coat of Arms of Spain (1761-1868 and 1874-1931) Version with Golden Fleece and Order of Charles III Collars.svg
Stema de arme ca Duce de Parma, Piacenza și Guastalla
(1731–1735)
Stema de arme ca Rege de Neapole și Sicilia
(1736–1759)
Stema de arme ca Rege al Spaniei
(adoptat în 1761)

Vezi și[modificare | modificare sursă]