Filip al IV-lea al Spaniei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Filip al IV-lea
Philip IV of Spain - Velázquez 1644.jpg
Rege al Spaniei
Domnie 31 martie 1621 – 17 septembrie 1665
Predecesor Filip al III-lea
Succesor Carol al II-lea
Rege al Portugaliei și Algarves
Domnie 31 martie 1621 – 1 decembrie 1640
Predecesor Filip al II-lea
Succesor Ioan IV
Prinț de Piombino
Domnie 1628–1634
Predecesor Isabella Appiani
Succesor Nicholas I
Conte de Artois
Domnie 13 iulie 1621 – 7 noiembrie 1659
Predecesor Isabella Clara Eugenia și Albert
Succesor Treatatul de la Pyrenees
Căsătorit(ă) cu Elisabeta de Bourbon
Mariana de Austria
Urmași
Baltasar Carlos, Prinț de Asturia
Maria Theresa, regină a Franței
Margaret Theresa, Împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman
Filip Prospero, Prinț de Asturia
Carol al II-lea al Spaniei
Ioan cel Tânăr al Austriei (nelegitim)
Casa regală Casa de Habsburg
Tată Filip al III-lea al Spaniei
Mamă Margareta de Austria
Naștere 8 aprilie 1605
Valladolid, Spania
Deces 17 septembrie 1665 (60 de ani)
Madrid, Spania
Înmormântare El Escorial
Semnătură Filip al IV-lea al Spaniei's signature

Filip al IV-lea al Spaniei (spaniolă Felipe IV; 8 aprilie 1605 – 17 septembrie 1665) a fost rege al Spaniei (sub numele de Filip IV în Castilia și Filip III în Aragon) și rege al Portugaliei sub numele de Filip al III-lea (portugheză Filipe III). A urcat pe tron în 1621 și a domnit în Spania până la moartea sa și în Portugalia până în 1640. Filip a fost un patron al artelor, inclusiv al artiștilor ca Diego Velázquez, și a domnit în Spania în timpul perioadei dificile din timpul Războiului de Treizeci de Ani.

În ajunul morții sale, în 1665, Imperiul spaniol a ajuns la 12,2 milioane km2 dar în alte privințe a fost în declin, proces la care a contribuit incapacitatea lui Filip de a realiza reforma internă și militară.

Viața personală[modificare | modificare sursă]

Filip și sora lui mai mare, Ana de Austria, în 1612, de Bartolomé González y Serrano.

Filip al IV-lea, cel mai mare fiu al regelui Filip al III-lea și al Margaretei de Austria, s-a născut la Valladolid. În 1615, la vârsta de 10 ani, Filip s-a căsătorit cu Elisabeta a Franței în vârstă de 13 ani; relația lor n-a fost foarte apropiată. Unii chiar au sugerat că mai târziu, Olivares, ministrul său cheie, a încercat în mod deliberat să-i păstreze pe cei doi îndepărtați pentru a-și menține influența, încurajându-l pe Filip să-și ia amante.[1] Filip a avut șapte copii cu Elisabeta dintre care un singur fiu, Baltasar Carlos, care a murit la vârsta de 16 ani, în 1646. Decesul fiului său l-a șocat profund pe rege, care pare să fi fost un tată bun conform standardelor vremii. Elisabeta a conspirat cu alți nobili spanioli pentru a-l îndepărta pe Olivares de la curte în 1643 și pentru o scurtă perioadă ea a avut o influență considerabilă asupra lui Filip.

După decesul Elisabetei, Filip s-a recăsătorit în 1646 cu Mariana de Austria, nepata lui Filip și fiica împăratului Ferdinand. Alegerea a fost ghidată de politică și de dorința lui Filip de a consolida relația cu Asutria habsburgică.[2] Mariana a născut cinci copii însă numai doi au atins vârsta adultă: o fiică, Margarita Teresa născutî în 1651, și viitorul Carol al II-lea în 1661, care însă a fost bolnăvicios și permanent în pericol de a muri, ceea ce a făcut ca linia de succesiune să fie nesigură.[3]

În mod privat, Filip pare să fi avut o personalitate mai plăcută. Când era mai tânăr, s-a spus că avea un simț ascuțit al umorului și un "mare sentiment de distracție".[4] De-a lungul domniei sale, el a participat la "academii" din Madrid - acestea erau saloane literare care aveau scopul de a analiza literatura contemporană și poezia, cu un dram de umor.[5] A fost un pasionat al teatrului, uneori criticat de contemporani pentru dragostea sa pentru spectacole "frivole".[6] Alții au captat personalitatea sa privată ca "bun, blând și amabil".[7] Cei apropiați ai pretins că era competent academic, cu o bună stăpânire a limbii latine, geografie, și că putea vorbi bine limbile franceză, portugheză și italiană.[8] Ca mulți dintre contemporanii săi, inclusiv Olivares, a fost interesat de astrologie.[9] Traducerea lui de mână a textelor lui Francesco Guicciardini încă există.

Deși interpretările asupra rolul lui Filip în guvern s-au îmbunătățit în ultimii ani, descrierea făcută de contemporanul Diego Velázquez asupra slăbiciunii lui Filip - că "nu are încredere în el și ascultă de alții prea mult" - rămâne existentă. Deși convingerile catolice ale lui Filip nu mai atrag critici din partea scriitorilor de limba engleză, Filip este încă perceput de a fi fost "pios în mod nejustificat" în viața sa personală.[8] În special, din 1640 încoace el a solicitat sfatul unei starețe, María de Ágreda, cu care a schimbat mai multe scrisori.

Acest lucru nu l-a oprit pe Filip de a avea numeroase aventuri, în special cu actrite;[10] cea mai faimoasă dintre acestea a fost actrița-amantă María Inés Calderón (La Calderona),[11] cu care a avut un fiu în 1629, Juan José, care a fost crescut ca un prinț regal.[3] Pe la sfârșitul domniei, și cu sănătatea șubredă a lui Carlos, a existat o posibilitate reală ca Juan José să pretindă tronul.

Domnie[modificare | modificare sursă]

Prtret al tânărului Filip al IV-lea în 1623 de Diego Velázquez.

În timpul domniei regelui Filip al III-lea, curtea regală a fost dominată de familia Sandoval, în mod special de ducele de Lerma, principalul favorit și primul ministru pentru aproape toată domnia regelui. Când Filip al IV-lea a venit la putere, influența familiei Sandoval a fost subminată de o coaliție a nobililor, condusă de Don Baltasar de Zúñiga. De Zúñiga a început să dezvolte propria sa influență asupra viitorului rege,[12] apoi și-a introdus propriul nepot, Olivares, prințului, pe atunci în vârstă de 10 ani.[13] De-a lungul unui an, relația dintre Filip și Olivares a devenit foarte apropiată,[14] cu toată tendința lui Filip spre lipsa de încedere și timiditate contracarată de hotărârea și determinarea lui Olivares.

Rapid Olivares a devenit sfătuitorul de încredere al lui Filip și atunci când Filip a urcat pe tron, în 1621, la vârsta de 16 ani, el și-a arătat încrederea în Olivares ordonând ca toate documentele care necesitau semnătura regală să fie mai întâi trimise ducelui. Filip l-a păstrat pe Olivares drept confidentul și prim-ministru său pentru următorii douăzeci de ani.

La începutul domniei sale, Filip era trezit de Olivares dimineața pentru a discuta despre treburile de stat zilnice[13] și se întâlneau de mai mult de două ori pe zi; mai târziu, acestă rutină a scăzut până la o scurtă întâlnire cu privire la politică în fiecare zi.[15] Cu toate acestea, Filip a intervenit de mai multe ori în politici în perioada 1641–1642 și s-a sugerat că Filip a acordat mai multă atenție în procesul de elaborare de politici decât a fost se acorda în mod tradițional; unele istorii recente merg atât de departe ca să-l descrie ca fiind "conștiincios" în elaboararea politicilor,[16] deși este încă criticat pentru eșecul său de a nu lua decizii în timp util.[17]

Favoritul regelui Filip al IV-lea, Contele-Duce Olivares, de Diego Velázquez.

Relația strânsă dintre Filip și Olivares a fost demonstrată de faptul că portretele au fost amplasate unul lângă altul, la palatul Buen Retiro — un act nemaiauzit în Europa acelor vremuri.[18] Totuși, relația celor doi nu a fost una simplistă. Pe parcursul relației lor, ei s-au certat de câteva ori ca urmare a diferențelor dintre personalități și a diferențelor de opinie asupra politicilor lor.[19]

Sub influența lui Zúñiga și Olivares, Filip a luat sub administrație proprietățile Ducelui de Lerma - extinse considerabil în timpul perioadei cât a fost favorit al regelui - și l-a îndepărtat din funcție pe Cristóbal de Sandoval, Duce de Uceda, fiul lui Lerma, cel care l-a ajutat inițial pe Zúñiga să-l elimine pe tatăl său pentru a avansa el însuși.[20] Comunicările inițiale ale lui Filip au reflectat o intenție de a reforma monarhia pe o poziție sobră, morală cum era sub bunicul său, inclusiv selectarea miniștrilor care au servit sub Filip al II-lea.[21]

În trecut Filip a fost considerat a fi fost "lipsit de imaginație" în politica lui,[10] dar istorii recente au subliniat elementele mai radicale ale primele sale două decenii la putere. La începutul secolului al XVII-lea în Spania era o atmosferă febrilă, numeroși arbitrista oferind sfaturi de a rezolva problemele Spaniei; aceste sfaturi puteau fi date cu condiția ca scopul să fie consolidarea coroanei.[22]

În urma căderii de la putere a lui Olivares în mijlocul crizei din 1640-1643, victimă a politicilor eșuate și a geloziei nobililor excluși de la putere, Filip a anunțat inițial că va conduce singur, devenind, de fapt, propriul său prim-ministru. Sistemul de guvernare junta a început să fie dezmembrat în favoarea vechiului sistem. Cu toatea acestea, domnia personală s-a pronunțat printr-un favorit regal, inițial Luis de Haro, un nepot al lui Olivares și tovarăș de joacă din copilărie a lui Filip.[23] De Haro nu a fost foarte apreciat de către istorici; comentariul unuia a fost că Haro a fost "întruchiparea mediocrității", nu este atipic.[24] După decesul lui Haro în 1661, ginerele lui Olivares, Ducele de Medina de las Torres, a devenit favorit regal.[25]

Politica externă și Războiul de Treizeci de Ani[modificare | modificare sursă]

Filip al IV-lea în culmea succesului său, pictură de Diego Velázquez, c.1631-2.

Filip a fost la domnie în cea mai mare parte a Războiului de Treizeci de Ani din Europa, o perioadă turbulentă de istorie militară. În ultimii ani de domnie ai lui Filip al III-lea, Baltasar de Zúñiga îl convinsese să intervină militar în Boemia și Electoratul Palatinat de partea împăratului Ferdinand al II-lea. După ce Filip a venit la putere, a fost convins de Zúñiga și Olivares că ar trebui să angajeze Spania într-o politică externă mai agresivă, în alianță cu Sfântul Imperiu Roman. Acest lucru a dus ca Filip să reînnoiască ostilitățile cu olandezii în 1621 într-o încercare de a aduce provinciile la masa de negocieri cu scopul de a realiza un tratat de pace favorabil intereselor globale spaniole. În ciuda acestei schimbări de politică, Filip nu pare să fi fost deosebit de belicos; de timpuriu el a menționat că moștenind un imperiu așa de mare, un război undeva în teritoriile sale era o condiție inevitabilă, [26] și a părut cu adevărat supărat atunci când a venit la putere și a văzut cât de mulți oamenii din Castilia au plătit "în sânge", pentru a sprijini războaiele predecesorilor săi regali.[27]

Anii 1620 au fost ani buni pentru politica externă spaniolă: războiul cu olandezii a mers bine, chiar dacă cu o mare cheltuială, culminând cu recucerirea orașului cheie din Breda în 1624. Totuși, până la sfârșitul deceniului, guvernul lui Filip a fost confruntat cu întrebarea dacă să acorde prioritate războiul din Flandra sau relației Spaniei cu Franța, în timpul Războiului de Succesiune Mantuan (1628-1631). Sfătuitorii lui Filip au recomandat prioritizarea războiul din Flandra, luarea de măsuri pentru a proteja drumul spaniol în Țările de Jos, dar cu costul antagonizării lui Ludovic al XIII-lea.[28] Această strategie s-a dovedit a fi un dezastru. În ciuda proaspetelor succese spaniole de la mijlocul anilor 1630 - în special, triumful guvernului lui Filip în ridicarea unei armate spaniole noi, cu care a mers în Germania pentru a învinge forțele protestante conduse de suedezi în Bătălia de la Nördlingen în 1634 — tensiunile crescând cu Franța au dus la un război inevitabil între cele două state catolice. Olivares l-a informat pe Filip că războiul care se apropia cu Franța ar fi totul sau nimic, Spania va câștiga sau va decădea.[29]

Războiul spaniolo-francez care a urmat din 1635 încoace, nu a avut un sfârșit previzibil. Succese spaniole timpurii au amenințat Parisul și chiar și după înfrângerea spaniolă la Rocroi, Spania a rămas un adversar puternic. Dar, începând cu 1640, o perioadă care a văzut revolte pe scară largă în toate teritoriile spaniole în semn de protest față de costurile în creștere ale conflictului, Spania a constatat că îi este greu să susțină războiul. Filip a reacționat la amenințarea franceză și în cele din urmă a abandonat strategia sa "mai întâi Țările de Jos"; resursele pentru armata din Flandra au fost tăiate cu sălbăticie și lupta împotriva rebelilor care sprijineau Franța a avut prima prioritate.[30]

La scurt timp după Rocroi, Filip - care acum trebuia să-și respingă favoritul, Olivares - a emis instrucțiuni către ambasadorii săi să caute un tratat de pace. Pacea de la Westfalia l-a înlocuit pe Olivares cu Luis de Haro, a rezolvat Războiul de Optzeci de ani din Țările de Jos și războaiele din Germania dar nu și conflictul cu Franța. Filip a răspuns la slăbiciunea percepută de Franța în timpul răscoalelor Frondei din 1648 de a continua lupta; personal a luat responsabilitatea pentru decizia de a începe o nouă ofensivă împotriva francezilor în Catalonia în 1651.[31] Victoria asupra Franței nu a apărut însă, și prin 1658, după pierderea Dunkerque în fața forțelor anglo-franceze, Filip era în favoarea păcii.[32] Tratatul de la Pyrenees din 1659 și căsătoria fiicei lui Filip, Maria Tereza, cu tânărul rege Ludovic al XIV-lea[33] a pus capăt în cele din urmă lungilor războaie europene.

Familie[modificare | modificare sursă]

Frați[modificare | modificare sursă]

Copii[modificare | modificare sursă]

Cu Elisabeta de Bourbon (16031644, fiica lui Henric al IV-lea al Franței) — căsătorit în 1615 la Burgos

Cu Mariana de Austria (1634–1696) — în 1649

Cu María Calderón

  • Juan José de Austria, care a devenit prim ministru al Spaniei (16291679)

Arbore genealogic[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Stevenson, p. 12.
  2. ^ Wedgwood, p. 495.
  3. ^ a b Kamen, p. 217.
  4. ^ Stradling, p. 84.
  5. ^ Robbins, p. 31.
  6. ^ Robbins, p. 28.
  7. ^ Stevenson, p. 7.
  8. ^ a b Kamen, p. 213-214.
  9. ^ Aercke, p. 139.
  10. ^ a b Wedgwood, p. 144.
  11. ^ Aercke, p. 160.
  12. ^ Munck, p. 52.
  13. ^ a b Parker, Europe in Crisis, p. 232.
  14. ^ Stradling, p. 8.
  15. ^ Elliot, The Revolt of the Catalans, p. 194.
  16. ^ Elliot, Richelieu and Olivares, p. 47.
  17. ^ Elliot, The Revolt of the Catalans, p. 526.
  18. ^ Elliot, Richelieu and Olivares, p. 32.
  19. ^ Stradling, p. 83.
  20. ^ Williams, p. 248.
  21. ^ Parker, Europe in Crisis, p. 234.
  22. ^ Corteguera, p. 134.
  23. ^ Parker, Europe in Crisis, p. 264.
  24. ^ Polisensky, p. 224.
  25. ^ Kamen, p. 228.
  26. ^ Kamen, Vicissitudes of a World Power, p. 156.
  27. ^ Fernández-Armesto, p. 144.
  28. ^ Mackay, p. 5.
  29. ^ Corteguera, p. 143.
  30. ^ Parker, The Army of Flanders and the Spanish Road, p. 221.
  31. ^ Elliot, The Revolt of the Catalans, p. 539.
  32. ^ Kamen, p. 222.
  33. ^ Ishikawa, p. 77.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Filip al IV-lea al Spaniei
Naștere: 8 aprilie 1605 Deces: 17 septembrie 1665
Titluri regale
Predecesor:
Filip al III-lea al Spaniei
Rege al Portugaliei
31 martie 1621 – 1 decembrie 1640
Succesor:
Ioan IV
Rege al Spaniei
31 martie 1621 – 17 septembrie 1665
Succesor:
Carol al II-lea
Predecesor:
Albert și
Isabella Clara Eugenia
Duce de Milano, Lothier,
Brabant, Limburg și Luxembourg;
Conte Palatin de Burgundia;
Conte de Flandra, Hainaut și Namur

13 iulie 1621 – 17 septembrie 1665
Conte de Artois
13 iulie 1621 – 7 noiembrie 1659
Pierdut în favoarea Franței
Tratatul de la Pyrenees
Predecesor:
Isabella
Prinț de Piombino
1628–1634
Succesor:
Niccolò I
Titluri regale
Predecesor:
Filip
Prinț de Asturia
1605–1621
Succesor:
Baltasar Carlos
Predecesor:
Anna
Prinț de Portugalia
1605–1621