Rezistența anticomunistă din România

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Rezistența anticomunistă românească este o mișcare populară de luptă împotriva dictaturii Partidului Comunist Român (6 martie 1945-22 decembrie 1989). A fost activă începând cu anul 1944 și a durat timp de mai mult de treizeci de ani, unele luptători izolați subzistând efectiv până la mijlocul anilor ’70[note 1]. În România, opoziția armată a fost prima și una dintre cele mai organizate forme de rezistență împotriva regimului comunist. Abia după căderea lui Nicolae Ceaușescu, în decembrie 1989, detaliile unei asemenea mișcări au fost aduse la cunoștința publicului. Dacă românii cunoșteau deja existența bandelor armate, acest lucru era posibil numai via propaganda comunistă care le evoca în mod regulat, faptele fiind deformate, puterea arătându-i pe luptătorii anticomuniști drept niște vulgari tâlhari la drumul mare, în solda puterilor imperialiste externe[1].

Dispersați, dar relativ numeroși, acești oameni constituiți în mici grupuri înarmate se auto-denumeau uneori ‘Haiduci’, refugiați în Munții Carpați, unde se vor ascunde ani în șir din fața autorităților. Unul dintre ultimii combatanți a fost eliminat în Munții Banatului în 1962, în timp ce un alt luptător din Munții Făgăraș a fost capturat în 1976. Rezistența română a fost una dintre mișcările de rezistență cele mai longevive din cadrul Blocului Estic[2]. Este important de subliniat că subiectul reprezintă o descoperire relativ recentă în România, grație deschiderii parțiale a arhivelor Securității, fapt care a permis examinarea de date istorice precise, unele necunoscute istoricilor înainte de anul 2005[note 2]. În 2017, acest proces a avansat mult chiar dacă volumul arhivelor este considerabil și o parte importantă a dosarelor a dispărut[3]. Cercetările și descoperirile recente vor aduce probabil noi perspective și clarificări asupra un subiect care este foarte recent pentru istorici.

Harta României - punctele roșii indică principalele puncte de rezistență armată.

Geneză[modificare | modificare sursă]

Trenuri cu refugiați români din Bucovina ocupată de către trupele sovietice.

În martie 1944, Armata Roșie invadează Bucovina de Nord, care, la acel moment, era o provincie a Regatului României, aliat celui de-al Treilea Reich. Primul act de rezistență este oficial și este organizat de Marele Stat Major Român: un batalion special, o unitate teritorială a Armatei Române, este creat[4] și antrenat pentru a lupta împotriva invadatorului sovietic[5] și a NKVD-ului: Batalionul Fix Regional din Bucovina.

Refugiați din Basarabia care fug de ocupația sovietică în iunie 1940.

Sute de români au fugit atunci din calea terorii sovietice și a deportărilor[6], pentru a se refugia în păduri. Aceștia au înființat gherile antisovietice, în grupuri de 15 până la 20 de persoane. Primele grupuri de luptători au apărut astfel în nordul Bucovinei, uneori încadrate și susținute de comandamentul militar german, dar conduse întotdeauna de români. Constituit exclusiv din voluntari locali, acest batalion va atinge un efectiv de 1378 de combatanți, repartizați în 3 companii. Un ofițer de rezervă era însărcinat cu instrucția militară a voluntarilor.

La 23 august 1944, România se alătură Aliaților și declară război Germaniei naziste. Totuși, Aliații așteaptă până pe 12 septembrie 1944 pentru a semna armistițiul cu România, perioadă în care Armata Roșie acționează ca una de ocupație, dedându-se jafurilor și numeroaselor violențe[7]. Odată de ultimele forțe germane sunt alungate din țară, forțele sovietice dispun de o libertate totală în România. Guvernul român nu mai are nici o autoritate asupra Basarabiei și Bucovinei de Nord, regiuni cedate oficial URSS-ului în iulie 1940[note 3]. În acest context, cea mai mare parte a trupelor de voluntari din Bucovina sunt dizolvate, unele dintre acestea menținându-se în munți unde vor rămâne active, urmărite de NKVD, executate sau deportate în Gulag. Regăsim urmele existenței acestei prime rezistențe până în octombrie 1944[8].

În mai 1946, Generalul Aurel Aldea, fost ministru de interne în guvernul Constantin Sănătescu, este arestat și acuzat că ar fi reunit sub comanda sa mai multe grupuri subversive. În realitate, MNR sau „Mișcarea Națională de Rezistență” embrionară[9][10] pe care încerca să o coordoneze nu reprezenta decât o slabă amenințare[11][IG 1][12][13] la adresa înființării regimului comunist.

Alegerile generale din România anului 1946, masiv viciate de fraude și de intimidări, într-o țară ocupată integral de trupele sovietice, au favorizat fuziunea forțelor anticomuniste. Un Comitet Național Român instalat la Paris în 1948[14][15] însărcinat, în speranța unei intervenții a Vestului, cu informarea guvernelor occidentale asupra situației din România, este de asemenea în contact cu câțiva luptători anticomuniști de pe teritoriul românesc. În același timp, nici o structură de coordonare, nici un comandament central nu va reuși să apară vreodată. Acesta din urmă informa, la rândul său, guvernele occidentale.

Începutul mișcării de rezistență armată[modificare | modificare sursă]

La începutul toamnei anului 1948, în ciuda dispariției oricărei coordonări, grupuri mici, uneori chiar simpli indivizi, au intrat în clandestinitate în munții Carpați. Ei vor constitui astfel diverse puncte de rezistență armată, în ceea ce a devenit o mișcare totalizând mai multe mii de persoane. Rebelii proveneau din toate păturile sociale și din toate religiile țării. Aceste grupuri sunt independente însă uneori comunică între ele prin mesaje. S-au identificat trei forme diferite[16] de manifestare a Rezistenței: tentative de rezistență armată organizată și condusă de ofițeri trecuți în rezervă (cum ar fi colonelul Uță, Locotenentul-colonel Arsenescu și maiorul Dabija), acte de nesupunere civilă concretizate prin mișcări de refugiați în munți și crearea de depozite de armament drept centre de rezistență și de adăpost pentru cei căutați de poliția politică.

Pentru marea majoritate a membrilor rezistenței[17], intervenția americanilor era consecința logică a unei situații dramatice care aruncase țara în teroare și bulversări sociale și economice fără precedent. Credința lor în venirea iminentă a americanilor[18] a fost un factor major în motivația lor[19] era un element major al motivației de care dădeau dovadă. Șefii grupurilor erau însă lucizi în evaluarea șanselor pe care le-ar fi putut avea acțiunile lor, ca fiind reduse în absența unei atac american[20] împotriva forțelor de ocupație sovietice din România care să le susțină. Absența unei reacții militare a Occidentului, pe lângă condițiile de subzistență extrem de dure[21] la care se adăuga și dificultatea înfruntării unui inamic ce dispunea de forțe disproporționate pentru a-i combate, va duce la distrugerea lor în anii '50.

Factori determinanți[modificare | modificare sursă]

Aplicare brutală a politicii comuniste[modificare | modificare sursă]

Un ansamblu de măsuri radicale ce tulbură societatea elimină o parte importantă a populației active sau îi obligă pe români să se adapteze prin metode ce includ supunerea totală. Acest cadru inflexibil a produs, evident, o respingere a regimului și un refuz din partea multor cetățeni de a participa la distrugerea societății existente. Poziția constituțională de jure a Partidului comunist român ca „partid unic și organ conducător al statului” interzice de facto constituirea de asociații, sindicate sau alte structuri sociale independente de putere și impune o autoritate totală a partidului comunist, mergând de la vârf (Comitetul Central) și până la bază. La acest tablou sumbru trebuie să adăugăm prezența masivă în societate a organelor de securitate ale poliției politice, activă prin cenzură, dar și implementarea unei politici de supraveghere cu spectru larg, fără control judiciar[note 4]. Pe plan economic, o planificare de stat strictă afectează nu doar orientările macro-economice, ci toate aspectele producției, distribuției și consumului, în ciuda resurselor disponibile, a posibilităților tehnice, a mediului și a nevoilor populației. În cele din urmă, controlul total al activităților culturale[22], sportive[23], controlul mass media, dispariția libertății de exprimare și restricțiile de călătorie blochează orice inițiativă culturală și interzice existența oricărui spațiu de libertate[note 5].

Valurile masive de arestări și epurări[modificare | modificare sursă]

«Curățarea» profundă și sistematică a sistemului administrativ se abate asupra țării după ce comuniștii pun mâna pe putere în ajunul lui 1948. Armata suferă o epurare completă, Imensa majoritate a cadrelor formate înaintea comunismului sunt trecute în rezervă sau pensionate. Epurarea armatei regale a avut loc între 1945–1949, prin intermediul mai multor decrete[24]. Acestea aveau rolul de a elimina nu numai cadrele care nu dovedeau loialitate față de regimul comunist sau față de Uniunea Sovietică, ci și pe cele a căror origine socială nu era «sănătoasă». Poliția a fost transformată în Miliție, iar jandarmeria s-a transformat în trupe de Securitate. Marea majoritate a cadrelor formate înainte de instaurarea comunismului sunt pensionați sau trecuți în rezervă. În paralel, măsurile politice și economice menite să elimine toate profesiile liberale[note 6][note 7] și toată autonomia profesională sau autonomia țăranilor i-au privat pe aceștia din urmă și clasa medie de mijloacele de supraviețuire[25]. Avem aici de a face cu cele mai puternice pârghii care au dus la nașterea unei rezistențe armate. Ruinate, victimele economice ale noului regim puteau fi țărani cărora li se confiscaseră mijloacele de producție pentru că fuseseră etichetați drept «chiaburi», meșteri lăsați fără ateliere sau comercianți cărora li se luaseră magazinele în primele valuri ale naționalizărilor. Lista este lungă și include foștii funcționari, angajații de la stat sau din instituțiile importante, concediați pentru că nu prezentau încredere din punct de vedere politic. Tot aici intră membrii guvernelor și parlamentelor anterioare, polițiștii, judecătorii, preoții, numiți «lachei ai capitalismului», dar și foștii membrii ai claselor conducătoare : profesiuni liberale, șefi de întreprinderi, acționari, bancheri, aristocrați, considerați de regim «exploatatori ai poporului». Mulți dintre ei riscă pușcăria, chiar eliminarea fizică, din cauza apartenenței sociale sau politice din trecut. În cele din urmă, la această listă se adaugă cei care intră în clandestinitate pentru a scăpa de o arestare iminentă. Un număr mare de familii s-au refugiat în munți la sfârșitul lui 1948 și începutul lui 1949. În acest sens, un funcționar al Consulatului Britanic la Cluj scrie la 1 mai 1949, referitor la subiectul situației partizanilor:

Opoziția țăranilor la colectivizare[modificare | modificare sursă]

Este elementul esențial al revoltei împotriva puterii comuniste. În 1945, România era o țară 80% rurală, prin urmare, desființarea proprietății private a fost un șoc pentru lumea de la sate. Respinsă de aceasta, colectivizarea a fost considerată drept un furt cu violență și a fost puternic combătută de țăranii atașați de pământurile lor. S-au intensificat refuzurile de supunere față de noile legi, manifestațiile și actele de nesupunere civilă. Reprimate dur de Securitate, care nu ezita să închidă sau să execute conducătorii protestelor[27][28], campaniile au constituit creuzetul unei rezistențe și, de asemenea, suportul ei logistic pe termen lung. Rezistența țăranilor la colectivizarea forțată și brutală[29] este un fenomen puțin cunoscut atât în Europa de Vest cât și în Europa Centrală. Într-o țară cunoscută pentru agresivitatea poliției politice, Securitatea mult temută, dar și pentru pasivitatea sau indiferența poporului în fața dominației comuniste, intensitatea opoziției țăranilor față de regimul stalinist este o realitate ieșită din comun.

Forța mișcării legionare[modificare | modificare sursă]

În 1937, rezultatele au arătat că peste 15,58% din voturi erau pentru Partidul Legionar Partidul Totul pentru Țară, echivalentul a 478.000 voturi. În 1938, mișcarea legionară cuprindea sute de mii de membri[note 8], inclusive o forță paramilitară semnificativă. Foarte active, organizată și având puterea politică între septembrie 1940 și ianuarie 1941, această formațiune devenise ilegală, dar a rămas «interesantă» din punct de vedere politic în 1944-1945, în special pentru comuniști care le-au «uitat» atitudinea anticomuniști și acțiunile uneori violente, recrutând până în 1948[30] foști legionari. La acel moment, PCR căuta să diminueze riscul unei opoziții masive la reformele radical pe care urma să le implementeze în societate, mai ales că formațiunea de extremă-stângă avea numai câteva sute de membrii[note 9], iar mișcarea legionară câteva zeci de mii, o parte dintre aceștia din urmă fiind antrenați și înarmați. Importante grupuri de tineri cu pregătire militară și care făcuseră parte din organizații legionare au intrat în clandestinitate după lovitura de stat eșuată din ianuarie 1941, devenind adversari ai regimului Antonescu, s-au văzut nevoiți să colaboreze cu inamicii lor de dinainte de război: comuniștii. Unii legionari, în special cei din mediul muncitoresc și cei care erau împotriva elitelor interbelice, au profitat de mână întinsă[note 10] mai ales că alternative părea să fie închisoarea; alții, precum Ion Gavrilă Ogoranu au preferat clandestinitatea, împotrivindu-se pe cale armată împotriva comuniștilor și a ocupantului sovietic. De-a lungul războiului rece, Occidentul, în special Franța și Statele Unite, au profitat de legionarii refugiați în vestul continentului și care erau dispuși[31] să sprijine rezistența anticomunistă din România[32], mai ales că opoziția democratică românească din exil se dovedise incapabilă să furnizeze resursele.

Refuzul dictaturii comuniste[modificare | modificare sursă]

Un alt element important al Rezistenței armate este motivația indivizilor și a grupurilor convinse că doar o implicare armată ar putea să reducă teama crescândă și să oprească ajungerea irevocabilă a comuniștilor la putere. Grupurile de rezistență conduse de foști ofițeri acționau în mod coordonat și planificat. Se pare că își puneau speranțele în incitarea la o insurecție armată generală, la o revoltă masivă, care nu s-au produs niciodată. O categorie mai redusă de insurgenți dornici să lupte împotriva comunismului era formată din refugiați români recrutați în Europa de Office of Policy Coordination (OPC)[33], antrenați în Franța, în Italia și în Grecia și apoi parașutați în Carpați. Majoritatea dintre ei nu au reușit să creeze contacte locale, care le erau indispensabile pentru supraviețuire, și au fost rapid capturați, iar cei mai mulți judecați de tribunalele militare și executați[26].

Persecuția Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice[modificare | modificare sursă]

Considerate «reacționare» prin naturalor, instituțiile bisericești și mișcările religioase pacifiste au fost verificate și supravegheate atent, dar politica PCR față de acestea a variat de la caz la caz[34]: deoarece nu avea legături de subordonare sau de interdependență cu alte state și nici nu poseda o rețea școlară proprie[note 11], Biserica Ortodoxă Română a făcut obiectul unei schimbări rapide de generații la nivelul conducerii (o parte a fost întemnițată, la fel ca prelații care au protestat), precum și a unei monitorizări vaste a clerului. Niciun preot sau călugăr nu putea accede pe o înaltă poziție în ierarhia ecleziastică fără aprobarea poliției politice comuniste. Este interesant de citat o frază populară în epocă: „Dacă vrei să denunți pe cineva fără să te demaști ca informator, du-te la spovedanie”[35][36]. În contrapartidă, Bisericile catolice, indiferent că erau de rit latin sau de rit bizantin, precum și Bisericile protestante, cea Iudaică și musulmană, aveau școli confesionale și legături solide cu străinătatea, în special cu țări considerate drept «imperialiste»[note 12] : prin urmare, persecuția lor a fost mult mai dură. Școlile pe care le dețineau au fost desființate, numeroase mânăstiri și lăcașuri de cult închise, unii clerici fiind întemnițați sau uciși, iar proprietățile confiscate. O parte dintre acestea din urmă au fost atribuite Bisericii Ortodoxe. Astfel, la sfârșitul lui septembrie 1948, în încercarea de a rupe legătura cu occidentul și de a diminua influența Romei în rândul catolicilor români[note 13], regimul comunist a impus credincioșilor și preoților Greco-catolici să treacă la ortodoxie. Autoritățile au declarat ilegală, desființând practic Biserica greco-catolică la 1 decembrie 1948, confiscându-I acesteia toate bunurile[37]. S-a instituit o represiune brutală și sistematică ce avea să dureze până în 1964[38][39]. Toți episcopii greco-catolici (dar și unii romano-catolici, precum Anton Durcovici) vor fi trimiși la închisoare, unde o parte dintre ei vor muri din cauza condițiilor de detenție. Mulți preoți au fost torturați, încarcerați în lagăre de muncă sau pur și simplu asasinați. În consecință, unii preoți și credincioși catolici, cu precădere din Transilvania, s-au alăturat mișcărilor de rezistență anticomunistă.

Tentative de rețele susținute din exterior[modificare | modificare sursă]

Estimați la 20-50.000 de către serviciile occidentale, dintre cei 70.000 de români aflați în taberele de refugiați din occident[40], cei care își doreau să lupte contra regimului comunist[41] reprezentau o mană cerească pentru serviciile de informații din lumea liberă. Majoritatea acestor refugiați erau, precum Virgil Ierunca, democrați, dar această majoritate nu avea, în general, nici o antrenament sau educație militară. În schimb, printre aceștia se aflau și numeroși legionari gata de luptă[31]. CIA a văzut în asta oportunitatea de a forma o rețea de agenți infiltrați în Blocul Estic și a recrutat pe unii dintre ei, refugiați cel mai des în Germania, Austria și Iugoslavia[42][43] și gata să se angajeze în lupta împotriva comunismului. Decizia a fost luată împreună de președintele american Harry Truman și de președintele francez Vincent Auriol[44]. Deja organizați, solidari și beneficiind de formare militară în cea mai mare parte, legionarii au fost foarte apreciați în acest context, în care trecutul lor tumultuos și contestabil era pus între paranteze în fața nevoii de a combate comunismul. Acceptând oferta americană[note 14], șefii legionari[note 15] au jucat un rol important în recrutarea și coordonarea viitorilor agenți.

Act de acuzare nr. 1343 din 1953, împotriva rezistenți anticomuniști legionara, parașutați și capturați în România, și susținătorii lor.
Act de acuzare nr. 1343 din 1953, împotriva rezistenți anticomuniști legionara, parașutați și capturați în România, și susținătorii lor.

În 1949, informate de Foreign Office că rezistența anticomunistă română se intensifica și beneficia de sprijin popular la țară, serviciile de informații occidentale au investit serios în acest proiect. Au fost selectați 100 de agenți, dintre care 50 urmau să fie parașutați în interiorul țării, iar 50 trebuiau să îi susțină din exteriorul frontierelor românești. Combatanții vor fi pregătiți și antrenați în Franța și Germania. Alți 100 de voluntari vor fi antrenați în Italia și Grecia. Șeful operațiunilor secrete ale CIA din acel moment, Gratien Yatsevich, a declarat că acțiunile realizate în România nu erau depășite, ca număr de agenți și ca resurse alocate, decât de acțiunile organizate pentru Albania, acestea din urmă fiind cele mai importante dintre acțiunile întreprinse în timpul războiului rece din Europa de Est[45]. Printre primii voluntari români recrutați de CIA la începutul lui 1951 se numără: Constantin Săplăcan, Wilhelm Spindler, Gheorghe Bârsan, Matias Bohm, Ilie Puiu[note 16]. Vor fi primii parașutați în țară, în noaptea de 18 spre 9 octombrie 1951, în Munții Făgăraș[46]. Securitatea îi va prinde și va descoperi că au fost recrutați în Italia. Guvernul român va trimite o notă de protest americanilor, acuzându-i de ingerințe în problemele interne ale țării și subliniind că agenții CIA capturați fuseseră trimiși „pentru a pune în aplicare acte de sabotaj și de spionaj contra armatei române[45].

Următoarele combatanți au fost trimiși în România în noiembrie 1951. Ion Samoilă, Ion Golea și Ion Tolan formau grupul ‘Jacques’, parașutat lângă Agnita. Apoi, în noaptea dintre 1 și 2 octombrie 1952[47], a fost parașutat al doilea grup, sub numele de cod ‘Robert’: Mircea Popovici și Alexandru Tănase, undeva aproape de Calafat, lângă frontiera cu Bulgaria. Au urmat grupurile ‘Pascal’: Gheorghe Gheorghiu, Constantin Gigi și Făt Savu, la 1 iulie 1953, în Apuseni, și ‘Fii Patriei’: Sabin Mare, Ilie Rada și Gavril Pop, în iulie 1953, într-o zonă împădurită aflată undeva între județele Satu Mare, Sălaj și Bihor[48]

Alți agenți vor fi trimiși din Grecia, printre aceștia numărându-se Toma Bebi, prins de Securitate exact la aterizare. Bebi va colabora cu Securitatea până la prinderea altor 12 parașutiști legionari.

Conform declarațiilor lui Gordon Mason[49], șeful biroului CIA la București între 1949 și 1951, misiunea agenților parașutați consta în contactarea grupurilor de rezistenți din munți, informarea acestora cu privire la faptul că Occidentul era interesat de soarta lor, aprovizionarea lor cu arme, muniții, medicamente și bani. De asemenea, era prevăzut ca rezistenții români să primească stații de emisie recepție, prin care să rămână în contact cu Occidentul. Obiectivele esențiale erau, tot conform lui Gordon Mason, cunoașterea forțelor de care dispuneau mișcările de rezistență, furnizarea de informații despre activitatea armatelor române și sovietice, încurajarea combatanților din Rezistență pentru a acționa contra trupelor sovietice în caz de război.

Majoritatea operațiunilor de parașutare au eșuat din cauza infiltrării de către sovietici a serviciilor occidentale, a scurgerilor de informații pe această filieră și a organizării defectuoase[note 17]. Ipoteza bazată pe scurgeri interne de informații din cadrul serviciilor de informații britanice (contraspionaj MI6), și în special din cauza spionului Kim Philby[note 18] aflat în solda sovieticilor, care informa direct NKVD-ul nu este confirmat de C.N.S.A.S în 2016. Astfel, trei agenți formați de americani și trimiși în iunie 1953 în Munții Apuseni au fost capturați fără să fie executați, deoarece autoritățile comuniste doreau să facă din ei agenți dubli. În regiunile orașelor Oradea și Satu Mare, trei agenți parașutați au fost omorâți: unul într-un schimb de focuri, alți doi executați[50]. În același an, un grup de 13 legionari trimiși de către CIA în România, este capturat, apoi judecat de către un tribunal militar[51][31][32]. În octombrie 1953 are loc procesul acestor 13 combatanți, cu mare vâlvă. Cei 13 au fost condamnați la moarte și executați la 31 octombrie 1953, în închisoarea Jilava[note 19].

Grupurile de rezistență[modificare | modificare sursă]

Grupurile de rezistenți români din munți au fost foarte numeroase și diferite[26][52][53]. Se numără mai mult de o mie, precum și câteva zeci de centre ale rezistenței[54][55]. Este vorba nu doar de grupuri înarmate, ci mai ales de organizații subversive, multe dintre ele în localități urbane; activitatea lor a fost cel mai adesea efemeră, unele implicându-se în realizarea și răspândirea de manifeste. Puține dintre ele au reușit să se coordoneze la nivelul regiunii în care se aflau. Conform arhivelor Securității care au putut fi recuperate și după mărturiile rezistenților care au supraviețuit, există câteva grupuri mai importante. Prin ‘importanță’ înțelegem fie numărul de membri, fie acțiunile excepționale întreprinse, fie urma vie pe care au lăsat-o în regiunea în care au combătut. Totuși, clasificarea grupurilor este o acțiune dificilă, deoarece pentru unele dintre ele informațiile nu sunt disponibile în totalitate (dosare clasate încă secrete în Arhivele Securității la SRI), iar pe de altă parte, martorii au fost de multe ori eliminați în totalitate de autoritățile comuniste sau, pur și simplu, au dispărut. Luând în considerare drept criteriu importanța activității lor și literatura disponibilă în arhive, sunt reținute șapte grupuri, descrise pe scurt, aici. Dacă ținem cont doar de mărimea dosarelor din arhivele oficiale ale statului, atunci numărul grupurilor este mult mai mare[VL 1][56]. După descrierea a șapte grupuri remarcabile, un tablou sintetic adună toate grupările considerate importante de către C.N.S.A.S.

Teodor Șușman[modificare | modificare sursă]

Primar al satului Răchițele (în Munții Apuseni) de trei ori, pentru mai mult de zece ani, înainte de 1945, Teodor Șușman[TS 1] a devenit unul dintre cei mai cunoscuți rezistenți ca urmare a descoperirii osemintelor sale, la 23 iunie 2010, de către CICC, Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului, dar și după cercetările făcute pe 5 și 6 iulie 2011[57], cu scopul de a găsi osemintele fiilor săi, care l-au urmat în luptă: Toader și Avisalon Șușman.

Teodor Șușman, Luptător anticomunist în Munții Apuseni.
Teodor Șușman, Luptător anticomunist în Munții Apuseni.

Șef respectat și recunoscut în Țara Moților, Șușman va intra rapid în colimatorul autorităților comuniste, apoi va fi destituit din funcția de primar, la puțină vreme după ajungerea comuniștilor la putere, în 1945. Fiind greco-catolic și susținând Partidul Național Țărănesc, va fi calomniat și acuzat pe nedrept de comuniștii locali oportuniști și geloși pe reușita lui personală. După ce a încercat de mai multe ori, fără succes, prin mai multe scrisori[58], să își dovedească inocența și să arate cât de perfizi erau acuzatorii, Șușman se simte în pericol și decide să fugă în munți. Acest lucru se va întâmpla în august 1948, iar Șușman va fi însoțit de cei trei fii ai săi: Toader (Teodor junior), Avisalon și Traian. La început, rezistența lor se va limita la asigurarea supraviețuirii, apoi va include reacția la teroarea impusă de comuniști asupra țăranilor care îi ajutau. Vor ataca mai multe cooperative și societăți de exploatare forestieră, fără să facă vreodată uz de violență contra muncitorilor sau cadrelor și încercând să micșoreze consecințele pentru aceștia din urmă. După trei ani de rezistență în fruntea unui grup format din zece persoane, Teodor va fi împușcat în 1951. Doi dintre cei trei fii ai lui vor muri în 1958, într-o șură incendiată de Securitate. Întreaga familie Șușman va avea un destin tragic, cu excepția lui Traian, singurul care va supraviețui după ani lungi de pușcărie.

Maior Nicolae Dabija - Rețeaua „Frontul Apărării Naționale, Corpul de Haiduci[modificare | modificare sursă]

Maior Nicolae Dabija, Luptător anticomunist în Munții Apuseni.
Maior Nicolae Dabija, Luptător anticomunist în Munții Apuseni.

Există încă un grup armat din regiunea Munților Apuseni, numit Frontul Apărării Naționale - Corpul de Haiduci, pe care istoricii îl consideră drept important. Acest grup era condus de un fost ofițer al armatei regale, care participase la războiul împotriva URSS pe Frontul de Est, Maiorul Nicolae Dabija[ND 1], și va ataca biroul perceptorului din Teiuș, înarmat cu carabine și pistoale. Autoritățile române vor descoperi refugiul rebelilor după ce îl vor aresta pe unul dintre ei, iar acesta le va indica locul, pe Muntele Mare. O operațiune condusă de forțele de securitate se lansează împotriva rebelilor în dimineața zilei de 4 martie 1949. Conduși de Colonelul Mihai Patriciu, securiștii vor ataca vârful unde erau ascunși rebelii. Au urmat focuri și lupte corp la corp. Vor fi trei morți și trei răniți, în rândul comuniștilor. Dabija a fost arestat pe 22 martie 1949, după ce a fost denunțat de către un sătean. Pe 28 octombrie 1949, șapte membri ai grupului, printre care și Maiorul Nicolae Dabija, vor fi executați la Sibiu[ND 2][ND 3].

Colonelul Ion Uță[modificare | modificare sursă]

Colonel Ioan sau Ion Uță, rezistența în Banat
Colonel Ioan sau Ion Uță, rezistența în Banat

Inițiator al unui grup de rezistență important din Banat, Colonelul Ion Uță[IU 1] este unul dintre cele mai extraordinare personaje ale Rezistenței române. Unul dintre grupurile de rezistență pe care le-a fondat a fost implicat într-o adevărată bătălie contra trupelor de Securitate, la Pietrele Albe, fapt foarte rar în mișcările de rezistență din România, care erau cel mai des axate pe defensivă. Prefect al județului Severin (între cele două Războaie Mondiale), în perioada 1943-1944 căpitan în armata română, Ion (sau Ioan) Uță a fost numit Colonel, apoi trecut în rezervă odată cu epurarea armatei de către comuniști. Șef (local) în Partidul Național Țărănesc (PNȚ) cu ocazia alegerilor generale din 1946, Uță a trebuit să fugă, deoarece se știa urmărit de Securitate. Prin urmare, el se retrage în munții Țarcul și Cernei. Încă de la implicarea lui în Rezistență, va căuta să organizeze și să coordoneze între ele diferitele grupuri de rezistență românească din Banat, cu scopul de a întări și a unifica forțele existente, apoi de a organiza o revoltă populară generală în regiune. Este unul dintre rarii șefi de rețea care au dorit să creeze un schelet regional, apoi național, pentru Rezistență, printr-un plan precis și un calendar. Format exclusiv din locuitori ai satelor de munte din Severin, grupul său va include 30 de persoane - în grup se vor infiltra elemente ale Securității, iar Uță va fi omorât în 1949.

Gogu Puiu - Rețeaua „Haiducii Dobrogei[modificare | modificare sursă]

În jurul lunii iulie 1947, la București se decide formarea unei organizații de Rezistență în Dobrogea - aceasta va începe să acționeze în 1948, sub conducerea fraților Nicolae și Dumitru Fudulea (în nordul Dobrogei)[59][60] și a lui Gogu Puiu (în sudul Dobrogei)[61]. Li se va alătura Nicolae Ciolacu care va conduce mișcarea din centrul regiunii. Singurul supraviețuitor al Haiducilor din Dobrogea și care va publica în 1995 o lucrare completă despre Rezistența din această regiune[62].

Gogu Puiu, Luptător anticomunist în Dobrogea.
Gogu Puiu, Luptător anticomunist în Dobrogea.

Grupul a fost numit Haiducii Dobrogei[GP 1]. Legionar macedo-român, întors din Germania împreună cu alți câțiva camarazi, Gogu Puiu a organizat și a structurat Rezistența, sprijinindu-se în fiecare localitate pe micile grupuri de rezistenți care acționau independent, fiecare având propriul șef. Coordonarea va fi realizată printr-un grup de comandă ce va comunica printr-un sistem eficient de curieri. Între 1947 și 1956, Dobrogea a fost un centru de rezistență extrem de activ, în care au fost implicate numeroase familii, dintre care multe au devenit victime ale represiunii comuniste. Aproape toți combatanți vor fi uciși de Securitate, sau vor muri ca urmare a torturilor. Supraviețuitorii vor fi trimiși în coloniile de muncă silnică de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, adevărate colonii de exterminare prin epuizare, în care regimul comunist trimitea opozanții pe care nu dorea să îi mai vadă revenind în societate[63]. Există mai multe dosare „Gogu Puiu” la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) în 2017, dar nici unul nu conține informații precise și detaliate în ceea ce privește activitățile sale ca rezistent. Informațiile accesibile pe acest subiect sunt parțiale, uneori contradictorii și se limitează la câteva rapoarte ale jandarmeriei sau note ale poliției acoperind activitatea acestui șef de cuib legionar în anii 1934-1940[note 20][note 21]. Este urmărit și supravegheat încă de la înscrierea sa în Mișcarea Legionară din anul 1934 și este considerat de către Securitate drept un “terorist” și un “fascist”. Informații fragmentate privind activitățile sale de rezistent sunt foarte limitate. Totuși, este aproape sigur că Gogu Puiu a intrat în contact cu serviciile secrete franceze și americane la Viena, în 1945-1947, apoi, probabil, a fost format în vederea luptelor clandestine și a celor de gherilă. Carismatic, Puiu va lăsa după el impresia unui luptător curajos, hotărât, superior, asemeni haiducilor din secolele trecute. În iulie 1949, va alege să se sinucidă, explodând grenada pe care o avea tot timpul la el, în loc să cadă în mâinile comuniștilor.

Obiectivul Rezistenței din Dobrogea era să pregătească România pentru eventualitatea unui război între Occident și URSS. În acest context, Gogu Puiu ar fi putut fi un agent de legătură și cel care trebuia să pregătească terenul pentru sosirea americanilor.

Ion Gavrilă Ogoranu - Rețeaua „Carpatin Făgărășan[modificare | modificare sursă]

Ion Gavrilă Ogoranu, rețea Carpatin Făgărășan, Munții Făgăraș (versantul de nord).
Ion Gavrilă Ogoranu, rețea Carpatin Făgărășan, Munții Făgăraș (versantul de nord).

Ca urmare a arestărilor masive din 1947, care afectează în mod special sute de studenți, militari și legionari din regiunea Făgăraș, toți cei care au scăpat cu viață au format grupul Carpatin Făgărășan[53][IG 1][IG 2][IG 3]. Longevitatea grupului - 9 ani[note 22] - se explică prin organizarea sa de tip militar și prin tactica utilizată. Nu exista o centralizare geografică sau un cartier general, zona de intervenție era foarte largă, mobilitatea sporită, totul era făcut în așa fel încât să surprindă inamicul și să facă cercetările cât mai dificile. Folosind tactici de gherilă și despărțindu-se în mod regulat în grupuri mici, pentru a-și crește șansele de supraviețuire, Grupul Carpatin de Rezistență Națională Armată este cunoscut în special datorită supraviețuirii șefului său, Ion Gavrilă Ogoranu, care aduc numeroase detalii cu privire la supraviețuirea partizanilor în munți, în condiții extrem de dificile[note 23]. Legionar și credincios fervent, Ion Gavrilă Ogoranu a marcat spiritele și a servit chiar ca sursă de inspirație pentru un film românesc ce povestește viața de zi cu zi a unui grup de tineri rezistenți anticomuniști[note 24]. Dintre cei douăzeci de tineri care vor alege să își sacrifice tinerețea și viața socială pentru a lupta pentru libertate, doar doi vor supraviețui[note 25] în fața Securității. Majoritatea vor fi împușcați în timpul ciocnirilor cu Securitatea, sau vor fi trădați de apropiați ori de agenți infiltrați.

Locotenent Toma Arnăuțoiu, grupul „Haiducii Muscelului”, Munții Făgăraș (versantul de sud).
Locotenent Toma Arnăuțoiu, grupul „Haiducii Muscelului”, Munții Făgăraș (versantul de sud).

Toma Arnăuțoiu - Rețeaua „Haiducii Muscelului[modificare | modificare sursă]

Longevitatea este prima caracteristică a grupului de rezistenți fondat și condus de locotenentul Toma Arnăuțoiu[TA 1]. Haiducii Muscelului și-au dat 10 ani din viață pentru lupta împotriva comunismului. Mulți săteni și în special femei curajoase i-au susținut în tot acest timp și, dacă au fost prinși, au avut aceeași soartă cu ei. Majoritatea rezistenților au fost executați sumar, ceilalți au fost aruncați în pușcărie pentru mulți ani, în condiții inumane, și, de multe ori, nu au supraviețuit. Elisabeta Rizea a scăpat de acest destin, în ciuda torturii și a persecuției, și a devenit un simbol viu, apoi o icoană a Rezistenței românești. Durata acestei lupte a lăsat numeroase urme în arhivele Securității, permițând astfel istoricilor să facă multiple studii și analize. Conform informațiilor pe care le găsim aproape sistematic în rapoartele și mărturiile disponibile despre rețelele de rezistență, această rețea a fost nimicită de Securitate din cauza corupției membrilor săi, a trădărilor și a infiltrărilor agenților externi.

Victor Lupșa - Rețeaua „Vlad Țepeș II[modificare | modificare sursă]

Personaj controversat al Rezistenței din regiunea Vrancea, Victor Lupșa[VL 2] era pentru unii un șef respectat și dinamic, un colonel format în Iugoslavia, pentru alții un mincinos care nu avea decât studii primare, fusese reformat din cauză că avea un picior mai scurt, iar pentru o a treia categorie un spion în solda Securității și un trădător[64]. Informațiile accesibile și disponibile în 2017 nu ne permit să tragem o concluzie clară și nici măcar să știm în ce condiții a fost arestat în 1955, apoi executat în 1956. Totuși, se pare că era vorba despre un personaj ciudat, care folosea minciuni și exagerări pentru a-i convinge pe țărani să se revolte. Va povesti tuturor că are susținerea lui Tito și a americanilor și că aceștia din urmă vor aduce arme și materiale. Începând din vara 1948, Victor Lupșa și Gheorghe Corneliu („Szarvas”) au înființat organizația Vlad Țepeș II, pe care au extins-o în trei regiuni: Galați, Brașov și Vrancea. Obiectivul lor era să ridice la luptă populația din zonele muntoase.

Victor Lupșa.

În 1948, Lupșa redactează un manifest anticomunist semnat cu propriul său nume și ștampilat cu o cruce creștină înconjurată de mențiunea Vlad Țepeș II. Mai apoi distribuie acest manifest șefilor de grupuri din diferitele sate în care își lansase mișcarea. Mesajul și referința la un mare domnitor român cunoscut pentru onestitate și dreptate, dar și pentru lupta neobosită împotriva hoților și a invadatorilor turci pare să-i fi sedus pe oamenii simpli și să fi ușurat fondarea acestei mișcări. Dar particularitățile locale au favorizat și ele aderarea la acest apel: mentalitatea regională foarte independentă (cultura secretului, dar și întâlnirile clandestine în păduri erau practicate de secole), o regiune izolată și înapoiată, căi de acces puține, drumuri foarte proaste sau chiar inexistente[65]. Asemeni multor altor români, Lupșa credea în venirea iminentă a americanilor pentru a elibera teritoriul de comuniști și se purta în consecință. Astfel, a pus la punct noduri de rezistență și a pregătit structuri care să permită o revoltă masivă. Tipul lui de organizare era militar, incluzând paznici și semne de recunoaștere vizibile. Victor Lupșa va intra în contact cu mai multe grupuri civile sau religioase și va încerca, dar fără succes, să trimită un plic la legația americană. Securitatea pornise deja în căutarea lui, prin urmare, în februarie sau martie 1950, Lupșa se va ascunde în munți, împreună cu Gheorghe Corneliu.

Episodul numit chermeză a aruncat o umbră asupra intențiilor reale ale lui Victor Lupșa[64][66]. În noaptea dintre 23 și 24 iulie 1950, apare un zvon conform căruia urma să fie dat semnalul pentru începerea revoltei. 19 sate așteaptă în van acest semnal, care trebuia să fie însoțit de arme, alimente și echipamente, ce urmau să fie parașutate. O singură comună va trece la acțiune: Bârsești. Un grup de țărani înarmați va reuși să îi oprească pe milițieni și pe activiștii comuniști. Dându-și seama de alerta falsă (din cauza inerției tuturor celorlalte sate), răsculații se vor refugia în pădure. Majoritatea vor fi prinși de Securitate, judecați și închiși. În septembrie 1950, în Munții Vrancei se ascundeau peste 100 de partizani. Gheorghe Corneliu se va sinucide în 1951, pentru a scăpa de următorii comuniști, iar Lupșa se va ascunde în pădurile din Munții Zagon, de unde se și trăgea. După mai mulți ani de urmărire și fugă, pe 27 noiembrie 1955, Lupșa s-a predat autorităților din Câmpulung Muscel, declarând că nu dorește să facă recurs la sentința din iunie 1951, de condamnare la moarte în contumacie. Va fi executat la penitenciarul din Iași, pe 3 decembrie 1956.

Dincolo de zona de umbră care planează asupra personajului Victor Lupșa, mișcarea Vlad Țepeș II rămâne, de departe, cea mai importantă dintre toate mișcările de rezistență din țară. Mii de țărani vor fi arestați și trimiși în pușcărie ca urmare a celei mai mari operațiuni represive lansate vreodată de Securitate, între iulie și octombrie 1950.

Cele mai importante rețele de rezistență[modificare | modificare sursă]

Principalele rețele de rezistență de pe teritoriul României[68][69][70][71][VL 1][72]
Regiune Zona de activitate Numele Grupului Șeful Grupului (Principalii membri) Periodă
Ardeal
Apuseni Teodor Șușman[TS 1] Teodor Șușman (Toader -Teodor junior, Avisalon și Traian Șușman, Nuțu Bortoș, Gheorghe Mihuț, Ion Ciota, Roman Oneț, Mihai Jurj) 1948-1958
Partizanii Regelui Mihai - Armata Secretă[73][74] Căpitan Alexandru Suciu (Preot Gheorghe Mureșan, Lazăr Bondor, Ionel Manu) 1948-1950
Capotă-Dejeu[75] Dr Iosif Capotă și Dr Alexandru Dejeu 1947-1957
Frontul Apărării Naționale, Corpul de Haiduci[ND 1][ND 2][ND 3] Maior Nicolae Dabija (Frații Traian și Alexandru Macavei, Sandu Maxim, Sandu Maxim, Cornel Pascu, Iosif Clamba, Ioan Scridon, Titus Onea, Alexandra Pop, Augustin Rațiu, Gheorghe Oprița, Ioan Cigmăianu24, Victor Vandor, Viorica Buțuțui) 1948-1949
Organizația Cruce și Spadă[76] Gheorghe Gheorghiu Mărășești (Gavrilă Fortu, Aurel Potra, Alexandru Covaci, Traian Mereuț, Nicolae Negoiță, Mircea Oprescu, Nicu Boiangiu, Nicolae Pituru, Aurel Ciurcel, Ionel Iordan, Traian Pașca, Ion Torcea) 1948-1949
Leon Șușman[77] Leon Șușman (Simion Roșa, Gheorghe Șușman, Vasile Crișan, Ilie Vlad, Teodor Trânca, Vasile Răfăilă, Andrei Bicuț) 1948-1957
Ștefan Popa[78] Ștefan Popa (Ioan Robu, Bratu, Nicolae Suciu, Petre Mărgineanu[79], Silvestru Bolfa, Nicodim Lazăr, Sandu Maxim) 1948-1949
Sandu (Alexandru) Maxim[80] Sandu (Alexandru) Maxim (Cornel Pascu, preotul greco-catolic Nicolae Suciu, Petre sau Petru Mărgineanu, Florian Picoș, Mihai Florinc) 1948-1949
Frații Spaniol[81] Aron și Vasile Spaniol (Mulea Gavrilă, Popa Romul) 1948-1950
Maior Emil Oniga[82] Maior Emil Oniga 1948-1949
Cornel Deac - Nicolae Moldovan[83] Cornel Deac (Nicolae Moldovan, Ioan Mărgineanu, Miclea Ilie junior, Miclea Ilie senior) 1949-1953
Că­pi­ta­nul Diamandi Ionescu[84] Căpitanul aviator Diamandi Ionescu (Iosif Codoreanu, Simion Gălbează, Victor Marc, Ioan Mârzan, Gheorghe Spulbatu, Victor Lădar, Vasile Marc, Doctor Remus, Simion Grozav, Vasie Vătcă, Constantin Vătcă, Filon Metodie Cirebea, Filip Grozav, Gavril Herculea, Ioan Vlad, Iosif Giurgiu, Ștefan Vătcă, Nicodim Cirebea, Augustin Țolea, Iona Ciulea, Ioan Cidrea, Vasile Iancu, Laurențiu Pop junior, Victor Puiu, Gligor Cidrea, Ioan Stoica) 1949-1950
Bistrița-Năsăud Haiducii lui Avram Iancu - Divizia Sumanele Negre[85] Căpitan Gavrilă Olteanu[86] (Locotenenți Dumitru Șteanță și Nicolae Paleacu) 1946
Bistrița-Năsăud - Munții Rodna Liga Națională Creștină sau Garda Albă[53][87] Căpitan Leonida Bodiu[88] (Ioan Burdeț, Dumitru Toader[89]) 1948-1949
Brașov[90] Organizația Vlad Țepeș II (Brașov)[VL 2][91] Victor Lupșa și Gheorghe Corneliu (zis „Szarvas”) (Ion Neguț) 1949-1950
Crișana și Arad Valer Șirianu[92] Valer Șirianu (General Baloșiu, colonel Rădulescu, dr. Boieriu, Preot Tiberiu Dârlea, sub-ofițer Ion Ardelean, Sabin I.) 1948
Gligor Cantemir[93] Gligor Cantemir (Ioan Faur din Baltele, Pavel Bacoș din Valea Mare, Hagea Iulian zis Leanu, Dărău Igna din Cil, Ioan Lazăr din Roșia, Ioan Jurcuța, Iulian Hagea, Ioan Lulușa, Pavel Dobre, Pavel Lulușa, Ioan Lupei) 1947-1952
Mișcarea Națională de Eliberare[94] Ioan Blăgăilă (Ioan Grosolina) 1949-1952
Adrian Mihuț[95] Adrian Mihuț (Gheorghe Poenaru, Pavel Suciu, Moise Sârb, Constantin Buțiu, Pavel Bonța, Gheorghe Maniu, Gheorghe Deheleanu, Simion Văcean, Teodor Ardelean, Virgil Căpitan, Ioan Stoica, Pavel Ignișca, Părintele Ioan Crișan, Aurelia Crișan, Ioan Balaj, Gheorghe Momac, Iacob Opreț) 1948-1956
Munții Făgăraș (Nord)[96] Grupul Carpatin Făgărășan[53][IG 1][IG 2][IG 3] Ion Gavrilă Ogoranu (Ion Ilioiu, Remus Sofonea, Gheorghe Arsu, Virgil Radeș, Gheorghe Șovăială, Ion Chiujdea, Ion Novac, Ion Mogoș, lon-Victor Pica, Nicolae Mazilu, Petre Novac, Jean Pop, Laurian Hașu, Andrei Hașu, Cornel Cîlțea, Marcel Cornea, Gelu Novac, Gheorghe Hașu, Mihai Malgan, Gheorghe Ramba, Dumitru-Bambu Moldovan, Vasile Moldovan, Ion Bărcuț, Toma Pîrîu zis Porîmbu) 1948-1956 / 1976
Munții Făgăraș (Sud)[96] Haiducii Muscelului sau Gruparea Nucșoara[TA 1] Toma Arnăuțoiu și Locotenent-Colonel Gheorghe Arsenescu (Petre Arnăuțoiu, Titu Jubleanu, Ion Chircă, Elisabeta Rizea, Constantin-Tică Jubleanu, Maria Jubleanu, Benone Milea, Virgil Marinescu, Ion Marinescu, Alexandru Marinescu, Gheorghe Mămăligă, Maria Plop[97][98], Cornel Drăgoi, Părintele Ion Drăgoi, Nicolae Ciolan, Mihai Gheorghe, Ion Pățitu, Nicolae Pățitu, Ion Săndoiu, Nicolae Adămoiu) 1948-1958
Apostol[99] Dumitru Apostol (Ștefan Ghelmeci, Gheorghe Ștefănescu, Părinte Nicolae Donescu , Ghe. Dorobanțu, Grigore Dumitrașcu) 1948-1949
Hunedoara Liga Partizanilor Români din Hațeg[100] Lazăr Caragea (Petru Vitan[101], Iosif Nandra, Costa Ion Catănă, Costa Adam Bălaj, Costa Ion Daru, Costa Ion Daru junior) 1948-1952
Maramureș[102] Grupuri de preoți uniați (în diferite grupuri de rezistență)[103] (preot greco-catolic Vasile Chindris, preot greco-catolic Vasile Hotico, calugarita greco-catolic sora Pelagia Iusco, preot greco-catolic Ioan Dunca Joldea, preot greco-catolic Gheorghe Mureșan, preot greco-catolic călugăr Miclea, preot greco-catolic Eusebiu Cutcan, călugărul greco-catolic Andrei Biriș, preot greco-catolic Vasile Gherman, preot greco-catolic Emil Riti) 1948-1967
Gavrilă Mihali-Strifundă[104] Gavrilă Mihali-Ștrifundă 1945-1949
Vasile Popșa[105] Vasile Popșa (Ion Popșa, Mihai Sofron, Ioan Rusu, Ioan Hotea zis Hricu, Stefan Tand, Gavrila I. Iusco, Gavrila G. Iusco, Ioan Dunca, Preoți greco-catolici: Ioan Dunca Joldea, Alexandru Chindriș și Vasile Iusco, Călugărul Pelagia Iusco, Maria Sas) 1948-1949
Grupul Dragomirești[106] Ion Popșa și Ion Ilban (Frații Gheorghe, Dumitru Pașca, Ilie Zubașcu) 1949-1956
Vasile Dunca[107] Vasile Dunca (Părăscău, Șerban Vasile-Simion, frați Gherman, Ion Frunză, frați Șandordin Budești, Ion Andreiea, Vasile Tomoioagă, Gheorghe Dunca) 1948
Nicolae Pop[108] Nicolae Pop (Achim și Aristina Pop[109], Preot greco-catolic Atanasie Oniga, Vasile Pașca, Vasile Hotea, Ioan Mâț, Ilieș Dunca, Gavrilă Dunca, Ioan Hotico, Dumitru Hotico, Vasile Chindriș, Ștefan Chindriș, Dumitru Chindriș, Mircea Dobre, Ioan Rusu, Vasile Tivadar, Vasile Blaga) 1949-1953
Gheorghe Pașca[110] Gheorghe Pașca (Ioana Vlad) 1946-1956
Sibiu Grupul Fetea (Pădurile Fetea - Noul Săsesc)[111] Ionel Golea (Ion Golea, Ștefan Popa, Axente Păcurariu, Ion Samoilă, Vasile Vlad, Șerban Secu, Ion Cristea, Bubu Pintea, dr. Teofil Mija, ing. Aurel Ursu) 1944-1948
Banat[112] Colonel Ion Uță [IU 1] Colonel Ion Uță (Mircea Vlădescu, Dumitru Mutașcu, Dumitru Ișfănuț, Duicu și Gheorghe Cristescu, Ilie Cristescu, Nicolae Ciurică) 1947-1949
Organizația Națională Creștină de Luptă Împotriva Comunismului[note 26][113] Arcadie Goian (Teodor Vasile, Sever Micula, Emil Casapu, Elena Botez, Gelu Fătăceanu, Mihai Ceclan, Ion Hudiță, Ștefan Oanca, Alexandrina Pretescu) 1948-1949
Grupul de la Teregova[114] Notarul Gheorghe Ionescu[note 27] (Spiru Blănaru, Comandor Petre (sau Petru) Domășneanu, Pavel Stoichescu, Ion Stoichescu, Moise Anculia, Petru Berzescu, Ion Berzescu, Iacob Cimpoca, Tudor Rușeț, Petru Anculia, Iovan Berzescu, Gheorghe Ivănici, Ilie Ghimboașă, Ianăș Grozăvescu, Gheorghe Smultea, Horea Smultea, Romulus Marițescu, Nicolae Ghimboașă, Iancu Ghimboașă, Martin Copăceanu, Gavrilă Stoichescu, Nicolae Ciurică, Romulus Anculia) 1948-1949
Aurel Vernichescu și avocatul Ioan Târziu[115] Aurel Vernichescu și avocatul Ioan Târziu (Constantin Jumanca, Miron Ivănescu, Sebastian Crăsnaru, Ion Jumanca, Gheorghe Cristea, Victor C. Bisericosul) 1947-1949
Petre (sau Petru) Ambruș[116] 'Petre (sau Petru) Ambruș 1948-1950
Dumitru Ișfănuț (zis „Sfârloagă”)[117] Dumitru Ișfănuț și Dumitru Mutașcu (Nistor Duicu, Ioan Caraibot, Victor Curescu, Gheorghe Serengău, Maria Vlădescu, Nicolae Ciurică[118], Iancu Baderca) 1949-1954
Nicolae Doran[119] Nicolae Doran (Nicolae Popovici, Ilie Dancea, Nicolae Caragea, Nicolae Gîru, Avram Gîru, Pavel Cotârlă, Vasile Martin, Vasile Măran, Pavel Brânzei, Maxim Pârcea, Vichente Dancea, Pavel Andrei, Cornel Lazăr, Nicolae Zarcula, Nicolae Irimia, Adam Măran, Nicolae Murgu, Gheorghe Stoia, Ștefan Luca, Valeriu Lazăr, Ion Andrei, Constantin Coniac, Luca Damaschin, Ioan Botișan, Paul Cojan, Dica Paul Botoș, Strein Olaru, Octavian Botoș, Puiu Roșu, Ion Chirilă și Nicolae Pența) 1948-1950
Dr Liviu Vuc[120] Dr Liviu Vuc (Iosif Hlobil, Virgil Atnagea, Anton Atnagea, Ștefan Drăgan, Ioan Beg) 1948-1952
Moldova
Bacău „Uturea” sau Gheorghe Ungurașu[121]. Gheorghe Ungurașu (Petru C. Baciu, Vasile Ungurașu, Eugen Berza, Petre Dascălu, Gioga Parizian, Mircea Motei Neculai Ungurașu) 1947-1948
Bârlad Constantin Dan[122] Constantin Dan (Nicolae Borca, Costin Rusu) 1958
Bucovina[123] Constantin Cenușă[124] Constantin Cenușă (Vasile Motrescu) 1948-1951
Vasile Motrescu[125] Vasile Motrescu 1948-1958
Gheorghe Munteanu[126] Gheorghe Munteanu (Sorin Mărgineanu, Colonel Vasile Cârlan, Virgil Cârlan, Gavril Poleacu, Costin Polec) 1948-1950
Grigore Sandu[127] Grigore Sandu (Dumitru Crăciun, Jenică Arnăutu, Grigorie Chelsoi) 1949
Vasile Cămăruță[128] Vasile Cămăruță 1949-1950
Gavril Vatamaniuc[129] Gavril Vatamaniuc (Ion Vatamaniuc[130], Mereuță Dumitru Constantin, Ion Chiraș[131] și Gheorghe Chiraș[132], Vasile Motrescu, Vasile Marciuc) 1948-1955
Vladimir Macoveiciuc[133] Vladimir Macoveiciuc (Silvestru Macoveiciuc, Sava Onica, Florea Arcade, Anghel Coroamă, Dumitru Bădiliță, Vasile Onica, Simion Tudose, Gheorghe Cârdei) 1944-1946
Suceava (Bucovina) Silvestru Hazmei sau Harsmei[note 28][134] Silvestru Hazmei sau Harsmei (Vasile Cujmir, Vasile Sved, Pavel Tiron, Alexandru Țurcanu, Ioan Motrescu, Alexandru Cosovan, Nicolae Preziuc, Gheorghe Horobeț)
Gărzile lui Decebal[135] Filaret Gămălău[136], Sublocotenentul Jenică Arnăutu[137] (Radu Cacina, Strătescu, doctor Vasilache, Aurel Botnariuc, Gheorghe Petrescu, Nicolae Chelsoiu) 1944-1949
Vrancea[138] Grupul Paragină (sau Vrancea)[139] Frații Ion și Cristea Paragină (Gheorghe Mălăcescu, Vasile Sava, Ilie Nistor, Nicolae Ambrozie, Mihai Timaru[140][141], Aristide Zdru, Gheorghe Ungureanu, Teodosie Filimon, Evghenie Hulea) 1948-1953
Gheorghe Militaru (Dumitrești - Vrancea)[142]. Gheorghe Militaru (Colonel Ioan Strâmbei, Victor Isofăchescu, Ionel Militaru, Grigore Cucu, Constantin Cucu, Ioan Cucu) 1948-1950
Mâna Albă[143] Căpitan de aviație Mândrișteanu (Mihai Bragă, Ghiță Bragă, Constantin Bârdan, Gheorghe Sandu, Vasile Călărețu, Constantin Grecea, adjutantul aviator Sandu din Sascut) 1951
Organizația Vlad Țepeș II (Vrancea)[VL 2][144] Victor Lupșa (Anton Macovei, Gheorghe Cornelia, Ion Caloianu, Dumitru T. Boștiog, Costică T. Danțiș, Simion Baraghina, Teodor Bușilă, frații Nicolae și Maftei Dănilă, Pantazică (?), Costică și Gheorghe Pintilie, Luca Bratu, Oprea Roșca, Pompiliu Manoliu, familia Bercuci, Ion Bratu (tată), Ion Bratu (fiu), Ion Bunghez, Gheorghe Bălan (tată), Gheorghiță Bălan (fiu), frații Ion și Gheorghe Brânzaru, Dumitru Rusu, preotul Manole Arghir, Vasile Maftei, Constantin Manoliu, Vasile Matei, Dumitru Botez, Ion Neagu, Victor Isofăchescu, Ionel Militaru, Dinu Bentea, Părinte Sebastian Popescu, locotenent-colonelul deblocat Ion Strâmbei, Dumitru Marola, Constantin Gabrieleanu) 1948-1950
Țara Românească
Craiova (Oltenia) General Ion Carlaonț[145] Ion Carlaonț (colonelul Cărăușu, major Lucian Dimitriu, Constantin Grădinaru, Remus Radina, Tiberiu Țolescu, Ștefan Hălălău, Radu Ciuceanu) 1946-1948
Gorj (Oltenia) Căpitan Grigore Brâncuși[note 29][146] Capitaine Grigore Brâncuși (Locotenent-colonel Micandru Ionescu Vintilă, Ion Rădoi, Alexandru Stoichițescu, Constantin Tabacu, Gheorghe Martin, Gheorghe Dineu, Constanța Tabacu și Polina Sîrbulescu) 1949-1951
Vâlcea (Oltenia) Partizanii de la Arnota[147] Ghiță Piele și Ion Oprițescu (Mihai Moronescu, Ion Costin, Temistocle Tomescu, Ștefan Teodorescu, Ion Constantin, Gabriel Bălănescu, Mircea Măzărean, Mișu Ocneriu, Constantin Văduva, Nicolae I. Constantin, Ioan Pavel zis Bostan, Gheorghe Popescu, Gheorghe Ionescu zis Brusture, Gheorghe Șitoianu, Peiciu Oprea, Ion Marinovici, Gheorghe Popescu, Constantin Ciorgan, Aristide Ionescu, Nicolae Păunescu, Ioan Chițoiu, Emil Sanfrancisco, Ioan Teodorescu) 1948-1949
Dobrogea Dobrogea[148][149] Haiducii Dobrogei[59][GP 1] Gogu Puiu (Nicolae și Dumitru Fudulea, Gheorghe Filiu, frații Croitoru, Nicolae Ciolacu, Niculae Trocan, Gheorghe Garofil, Stere Piștalu, Gogu Minai, Gheorghe Moceanu, Gheorghe Manafu, lancu Zoricu, lancu Pirnea, profesor Florian, Iancu Ghiuvea, Iancu Beca, Cioșca, Stila Timu, Constantin Ghiță, Nicolae Conic, Gheorghe Grasu, Stere Grasu, Adam Ciungu, Stere Niculescu, Stere Hapa, Nicolae Hașoti, Iancu Cușu, Gheorghe Filiu, preot Mihăilescu, Nicolae Cocoș, Vasile Baciu, Gheorghe Dinu zis Donica, Niculae Jipa, Gica Perifan, Gheorghe Cresu, Gheorghe Gulea, Stila Timu, Plutonier Cenuse, Stere Stercu, Avganti, Nicu Marin, Toma Vasile, Gheorghe Arau, Ion Cotan, Stere Alexe) 1947-1952

Structura și modul de operare[modificare | modificare sursă]

Dimensiunea grupurilor variază de la mici (mai puțin de 10 membri) la grupuri cu peste 100 de membri. Majoritatea grupurilor numără în jur de douăzeci de membrii[26][53]. E prea devreme pentru a putea avea un inventar precis și de încredere cu efectivele Rezistenței, în ansamblul ei. În 2017, se numărau câteva mii de membri implicați personal în grupurile armate și în organizațiile clandestine, un număr la care trebuie adăugate câteva mii sau zeci de mii chiar de susținători pe linie logistică.

Faptul că Rezistența a fost dispersată și întinsă în timp și spațiu a făcut ca cercetările de după 1990 să fie mai dificile, în special în ceea ce privește identificarea informațiilor despre structura mișcării. O evaluare a arhivelor Securității, făcută de Consiliul Național pentru Studiul Arhivelor Securității (C.N.S.A.S) în 2003, oferă o cifră provizorie - 1196 grupuri de rezistență active între 1948 și 1960[150].

După mărturiile rezistenților care au supraviețuit și prin coroborare cu rapoartele Securității, le putem face un portret destul de fidel.

Repartizarea pe categorii sociale a rezistenței anticomuniste[151]
Țărani
  
69%
Muncitorii
  
8.8%
Mic burghezi
  
3.7%
Funcționari
  
2.11%
Preoți
  
1.8%
Comercianți
  
1.8%
Militari
  
1.6%
Alte
  
10.5%

Marea majoritate a grupurilor erau mici[8] Iar șefii lor aveau doar o anvergură locală[152]. Structura socială a grupurilor era eterogenă, incluzând un număr important de țărani, mulți studenți și intelectuali, dar și mai mulți soldați din armată[26]. Ținând cont de faptul că schimbările sociale dramatice produse de dictatura comunistă au afectat toate clasele sociale (colectivizarea pământurilor, desființarea profesiilor liberale, naționalizarea tuturor întreprinderilor etc.), spectrul social al rezistenței române din munți semăna cu societatea română în ansamblul ei, deci țăranii reprezentau 80% dintre combatanți. În ceea ce privește etichetele politice, după opinia istoricilor Georges Diener, Florian Banu[151] și Dorin Dobrincu[153], afilierea rezistenților și a celor care îi sprijineau este marcată de o majoritate fără partid, restul împărțindu-se între Partidul Național Țărănesc (PNȚ) al lui Iuliu Maniu, Mișcarea legionară și Frontul Plugarilor. Este interesant de constatat că circa 5% dintre rezistenți erau comuniști, dar în dezacord cu puterea comunistă instalată la Moscova.

Rezistența acoperea aproape exclusiv zonele muntoase, dar și alte regiuni cu păduri dese, acesta fiind singurul tip de relief care le permitea să se ascundă și să supraviețuiască[154]. Orice tip de rezistență urbană ar fi fost foarte dificilă, din cauza prezenței descurajante a sutele de mii de soldați ruși și a omniprezenței poliției politice și a informatorilor săi. Mulți dintre rezistenți nu își mai puteau exersa profesia (adeseori urbană) din cauza interdicțiilor sau a abolirilor decretate și erau obligați să fugă la țară. Pentru aceștia din urmă, rezistența reprezenta răspunsul la problema supraviețuirii în fața unei administrații care le devenise ostilă dar și, pentru cei mai curajoși, răspunsul la dorința de a se lupta cu dictatura.


Circle frame.svg

Culorile politice ale Rezistenței anticomuniste[151]

     fără culoare politică (63%)

     Partidul Național Țărănesc (11%)

     Frontul Plugarilor (9,82%)

     Mișcarea legionară (9,1%)

     Partidul comunist (5,22%)

     Partidul Național Liberal și alți (1,86%)

Păduri dese în munți, văi abrupte, platouri la care se ajungea cu greu, toate acestea ofereau rezistenților un refugiu și o vizibilitate bună către câmpiile înconjurătoare. Mulți țărani sau pădurari din satele din jur îi sprijineau logistic și le furnizau informații prețioase despre mișcările unităților de Securitate sau ale miliției.

Grupurile de rezistenți se așezau întotdeauna în zone aflate în apropierea unor localități, fapt care le permitea să fie ajutați de un număr important de săteni. Asta le permitea, de asemenea, nu numai să poată să se ascundă și să se replieze ușor, dar și să fie ajutați de un număr semnificativ de săteni. Aceștia îi adăposteau, le dădeau mâncare și informații. Fără un astfel de sprijin, nici una dintre insulele de rezistență nu ar fi putut funcționa pe termen lung, în unele cazuri chiar până la 15 ani. Membrii Rezistenței armate nu erau numiți „partizani” de către populație, ci Haiduci[155], termen care desemnează bandiții generoși, considerați eroi populari. Rezistentul și legionarul Ion Gavrilă Ogoranu, care a condus un grup de rezistență în Munții Făgăraș între 1948 și 1956 și a fost prins de-abia în 1976, descrie cu lux de amănunte viața și organizarea mai multor grupuri de rezistenți[53][IG 2]

Mai degrabă decât o acțiune planificată, mișcarea de rezistență a fost o reacție spontană la valurile de teroare pornite de autoritățile ajunse la putere la începutul lui 1948[156]. Această spontaneitate explică fragmentarea puternică și lipsa de coordonare între grupuri. Cu toate acestea, acțiunile independente și locale le-au permis acestor grupuri să fie multiforme și flexibile, fapt care a complicat anihilarea lor și chiar a asigurat o anduranță remarcabilă pentru unele dintre ele. În plus, în anumite regiuni, rețelele eliminate erau înlocuite de noi grupuri de rezistență.

O trăsătură caracteristică a Rezistenței din România este aspectul ei fundamental defensiv. S-au înregistrat foarte puține acțiuni ofensive, de genul sabotajelor sau al ocupării unor localități[156]. Deși rezistenții nu constituiau o amenințare majoră pentru autorități, regimul îi considera periculoși din cauza simbolului pe care îl reprezentau. Atâta vreme cât insurgenții rămâneau liberi, ei constituiau o provocare tangibilă pentru regimul comunist, care pretindea să exercite un control asupra întregii țări[157]. Viața era grea pentru acești oameni, iar mila nu avea ce căuta printre ei. Riscul cel mai important era infiltrarea securiștilor sau a informatorilor trimiși de Securitate. Infiltrații sau elementele dubioase, odată demascați, erau rapid eliminați, uneori după o judecată sumară.

Nu este o exagerare să vorbim despre eroism, căci condițiile luptei pentru libertate erau adeseori îngrozitor de dificile, fără nici un sprijin semnificativ din străinătate[note 30], și asta uneori pe durata a 10 - 15 ani. Este greu de făcut o paralelă cu condițiile Rezistenței Interioare Franceze, deoarece aceasta din urmă, care nu a durat decât 3-4 ani, față de ocupația germană și de regimul de la Vichy, a beneficiat de un sprijin important din partea Aliaților și a fost, în cea mai mare parte, coordonată din exterior.

Represiunea[modificare | modificare sursă]

Forțele de securitate române au reușit să înfrângă forțele rebele datorită coordonării dintre poliția politică și Miliție, prin infiltrarea informatorilor în grupuri, prin strângerea de informații[158] și prin manipulare[159]. Rezistenții au fost ținta acțiunilor militare desfășurate pe termen lung și în mod sistematic de trupele regulate și bine echipate ale Securității. Forțele acestei instituții mergeau de la secțiune la batalion, ba chiar până la un regiment întreg. Ele includeau vehicule blindate, artilerie, uneori și aviație. Rezistenții sufereau adeseori pierderi serioase, cel mai adesea fiind victime ale trădării din partea celor care îi sprijineau sau din partea informatorilor infiltrați.

Metodică, Securitatea aplica 7 tehnici diferite[160]:

  1. Crearea unei rețele de informare. Informatorii erau recrutați sub tortură, dar și prin corupție, șantaj, sau prin utilizarea resentimentelor personale față de partizani.
  2. Deportarea familiilor celor fugiți în munți.
  3. Infiltrarea de informatori sau de ofițeri de Securitate în grupurile de rezistenți. Astfel, agenții se infiltrau în mănăstiri sau în sate de munte, deghizați în fugari, tăietori de lemne, păstori sau vânători.
  4. Trimiterea de grupuri întregi de ofițeri de Securitate care se dădeau drept localnici.
  5. Supravegherea electronică.
  6. Defăimarea partizanilor în fața populației și utilizarea masivă a propagandei.
  7. Utilizarea a numeroase trupe de Securitate pentru prinderea și blocarea grupurilor de rezistenți, ceea ce însemna trimiterea a sute de oameni pentru 5 sau 6 luptători pentru libertate.

Amestecul de tehnici de infiltrare și atac frontal masiv era combinația cel mai frecvent utilizată de poliția politică. Pe de altă parte, în perioada de 1945-1947, regimul comunist s-a folosit de foști legionari în lupta împotriva rezistenței. Astfel, au existat grupări fantomă, organizate de NKVD și Siguranță[note 31], constituite din ex-legionari, utilizate de autorități în depistarea și prinderea celor care se aflau în munți (cazul grupării Mandea)[161].

Elisabeta Rizea - eroină a rezistenței anticomuniste, torturată de Securitate.
Rețeaua de închisori și lagăre de muncă silnică din Republica Populară România.
Bărăganul și Canalul Dunăre-Marea Neagră, principalele zone ale deportării din România comunistă.

Rebelii arestați și cei care îi sprijineau erau fie uciși în interogatorii, fie judecați în procese publice sau cu ușile închise. Condamnările erau foarte mari: moartea, sau ani lungi de pușcărie sau de muncă silnică[162]. Au fost pronunțate mai multe mii de condamnări. Unele penitenciare sau colonii de muncă sunt cunoscute pentru numărul mare de morți și pentru practicarea curentă a torturii. Astfel, mulți rezistenți au murit de epuizare, din cauza torturii sau a tratamentelor la care au fost supuși în sistemul carceral comunist[163]. Pedepsele cu moartea erau executate discret, iar cadavrele se aruncau în gropi comune sau în păduri[164], sau în public, pentru a intimida localnicii. Un număr important de deținuți care nu au fost executați au fost omorâți în afara pușcăriilor, în condiții ce nu au fost explicate și în totală ilegalitate[165][166]. În zonele în care rebelii erau activi, țăranii sufereau în mod sistematic de pe urma intimidării și a terorii impuse de autoritățile comuniste.

Adriana Georgescu Cosmovici, secretara particulară a Primului Ministru, generalul Nicolae Rădescu[167][168], a fost una dintre primele persoane arestate pe motivul apartenenței la o mișcare de rezistență. În iulie 1945, tânăra a fost arestată la București, bătută sălbatic de inspectorii poliției secrete și violată de paznici[169][170]. Într-o declarație dată la Paris în 1949, ea denunța trei anchetatori care o amenințaseră cu arma, unul dintre ei fiind Alexandru Nicolschi[171][170]. Nicolschi nu era pe atunci decât la începutul unei lungi cariere de torționar și asasin, conform dosarului său complet publicat de IICCMER și bazat pe arhivele C.N.S.A.S, mărturiilor înregistrate și muncii istoricilor[172]. Considerând că justiția era prea „blândă” cu inamicii comunismului și în special cu rezistenții, pe lângă tortura pe care o practica în mod curent în timpul interogatoriilor, Nicolschi organiza lichidări extra-judiciare, scoțând prizonierii din celule sub pretextul unor anchete suplimentare. Urma executarea lor cu un glonț în cap, pe traseul transferului. Nicolschi nu a avut monopolul unor astfel de acțiuni, în prezent fiind dovedit în mod clar că asasinatele erau o „metodă de eliminare” obișnuită folosită de Securitate, în special pentru eliminarea permanentă a elementelor rezistente sau a celor mai dificili adversari.[173].

Elisabeta Rizea și soțul ei, doi țărani care s-au opus politicii de colectivizare forțată a guvernului, s-au alăturat grupului de gherilă Haiducii Muscelului, comandat de Locotenent-Colonel Gheorghe Arsenescu, ajutându-i pe membrii acestuia cu alimente și alte provizii. Prinsă în 1952, Elisabeta Rizea va petrece 12 ani în pușcărie[174], timp în care va fi torturată în mod regulat. Considerată o eroină de către români, ea a devenit un adevărat simbol național al Rezistenței române[ER 1], grație unui reportaj de la TVR difuzat în 2006.

Numărul de victime ucise din rândul rezistenților poate fi stabilit după studierea arhivelor dar și a numeroaselor memorii publicate după 1990. Arhivele oficiale indică mai multe sute de condamnări la moarte și totuși un număr mult mai mare de rezistenți au fost uciși în luptele cu autoritățile sau în diferitele etape ale detenției[2]. Se estimează că au murit în jur de 2000 de persoane.

Vânătoarea implacabilă la care erau supuși rezistenții de către autorități, dar și tăcerea absolută cu privire la existența vreunei rezistențe demonstrează preocuparea exacerbată a regimului și teama ca nu cumva un simbol al nesupunerii să devină contagios[26]. Renumitul luptător anticomunist, și fostul legionar, Gavrilă Ogoranu relatează discursul pe care rezistenții l-au ținut unor turiști din munți în anii 1950:

Memoria rezistenței anticomuniste[modificare | modificare sursă]

Privirea României asupra Rezistenței și a Securității[modificare | modificare sursă]

Securitatea era organul esențial al PCR. Asigura menținerea partidului la putere prin acțiuni de supraveghere, prin spionajul intern a vieții private a populației și prin represiune. Această represiune a fost în mod particular foarte brutală până în 1964 și era îndreptată împotriva oricărei forme de contestare sau de rezistență. De aceea nu este posibilă disocierea Rezistenței românești de acest organ de poliție politică al puterii. Securitatea era, de altfel, vârful de lance și principalul instrument[176] utilizat de puterea comunistă pentru a contracara toate mișcările de rezistență armată și, în cele mai multe din cazuri, de a le anihila. Subiectul rezistenței anticomuniste armate sau nu este strâns legat de Securitate. Perspectivele românești asupra fiecăruia dintre cele două subiecte trebuie să fie evocate împreună.

  • Deși există mai multe institute de stat[note 32] create pentru a face lumină asupra crimelor comunismului și un raport prezidențial din 2006[52][177] condamnând fără drept de apel regimul comunist român, deși s-au publicat sute de cărți și de articole documentate despre Rezistență și eliminarea fizică a opozanților, deși arhivele Securității s-au deschis și s-au făcut exhumări științifice ale victimelor Securității, se pare că România, sau cel puțin cei care o conduc, nu dorește să meargă până la capăt în acest demers de descoperire a adevărului cu privire la trecutul comunist al țării și în special cu privire la Rezistența anti-comunistă, subiect minimalizat de autorități și de majoritatea forțelor politice, în principal din cauza influenței puternice a foștilor membri ai sistemului comunist și a apropiaților acestora. Conducerea institutelor sus-menționate se schimbă odată cu venirea unui nou guvern și face obiectul unor polemici aprinse cu privire la probitatea persoanelor aflate în vârful ierarhiei și la faptul că aceste organisme nu sunt decât niște instrumente în slujba orientării politice aflate la guvernare[178]. Există voci care pun chiar sub semnul întrebării o parte din credibilitatea acestor instituții din cauza faptului că ar fi dependente politic[179].
Arme și muniții confiscate de Securitate, cca. 1952.
  • La mai bine de 25 de ani după căderea lui Ceaușescu și a regimului comunist, gradul slab de înlocuire a elitelor politice, adeseori ieșite din același sistem, și acapararea de către foști securiști sau comuniști și urmașii lor a politicii[180] dar și a economiei[181] - în România se vorbește chiar despre „privatizarea comunismului”.[182] - sunt, după mai mulți comentatori și analiști, cheile pentru înțelegerea jumătăților de măsură, chiar a măsurilor false care au fost luate. Astfel, contrar celor întâmplate în alte țări din Est care au trecut prin dictatura comunistă, un număr foarte limitat[172] de membri ai Securității sau ai Partidului Comunist, sau chiar de torționari ai regimului, au fost urmăriți pentru a fi judecați în România și un număr și mai mic au fost condamnați[183][184]. Primele anchete și incupări privind crimele comise împotriva umnității în timpul perioadei comuniste au fost instrumentate abia în 2014[185]. Între 1989 și 2017, în România au fost deschise doar trei dosare privind crimele împotriva umanității, două dintre ele soldându-se cu condamnări definitive pronunțate în 2016 și 2017[186]. Această situație merită comparată în perspectivă cu enormitatea crimelor și a dovezilor disponibile, atunci când nu a mai existat nici o îndoială după 1989 asupra exacțiunilor comise de Partidul Comunist Român și de către brațul său armat, Securitatea[187]. În timp ce, în 2014, rezistenții care au supraviețuit după ce au fost eliberați au în continuare dosar penal plin de informații cu privire la delictele sau crimele comise împotriva regimului comunist, la polul opus, ofițerii de Securitate pensionari, cei care fost responsabili pentru persecuțiile sau crimele pe care acum justiția română le consideră prescrise, beneficiază de pensii mai mult decât rezonabile[188]. Este interesant să constatăm și că, până mai 2016[189], autoritățile române nu au dispus ridicarea vreunui monument important în memoria și onoarea Rezistenței Române[190].
  • Se pare că românii înșiși, tulburați de polemicile și luptele politice continue pe tema moștenirii comunismului, de după 1990, dezorientați de schimbările economice radicale din societatea românească (în special cei mai în vârstă), și mai preocupați de criza economică actuală (2008-2014), și-au pierdut parțial interesul pentru acest subiect[191]. Prezența unor rapoarte false[192] în arhivele Securității și tehnicile de manipulare a informației utilizate în mod curent de această instituție[note 33] fac și mai dificilă lectura acestei surse de informații. Iar foștii securiști profită de asta pentru a încerca să discrediteze arhivele, producând o confuzie și mai mare.
  • Pentru a supraviețui într-o societate aflată sub supraveghere permanentă (apartamentele blindate cu microfoane, vecinii informatori făceau parte din realitatea cotidiană), în care teroarea suplimentară asigura menținerea la putere a regimului comunist, românii s-au închis în tăcere și uitare. Mulți dintre ei nu vor să vorbească despre trecutul lor, sau al celor apropiați, supunându-se dictonului: „Un român care se uită în oglindă își pune întrebarea: Dintre noi doi, care este turnătorul?”[35]. Această situație restrânge numărul mărturiilor despre numeroase subiecte, cum ar fi Rezistența sau Securitatea, și îndepărtează o cercetare a memoriei fără de care catharsisul nu este posibil[193].
  • În cele din urmă, caz special în Europa de Est, după diferite sondaje făcute în ultimii ani în România, o mare parte a populației pare să considere în continuare că bilanțul comunismului este unul pozitiv[194]. Astfel, chiar dacă lucrurile aveau tendința să se schimbe, o parte importantă dintre români privesc cu suspiciune acțiunile rezistenților și îi consideră bandiți, conformându-se astfel propagandei comuniste a vremii. Cu toate acestea, România este una dintre fostele țări comuniste în care epurarea și persecuțiile comuniste au fost cele mai profunde. Faptul că este o țară tânără (cu frontiere și coeziune națională datând de la sfârșitul secolului XIX) nu face decât să întărească procesul de „curățare” realizat de comuniștii sprijiniți de armata roșie și de NKVD în anii 1950. Toate acestea au facilitat eliminarea aproape completă a oricărei opoziții structurate, a elitei culturale și intelectuale a țării. Forța Securității, influența pe care a avut-o în societatea românească[195], numărul impresionant de informatori[note 34] completează tabloul unei societăți blocate în ea însăși de comuniști. Renașterea democrației și a pluralismului în România după 1990 a fost astfel handicapată de faptul că, pe de o parte, vechii dizidenți încă în viață erau puțini, iar de cealaltă parte, Nomenclatura s-a reconvertit rapid într-o clasă de antreprenori liberali la fel de prosperă pe cât de lipsită de scrupule, care continuă, sub noile haine, să constituie modelul dominant al reușitei sociale din țară[196]. Absența unei legi serioase a lustrației[197], așa ca în Ungaria, Republica Cehă, Polonia sau Germania de Est, este un exemplu foarte lămuritor.

Ziua memoriei[modificare | modificare sursă]

Monumentul „Aripi”, realizat în memoria luptătorilor de rezistență anticomunistă 1945-1989, dezvelit la 30 mai 2016.
Spiritul rezistenței anti-totalitare nu a dispărut: graffiti pe un zid din București (2013).

A trebuit să așteptăm anul 2016 pentru ca România să-și celebreze cu adevărat și oficial membrii rezistenței. Până atunci, nici o lege sau inițiativă parlamentară nu a putut fi dusă până la capăt pentru a comemora această mișcare. Totuși au existat inițiative locale care au încercat să îi redea acestei mișcări locul cuvenit în istoria României[198]. Contrar Poloniei care-și celebrează Soldații blestemați din 2011 sau altor țări din fostul bloc est european care au votat o zi națională pentru comemorarea eroilor rezistenței, în România descendenții birocrației și ai nomenclaturii comuniste rămân crispați în refuzul lor de a comemora o zi a memoriei[2]. După ce s-a argumentat până în 2007 că nu trebuie să se cliveze societatea și deci refuzând să se facă o cercetare adevărată asupra trecutului comunist, ei au încercat să-și schimbe atitudinea odată cu intrarea țării în Uniunea Europeană. Pe de altă parte, în ciuda unei condamnări oficiale a comunismului în 2006[52], ‘un negaționism neo-comunist’ planează mereu asupra României[199] și rămâne cu atât mai tenace cu cât autoritățile publice și cele morale nu vorbesc la unison despre acest subiect.

Amalgamarea ce asociază pe toți membrii rezistenței anticomuniste cu fasciști antisemiți[note 35]este susținută activ de către moștenitorii Partidului Comunist Român și de către vechi securiști[200]. Acesta joacă un rol important în blocajul legislativ[note 36] asupra unei zile comemorative, fără să mai punem la socoteală indemnizația vechilor luptători și deținuți politici. Mișcarea legionară a fost totuși, după opinia majorității istoricilor din prezent[201], minoritară în sânul rezistenței (mai puțin de 10% dintre luptători conform statisticilor Securității din 1951)[note 37]), chiar dacă foarte prezentă. În 2017 încă nu este totuși posibilă o evaluare precisă a proporției lor în cadrul rezistenței. Trebuie să adăugăm, de asemenea, că membrii idealiști și decepționați ai partidului comunist sunt și ei prezenți în cadrul rezistenței.

Există totuși, începând din anul 2000, o formă de recunoaștere națională: “Crucea comemorativă a rezistenței anticomuniste”[202]. De altfel, în mai 2016, președintele Klaus Iohannis a inaugurat la București un monument în memoria acestora, situat în fața Casei Presei Libere, pe un amplasament unde, între anii 1960 și 1990 se înălța o uriașă statuie a lui Lenin[189].

Institute de studii relative la memoria colectivă[modificare | modificare sursă]

Lista organizațiilor publice și private sau ONG[modificare | modificare sursă]

- O inițiativă originală în legătură cu memoria Rezistenței românești. Dedicat „celor care și-au păstrat demnitatea” în timpul terorii comuniste, site-ul are drept ambiție aducerea la cunoștința marelui public a aceastei perioade. Cartea care a fost publicată este rezultatul cercetărilor și al interviurilor cu luptători anticomuniști, dar și al emoțiilor și al reacțiilor în fața lecturilor despre Rezistența românească. Mai multe pagini au fost traduse în limbile franceză și engleză. Iată spiritul acestui site așa cum este descris pe pagina Cartea despre demnitate: Ce știm despre aceste lucruri, în afară de ideile primite de-a gata? Destul de puțin. Una dintre cele mai păguboase idei este aceea că fenomenul rezistenței anticomuniste din munții României este unic în lume. De ce trebuie să ne căutăm cu încrâncenare această unicitate? La ce ne folosește? S-a dovedit deja, copilăresc de simplu, că această conceptualizare a unicității e anulată de o altă enormitate, care spune că toți luptătorii din munți erau legionari, oameni de extremă dreaptă, și nu e deloc adevărat, chiar dacă legionari au fost mulți dintre ei.
- Blogul a fost publicat sub titlul Cartea despre demnitate, Alexandru Pătrașcu, prefață de Marius Ghilezan, Editura Virtuală, București, 2012, ISBN: 978-606-93389-1-9.


Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Cărți[modificare | modificare sursă]

Capitole[modificare | modificare sursă]

Articole[modificare | modificare sursă]

Filmografie[modificare | modificare sursă]

Ficțiuni și adaptări cinematografice[modificare | modificare sursă]

Analiza, consiliere și corecturi[modificare | modificare sursă]

  • Cosmin Budeancă, Director de la IICCMER, consiliere și contacte, 2013-2017.
  • Dorin Dobrincu, istoric specializat în rezistența anticomunistă din România, corecții, 2017.
  • Liviu Țăranu, cercetător la C.N.S.A.S, informații și analize cu privire la mișcarea legionară după 1945, 2016-2017.
  • Lucian Vasile, cercetător la IICCMER, Șef al Biroului Educație și Memorie, corectură și traducere în limba română, 2013-2016.
  • Alexandru Pătrașcu, autor blogului Despre demnitate (Despre demnitate - Povestea unor oameni (aproape) necunoscuți) și intervievatorul lui Gavril Vatamaniuc (luptător în rezistență), Sursa informații inedita și contacte la IICCMER, traducere în limba română, 2013-2017.

Referințe[modificare | modificare sursă]

Principalele grupuri și personaje ale rezistenței românești[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Grupurile de luptători au supraviețuit până în 1958, ultimii partizani izolați din munți fiind anihilați la începutul anilor 1960. În 1977 a fost capturat Ion Gavrilă Ogoranu, care trăia în clandestinitate din 1955, într-un sat din Câmpia Transilvaniei. În 1978, Grigore Sandu, aflând despre amnistia acordată membrilor rezistenței, se predă autorităților, după 23 de ani de clandestinitate petrecuți în pădure.
  2. ^ Multe date istorice precise se cunosc de la sfârșitul anilor 1990, începutul anilor 2000: Dorin Dobrincu 2006, pp. 2-23, Rezistența armată anticomunistă din România (1944 - începutul anilor '60) / Introducere.
  3. ^ Ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940, urmare logică a Pactului germano-sovietic somează România să evacueze Basarabia și Bucovina septentrională. Regele Carol II al României cedează și teritoriile sunt invadate de armata sovietică.
  4. ^ Ascultarea telefoanelor, violarea corespondenței, monitorizarea sistematică a țării, teritorială, instituțională și profesională, arestările arbitrare.
  5. ^ Autorizațiile și diversele vize prealabile sunt necesare pentru schimbarea domiciliului, a rezidenței în interiorul țării, ba chiar și pentru călătoriile în străinătate. Pașaportul fiecărui cetățean este păstrat de poliția politică.
  6. ^ Două legi emblematice (printre altele) au asigurat astfel epurarea socială și politică în două mari profesii liberale, arhitectura și avocatura:
  7. ^ Aici putem face precizări asupra soartei rezervate arhitecților. Majorității arhitecților cunoscuți sau aparținând unei clase sociale înstărite, precum și studenților «burghezi» de la școala de arhitectură din București li s-a interzis exercitarea profesiei, respectiv li s-au întrerupt studiile. O parte dintre ei au fost trimiși în închisoare și în lagăre de muncă (unde unii au murit) sub tot felul de pretexte și de acuzații fără fond, cum ar fi activitate subversivă, rebeliune sau chiar trădare. Cei care au fost îndepărtați de meseria lor vor fi adesea reduși la o luptă pentru supraviețuire, ajutați de familiile lor atunci când era posibil. Referință bibliografică: Vlad Mitric-Ciupe 2013.
  8. ^ Evaluarea numărului Legionarilor de către doi istorici, unul expert în mișcări fasciste sau naziste, iar celălalt cu privire la România și mișcarea legionară:
    - Cifrele avansate de istoricul german Armin Heinen sunt de 34.000 de cuiburi în 1937 (celula legionară) și 300.000 membri în 1940. Sursă: Armin Heinen 2006, pp. 256 și 425.
    - Pentru Traian Sandu, care folosește aceleași date ca Armin Heinen, cifrele depășesc această estimare deoarece compară numărul de votanți din decembrie 1937 (478.368 alegători reprezintă 16% din voturi și a treia forță politică a țării) cu sociologia și compoziția mișcării, în care erau numeroase femei, precum și mineri, categorii care nu aveau drept de vot. Astfel, el consideră că cifra depășește cu mult numărul de votanți. În consecință, nu este improbabil să fi fost mai mulți de 500.000 de legionari în 1937 și probabil, dacă nu chiar mai mulți, în 1940. Sursă: Traian Sandu 2014, pp. 16 și 297, capitul „Sociogéographie militante et électorale : calcul de la ‘rentabilité militante’ légionnaire”.
  9. ^ Numărul exact nu este cunoscut cu precizie. După unele surse, la sfârșitul anului 1944 acesta se situa între câteva sute și câteva mii, fără a socoti simpatizanții.
  10. ^ Un banc reprezentativ pentru epocă povestește cu, în primii ani ai comunismului, un bucătar care își caută o slujbă se prezintă în fața tovarășilor de la Agenția pentru plasarea forței de muncă, dar se întoarce acasă fiind refuzat. Soția sa îl chestionează: „Ce te-au întrebat? – Dacă am lucrat pentru legionari, răspunde el. - Și tu ce le-ai zis? - Că da, ce puteam să le zic? - Ce neîndemânatic! Ar fi trebuit să spui că nu, îi răspunde ea. - Cum aș fi putut să neg, femeie? Ei erau toți acolo!” - Sursă: Dana Maria Niculescu-Grasso 1999.
  11. ^ Catehism a fost predat în orele săptămânal al religiei în școlile publice.
  12. ^ Țările occidentale, Turcia.
  13. ^ A doua biserică din România, în 1945, număra 1,5 milioane de membri.
  14. ^ Un raport de sinteză redactat de Securitate la 10 noiembrie 1949 descrie relațiile dintre mișcările legionare și Anglo-americani între 1944 și august 1949.
  15. ^ După 1949, Horia Sima, refugiat în Germania, va intra în contact cu serviciile secrete militare britanice pentru a pregăti grupuri de voluntari.
  16. ^ Nici unul dintre ei nu făcea parte din mișcarea legionară.
  17. ^ La C.N.S.A.S exista numeroase documente pe acest subiect, astfel cum actul de acuzare din 1953. Sursă: Act de acuzare nr. 1343, Republica Populară Română Procuratura Militară Teritorială București, 3 octombrie 1953, C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 1335, vol. 5, f. 1-13.
  18. ^ Surse de informare asupra presupusei legături dintre spionul sovietic și eșecul operațiunilor CIA în România:
  19. ^ Buda Ion, Corlan Aurel, Coman Ion (învățător), Dincă Gheorghe (inginer), Golea Ion (student), luhasz Ion (student), Pop Gavrilă, Popovici Mircea (student), Samoilă Ion, Tănase Alexandru, Tartler Erich (agricultor), Tolan ion (muncitor mecanic) și Vlad Minai (student) care nu a fost parașutat.
  20. ^ C.N.S.A.S - Informații recuperate grație dosarele soției sale, Olimpia Puiu, în care figurează o listă de referințe la dosarele legate de Gogu Puiu: Dosar nr. 12512, Vol 2 ; Dosar nr. 170 Vol 1 ; Dosar nr. 1532 / Constanța / Vol 1 ; Dosar nr. 1406 / Vol. 1,2,3,4,5 ; Dosar nr. 12636 Vol 1,2. În aceste dosare a fost descoperită o declarație dactilografiată, înregistrată de Securitate și datată 24/06.1947. Ea dă numeroase informații asupra parcursului ei - Declarație este disponibilă in extenso pe site-ul gogupuiu.ro: Declarație dată de Gogu Puiu în cadrul anchetei declanșate de întoarcerea sa în România, în aprilie 1947.
  21. ^ C.N.S.A.S - Dosar nr. 22.229 ; Dosar nr. 54217, Vol I Fond Op Puiu Gheorghe ; Dosar nr. 74561, Puiu Gheorghe - zis Gogu.
  22. ^ Peste 30 de ani, dacă ținem cont de faptul că șeful lui, Ion Gavrilă Ogoranu, (student la facultatea de agronomie în 1948) a scăpat de Securitate până la mijlocul anilor 1970.
  23. ^ Vezi cele șapte cărți scrise de Ogoranu Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc (Les sapins se brisent mais ne ploient pas au vent), publicate între 1993 și 2007.
  24. ^ Applications-multimedia.svg Portretul luptătorului la tinerețe : Constantin Popescu 2010.
  25. ^ Primul va face ani lungi de pușcărie; al doilea, Ion Gavrilă, va fi prins în 1976, dar a fost eliberat datorită faptului că pedeapsa se prescrisese (membrii rezistenței beneficiind în acel moment de o amnistie). Gavrilă era urmărit îndeaproape și bine controlat. În ceea ce privește ideea că Președinte american Nixon l-ar fi salvat pe Gavrila Ogoranu de execuție, nu exista nici o urmă sau probă la Arhivele Naționale care să certifice că, la vizita lui Nixon în 1969, cineva din stafful român sau american a avut vreo discuție pe aceasta tema.
  26. ^ Numit și Partizanii României Mari, Vulturul Negru sau Bastionul Negru.
  27. ^ Securitatea a dorit să îl prezinte pe Spiru Blănaru, legionar și etichetat drept „fascist”, ca fiind șeful acestei rețele, de unde și numele pe care îl întâlnim frecvent: gruparea Spiru Blănaru. Cu toate acestea, documentele găsite în arhive nu lasă nici o urmă de îndoială cu privire la faptul că adevăratul șef era notarul Gheorghe Ionescu, căpitan în rezervă cu experiența războiului. Blănaru nu făcuse războiul și în acea perioadă își încheia studiile de drept. Soldat cu merite deosebite („Fruntaș T.R.”), el era prea tânăr ca să coordoneze un grup - Sursă: Adrian Brișcă, Rezistența armată din Banat (1945-1949) vol. I, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2004, p. 61, ISBN: 973-86654-2-6 - (referință cărții pe site-ul Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului).
  28. ^ Diverse ortografii se găsesc în documentele existente: Hazmei, Harsmei, Harșmei, Hașmei, Hojmei, Hojnei.
  29. ^ Rudă cu sculptorul Constantin Brâncuși.
  30. ^ Cu excepția operațiunilor de parașutare a rezistenților, organizate de NATO între 1951 și 1953, care, de altfel, au rămas fără rezultate.
  31. ^ Securitatea a fost înființată în august 1948. Până atunci a funcționat „Siguranța”.
  32. ^ Listă non exhaustivă, căci există și alte institute care lucrează pe această temă, dar a căror specializare nu este comunismul:
    - Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST), instituție a Academiei Române, creat în 1993.
    - Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCR / IICCMER), fondat în 2006.
    - Centrul de Studii asupra Comunismului și Postcomunismului, creat în 2007.
    - Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.S.A.S.), fondat în 2008.
  33. ^ O anchetă internă a Securității din București, făcută în septembrie/octombrie 1950, dezvăluie falsificarea unui număr important de rapoarte ale biroului regional al Securității din Cluj. Execuții sumare (între 1948 și 1950) ale unor țărani bogați, care nu aveau nimic de a face cu „bandiții” căutați, sunt contrafăcute și prezentate drept lupte duse în munți contra adevăraților rezistenți: Marius Oprea 2002, pp. 212-228, capitol 10 „Raport cu privire la împuscarea chiaburilor Trifa Iosif, Pom Traian și Andreșel Ioan, din comuna Bistra, jud. Turda” și capitol 11 „Declarație Subsemnatul maior Kovacs Mihail Șeful Serviciului de Securitate Turda - 6 octombrie 1950”..
  34. ^ Se consideră că un român din trei lucra pentru poliția politică.
  35. ^ Această confuzie intenționată între legionari și membrii rezistenței anticomuniste a fost răspândită și în străinătate de către unii autori și analiști care acuză membrii rezistenței anticomuniste și pe toți românii ca fiin xenofobi și antisemiți prin însăși identitatea lor națională. O dovedesc, între altele, lucrările și articolele scrise de Alexandra Laignel-Lavastine, Daniel Dubuisson, Michael Löwy, Marc Semo, Leon Volovici sau Michel Winock:
  36. ^ Din 1990, mai multe inițiative pentru a sărbători rezistența sau a interzice organizațiile și simbolurile comuniste au fost respinse de către parlamentarii români:
  37. ^ Potrivit statisticilor Securității din 1951, dintre 804 de persoane arestate ca membri sau susținători ai unuia dintre cele 17 grupări de rezistență, legionarii au reprezentat 9,1% din ei.

Alte referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Vladimir Tismăneanu 2009, pp. 307-311, Dorin Dobrincu: „The discovery of a historiographical subject: anti-communist armed resistance in Romania”.
  2. ^ a b c Florica Dobre (Coord.) et al..
  3. ^ Lavinia Betea (05/04/2005). "În arhiva au rămas doar documentele inofensive". Interviu al Dr Cristian Troncotă, Profesor universitar, specialist în arhivele Securității. jurnalul.ro (Jurnalul Național). Accesat la 01/06/2017. 
  4. ^ Articole și documente despre Batalionul Fix Regional Bucovina:
  5. ^ Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România 2006, pp. 319 și 320, capitol „Rezistența armată anticomunistă”.
  6. ^ Cărți, articole și documente despre teroarea sovietică în România și rezistența:
  7. ^ Adrian Stănescu 2004, pp. 8-9, Din istoria rezistenței anticomuniste in România.
  8. ^ a b Georges Diener 2001, pp. 145-158, articol „Résistance paysanne et maquis en Roumanie de 1945 à 1965”.
  9. ^ Vladimir Tismăneanu 2009, p. 316, Dorin Dobrincu: „The discovery of a historiographical subject: anti-communist armed resistance in Romania”.
  10. ^ Dorin Dobrincu 2006, pp. 186-192, 202-206 și 209, capitol 4 „Un balon minuscul: ‘Mișcarea Națională de Rezistență’ (1945-1946)”; de asemenea, publicat în două articole: .
  11. ^ Mihai Pelin (29/03/2008). "Mișcarea Națională de Rezistență – o construcție clădită pe vânt". jurnalul.ro (Jurnalul Național). Accesat la 17/10/2017. 
  12. ^ Vladimir Tismăneanu 2009, pp. 317, 333-334, Dorin Dobrincu: „The discovery of a historiographical subject: anti-communist armed resistance in Romania”.
  13. ^ William Totok & Elena-Irina Macovei 2016, pp. 32-33.
  14. ^ Georges Diener 2001, p. 137, articol „Résistance populaire et maquis en Roumanie (1945-1965)”.
  15. ^ Neagu Djuvara 2012.
  16. ^ Liviu Marius Bejenaru 2003, pp. 376-380, articol „Să lupți pentru a muri: Mișcarea de Rezistență Armată Anticomunistă din România. O încercare de analiză”.
  17. ^ Adrian Brișcă și Radu Ciuceanu 1998, pp. 61-62.
  18. ^ Theodor Băbulescu & Liviu Țăranu 2003, pp. 281-299, articol „Existența cotidiană a unui ‘bandit’: cazul Vasile Motrescu”.
  19. ^ Articole și documente despre așteptarea unei intervenții americane:
    • Gheorghe Onișoru 1994, pp. 231-233, articol „‘Vin americanii!’ – de la speranță la iluzie în România postbelică”.
    • Cornel Jurju 2002, pp. 180-191, articol „Mitul ‘venirii americanilor’. Studiu de caz: rezistența anticomunistă de la Huedin”.
    • Florian Banu 2004, pp. 34-46, articol „Mitul venirii americanilor reflectat în documentele Securității”.
    • Florian Banu 2006, pp. 299-314, articol „Mișcarea de rezistență armată anticomunistă din România - între negare și hiperbolizare”.
  20. ^ Florian Banu 2006, pp. 299-314, articol „Mișcarea de rezistență armată anticomunistă din România - între negare și hiperbolizare”, pagini 12-13 din articol.
  21. ^ Adrian Brișcă 2005.
  22. ^ Liviu-Marius Bejenaru 2008, pp. 251-263, articol „Manipulare și dirijare prin observarea stării de spirit a populației / Studiu de caz: Festivalul Mondial al Tineretului și Studenților de la București (2-14 august 1953)”.
  23. ^ Alina Ilinca 2008, pp. 251-263, articol „Politica de control a regimului comunist asupra spațiului public / Studiu de caz: Jocurile Mondiale Universitare de Iarnă de la Poiana Stalin (28 ianuarie-8 februarie 1951)”.
  24. ^ Articole și pagini internet despre epurarea armatei regale:
  25. ^ Stan Stoica 2007, p. 78.
  26. ^ a b c d e f Dennis Deletant 1999, pp. 225-234, capitol 10.
  27. ^ Daniel Popa (2006). "Lista celor 19 țărani din Vadu Roșca condamnați în urma revoltei țărănești din 1-4 decembrie 1957". Din cartea lui Daniel Popa, Pe aici nu se trece. Revolte țărănești din Vrancea (1957-1958), editor și studiu introductiv Virginia Ion, Fundația Academia Civică, 2016. memorialsighet.ro (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței). Accesat la 30/09/2016. 
  28. ^ Daniel Popa 2016.
  29. ^ Cărți, articole și documente despre colectivizarea forțată:
  30. ^ Cărți, articole și documente despre acordurile dintre comuniști și legionari:
  31. ^ a b c Virgil Lazăr (04/08/2011). "Cum a recrutat CIA legionari români". romanialibera.ro (România Liberă). Accesat la 19/05/2017. .
  32. ^ a b Prof Dr Gheorghe Gorun; Lect Univ Dr Hadrian Gorun (14/08/2011). "Colaborarea Miscarii Legionare cu CIA și NATO. Studiul integral al profesorilor Gheorghe și Hadrian Gorun, fotografii si video-marturii - Ziaristi Online". ziaristionline.ro (Ziariști Online). Accesat la 18/03/2017. .
  33. ^ Peter Grose 2001, pp. 109, 168 și 169.
  34. ^ Victor Frunză 1999, pp. 326-329.
  35. ^ a b Dana Maria Niculescu-Grasso 1999.
  36. ^ Ion Itu 1992.
  37. ^ Decret nr. 358 și alte măsuri discriminatorii luate în 1948 contra Bisericii Greco-catolice din România: Silvestru Augustin Prunduș & Clemente Plaianu 1994, pp. 128-142, capitol 20 „Persecuția”.
  38. ^ Stéphanie Mahieu 2004, pp. 93–126, articol „Une Église dissidente ? L'Église gréco-catholique roumaine pendant la période communiste (1948-1989).
  39. ^ Jacques Berset (01/10/2012). "Roumanie: L'Eglise gréco-catholique, à nouveau légale, n'a pas retrouvé son lustre d'antan" [Biserica greco-catolică din România, revenită în legalitate, nu și-a regăsit strălucirea de altădată] (în franceză). cath.ch (Cath.ch - Portail catholique suisse). Accesat la 18/03/2017. .
  40. ^ Traian Sandu 2014, p. 389, capitolul 19 „Le recrutement des légionaires par la CIA”.
  41. ^ Peter Grose 2001, p. 166.
  42. ^ Eduard Mark 1994, pp. 320-344, articol „The OSS in Romania, 1944-1945: An Intelligence Operation in the Early Cold War”.
  43. ^ Evan Thomas 2006.
  44. ^ Liviu Vălenaș 2000, p. 100.
  45. ^ a b Kevin McDermott & Matthew Stibbe 2006, p. 84.
  46. ^ Seria de articole Spionii care au intrat in frig, din istoric Marius Oprea, detaliind epopeea completă acestei parașutare, publicat în ziarul ZF Ziarul de Duminică, în 2006:
  47. ^ Gheorghe Gorun 2007, pp. 148-172, articol „Un parașutat în România vândută: Mircea Popovici”.
  48. ^ Gazeta de Maramureș (08/02/2010). "Eroii Rezistenței Anticomuniste / Parașutați în închisoare". gazetademaramures.ro (Gazeta de Maramureș). Accesat la 18/03/2017. .
  49. ^ Andrei Miroiu 2016, p. 39.
  50. ^ Andrei Miroiu 2010, pp. 675-676, articol „Wiping Out ‘The Bandits’: Romanian Counterinsurgency Strategies in the Early Communist Period”.
  51. ^ Fondation Ion Gavrilă Ogoranu (31/10/2011). "Legionarii parașutați de avioanele NATO ale armatei americane si apoi ucisi de NKVD au fost comemorați la Jilava". ziaristionline.ro (Ziariști Online). Accesat la 18/03/2017. 
  52. ^ a b c Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România 2006, pp. 319-332, capitol „Rezistența armată anticomunistă”.
  53. ^ a b c d e f Cicerone Ionițoiu & 1995-1996, articol de Ion Gavrilă Ogoranu: „Rezistența anticomunistă din Munții Făgărașului (Note și studii comparative pe marginea documentelor din arhiva C.N.S.A.S.)”.
  54. ^ Florica Dobre (Coord.) 2003, p. 9.
  55. ^ Paula Ivan 2009, p. 220, articol „Formele de represiune a rezistenței anticomuniste în memoria colectivă (I)”.
  56. ^ Doru Radosav 2006, pp. 87-107, articol „Rezistenta anticomunistă armată din România între istorie și memorie”.
  57. ^ {Mihai Șoica (07/07/2011). "Istoricii detectivi: se caută osemintele eroilor anticomuniști Toader și Avisalon Șușman". evz.ro (Evenimentul Zilei). Accesat la 01/06/2017. .
  58. ^ Alexandru Pătrașcu (26/10/2012). "Scrisori găsite în arhivele Securității de istoricul Cosmin Budeancă (Director IICCMER): „Scrisori către domnul Pretor"". despredemnitate.wordpress.com (Despre demnitate / Povestea unor oameni (aproape) necunoscuți). Accesat la 01/06/2017. .
  59. ^ a b Mariana Iancu (03/02/2015). "Frații Dumitru și Nicolae Fudulea, liderii mișcării de rezistență anticomunistă din Tulcea". adevarul.ro (Adevărul Tulcea). Accesat la 30/05/2017. 
  60. ^ Mariana Iancu (12/11/2014). "Prigoana aromânilor în vremea colectivizării: le-au luat și lemnele cu care urmau să-și ridice o casă". adevarul.ro (Adevărul Tulcea). Accesat la 30/05/2017. 
  61. ^ Mariana Iancu (03/02/2015). "Gogu Puiu, liderul mișcării anticomuniste din Dobrogea. Haiducii Dobrogei își aveau centrele de rezistență în Babadag și Delta Dunării". adevarul.ro (Adevărul Tulcea). Accesat la 30/05/2017. 
  62. ^ Cicerone Ionițoiu 1993, Partea II-a: Dobrogea.
  63. ^ Cărți și articole despre Lagărele de la Canal:
  64. ^ a b Oana Mateescu 2011, articol „Losing the Phenomenon : Time and Indeterminacy in the Practice of Anthrohistory”. În articol se subliniază neclaritățile privitoare la realitatea calității de rezistent a lui Victor Lupșa, considerat de unii drept trădător sau securist manipulator, iar de alții drept un adevărat luptător în rezistență.
  65. ^ Dorin Dobrincu 2010, pp. 103-145, articol „Rezistența armată anticomunistă din Vrancea. Organizația „Vlad Țepeș II” (1949-1950)”.
  66. ^ Ștefan Borcea (12/09/2016). "Umilințele la care au fost supuși luptătorii anticomuniști din munți. „De Paște, ne dădeau cu fecale la gură, în loc de anafură, iar urina era agheasmă"". adevarul.ro (Adevărul). Accesat la 08/06/2017. .
  67. ^ Articol Preoți mărturisitori în rezistența anticomunistă de pe Valea Someșului, publicat în ziarul Răsunetul, la 02/11/2013 - (articol complet) - Cei trei preoți menționați, printre care și părintele Ioan Valeanu, sunt preoți greco-catolici convertiți la ortodoxie sub presiunea comuniștilor (Vezi comentariile autorului: Părintele Vasile Rus).
  68. ^ Cicerone Ionițoiu 1993, Cartea completă.
  69. ^ Adrian Brișcă 1999, pp. 42-67, Cartea completă.
  70. ^ Cicerone Ionițoiu 1993, pp. 75-101, articol „The Anticommunist Armed Resistance in Romania 1944-1962”.
  71. ^ Gazeta de Maramureș (19/03/2013). "Rezistența armată anticomunistă". gazetademaramures.ro (Gazeta de Maramureș). Accesat la 10/11/2017. 
  72. ^ AFDPR (Asociația Foștilor Deținuți Politici din România) din Sighetu Marmației 2013, pp. 2-4.
  73. ^ Numit și „Partizanii Majestății Sale Regele Mihai I” sau „Armata Albă” sau „Garda Albă”.
  74. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Partizanii Regelui Mihai - Armata Secretă” sau „Armata Albă” :
    • Adrian Brișcă 1999, pp. 42-67, titlu „7.10. Armata Albă (1948-1949).”.
    • Dorin Dobrincu 2009, pp. 204-218, articol „Rezistența armată anticomunistă și rezistența greco-catolică în centrul Transilvaniei. Organizația ‘Partizanii Regelui Mihai - Armata Secretă’ (1948-1950)”.
  75. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Capotă-Dejeu”:
  76. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Cruce și Spadă”:
  77. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Leon Șușman”:
  78. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Ștefan Popa”:
    • Adrian Brișcă 1999, pp. 42-67, titluri „7.2. Grupul Dabija-Macavei (Muntele Mare) (1948-1949).”, „7.4. Grupul Ștefan Popa (Piatra Caprei - Alba) (1948-1949).”.
    • Ion Gavrilă Ogoranu 2007, titluri „Grupul Maxim Alexandru (Sandu)”, „Grupul Ștefan Popa (Nuțu)”, „Trădătorii”, „Legături cu alte grupuri”, „Lupte - 2. Teiuș – Popa Ștefan”, „Lupta de la Bogoloaia - Uciderea lui Ștefan Popa, Nicu Moldovan și Cornel Pascu”, „Grupul Cornel Deac-Nicolae Moldovan”, „Biografii grupul Ștefan Popa”.
    • Dorin Dobrincu 2006, articol „Rezistența armată anticomunistă în sud-estul Munților Apuseni (II)”.
    • Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței (01/06/2016). "Petre Mărgineanu". memorialsighet.ro (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței). Accesat la 05/06/2017. 
    • Claudiu Pădurean (01/06/2016). "Vânătorii de securiști au găsit mormântul partizanilor Traian Gligor și Traian Mârza". jurnalul.ro (Jurnalul Național). Accesat la 05/06/2017. 
  79. ^ Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței (01/06/2016). "Petre Mărgineanu". memorialsighet.ro (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței). Accesat la 05/06/2017. .
  80. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Sandu (Alexandru) Maxim”:
  81. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Frații Spaniol”:
    • Marius Cristea 2002, pp. 28-30, articol „Rezistența anticomunistă în zona Aiud. ‘Grupul Spaniol’”.
    • Liviu Pleșa et al. 2006, pp. 105-124, articol „Implicarea militarilor în mișcarea de rezistență armată - Cazul maiorului Nicolae Dabija (1948-1949)”.
    • Ion Gavrilă Ogoranu 2007, Titluri „Cuvânt înainte Grupurile de rezistență armată din sud-estul Munților Apuseni”, „Grupul Ștefan Popa (Nuțu)”, „Biografii grupul Spaniol” și „Biografiile cadrelor implicate în represiune”..
  82. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Major Emil Oniga”:
    • Adrian Brișcă 1999, pp. 42-67, titlu „7.3. Grupul maiorului Oniga (1948-1949).”.
    • Dorin Dobrincu 2006, articol „Rezistența armată anticomunistă în sud-estul Munților Apuseni (II)”.
    • Liviu Pleșa et al. 2006, pp. 105-124, articol „Implicarea militarilor în mișcarea de rezistență armată - Cazul maiorului Nicolae Dabija (1948-1949)”.
  83. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Cornel Deac - Nicolae Moldovan”:
    • Ion Gavrilă Ogoranu 1995, titluri „Grupurile de rezistență armată din sud-estul Munților Apuseni”, „Grupul Leon Șușman”, „Grupul Cornel Deac-Nicolae Moldovan” și „Biografii grupul Cornel Deac-Nicolae Moldovan”.
    • Ion Gavrilă Ogoranu 2007, titluri „Cuvânt înainte - Grupurile de rezistență armată din sud-estul Munților Apuseni”, „Grupul Cornel Deac-Nicolae Moldovan”, „Biografii grupul Cornel Deac-Nicolae Moldovan”.
  84. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Căpitanul Diamandi Ionescu”:
    • Cicerone Ionițoiu 1993, p. capitol „Gilăul răsună de tulnic și pistoale”, Partea a VIII-a: Erupție în munții Apuseni și Cicerone Ionițoiu 1993, p. capitol „Republica de la Băișoara sau o comuna independenta 24 de ore”, Partea a IX-a: Muntele Mare în flăcări.
    • Adrian Brișcă 1999, pp. 42-67, titlu „7.12. Grupul Diamandi Ionescu (Muntele Băișorii) (1949-1950).”.
    • Ion Gavrilă Ogoranu 2007, titluri „Grupul Ionescu Diamandi (după fișele Securității)”, „Membrii grupului Ionescu-Diamandi”, „Lotul II”, „Acțiunile grupului Ionescu diamandi”, „Actiunea de la Șeșul Cald”, „Arestările și asasinatele”, „Biografii grupul Diamandi Ionescu”, „Biografiile cadrelor implicate în represiune”.
    • Dorin Dobrincu 2006, articol „Rezistența armată anticomunistă în sud-estul Munților Apuseni (I)”.
    • Claudiu Pădurean (02/08/2012). "Diamandi Ionescu, omul care i-a gonit pe comuniști din Muntele Băișorii". romanialibera.ro (România Liberă). 
  85. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Haiducii lui Avram Iancu - Divizia Sumanele Negre”:
  86. ^ Nicolae Balint (24/02/2011). "Gavrilă Olteanu în arhivele mureșene – Informații inedite". curentul.net (Curentul). Accesat la 14/11/2017. 
  87. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Liga Națională Creștină sau Garda Albă”:
  88. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Căpitan Leonida Bodiu”:
  89. ^ Violeta Fotache (11/07/2013). "Călăul Liviu Pangratiu și subalternii săi de la Securitate l-au executat pe bunicul preotului Parohiei Nepos". evz.ro (Evenimentul Zilei). Accesat la 22/06/2017. 
  90. ^ Petre Baicu & Alexandru Salcă 1997.
  91. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Organizația Vlad Țepeș II (Brașov)”:
  92. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Valer Șirianu”:
  93. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Gligor Cantemir”:
  94. ^ Cornea Corneliu 2006, articol „Rezistenta anticomunistă în Arad”.
  95. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Adrian Mihuț”:
  96. ^ a b Ion Gavrilă Ogoranu & Lucia Baki Nicoara 1999.
  97. ^ Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței (17/04/2010). "Maria Plop". memorialsighet.ro (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței). Accesat la 18/07/2017. .]
  98. ^ Raluca Voștinar (18/02/2015). "Povestea de dragoste din munți: Toma Arnăuțoiu și Maria Plop". romanialibera.ro (România Liberă). Accesat la 18/07/2017. 
  99. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Apostol”:
  100. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Liga Partizanilor Romani din Hațeg”:
  101. ^ IICCMER 2009, articol „Acțiunea de exhumare a partizanului anticomunist Vitan Petru împușcat de securitate la 21 noiembrie 1952.”.
  102. ^ Ștefan Bellu 1995, articol „Rezistența în munții Maramureșului”.
  103. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Grupuri de preoți uniați”:
  104. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Gavrilă Mihali-Ștrifundă”:
  105. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Vasile Popșa”:
  106. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Dragomirești”:
  107. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Vasile Dunca”:
    • Cicerone Ionițoiu 1993, p. capitol „Maramureșul prezent în lupta pentru libertate”, Partea a IV-a: Alecu ia conducerea mișcării de rezistență. Pregătiri de luptă și la Craiova. Maramureșul prezent în lupta pentru libertate..
    • Adrian Brișcă 1999, pp. 42-67, titlu „M6.2. Grupul Vasile Dunca (1948).”.
    • Dorin Dobrincu 2006, p. 133, articol „MFormațiuni „minore” de rezistența anticomunistă și fugari solitari din nordul Transilvaniei (1949-1958)”.
    • Gazeta de Maramureș (19/03/2013). "Rezistența armată anticomunistă". gazetademaramures.ro (Gazeta de Maramureș). Accesat la 20/07/2017. 
  108. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Nicolae Pop”:
    • Adrian Brișcă 1999, pp. 42-67, titlu „6.5. Grupul Nicolae Pop din Munții Țibleșului (1949-1953).”.
    • Aristina Pop-Saileănu 2008.
    • Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. "Nicolae Pop". memorialsighet.ro (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței). Accesat la 20/07/2017. 
    • Pagini dedicate Nicolae Pop și Aristina Pop, publicate pe site-ul internet Despre demnitate: Alexandru Pătrașcu (11/10/2012). "Nicolae Pop". despredemnitate.wordpress.com (Despre demnitate / Povestea unor oameni (aproape) necunoscuți). Accesat la 20/07/2017.  și Alexandru Pătrașcu (12/10/2012). "Aristina". despredemnitate.wordpress.com (Despre demnitate / Povestea unor oameni (aproape) necunoscuți). Accesat la 20/07/2017. 
    • Dorin Țimonea; Ovidiu Hategan (20/12/2006). "Razbunarea gropilor comune". România Liberă - Editia Transilvania-Banat. Accesat la 20/07/2017. 
    • Mihai Creangă (29/05/2008). "Cine a fost copilita codrului?". romanialibera.ro (România Liberă). Accesat la 20/07/2017. 
    • Ioan Pop (10/08/2009). "Eroii rezistentei anticomuniste / Maramuresul liber din munti". gazetademaramures.ro (Gazeta de Maramureș). Accesat la 18/07/2017. 
    • "Haiducii din munți". gazetademaramures.ro (Gazeta de Maramureș). 27/05/2012. Accesat la 20/07/2017. 
  109. ^ Cărți, articole și documente despre „Aristina Pop”:
  110. ^ Cărți, articole și documente despre „Gheorghe Pașca”:
  111. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Fetea”:
  112. ^ Cărți, articole și documente despre rezistența în Banat:
  113. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Organizația Națională Creștină de Luptă Împotriva Comunismului, Partizanii României Mari”:
  114. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Grupul de la Teregova”:
  115. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Aurel Vernichescu și Ioan Târziu”:
  116. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Petre (sau Petru) Ambruș”:
  117. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Dumitru Ișfănuț”:
    • Adrian Brișcă 1999, pp. 42-67, titlu „2.1. Grupul colonelului Ion Uță (mai 1947 - noiembrie 1949).”.
    • Dorin Dobrincu 2005, pp. 193-215, articol „Rămășitele grupului Ion Uță: Formațiunile din Banat conduse de frații Duicu, Dumitru Mutașcu și Dumitru Ișfănuț (1949-1954)”.
    • Theodor Bărbulescu & Liviu Țăranu 2003, articol „Rezistența anticomunistă? Cazul colonelului I. Uță”.
  118. ^ Reportaj al canalului de televiziune românesc Antena 3 despre Nicolae Ciurică, 80 de ani în 2013, care povestește despre lupta dusă împotriva comuniștilor, difuzat la 22/12/2013, seara - (reportaj complet).
  119. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Nicolae Doran”:
  120. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Dr Liviu Vuc”:
    • Camelia Ivan Duică 2003, pp. 121-133, articol „Din istoria rezistenței anticomuniste din Banat. Organizația dr. Liviu Vuc (1948-1952)”.
    • Cicerone Ionițoiu 1993, p. capitol „Comuna Zorleanțul Mare de pe dealul Pogăniș luată cu asalt de securitate, miliție și grăniceri”, Partea a III-a: Mișcarea de rezistență din munții Banatului.
    • Dorin Dobrincu 2005, pp. 207 și 211, articol „Rămășitele grupului Ion Uță: Formațiunile din Banat conduse de frații Duicu, Dumitru Mutașcu și Dumitru Ișfănuț (1949-1954)”.
  121. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Gheorghe Ungurașu”:
  122. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Constantin Dan”:
    • Cicerone Ionițoiu & 1995 și 1996, articol de Ion Gavrilă Ogoranu : „Rezistența anticomunistă din Munții Făgărașului (Note și studii comparative pe marginea documentelor din arhiva C.N.S.A.S.)”.
    • Dorin Dobrincu 2005, p. titlu „11. Grupul Constantin Dan”, pp. 179-181, articol „Formațiuni din rezistanța armată anticomunistă în sudul Moldovei (1945-1958)”.
    • Revista Memoria 2009, p. 241, articol „Unde sunt cei care nu mai sunt - ‘Catalogul’ celor uciși în temnițele comuniste”.
  123. ^ Cărți, articole și documente despre rezistența în Bucovina:
  124. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Constantin Cenușă”:
    • Adrian Brișcă 1994, pp. 324-327, articol „Constantin Cenusa (1911-1964)”.
    • Adrian Brișcă 1999, pp. 42-67, titluri „1.1.2. Apariția primelor grupuri de partizani antisovietici din România (mai 1944).”, „1.2.3. Grupul Constantin Cenușă, Vasile Motrescu și Cozma Pătrăucean[..]”.
    • Dorin Dobrincu 2005, pp. 451-481, articol „Nesupunere în Bucovina. Grupurile de rezistență armată anticomunistă Cenușă–Motrescu (1948-1951), Pătrăucean-Gherman și Cenușă-Pătrăucean 1948-1951”.
    • Dorin Dobrincu 2006, p. 182, titluri „3. Grupul Silvestru Harsmei”.
    • Părinte Silviu Cluci (27/09/2008). "Maria de Putna". cidadededeus.wordpress.com (Blogul Cidade de Deus). Accesat la 02/07/2017. .
    • Bianca Pădurean; Loreana Dascălu; Teodora Nicolae. "Partizanii din munți: primul front anticomunist". historia.ro (Historia). Accesat la 02/07/2017. .
    • Marioara Cenușă (2011). "Începutu amarului. Epopeea lui Constantin Cenușă" (PDF). despredemnitate.files.wordpress.com (Despre demnitate / Povestea unor oameni (aproape) necunoscuți). Accesat la 02/07/2017. .
    • Cristina Pușcaș (10/11/2015). "Mărioară Cenușă". memoriarezistentei.ro (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței). Accesat la 02/07/2017. .
  125. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Vasile Motrescu”:
  126. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Gheorghe Munteanu”:
  127. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Grigore Sandu”:
  128. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Vasile Cămăruță”:
  129. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Gavril Vatamaniuc”:
  130. ^ Adrian Brișcă 1993, p. 188-189, articol „Ion Vatamaniuc (1903-1992)”.
  131. ^ Adrian Brișcă 1995, pp. 215-217, articol „Ion Chiraș (1903-1955)”.
  132. ^ Adrian Brișcă 1995, pp. 197-199, articol „Gheorghe Chiraș (1911-1955)”.
  133. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Vladimir Macoveiciuc”:
  134. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Silvestru Hazmei”:
  135. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Gărzile lui Decebal”:
  136. ^ Cărți, articole și documente despre preotul Filaret Gămălău:
  137. ^ Cărți, articole și documente despre Jenică Arnăutu:
  138. ^ Mihai Timaru 1995, pp. 228-233, articol „Lupta de rezistență anticomunistă în munții Vrancei”.
  139. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Vrancea sau Paragină”:
  140. ^ Mihai Timaru 2000.
  141. ^ Mihai Timaru 1997.
  142. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Gheorghe Militaru”:
  143. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Mâna Albă”:
    • Adrian Brișcă 1999, pp. 42-67, titlu „4.4. Grupul Mândrișteanu-Vrancea (1951)”.
    • Dorin Dobrincu 2005, p. titlu „15. Organizația Mâna Albă”; pagini 188-189, articol „Formațiuni din rezistanța armată anticomunistă în sudul Moldovei (1945-1958)”.
  144. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Organizația Vlad Țepeș II (Vrancea)”:
  145. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „General Ion Carlaonț”:
  146. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Căpitan Grigore Brâncuși”:
  147. ^ Cărți, articole și documente despre grupul „Partizanii de la Arnota”:
    • Monica Grigore 2003, pp. 102-103, articol „Grupul Arnota – un episod al rezistenței antico