Sari la conținut

Canalul Dunăre–Marea Neagră

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Canalul Dunăre-Marea Neagră)
Canalul Dunăre–Marea Neagră
—  Codul râului: XV.1.10b  —

Canalul în zona Agigea
Date geografice
Zonă de izvorâreDunărea
Cernavodă
EmisarMarea Neagră
Punct de vărsareLacul Siutghiol și Lacul Agigea
Date hidrologice
Bazin de recepție1031 km²
Lungimea cursului de apă95.6 km
Date generale
Țări traversateRomânia  Modificați la Wikidata
LocalizareJudețul Constanța, România
Afluenți de stângaRamura principală
Valea Plantației,
Valea Cișmelei,
Agi Cabul,
Castelu,
Nisipari
Ramura de Nord
Nazarcea,
Valea Adâncă
Ramura de Sud
Cocoș,
Valea Seacă,
Potârnichea,
Lazu
Afluenți de dreaptaRamura principală
Popa Nica,
Medgidia,
Siminoc,
Șerplea
Ramura de Sud
Agigea
Principalele localități traversateRamura principală
Cernavodă,
Ștefan cel Mare,
Saligny,
Mircea Vodă,
Medgidia,
Castelu,
Poarta Albă,
Ramura de Nord
Nazarcea,
Ovidiu,
Năvodari
Ramura de Sud
Murfatlar,
Cumpăna,
Agigea

Canalul Dunăre–Marea Neagră este un canal navigabil aflat în județul Constanța, România, ce leagă porturile Cernavodă de pe Dunăre și porturile Constanța Midia Năvodari de la Marea Neagră, scurtând drumul spre portul Constanța cu aproximativ 400 km.

Canalul, cu lungime totală de 95,6 km, este format din ramura principală, în lungime de 64,4 km și ramura de nord (cunoscută sub denumirea de Canalul Poarta Albă–Midia Năvodari), în lungime de 31,2 km.[1]

Canalul Dunăre–Marea Neagră este parte componentă a importantei căi navigabile europene dintre Marea Neagră și Marea Nordului (prin Canalul Rin–Main–Dunăre). Folosind această rută, mărfurile din Australia și Orientul Îndepărtat, destinate Europei Centrale, își scurtează drumul cu 400 kilometri[2].

Planuri de a construi acest canal existau încă din secolul XIX. Încă de la alipirea Dobrogei la România, în 1878, a început a fi vehiculată ideea unui al patrulea braț al Dunării, de data aceasta artificial, care să scurteze drumul către Marea Neagră. Condițiile tehnice ale epocii făceau ca o astfel de realizare să fie extrem de dificilă și costisitoare, așa încât regele Carol I, realist, a refuzat să se implice în acest proiect.[3]

Ideea însă nu a fost abandonată, în 1928 viitorul academician Aurel Bărglăzan avea să facă un studiu, care a indicat practic actualul traseu al canalului.[4][5] Ulterior, Carol al II-lea a cochetat și el cu ideea canalului, dar criza economică mondială și apoi începutul celui de-al Doilea Război Mondial au făcut ca realizarea lui să fie amânată sine die.[3]

În 1949, noul regim comunist a început construcția canalului, folosindu-se trei tipuri de resurse umane: forța de muncă liberă plătită, oameni provenind din diverse categorii sociale, cu profesii diferite, recrutați din toată țara; militari în termen, din care unii lucrau în construcții, în timp ce alții erau însărcinați cu paza obiectivelor sau a deținuților; munca forțată a deținuților, în marea lor majoritate politici, cu condamnări administrative sau penale, având statutul de „coloniști MAI”.[6] Numărul deținuților din coloniile de muncă a variat în funcție de amploarea lucrărilor, de la 19,2% în 1949, la 82,5% în 1952, din totalul muncitorilor de la Canal.[6] Lucrările au fost sistate în 1953, săpăturile realizate fiind valorificate, începând din anul 1959, în cadrul „Complexului de irigații Mircea Vodă”, dezvoltat mai apoi în „Sistemul de irigații Carasu”.[1]

În 1973 s-a reluat ideea construcției Canalului navigabil Dunăre–Marea Neagră, după un nou proiect realizat de IPTANA și ISPH, lucrările de bază fiind începute în 1976.[1] Canalul a fost inaugurat sâmbătă, 26 mai 1984, de către Nicolae Ceaușescu.[7] S-au excavat 294 milioane m3 la canalul principal și alte 87 milioane m3 la ramura nordică, Poarta Albă–Midia Năvodari (mai mult cu 25 milioane m3 decât la Canalul Suez și cu 140 milioane m3 decât la Canalul Panama) și s-au turnat 5 milioane m3 de betoane.[1][8]

Canalul principal are o lungime de 64,4 km, o adâncime de 7 m, o lățime la bază de 70 m și la suprafață de 90-120 m,[7] și are o capacitate anuală maximă de transport de 80-100 de milioane tone, iar pentru ramura nordică de 15-25 de milioane tone de marfă.[1] Pescajul maxim admis este de 5,5 m permițând astfel accesul navelor fluviale și a celor maritime mici. La fiecare capăt există câte două ecluze care permit traficul în ambele sensuri.

Canalul traversează localitățile Cernavodă, Saligny, Mircea Vodă, Satu Nou, Medgidia, Castelu, Poarta Albă. Aici canalul se bifurcă. Ramura sudică trece prin Basarabi și Agigea. Ramura nordică, cunoscută sub denumirea de Canalul Poarta Albă–Midia Năvodari, cu o lungime de 31,2 km, o adâncime de 5,5 m și o lățime de 50-66 m, trece prin Nazarcea, Constanța, Ovidiu și Năvodari.[1]

Construirea canalului a necesitat o investiție de circa 2 miliarde de dolari. Estimările inițiale prevedeau recuperarea investiției în 50 de ani. Exploatarea canalului aduce însă venituri anuale de circa 3 milioane de euro, ceea ce presupune o durată de recuperare a investiției de peste 600 de ani.[9][7]

  1. ^ a b c d e f Istoria Canalului Dunăre–Marea Neagră Arhivat în , la Wayback Machine. la iptana.ro
  2. ^ Traficul pe canalele navigabile a scăzut cu 40% Arhivat în , la Wayback Machine., 1 septembrie 2009, financiarul.ro, accesat la 9 martie 2010
  3. ^ a b Neștiuta poveste a canalului Dunăre-Marea Neagră, Atac-online, 26 august 2007
  4. ^ Aurel Bărglăzan, Octavian Smighelschi – Studiul unui canal navigabil Cernavodă–Constanța, Timișoara: Buletinul Științific al Școalei Politehnice, nr. 1-2, 1929, pp. 43-172
  5. ^ Coleta de Sabata, Ioan Munteanu – Remember: Profesori ai Școlii Politehnice Timișorene, Timișoara: Editura Helicon, 1993, ISBN: 973-9133-44-4, p. 217
  6. ^ a b Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România: Raport Final / ed.: Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, București: Humanitas, 2007, ISBN: 978-973-50-1836-8, pp. 253-261
  7. ^ a b c "La Canal s-a murit din beție sau din neglijență", Evz.ro, , Arhivat din original în , accesat în  
  8. ^ Revista Cutezătorii, nr. 869 din 31 mai 1984
  9. ^ Lucia Hossu Longin, Memorialul Durerii, Editura Humanitas, Bucuresti, 2007, p. 259-270
  10. ^ Victor Frunză, Istoria comunismului în România, EVF, București 1999, ISBN 973 9120 05 9

Bibliografie suplimentară

[modificare | modificare sursă]

Legături externe

[modificare | modificare sursă]

Serial în Jurnalul Național[1][nefuncțională]