Cruciada copiilor

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Cruciadele
Această căsuţă: vizualizare • discuţie • modificare Prima – A ţăranilor – Germană –Din 1101 A doua – A treia – A patra – Albigensiană – A copiilor A cincea – A şasea – A şaptea – A ciobanilor – A opta – A noua Aragoneză – Alexandriană – Nicopole – Nordică – Războaiele Husite – Varna

Cruciada copiilor este denumirea dată unei varietăţi de evenimente imaginare sau reale din 1212, care combină unele sau toate elementele de mai jos: vedeniile unui băiat francez sau german, intenţia de a converti prin mijloace paşnice la creştinism musulmanii din Ţara Sfântă, mulţimile de copii călătorind spre Italia şi aceiaşi copii vânduţi ca scalvi. Există mai multe mărturii care se contrazic însă între ele, iar cruciada copiilor este un subiect care nu este elucidat complet de cercetarea istorică.

Cuprins 1 Legende 2 Cercetările moderne 3 Istoriografie 3.1 Surse 3.2 Studii ştiinţifice 4 Note şi bibliografie

[modifică] Legende

Despre existenţa acestui eveniment există mărturii care acreditează mai multe versiuni ale aceleiaşi teme. Astfel, un băiat a început să propovăduiască în Franţa sau în Germania, pretinzând că a fost vizitat de Isus Cristos, care i-a spus să conducă o cruciadă pentru convertirea prin mijloace paşnice la creştinism a musulmanilor.^[1] După producerea unei serii de miracole şi apariţia unor semne prevestitoare, băiatul ar fi adunat în jurul său un mare număr de tovarăşi, după unele surse până la 20.000 de copii. El şi-ar fi condus adepţii spre sud, spre Mediterana, unde se credea că marea se va despărţi în două odată cu venirea pelerinilor, astfel încât ei să poată călători spre Ierusalim. Copii ar fi fost ori vânduţi în pieţele de sclavi din Tunisia, ori ar fi pierit într-un naufragiu în dreptul insulei San Pietro (de lângă Sardinia) în timpul unei furtuni puternice. În unele relatări, ei nu ar fi ajuns niciodată la mare, ci ar fi renunţat la drum sau ar fi murit de foame şi epuizare. Cercetătorii au considerat că aceste relatări sunt mai degrabă legende decât fapte reale.

[modifică] Cercetările moderne

În conformitate cu rezultatele unor cercetări mai noi,^[2] se pare că au fost două mişcări ale maselor în 1212 în Franţa, respectiv în Germania. Asemănările dintre cronicile celor două evenimente au făcut ca ele să fie considerate relatarea unei singure întâmplări.

În cazul evenimentelor din Germania, un cioban pe nume Nicholas a condus un grup de pelerini peste Munţii Alpi în Italia la începutul primăverii anului 1212. Aproximativ 7.000 de oameni au ajuns la sfârşitul lunii august în Genova. Grupul s-a destrămat în momentul în care minunea despărţirii apelor nu s-a produs. Unii dintre pelerini s-au întors acasă, alţii e probabil să se fi îndreptat spre Roma, iar alţii este posibil să se fi îndreptat spre Marsilia, unde odată ajunşi au fost cel mai probabil vânduţi ca sclavi. Doar puţini s-au mai întors acasă, niciunul dintre ei nereuşind să ajungă în Ţara Sfântă.

A doua mişcare a fost condusă de un băiat-cioban^[1] numit Stephen de Cloyes din satul Châteaudun, care a pretins în iunie că este purtătorul unei scrisori din partea lui Cristos, destinată regelui Franţei. Băiatul a reuşit să atragă în jurul lui o mulţime de cam 30.000 de oameni, care s-a îndreptat către Saint-Denis, unde ar fost văzut făcând miracole. Din ordinul regelui Filip al II-lea, care fusese sfătuit de învăţaţii de la Universitatea din Paris, mulţimile au fost trimise acasă. Cei mai mulţi dintre pelerini au urmat ordinul regal şi s-au reîntors la casele lor. Nicio sursă contemporană nu a menţionat vreun plan de călătorie la Ierusalim.

Cronicile mai târzii au dezvoltat şi înfrumuseţat aceste evenimente. Cercetări recente au sugerat că participanţii la respectivele mişcări nu ar fi fost copii, sau cel puţin nu dintre cei foarte tineri. La începutul secolului al XIII-lea, prin Europa bântuiau cete de săraci rătăcitori. Aceşti oameni fuseseră alungaţi de la casele lor de schimbările economice care forţaseră numeroşi ţărani săraci din nordul Franţei şi Germaniei să-şi vândă pământurile. Membrii acestor pâlcuri rătăcitoare erau denumiţi pueri (în latină "băieţi").

În 1212, un puer francez numit Stephen şi un puer german numit Nicholas au început în mod separat pelerinaje, fiecare pretinzând că a avut vedenii cu Isus Cristos. Alături de ei au venit săracii rătăcitori. Cu toate acestea, marşul lor nu a fost preludiul unui război sfânt.

Câteva decenii mai târziu, cronicalii au citit relatările acestor procesiuni şi au tradus pueri ca "băieţi" sau "copii", fără să cunoască înţelesul adevărat al termenului. Astfel s-a născut legenda cruciadei copiilor. Legenda ţesută pe seama mişcăriilor amintite mai sus ne arată cât de puternic înrădăcinat era conceptul cruciadei în conştiinţa oamenilor vremii. Cronicarii au presupus că acei "pueri" trebuie să fi fost cruciaţi, care ar fi repetat mişcarea plină de credinţă şi de sinceritate a primilor cruciaţi adepţi ai lui Pierre l’Ermite. Faptul că nu şi-ar fi atins ţinta a fost interpretat ca o dovadă a soartei lor tragice (scalvie sau naufragiu).

Conform mărturiei lui Matthew Paris, unul dintre liderii cruciadei copiilor a devenit "Le Maître de Hongrie," conducătorul cruciadei ciobanilor din 1251.

[modifică] Istoriografie

[modifică] Surse

În conformitate cu cercetările lui Raedts^[2] există în jur de 50 de surse din perioada începutului secolului al XIII-lea care amintesc de cruciada copiilor, care variază de la câteva franze până la o jumate de pagină. Raedts clasifică aceste surse în trei tipuri, funcţie de momentul în care au fost scrise:

1. mărturii contemporane scrise până prin 1220,
2. surse scrise între 1220 şi 1250, (autorii se prea poate să fi fost martori oculari ai evenimentelor, dar şi-au aşternut pe hârtie memoriile la multă vreme după petrecerea lor), şi
3. surse scrise după 1250 de către autori care au primit informaţia la a doua sau a treia generaţie.

Dintre toate acestea, Raedt nu consideră demne de încredere sursele de după 1250, doar 20 din totalul mărturiilor putând fi luate în consideraţie. Numai în cronicile de după 1250, apar referiri la "cruciada copiilor" la autori precum Vincent de Beauvais, Roger Bacon, Thomas de Cantimpré sau Matthew Paris.

[modifică] Studii ştiinţifice

Mai înainte de studiile lui Raedts, nu au existat decât câteva cercetări ştiinţifice care să fi abordat problema cruciadei copiilor. Primele studii serioase au fost făcute de francezul G. de Janssens (1891) şi de germanul R. Röhricht (1876). Ei au analizat sursele dar nu au analizat şi credibilitatea relatărilor. Medievalistul americab D. C. Munro (1913-14), după cum afirmă şi Raedts, a oferit cea mai bună analiză a surselor şi a fost primul care a făcut diferenţierea între faptele istorice şi legendă.^[3] Mai târziu, J. E. Hansbery (1938-1939) a publicat unele corecţii la lucrarea lui Munro, dar în zilele noastre această ultimă contribuţie este considerată ca bazată pe surse care nu sunt demne de încredere.^[2] Psihiatrul german J. F. C. Hecker (1865) a dat o interpretare originală evenimentelor, considerată a fi "emoţionalism religios maladiv".^[2]

P. Alphandery (1916) şi-a publicat cercetările despre cruciadă într-un articol, republicat în 1959 într-o carte. El considera cruciada ca o expresie a cultului medieval al "inocenţilor", un soi de ritual de sacrificiu în care în care "inocenţii" se jertfeau pentru Dumnezeul creştin. Totuşi, el îşi baza ideile pe nişte suse considerate în zilele noastre ca îndoielnice. ^[4]

Adolf Waas (1956) a văzut cruciada copiilor ca pe o manifestare a cucerniciei cavalereşti şi ca pe un protest împotriva glorificării războiului sfânt.^[5]

H. E. Mayer (1960) a dezvoltat teoria "inocenţilor" a lui Alphandery, afirmând că toţi copii erau "poporul ales" al lui Dumnezeu deoarece erau cei mai săraci, afirmând: ""Cruciada copiilor a marcat atât triumful cât şi decăderea ideii de sărăcie."^[6]

Giovanni Miccoli (1961) a fost primul care a remarcat că sursele contemporane nu se referă la copii atunci când denumesc participanţii la mişcare.^[7]

Analiza din 1977 a lui Peter Raedts este considerată cea mai completă şi mai bine documentată asupra fenomenului reprezentat de "cruciada copiilor".^[1]

[modifică] Note şi bibliografie