Campania din Italia (al doilea război mondial)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare
Campania din Italia
Parte a teatrului de război din Mediterana din timpul celui de-al doilea război mondial

Soldaţi americani deschid focul cu o bazooka împotriva unui cuib german de mitralieră, Lucca, 1944.
Perioada: 10 iulie 1943 – 8 mai 1945
Locaţia: Italia
Rezultat: Victorie aliată
Combatanţi
Regatul Unit

Statele Unite
Italia

Polonia
Brazilia
Noua Zeelandă
Canada

 Germania Nazistă
Italia
 (până pe 8 septembrie 1943)
Republica Socială Italiană
 până pe 25 aprilie 1945
Comandanţi
Dwight D. Eisenhower(până în ianuarie 1944)
Henry Maitland Wilson (ianuarie - decembrie 1944)
Harold Alexander
 (din decembrie 1944)
 Albert Kesselring
Heinrich von Vietinghoff
(octombrie 1944 – ianuarie 1945 şi din martie 1945 în continuare)
Pierderi
Statele Unite: 114.000 [1]
Commonwealthul Britanic: 198.000[2]

Italia:?
Polonia:?
Franţa Liberă:?
Brazilia:?
Total: 59.151 morţi
30.849 dispăruţi
220.000 răniţi [3]

 47.873 morţi
97.154 dispăruţi şi prizonieri
163.600 răniţi [4]

Campania din Italia din timpul celui de-al doilea război mondial a fost numele operaţiunilor Aliaţilor din şi din jurul Italiei din 1943 până la sfârşitul războiului. Cartierele generale reunite ale forţelor aliate („AFHQ”) au fost responsabile din punct de vedere operaţional pentru forţele aliate terestre de pe teatrul de război mediteranean şi a planificat şi comandat invazia din Sicilia şi campania din peninsula Italiană până la capitularea forţelor germane din mai 1945.

Se estimează că între septembrie 1943 şi aprilie 1945, peste 60.000 de soldaţi aliaţi şi 50.000 de soldaţi germani au fost ucişi în luptele din Italia. Nicio campanie din Europa de Vest nu a produs mai multe victime din rândul infanteriştilor decât campania din Italia.[5]

Cuprins

[modifică] Context strategic general

Debarcarea pieselor de artilerie a aliaţilor la Salerno, septembrie 1943.

Chiar mai înainte de victoria din campania din Africa de nord au apărut neînţelegeri între Aliaţi cu privire la cea mai bună strategie de urmat pentru înfrângerea Axei.

Britanicii, în special premierul Winston Churchill, susţineau strategia tradiţională periferică navală. Cu o armată terestră relativ mică, dar având o flotă foarte puternică, strategia tradiţională britanică de luptă împotriva unei puteri continentale era de participare la o coaliţie, în cadrul căreia se ocupa de planificarea şi executarea unor operaţiuni navale periferice destinate slăbirii treptate a inamicului. Statele Unite ale Americii, cu o armată terestră mult mai numeroasă, erau în favoarea unei strategii directe de luptă cu principalele forţe germane din Europa. Capacitatea de lansarea unei asemenea campanii ample depindea de victoria din Bătălia Atlanticului.

Neînţelegerile strategice dintre Aliaţii occidentali au luat forme violente câteodată. Comandanţii militari americani erau în favoarea unei invazii în Franţa cât mai rapid cu putinţă, în vreme ce camarazii lor britanici erau în favoarea unei campanii în Mediterana. Statul major american credea că o invazie de proporţii în Franţa cât mai curând posibil era singura soluţie pentru terminarea rapidă a războiului în Europa, orice altă operaţiune nefăcând decât să întârzie victoria împotriva Germaniei. Britanicii considerau că prezenţa în bazinul mediteranean a unor trupe numeroase antrenate pentru debarcări amfibii făceau posibilă şi utilă o invazie la scară redusă în regiune. Până în cele din urmă, factorii de decizie politică au hotărât să declanşeze o invazie în Franţa la începutul anului 1944, iar în 1943 să declanşeze o invazie de mai mică amploare în Italia. Această decizie a fost luată şi datorită dorinţei lui Roosevelt de a menţine trupele americane active în anul 1943, preşedintele american fiind convins şi de argumentul britanic ale scoaterii din luptă al „aliatului mai slab” al Axei, Italia Fascistă. [6] Era clar pentru toată lumea că italienii de rând nu fuseseră niciodată prea entuziaşti cu privire la implicarea ţării lor în război şi aliaţii sperau că o invazie în peninsulă vor scoate rapid Italia din război, sau măcar ar fi asigurat o mare lovitură de imagine. Eliminarea din luptă a Italiei ar fi permis pe de altă parte marinei regale britanice să domine Marea Mediterană, să îmbunătăţească în mod semnificativ liniile de comunicaţie cu Egiptul, Orientul Mijlociu şi Îndepărtat şi cu India. De asemenea, se spera că, odată cu invadarea Italiei, Germania ar fi fost silită să transfere trupe de pe frontul de răsărit în apărarea peninsulei şi a coastei sudice a Franţei, uşurând astfel sarcina sovieticilor.

După capitularea Italiei din septembrie 1943, chiar în ajunul debarcării aliate în Italia, s-a dezvoltat o nouă iniţiativă strategică: trebuiau blocate în peninsulă forţe germane cât mai numeroase cu putinţă, pentru a slăbi la maxim apărarea nazistă din Franţa, unde urma să fie declanşată Operaţiunea Overlord.[7]

[modifică] Campania din Italia

[modifică] Invadarea Siciliei

Pentru detalii, vezi: Operaţiunea Husky.

Invazia combinată britanico-canadiană-americană din Sicilia a început pe 10 iulie 1943 cu o operaţie de debarcare amfibie şi cu o operaţiune aeropurtată în golful Gela şi în nordul Siracuzei. Germanii nu au reuşit să-i împiedice pe aliaţi să cucerească insula, dar au reuşit să evacueze cea mai mare parte a trupelor în peninsulă până pe 17 august 1943. Invazia Siciliei a fost o repetiţie importantă pentru viitoarele operaţiuni de debarcare, comandanţii trăgând învăţăminte importante în ceea ce priveşte operaţiunile amfibii, lupta în comun a mai multor armate şi de asemenea în ceea ce priveşte operaţiunile aeropurtate.

[modifică] Invadarea Italiei continentale

Pentru detalii, vezi: Operaţiunea Avalanşa.

Forţele britanice din Armata a 8-a au debarcat în „călcâiul” Italiei pe 3 septembrie 1943 în cadrul Operaţiunii Baytown. Guvernul italian a capitulat pe 8 septembrie, dar forţele germane se pregătiseră de defensivă neluând în calcul participarea italienilor. A doua zi, Armata a 5-a americană au debarcat la Salerno, unde au întâmpinat o rezistenţă puternică a germanilor, iar forţele britanice au debarcat la Taranto, unde nu au întâlnit practic nicio rezistenţă. Aliaţii speraseră că, după capitularea guvernului italian, germanii aveau să se retragă spre nord, de vreme ce existau informaţii conform cărora Adolf Hitler considera că sudul Italiei nu prezintă importanţă strategică. În ciuda succeselor iniţiale ale Armatei a 8-a, care a reuşit să cucerească portul Bari şi importantul aeroport de la Foggia, şi a faptului că germanii nu au primit întăriri din nord, Armata a 10-a germană a fost la un moment dat pe punctul de a respinge debarcarea de la Salerno. Principalul efort aliat de pe coasta de vest a peninsulei a fost direcţionat pe cucerirea portului Neapole. Neapole era un obiectiv important al anglo-americanilor, deoarece era cel mai nordic port care putea fi cucerit cu acoperirea aeriană asigurată de avioanele decolate de pe aeroporturile din Sicilia.

Înaintarea aliaţilor spre nord a fost încetinită treptat de relieful dificil (o succesiune de râuri repezi, care separau înălţimi poziţionate în unghi drept faţă de direcţia de înaintare), care favoriza organizarea defensivei germane.

[modifică] Eliberarea Romei

Pentru detalii, vezi: Eroare: Formatul trebuie să conţină cel puţin un articol, Linia Bernhardt, şi Bătălia de la Monte Cassino.

La începutul lunii octombrie, Adolf Hitler a fost convins de mareşalul Kesselring, comandantul trupelor din Italia, că frontul din peninsulă trebuie stabilizat cât mai departe cu putinţă de graniţele Reichului. Această sarcină era uşurată de relieful Italiei centrale, care favoriza defensiva, iar oprirea avansării aliaţilor îi împiedica să cucerească aeroporturile peninsulei, de pe care se puteau lansa raiduri de bombardament împotriva Germaniei. În plus, mareşalul Kesselring l-a convins pe Hitler că Italia reprezenta pentru Aliaţi o rampă importantă de lansare a unei debarcări în Balcani, unde se aflau câteva dintre sursele vitale ale Reichului pentru mai multe materii prime: petrol, bauxită şi cupru.[8]. Kesselring a primit ordinul să organizeze rapid o serie de linii defensive de-a latul Italiei, la sud de Roma. Două dintre aceste, Linia Volturno şi Linia Barbara au fost folosite pentru încetinirea înaintării Aliaţilor şi cucerirea unui răgaz pentru construirea uneia dintre cele mai puternice poziţii defensive germane – Linia de iarnă. Linia de iarnă era un complex de lucrări defensive: „Gustav”, „Bernhardt” şi „Hitler”. Linia de iarnă a reprezentat un obstacol major în faţa înaintării aliaţilor la sfârşitul anului 1943. Înaintarea Armatei a 5-a americane a fost stopată în regiunea de vest a frontului. Deşi Linia Gustav a fost străpunsă de Armata a 8-a britanică în estul peninsulei, fiind cucerit oraşul Ortona, gerul, zăpada spulberată şi vizibilitatea redusă de la sfârşitul lunii decembrie au stopat înaintarea generală a Aliaţilor. Aliaţii şi-au îndreptat atenţia spre flancul de vest al frontului, unde se considera că un atac de-a lungul văii Liri avea cele mai mari şanse de succes pentru cucerirea Romei. Debarcările de la Anzio, din spatele poziţiilor germane, au fost concepute pentru destabilizarea Liniei Gustav, dar realitatea a fost cu totul alta, iar soldaţii aliaţi de la Anzio au fost blocaţi în zona capului de pod. A fost nevoie de patru ofensive majore aliate în perioada ianuari-mai 1944 pentru ca Linia Gustav să fie în sfârşit străpunsă în timpul atacului combinat al Armatelor a 5-a şi a 8-a (în cadrul cărora luptau alături de americani şi britanici şi francezi, polonezi şi canadieni) în zona frontului cuprinsă între Monte Cassino şi coasta Adriaticii. În acelaşi timp, forţele din Anzio au reuşit să iasă din zona restrânsă în care fuseseră obligaţi să reziste atât de multă vreme, dar pierdut ocazia să taie retragerea Armatei a 10-a germane, care se retrăgea de pe Linia Gustav, aliaţii primind ordine să se îndrepte de-a lungul ţărmului spre nord, pentru eliberarea Romei.[9]. Roma a fost declarată de către germani „oraş deschis”, iar forţele americane au intrat în capitala Italiei pe 4 iunie.[10]

[modifică] Înaintarea Aliaţilor în nordul Italiei

Pentru detalii, vezi: Linia Gotică.

După cucerirea Romei şi succesul debarcării din Normandia din iunie, s-a trecut la retragerea din Italia a forţelor americane şi franceze – 7 divizii – şi implicarea lor în Operaţiunea Dragonul (debarcările aliate din sudul Franţei). Plecarea acestor trupe a fost compensată parţial prin sosirea Diviziei I de infanterie braziliană.[11]

În perioada iunie-august 1944, Aliaţii au continuat să obţină succese, cucerind Florenţa şi înfrângând rezistenţa germană de pe Lina Gotică. Această ultimă linie defensivă se întindea de la aproximativ 15 km nord de Pisa, de-a lungul crestelor Apeninilor între Florenţa şi Bolonia şi atingea malurile Adriaticii la sud de Rimini.

În timpul luptelor pentru cucerirea Liniei Gotive, ofensiva de pe 25 august 1944 a străpuns defensiva germană atât în sectorul american cât şi în cel britanic. Churchill sperase ca spargerea frontului german în toamna anului 1944 putea sădeschidă drumul trupelor aliate prin „Poarta Ljubianei” spre Viena şi Ungaria. O asemenea ofensivă ar fi contrabalansat succesele Armatei Roşii din Europa Răsăriteană. Americanii s-au opus însă iniţiativelor lui Churchill. Americanii înţelegeau importanţa unei asemenea iniţiative pentru satisfacerea intereselor postbelice ale britanicilor, dar considerau că nu au nimic în comun cu priorităţile aliaţilor ca un tot.[12].

În decembrie 1944, la comanda trupelor aliate din Italia a fost numit generalul Mark Clark, care l-a înlocuit pe Harold Alexander. În perioada de la sfârşitul anului 1944 şin începutul lui 1945, mişcarea de partizani din nordul Italiei s-a extins foarte mult. După proclamarea Republicii Sociale Italiene, în peninsulă funcţionau două guverne, fiecare cu pretenţii de legitimitate, ceea ce a făcut ca atât de partea Aliaţilor, cât şi de partea germanilor să lupte soldaţi italieni.

Ofensiva aliată de la începutul anului 1945 a fost imposibilă datorită condiţiilor meteorologice grele, care împiedicau valorificarea superiorităţii aeriene copleşitoare şi a blindatelor şi datorită cererilor britanicilor de a-şi transfera trupele în Grecia şi ale canadienilor de redistribuire a în nord-vestul Europei. La toate acestea s-au adăugat pierderile foarte ridicate înregistrate de aliaţi în timpul luptelor din toamnă,[13][14] ceea ce i-a făcut pe comandanţii aliaţi să adopte strategia „apărării ofensive”, în aşteptarea schimbării condiţiilor meteorologice în timpul primăverii.

În februarie 1945 [15]a fost declanşată „Operaţiunea Encore”[16] în timpul căreia Corpul al 4-lea SUA (din care făceau parte Corpul expediţionar brazilian şi Divizia a 10-a vânători de munte) a străpuns defensiva germană din Apenini pentru a face joncţiunea cu Corpul al 2-lea SUA din flancul lor drept. Această ofensivă i-a alungat pe germani de pe poziţiile înalte de pe Monte Castello, Monte Belvedere şi Castelnuovo, lipsindu-i pe nemţi de poziţiile excelente de artilerie care ţineau sub control căile de acces spre Bolonia.[17]

Ofensiva finală aliată a început cu un bombardament masiv aerian şi de artilerie pe 9 aprilie 1945.[18] Până pe 18 aprilie, forţele Armatei a 8-a străpunseseră defensiva germană prin „Poarta Argenta” şi trimiseseră unităţile mobile de tancuri să încercuiască pe germani şi să facă joncţiunea cu Corpul al 4-lea SUA, care înainta peste munţii Apenini în Italia centrală, reuşind să prindă în capcană forţele germane care apăra Bologna.[19] Trupele aliate (polonezi, americani şi italieni).[20] Divizia a 10-a vânători de munte a ocolit Bologna, a atins râul Po pe 22 aprilie, iar Divizia a 8-a infanterie americană a ajuns la Po pe 23 aprilie.[21]

Pe 25 aprilie, Comitetul de Eliberare al Partizanilor Italieni a proclamat insurecţia generală [22] şi, în aceiaşi zi, forţele Armatei a 8-a a înaintat spre nord-est spre Veneţia şi Trieste. Armata a 5-a americană s-au îndreptat spre Austria şi spre nord-vest spre Milano. Divizia a 92-a de infanterie americană s-a deplasat de-a lungul coastei spre Genova, iar înaintarea rapidă spre Torino a unităţilor braziliene a luat prin surprindere trupele germano-italiene, ceea ce a provocat colapsul lor.[17]

La începutul lunii aprilie, Grupul de armate germane C se retrăgea pe toate fronturile şi îşi pierduse cea mai mare parte a capacităţii de luptă.[17] Generalul Heinrich von Vietinghoff, care preluase comanda Grupului de armate C după ce Kesselring fusese transferat pe frontul de vest la sfârşitul anului 1944, a semant actele capitulării armatelor germane din Italia pe 29 aprilie. Ostilităţile au încetat în mod în mod oficial pe 2 mai 1945.[23]

[modifică] Bibliografie

  • Blaxland, Gregory (1979). Alexander's Generals (the Italian Campaign 1944-1945), London: William Kimber. ISBN 0 7183 0386 5.
  • Bohmler, Rudolf (1964). Monte Cassino: a German View, Cassell. ASIN B000MMKAYM.
  • Carver, Field Marshall Lord (2001). The Imperial War Museum Book of the War in Italy 1943-1945, London: Sidgwick & Jackson. ISBN 0 330 48230 0.
  • Clark, Mark [1950] (2007). Calculated Risk, New York: Enigma Books. ISBN 978-1929631599.
  • Moraes, Mascarenhas (1966). The Brazilian Expeditionary Force By Its Commander, US Government Printing Office. ASIN: B000PIBXCG.
  • R.Brooks, Thomas (2003). The War North of Rome (June 1944-May 1945), Da Capo Press. ISBN 978-0306812569.
  • Orgill, Douglas (1967). The Gothic Line (The Autumn Campaign in Italy 1944), London: Heinemann.
  • D'Este, Carlo (1990). World War II in the Mediterranean (1942-1945 Major Battles and Campaigns), Algonquin Books. ISBN 978-0945575047.
  • Katz, Robert (2003). The Battle for Rome, Simon & Schuster. ISBN 978-0743216425.
  • Keegan, John (2005). The Second World War, Penguin. ISBN 978-0143035732.

[modifică] Bibliografie

  1. ^ Teatrul european de război
  2. ^ Campania din Italia>
  3. ^ Din Gregory Blaxland. Alexander's Generals. , p. 11. Blaxland propune o cifră foarte exactă – 59.151 de soldaţi aliaţi ucişi între 3 septembrie 1944 şi 2 mai 1945 şi detaliază pierderile pe toate cele 20 de naţionalităţi recrutate.
  4. ^ Statistici şi cifre
  5. ^ Keegan, "The Second World War", p. 368
  6. ^ Carver, pp. 4 & 59
  7. ^ Carver, p. 106
  8. ^ Orgill, The Gothic Line, p. 5
  9. ^ Katz, The Battle for Rome
  10. ^ Clark, Calculated Risk
  11. ^ Clark, Calculated Risk
  12. ^ Clark, Calculated Risk
  13. ^ Keegan, p. 367
  14. ^ R.Brooks, The War North of Rome, cap. XIX-XX
  15. ^ D'Este, "World War II in the Mediterranean", p. 193
  16. ^ Moraes, "The Brazilian Expeditionary Force By Its Commander"
  17. ^ a b c Bohmler, Rudolf, Monte Cassino, cap. XI
  18. ^ Blaxland, pp.254-255
  19. ^ Clark, Calculated Risk
  20. ^ Blaxland, p. 271
  21. ^ Blaxland, pp. 272-273
  22. ^ Blaxland, p.275
  23. ^ Blaxland, p.277

[modifică] Resurse internet

Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Campania_din_Italia_(al_doilea_r%C4%83zboi_mondial)
Unelte personale