Simone Veil

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Simone Veil
Simone Veil, gymnase Japy 2008 02 27 n3 ret.jpg
Date personale
Născută [1][2][3] Modificați la Wikidata
Nisa, Franța[4][5] Modificați la Wikidata
Decedată (89 de ani)[6][2] Modificați la Wikidata
Arondismentul 7 din Paris, Franța[6] Modificați la Wikidata
Înmormântată Panthéon[7] Modificați la Wikidata
Părinți André Jacob[*] Modificați la Wikidata
Frați și surori Denise Vernay[*] Modificați la Wikidata
Căsătorită cu Antoine Veil[*] Modificați la Wikidata
Copii Jean Veil[*]
Pierre-François Veil[*] Modificați la Wikidata
Cetățenie Flag of France.svg Franța Modificați la Wikidata
Etnie evrei Modificați la Wikidata
Ocupație politiciană
judecător Modificați la Wikidata
Activitate
Alma mater Institutul de Studii Politice din Paris
Facultatea de Drept din Paris[*]  Modificați la Wikidata
Premii Legiunea de Onoare în grad de Mare Cruce[*]
cavaler al Ordinului Național de Merit[*]
Dame Commander of the Order of the British Empire[*]
Schiller Prize of Marbach[*] ()[8]
Premiul Carol cel Mare ()[9]
Princess of Asturias Award for International Cooperation[*] ()
European Civil Rights Prize of the Sinti and Roma[*]
North–South Prize[*]
Monismanien Prize[*] ()
Order of the Three Stars, 2nd Class[*]
Honorary doctor of the Hebrew University of Jerusalem[*] ()[10]
Honorary doctor of the Université libre de Bruxelles[*]
Grand Cross of the Order of Infante Dom Henri[*]
Honorary doctor of the University of Edinburgh[*] ()
golden class of the honour medal for Health and Social Affairs[*] ()
Honorary doctor of the Princeton University[*]
Q42293686[*]
Prezență online
Simone Veil (1993)

Simone Veil (Pronunție în franceză: /simɔn vɛj/), născută Jacob,[11] (n. 13 iulie 1927, Nisa - d. 30 iunie 2017, Paris)[12][13], a fost o politiciană originară din Franța.

Scăpată teafără din Shoah, a intrat în magistratură ca înalt funcționar până la numirea sa ca ministru al Sănătății, în mai 1974. În acest post, între altele, a sprijinit adoptatarea „Legii Veil”, promulgată la 17 ianuarie 1975, care depenalizează[14] recurgerea de către o femeie la întreruperea voluntară a sarcinii.

Din 1979 până în 1982 a fost prima președintă a Parlamentului European, nou ales prin vot universal. A fost Ministru de Stat, ministru al Afacerilor Sociale, al Sănătății și al Orașului, și numărul doi în guvernul Édouard Balladur, a făcut parte din Consiliul Constituțional din 1998 până în 2007. Aleasă la Academia Franceză, la 20 noiembrie 2008, a fost primită, în mod solemn, la 18 martie 2010 de către Jean d'Ormesson.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Familie, copilărie și adolescență[modificare | modificare sursă]

Familia Jacob e originară din Bionville-sur-Nied, un sat din Lorena.

Tatăl său, arhitectul André Jacob, a obținut în 1919 le Second grand prix de Rome.[15][16][17] S-a căsătorit cu Yvonne Steinmetz, fiica unui blănar parizian, la 22 mai 1922 în arondismentul 9 din Paris.[18][19] André Jacob i-a cerut soției sale bacalaureată și studentă la chimie să-și abandoneze studiile după căsătorie. [19] După nașterea primilor doi copii ai cuplului, Madeleine și Denise, familia evreiască, dar nepracticantă, a părăsit Parisul și s-a instalat la Nisa, pe Coasta de Azur. [19] Jean Jacob, singurul fiu, s-a născut în 1925.[19] Simone Jacob este cea mai mică din familie; s-a născut la 13 iulie 1927. La Nisa.[19] Cu criza din 1929, familia Jacob și-a părăsit apartamentul pentru un altul mai mic. [19] Când criza s-a agravat, comenzile de arhitect ale tatălui său s-au rărit, iar mama tricota pentru copiii din familiile lipsite. [19]

În vâltoarea celui de-Al Doilea Război Mondial[modificare | modificare sursă]

La 3 septembrie 1939 Regatul Unit, apoi A Treia Republică Franceză, au declarat război Germaniei Naziste. Când armistițiul s-a semnat, André Jacob este copleșit.[19] La 10 iulie 1940, Adunarea Națională, reunită la Vichy a votat, cu o zdrobitoare majoritate, depline puteri constituante mareșalului Pétain. Regimul de la Vichy (guvernul lui Pierre Laval) a promulgat, la 4 octombrie 1940, primul Statut al evreilor care stabilea o serie de interdicții împotriva evreilor și obligația acestora de a se declara autorităților.[19]

Simone Jacob (prima din stânga, rândul de sus) la Liceul Albert-Calmette din Nisa, în 1941-1942.

André Jacob a îndeplinit demersurile și a pierdut dreptul să-și practice profesia.[19] Yvonne Jacob își petrece zilele căutând hrană pentru familia sa.[19]

În anul următor copiii Jacob au fost trimiși în apropiere de Carcassonne, unde au stat împreună cu un unchi și o mătușă.

La revenirea la Nisa familia, care locuia într-un apartament, a suferit segregația progresivă a legilor antievreiești. Copiii participau activ la activitățile de cercetaș. Pericolul a devenit evident începând din septembrie 1943, când ocupantul german, sub conducerea lui Alois Brunner, a preluat controlul Coastei de Azur, înlocuindu-i pe italieni.

În martie 1944, Simone Jacob și-a luat bacalaureatul.

Arestarea[modificare | modificare sursă]

În cursul unui control efectuat pe stradă de către doi SS, Simone Jacob, atunci în vârstă de 16 ani și care s-a declarat ca fiind Simone Jacquier, a fost arestată la 30 martie 1944, la Nisa, unde își avea reședința la profesorul său de literatură clasică. A fost dusă la hotelul Excelsior, unde era cartierul general german și care servea, în acea vreme, de loc de adunare al evreilor arestați înaintea deportării lor în Germania. În orele următoare, restul familiei, adăpostită în pofida riscurilor de mai multe cupluri de prieteni din Nisa, a fost arestată de Gestapo. Sora sa, Denise Vernay, intrată la 19 ani într-o rețea a Rezistenței din Lyon, a fost arestată, și ea, în 1944 și deportată la Ravensbrück, de unde a revenit.

Deportarea la Auschwitz-Birkenau[modificare | modificare sursă]

Simone a trecut prin lagărul de la Drancy. Tatăl său și fratele său Jean au fost deportați în Lituania prin convoiul 73.[20] Simone Veil nu i-a mai revăzut niciodată. La 13 aprilie 1944, la două săptămâni după arestarea lor, Simone, mama și sora sa Madeleine au fost trimise de la Drancy (convoiul nr. 71) cu destinația Auschwitz-Birkenau, unul dintre lagărele de exterminare naziste, unde au sosit în seara de 15 aprilie. Un prizonier, care vorbea franceza, a sfătuit-o să-și declare vârsta de 18 ani, pentru a trece selecția și a evita exterminarea. A primit matricola 78651 care i-a fost tatuată pe braț. Munca forțată consta în „descărcarea unor camioane de pietre enorme” și în „săparea de tranșee și nivelarea solului”.

Marșul morții până la Bergen-Belsen și Eliberarea[modificare | modificare sursă]

În iulie 1944, împreună cu mama și sora sa, a fost transferată la Bobrek, la circa cinci kilometri de Birkenau. Puțin înainte de eliberarea lagărului de la Auschwitz la 27 ianuarie 1945, germanii și-au dus prizonierii în marșul morții până la lagărul de la Bergen-Belsen unde ea a lucrat la bucătărie. Mama sa a murit de tifos în martie 1945. Sora sa Madeleine, atinsă și ea de tifos, a fost salvată, în ultimul moment, grație sosirii Aliaților.

Bergen-Belsen a fost eliberat de trupele britanice la 15 aprilie 1945. Simone, Madeleine și cealaltă soră a sa, Denise (care fusese angajată în Rezistență), sunt singurele supraviețuitoare din familie, întrucât tatăl, mama și fratele lor nu au revenit din lagăre.

După reîntoarcerea în Franța, Simone nu era pregătită să vorbească, dar are impresia că aproape nimeni nu voia să audă ceea ce avea de spus.[21]

Simone Veil evocă deportarea familiei sale într-un documentar din 2 septembrie 1976. [22]

Revenirea în Franța[modificare | modificare sursă]

Simone Jacob a revenit în Franța la 23 mai 1945.[23]. Singura din întreaga Academie care a trecut și primit diploma de bacalaureat în martie 1944, în ajunul arestării sale [24], ea s-a înscris, în 1945, la Facultatea de Drept din Paris și la Institut d'études politiques de Paris, unde l-a întâlnit pe Antoine Veil (1926-2013), viitor inspector de finanțe și șef de întreprinderi, cu care s-a căsătorit la 26 octombrie 1946.

Sora sa Madeleine a murit, împreună cu fiul acesteia, Luc, în 1952, în urma unui accident de mașină, în timp ce se întorcea de la Stuttgart, unde mersese să-i facă o vizită Simonei.[25] Această nouă dramă a fost trăită cu durere, întrucât Madeleine era singura persoană cu care ea putea vorbi și împărtăși experiența Deportării.

Simone și Antoine Veil au avut trei fii, Jean, avocat de afaceri (născut la 26 noiembrie 1947), Claude-Nicolas (1948-2002), Pierre-François, avocat (născut în 1954), și mai mulți nepoți.

Cariera judiciară[modificare | modificare sursă]

Înarmată cu licența sa de drept și cu diploma de la Institut d'études politiques de Paris, ea a renunțat la cariera de avocată și a trecut cu succes, în 1956, concursul din magistratură. A ocupat, prin urmare, un post de conducere în administrația penitenciarelor. În timpul Războiului din Algeria, ea a reușit să transfere în Franța prizonierele algeriene pe care le estima expuse la rele tratamente și la violuri.[26] A trecut în 1964 la afaceri civile. În 1970 a devenit secretar general al Consiliului Superior al Magistraturii (CSM).

Cariera politică[modificare | modificare sursă]

În memoriile sale, Simone Veil menționază o acțiune politică din partea sa, din 1971, în Consiliul de Administrație al Office de radiodiffusion télévision française (ORTF).[27] În acest post, ea a surprins opunându-se îndeosebi difuzării documentarului despre Ocupație, Le Chagrin et la Pitié, pe care-l judecă drept injust și partizan.[28]

Ministru al Sănătății[modificare | modificare sursă]

În urma decesului lui Georges Pompidou, în timpul mandatului de președinte al acestuia, ea a susținut candidatura lui Jacques Chaban-Delmas la alegerile prezidențiale anticipate. [29] După alegerea lui Valéry Giscard d'Estaing la președinția Republicii Franceze, ea a fost numită ministru al Sănătății în guvernul Jacques Chirac, post pe care îl păstreză sub guvernele Raymond Barre.

Ea a fost însărcinată să prezinte în Parlament proiectul de lege asupra întreruperii voluntare a sarcinii (IVG)[30], care depenalizează avortul. Această luptă i-a adus atacuri și amenințări din partea extremei drepte și a unei părți din dreapta parlamentară, cum a reamintit Jean d'Ormesson primind-o în Academia Franceză. Într-un discurs în fața deputaților, ea a susținut că „avortul trebuie să rămână o excepție, ultimul recurs pentru situații fără ieșire”.[31] Textul este până la urmă adoptat de Adunarea Națională la 29 noiembrie 1974, stânga, îndeosebi, venind în ajutorul deputaților de centru favorabili legii, dar nu majoritari în Adunare, în acest caz. Legea a fost apoi adoptată la Senat, două săptămâni mai târziu. Legea a intrat în vigoare la 17 ianuarie 1975.

Simone Veil a revăzut „carta spitalelor” închizând îndeosebi instituții cu prea slabă activitate, a reechilibrat conturile Institutului Pasteur și a stabilit ajutoare financiare destinate mamelor cu copii de vârstă mică.[32]

În Parlamentul European[modificare | modificare sursă]

Simone Veil prezidează o şedinţă a Parlamentului European la Strasbourg, la 12 octombrie 1979.

La cererea președintelui Valéry Giscard d'Estaing, ea a fost cap de listă a Uniunii pentru Democrația Franceză (UDF) la alegerile europene din 1979, primele cu vot universal. În urma victoriei relative a UDF (27,61% din voturi și 25 de aleși), ea a părăsit guvernul.

La 17 iulie 1979, eurodeputații francezi din RPR au susținut o altă candidatură decât pe a sa în primele două tururi de scrutin, dar a fost aleasă președintă a Parlamentului European la al treilea tur, cu 192 de voturi, contra 133 primite de socialistul Mario Zagari și 47 primite de comunistul Giorgio Amendola.[33] La începutul anului 1982, ea a fost solicitată să candideze pentru un al doilea mandat, dar nebeneficiind de susținerea deputaților RPR, ea și-a retras candidatura înainte de al treilea tur de scrutin pentru a nu ușura alegerea candidatului socialist, care va fi ales, totuși, grație divizărilor din dreapta franceză.[34] În 1981 a primit Premiul Carol cel Mare al orașului Aachen.

Simone Veil la 31 mai 1988.

Cu Jacques Chirac, ea a impus opoziției o listă unică la alegerile europene din 1984. Lista pe care o conducea a obținut 43,02% din voturi și 41 de locuri de eurodeputați la 17 iunie 1984. A prezidat grupul liberal în Parlamentul European în întreaga legislatură. În alegerile europene din 1989, ea a prezentat o listă centristă distinctă de lista uniunii RPR/UDF; lista sa a primit 8,43% din voturi și șapte locuri de eurodeputați.

Opoziție la guvernele de stânga[modificare | modificare sursă]

La alegerile legislative din 1988, când unele personalități ale din UDF, îndeosebi Jean-Claude Gaudin la Marsilia, fac acorduri de retrageri locale cu FN și când Pasqua (RPR) evocă „preocupări” și „valori” asemănătoare, Veil a declarat că „între un Front Național și un socialist, [ea va vota] pentru un socialist”.[35]

La începutul lui 1990, ea a calificat drept „inadmisibilă” crearea fișierelor informatizate de Informații generale, decisă de guvernul Michel Rocard. [36] Proiectul a fost retras în martie 1990 și promulgat, sub o nouă formă, de guvernul Cresson în anul următor.[37]

Ministru de Stat, ministru al Afacerilor Sociale, al Sănătății și al Orașului[modificare | modificare sursă]

În martie 1993, Simone Veil a fost numită ministru de Stat, ministru al Afacerilor Sociale, al Sănătății și al Orașului în guvernul condus de Édouard Balladur. În acest post, ea a instituit funcția de pratician adjunct contractual (PAC). L-a susținut pe Édouard Balladur la alegerile prezidențiale din 1995; ea a părăsit guvernul în urma victoriei lui Jacques Chirac. Apoi a aderat la UDF, pe care a părăsit-o doi ani mai târziu.[38]

Membră a Consiliului Constituțional[modificare | modificare sursă]

Numită membră a Consiliului Constituțional de către președintele Senatului, René Monory, în martie 1998, ea a făcut parte din înalta jurisdicție până în martie 2007. În 2005 a chemat alegătorii să voteze „DA” la referendumul asupra Constituției Europene.

Retragerea treptată din viața politică[modificare | modificare sursă]

Din 2000 până în 2007 a prezidat Fundația pentru memoria Holocaustului, iar în continuare este președinte de onoare. Ea s-a opus, la 15 februarie 2008, ideii de a încredința memoria unui copil evreu din Franța mort în shoah fiecărui elev din CM2[39]:

„C’est inimaginable, insoutenable, dramatique et, surtout, injuste.”

[40][41]

Simone Veil într-o reuniune publică în cadrul alegerilor municipale la Paris, la 27 februarie 2008.

La 8 martie 2007, foarte curând după încheierea mandatului în Consiliul Constituțional, și-a anunțat hotărârea de a-l susține pe Nicolas Sarkozy la alegerile prezidențiale din 2007. Totuși, acest lucru nu a împiedicat-o să-și păstreze libertatea de judecată și, la anunțul creării unui minister al Imigrației și Identității Naționale de către candidatul UMP în caz că va fi ales, ea a răspuns că ar fi preferat un minister

„al Imigrării și Integrării.[42]

Susținerea lui Nicolas Sarkozy nu a fost totuși pusă în discuție:

„Nicolas este drăguț. Poate fi brutal în exprimare, însă oamenii nu au dreptate să se îndoiască de omenia sa. Este un prieten fidel. Pentru mine este important. Când alegi un președinte, dorești pe cineva care să aibă calitățile acestea. Nu e totdeauna cazul.[43]

Ea a adresat de altfel numeroase critici candidatului UDF, François Bayrou, acuzându-l că nu se reprezintă

„decât pe el însuși.[43]

La 1 ianuarie 2009 a fost promovată direct la distincția de Mare Ofițer al Legiunii de Onoare.[44] Potrivit ziarului Le Figaro, la cererea expresă făcută de Roselyne Bachelot și cu acordul lui Nicolas Sarkozy, Codul Legiunii de Onoare și al Medaliei Militare (în franceză Code de la Légion d'honneur et de la Médaille militaire) a fost modificat, cu câteva săptămâni înainte de promovarea Simonei Veil, pentru a i se permite accederea direct la această distincție fără să treacă prin gradele inferioare, distincție pe care o refuzase în anii 1990 din motive personale.[45][46] Din 2009, Simone Veil este și membră a juriului Premiului pentru prevenirea conflictelor, decernat anual de Fondation Chirac.[47] Ea a primit Premiul Heinrich Heine în 2010.[48]

Un sondaj realizat de Ifop în 2010 a prezentat-o ca fiind „femeia preferată de francezi”. [49]

Apropiată de familia de centru, Simone Veil a fost prezentă alături de Jean-Louis Borloo la congresul fondator al Uniunii Democraților și Independenților (UDI), în octombrie 2012. [50] La 25 noiembrie 2012, a fost prezentată prima carte de membru al UDI, care e pe numele Simonei Veil.[51]

Membră a Academiei Franceze[modificare | modificare sursă]

La 31 octombrie 2007 și-a editat autobiografia, întitulată Une vie (în română „O viață”). Lucrarea a fost tradusă în cincisprezece limbi și vândută, în Franța, în peste 550.000 de exemplare.[52] A obținut prix des Lauriers Verts în 2009. Ea și-a exprimat, între altele, opinia despre Paul Touvier, despre care ea spune că Georges Pompidou nu cunoștea bine dosarul, și despre Maurice Papon, despre care ea notează absența celor mai mici remușcări, inclusiv pentru moartea copiilor deportați.

O altă recunoaștere a acțiunii sale publice este alegerea printre „Nemuritori”. La 9 octombrie 2008, invitată de Maurice Druon și François Jacob [52], Simone Veil și-a prezentat candidatura la Academia Franceză pentru fotoliul lui Pierre Messmer, care fusese altădată al lui Jean Racine și al lui Paul Claudel. [53] La 20 noiembrie 2008, ea a fost aleasă, în primul tur de scrutin, cu 22 de voturi din 29 (5 voturi albe și 2 marcate cu cruce). [52]

Simone Veil a fost primită sub Cupolă la 18 martie 2010, în prezența președintelui Republicii Nicolas Sarkozy, protector al Academiei, și a doi predecesori ai acestuia, Valéry Giscard d'Estaing (membru al Academiei Franceze din 2003) și Jacques Chirac. Pe spada sa de Nemuritoare este gravat numărul de înmatriculare care fusese tatuat pe brațul Simonei la Auschwitz (numărul 78651)[54], precum și devizele Franței și Uniunii Europene: „liberté, égalité, fraternité” și, respectiv, „unis dans la diversité”. [55]

Detaliu despre mandate și funcții[modificare | modificare sursă]

Funcții guvernamentale[modificare | modificare sursă]

Mandate elective[modificare | modificare sursă]

Alte funcții[modificare | modificare sursă]

Filmografie[modificare | modificare sursă]

Referințe și note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ "Simone Veil", Gemeinsame Normdatei, accesat la 27 aprilie 2014 
  2. ^ a b http://www.lemonde.fr/disparitions/article/2017/06/30/mort-de-simone-veil-icone-de-la-lutte-pour-les-droits-des-femmes_5153554_3382.html, accesat la 2 iulie 2017  Missing or empty |title= (help)
  3. ^ SNAC, accesat la 9 octombrie 2017 
  4. ^ "Simone Veil", Gemeinsame Normdatei, accesat la 13 decembrie 2014 
  5. ^ http://www.lemonde.fr/disparitions/article/2017/06/30/mort-de-simone-veil-icone-de-la-lutte-pour-les-droits-des-femmes_5153554_3382.html  Missing or empty |title= (help)
  6. ^ a b http://www.lejdd.fr/politique/simone-veil-est-decedee-a-89-ans-3376211, accesat la 30 iunie 2017  Missing or empty |title= (help)
  7. ^ http://www.lejdd.fr/politique/les-obseques-de-simone-veil-seront-celebrees-mercredi-matin-3377372  Missing or empty |title= (help)
  8. ^ https://www.schillerstadt-marbach.de/index.php?id=270, accesat la 2 iulie 2017  Missing or empty |title= (help)
  9. ^ Die Karlspreisträgerin 1981 Simone Veil (în germană), accesat la 14 decembrie 2014 
  10. ^ http://www3.huji.ac.il/htbin/hon_doc/doc_search.pl?search, accesat la 6 martie 2017  Missing or empty |title= (help)
  11. ^ Simone Veil: «Ma vie» sur lexpress.fr
  12. ^ Simone Veil est décédée à 89 ans. http://www.lejdd.fr/politique/simone-veil-est-decedee-a-89-ans-3376211. 
  13. ^ Simone Veil est morte ce matin à l'âge de 89 ans
  14. ^ Legalizarea dreptului femeilor la întreruperea voluntară a sarcinii va interveni implicit în Franța la 31 octombrie 1980, când Consiliul de Stat, într-o decizie denumită „decizia Lahache”, va estima că doar femeia majoră este în măsură
    „să aprecieze dacă situația sa justifică întreruperea sarcinii”
    , fără să se preocupe de avizele succesive ale medicului și al unui organism social, doar destinate să ilumineze femeia în înțelegerea alegerii sale, cf. Arrêt du 17 novembre 2000 rendu par l’Assemblée plénière al Curții de Casație, care menționează decizia luată la 31 octombrie 1980 de Consiliul de Stat.
  15. ^ (Veil 2007).
  16. ^ "Les Prix de Rome d'Architecture", Journal des débats politiques et littéraires  .
  17. ^ "Académie des Beaux-Arts", Le Figaro  .
  18. ^ Mairie du IXe arrondissement, mention sur acte de naissance nr. 207 d'André Jacob en date du 3 février 1891
  19. ^ a b c d e f g h i j k (Clerc 2013, p. 43-47).
  20. ^ "Le convoi 73". Accesat la 2016-07-23. .
  21. ^ (în français) Déportation et génocide. Entre la mémoire et l'oubli, Paris: Fayard, collection "Pluriel", 2013, ISBN 978-2-8185-0302-7 .
  22. ^ "Simone Veil à propos de la déportation de sa famille". Accesat la 22 decembrie 2014. .
  23. ^ Mărturia Simonei Veil despre supraviețuirea în sistemul concentraționar pe site-ul Memorialului Shoah din Paris: "Simone Veil, déportée à Birkenau, Bobrek et Bergen-Belsen". Accesat la 22 noiembrie 2008. .
  24. ^ Ea explică în memoriile sale motivele acestei date de examen surprinzătoare: „Fuseserăm anunțați, în primele săptămâni ale anului școlar, că probele de bac se vor desfășura nu în iunie, ci la sfârșitul lui martie și că nu vor fi decât probe scrise. Autoritățile din Nisa voiau într-adevăr să încheie anul școlar cât mai curând posibil, din teama unei debarcări Aliate și a tulburărilor care ar decurge din aceasta.” (Une vie, page 47)
  25. ^ (Veil 2009, p. 110).
  26. ^ Marceline Loridan-Ivens, Ma vie balagan, Robert Laffont, p. 117.
  27. ^ http://cbhg.org/blog/2011/06/21/document-extrait-des-memoires-de-simone-veil-une-vie-paris-stock-2007/
  28. ^ Une vie, Stock 2007, page 327.
  29. ^ (Veil 2009, p. 146).
  30. ^ "Il y a 40 ans, le discours historique de Simone Veil sur l'avortement". Accesat la 2016-06-26. .
  31. ^ Les grands discours parlementaires de la Cinquième République, textes présentés par Jean Garrigues, Armand Colin
  32. ^ (Veil 2009, p. 172-173).
  33. ^ (Veil 2009, p. 182).
  34. ^ (Veil 2009, p. 203)
  35. ^ Hélène Bekmezian, Droite : trente ans d'hésitations face au FN, Le Monde, 14 iunie 2012
  36. ^ Bernard Gorce et Solenn de Royer, « Le fichier Edvige, protection ou menace pour les libertés ? », La Croix, 8 septembrie 2008.
  37. ^ Isabelle Mandraud, « Edvige : de Michel Rocard à François Fillon, les pérégrinations du fichier des RG », Le Monde, 9 septembrie 2008.
  38. ^ (Veil 2009, p. 246-247).
  39. ^ Clasă echivalentă clasei a V-a din România.
  40. ^ "Shoah en CM2: Simone Veil fustige l'idée de Sarkozy". Accesat la 2016-07-23. .
  41. ^ În traducere română: „Este de neimaginat, de nesusținut, dramatic și, mai ales, injust.”
  42. ^
    „Je n’ai pas du tout aimé cette formule très ambiguë”
    , a declarat ea, într-un interviu, publicației Marianne (17 au 23 mars 2007).
  43. ^ a b Le Figaro du 8 mars 2007
  44. ^ AFP, dépêche « Légion d'honneur du Nouvel An: Simone Veil, Zidane, scientifiques et showbiz », 1er janvier 2009.
  45. ^ A. N., article « Simone Veil distinguée : une «injustice» réparée », 1er janvier 2009, sur le site LeFigaro.fr:  .
  46. ^ Décret nr. 2008-1202 du 21 novembre 2008 modifiant le code de la Légion d'honneur et de la médaille militaire.
  47. ^ Jury du Prix pour la prévention des conflits, Fondation Chirac
  48. ^ "Simone Veil honorée en Allemagne pour son œuvre politique et culturelle", Le Monde.fr (în franceză), ISSN 1950-6244, accesat la 2016-07-23 .
  49. ^ « Veil, femme préférée des Français », Le Journal du dimanche, 5 martie 2010.
  50. ^ « Simone Veil participe à l’assemblée constituante de l’UDI », in nouvelobs.com, 21 octombrie 2012.
  51. ^ "Portes ouvertes chez les centristes - leJDD.fr". Accesat la 2016-07-23. .
  52. ^ a b c Annick Cojean, « Simone Veil entre à l'Académie française », Le Monde, 22 noiembrie 2008.
  53. ^ Actualités de l'Académie française
  54. ^ "Réception de Mme Simone Veil". 
  55. ^ "Simone Veil, une icône à l'Académie", leparisien.fr, accesat la 2016-12-07 .
  56. ^ Institut français de relations internationales
  57. ^ La CPI lance un appel de fonds pour aider 1,7 million de victimes de violences sexuelles sur le site du centre d'actualité de l'ONU, consulté le 24 septembre 2008

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Une femme Simone Veil, Robert Laffont, 1987 
  • Simone Veil : Destin, J'ai lu, 1996 
  • L'histoire et le destin de Simone Jacob Veil, 1927 1946, Dominique Del Boca, éditions RDBF, 2012
  • Simone Veil - L'interruption volontaire de grossesse, Débats historiques de l’Assemblée nationale (1974) réunis par Lola Caul-Futy dans un coffret de 4 CD audio, Frémeaux & Associés, 2011
  • Simone Veil, une passion française, 2011 
  • Les conquérantes, Le Nil, novembre 2013 
  • Sarah Briand, Simone, éternelle rebelle, Fayard, 2015.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Simone Veil