Feminismul în România

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

În spațiul românesc, feminismul apare încă din secolul al XIX-lea (1815) și se dezvoltă sincron cu cel din alte state europene. Feminismul românesc va fi influențat de-a lungul timpului de realitățile istorice, culturale, sociale și politice ale vremurilor.

Începuturile feminismului românesc[modificare | modificare sursă]

Primul val al feminismului românesc s-a manifestat aproximativ în aceeași perioadă ca și cel din occident. A fost un feminism al elitei, fiind datorat unor femei cu un înalt nivel de educație și cu acces la cultura vestică.

În particular, mișcarea feministă românească a fost preponderent urbană, întrucât la acea vreme societatea românească era în mare parte agrară, aproximativ 80% din oameni locuiau în mediul rural, iar industrializarea atinsese o mică parte din populație. De aceea mișcarea nu a fost una amplă, care să cuprindă femei din întregul spațiu românesc, indiferent de mediul de proveniență.

Mișcarea a plecat ca un răspuns împotriva statutului normativ inferior al femeilor. În Codul Civil din 1865 era prevăzută incapacitatea femeilor din punct de vedere politic, social și economic, având un statut asemănător minorilor și persoanelor cu incapacități mintale. Femeile nu puteau încheia acte fără acceptul soțului sau al justiției, nu puteau să își gestioneze propriile venituri, își pierdeau naționalitatea dacă se căsătoreau cu un bărbat străin, nu puteau urmări un bărbat pentru pensie alimentară, nu puteau să fie tutore, trebuiau să locuiască în domiciliul stabilit de soț și altele.Practic, femeile erau lipsite de drepturi civile și politice.

Printre cele mai importante personalități ale mișcării feministe pentru acordarea drepturi politice depline femeilor se numără: Calypso Botez, Alexandrina Cantacuzino, Eleonora Stratilescu. Elena Maissner, Maria Buțureanu. Revendicările femeilor românce de la acea vreme sunt sintetizate de Eleonora Stratilescu și vizează mai multe sfere:

Economic: plata egală pentru muncă egală; protecția muncii femeilor și a rezultatelor lor; măsuri de combatere a mortalității infantile în mediile sărace.

Cultural: acces la toate formele de pregătire și la toate tipurile de cariere, la toate treptele ierarhice ale carierelor; aplanarea conflictului carieră-maternitate; educație mixtă; creșterea în aceleași valori și condiții, indiferent de gen.

Căsătorie și familie: egalitate între soți prin lege și educație, controlul asupra propriei averi, indiferent de sex; o parte din câștigul bărbatului să revină femeii pentru munca ei în gospodărie, eliminarea dublului standard moral, reformarea căsătoriei legale prin desființarea autorității maritale, eminiarea prostituției, cercetarea paternității.

Social și politic: drepturi civile și politice egale; participarea femeilor la toate instituțiile, demnitățile și funcțiile publice, alături și la fel ca bărbații; pregătirea politică a femeilor pentru exercitarea drepturilor lor.

Mișcarea feministă românească a avut o oarecare susținere din partea unor elite politice liberale, cum ar fi: C.A. Rosetti, Cezar Bolliac, Ion Ghica, Ștefan Zeletin. Însă aceștia au susținut mai degrabă aportul femeilor la educația morală a poporului, ele având rolul de a se jertfi pentru națiune și familie. Deși li se recunoștea superioritatea morală în viața privată, femeile rămâneau inferiore politic, fiind excluse de la viața publică.

În 1923, intră în vigoare cea mai democratică dintre Constituțiile României din perioada precomunistă, însă aceasta nu dă drept de vot femeilor, dar menționează că acest drept va fi acordat la momentul oportun, printr-o lege specială.

În 1929, femeile dobândesc dreptul de vot în cadrul alegerilor locale. Constituția din 1939 și Legea electorală recunosc dreptul de vot femeilor care au împlinit vârsta de 30 de ani, dar în condiții de dictatură, acest drept nu a fost practic exercitat.

În 1946, prin Costituție se introduce dreptul de vot universal pentru populația majoră, indiferent de sex. Iar în 1948 se interzic orice forme de discriminare bazate pe sex.

Recunoașterea dreptului de vot pentru femei a fost târzie și nu lipsită de conținut datorită noului regim instaurat. Femeile românce au votat pentru prima dată în cadrul unor alegeri libere în 1990.

Feminismul românesc în perioada comunistă[modificare | modificare sursă]

Feminismul în perioada comunistă a urmat concepția de emancipare legată fundamental de munca productivă. În acestă perioadă nu s-au putut dezvolta teorii feministe care să promoveze drepturile femeilor ca indivizi și care să contribuie la autonomia femeilor, întrucât regimul totalitar nu tolera o altă ideologie decât cea comunistă.

La începutul instaurării regimului comunist, între 1946 și 1964, România a urmat modelul stalinist, care a însemnat instaurarea dictaturii proletariatului, condusă de un partid unic care reprezenta clasa muncitoare, proprietatea de stat asupra mijloacelor de producție, eliminarea dușmanilor de clasă, propaganda comunistă.

Femeile au jucat un rol important în acestă perioadă, ele participând activ la modernizarea și industrializarea statului. Reprezentând jumătate din populația activă a statului, ele au luat parte la politicile de reducerea drastică a analfabetismului și de emanciparea prin muncă. Imaginea femeii a fost promovată de propaganda comunistă, care accentua dublul rol al femeii, atât în sfera productivă, cât și în sfera reproductivă. Astfel, ziua de muncă a femeilor se dublează.

În 1966, rolul reproductiv al femeii capătă amploare, odată cu implementarea politicilor pronataliste prevăzute în Decretul 770, prin care erau interzise avorturile și era prevazută incriminarea femeilor ce recurgeau la avort. Deși a existat o participare formală a statului la creșterea copiilor, prin suplimentarea numărului de creșe, acordarea concediilor de maternitate, asistenței medicale și alocațiilor pentru copii, în practică aceste măsuri nu au fost implementate corespunzător și nu au răspuns niciodată nevoilor reale ale femeilor. Prevederile decretului au făcut foarte multe victime în rândul femeilor, fiind printre primele legislații abolite după căderea regimului comunist.

Femeile au dobândit în comunism acces la sfera politică, locuri de muncă, statut social, relativă independență economică față de bărbați, asistența statului în creșterea copiilor, promovarea în poziții de conducere, acces la toate nivelurile și tipurile de educație. Însă în realitate femeile nu reprezentau și interesele lor proprii, ci se conformau agendei partidului unic. Existau ierarhii ale ramurilor economice, muncile considerate ușoare erau ocupate în mare parte de femei, iar acest aspect se traducea și într-o ierarhie a salarizării. Managementul era în mare parte masculin. În perioada comunistă accentul a fost pus pe drepturile femeilor în viața publică, mai degrabă decât în viața privată.

Reapariția feminismului[modificare | modificare sursă]

După 1990, feminismul românesc a trebuit să se reafirme și să lupte:

• cu o moștenirea comunistă care asocia conducerea politică a femeilor cu dictatura Elenei Ceușescu și care considera feminismul o ideologie burgheză și reacționară;

• cu ierarhia de gen a muncii și a salarizării;

• cu o scena politică era dominată de bărbați: 98% în Parlamentul României, 98,4% în Consiliile Locale și 100% în Guvernul României;

• cu o libertate de exprimare neîngrădită, care nu suporta sancțiuni pentru actele de misoginism, sexism, șovinism sau antisemitism;

• cu falimentul din industria grea, care avea preponderent angajați bărbați și privatizarea industriei ușoare, care a expus femeile la o economie de piață fără protecție sindicală.

În acest context, în perioada 1990-2000:

• apar primele organizații pentru apărarea și promovarea drepturilor femeilor: Organizația AnA înființată în 1990 și înregistrată oficial în 1993, care înființează prima și singura revistă de analize feministe, numită AnAlize; în anul 2000 se înființează Centrul de Dezvoltare Curriculară și Studii de Gen: FILIA.

• apar primele cursuri universitare pentru studii de gen în cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative, din București;

• se dezvoltă activismul civic și se îmbină cu cel politic;

• se aduc finanțări externe pentru refacerea științelor socio-umane;

• în anul 1998 este depusă propunerea legislativ pentru adoptarea Legii concediului paternal, care devine Legea nr. 210/1999;

• în anul 2000 este adoptată Ordonanța nr. 137 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare;

La sfârșitul anului 1999 este semnat Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, acquis-ul comunitar devenind obligatoriu pentru statele candidate. Sunt adoptate o serie de acte legislative favorabile agendei feministe românești:

• Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați;

• Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie;

• Odată cu modificarea Constituției în anul 2003, egalitatea de șanse devine principiu constituțional;

• în anul 2001 se înființează Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării

• se înființează Agenția Națională pentru Eglitate de Șanse (ANES), ca agenție autonomă, alături de Consilii Județene și Locale pentru egalitatea de șanse între femei și bărbați (COJES);

• toate partidele politice au organizații pentru femei, dar aceste nu au contribuții reale în politici feministe;

Din anul 2007, România devine membră a Uniunii Europene și au loc schimbări:

• în anul 2010 se desființează ANES ca agenție autonomă și este înglobată în Ministerul Muncii;

• nu sunt aplicate niciunul dintre articolele legii egalității de șanse;

• crește discriminarea salarizării femeilor, în mod indirect, cu precădere în sectorul public ( doar 1/5 din salariații bugetari sunt bărbați, iar aceștia obțin 40% din salariile bugetare);

• se relaxează procesul de democratizare și este înregistrat un regres considerabil al nivelului democrației în România;

• scade influența societății civile;

• după o ușoară creștere a reprezentării femeilor în Parlament și Consilii Locale, aceasta înregistrează o nouă scădere;

• criza economică are un impact considerabil în feminizarea sărăciei;

Pe fondul acestor repercusiuni dramatice, începând cu anul 2011, s-au amplificat acțiunile de protest ale organizațiilor feministe și au căpătat o regularitate.

În prezent numărul organizațiilor active în domeniul promovării drepturilor femeilor, al protejării victimelor violenței de gen și al combaterii discriminării pe criterii de gen este în creștere. Printre aceste se pot aminti:

  • Asociația TRANSCENA, București
  • Asociația Femeilor Împotriva Violenței ARTEMIS, Cluj-Napoca
  • Fundația SENSIBLU, București
  • Asociația GRADO - Grupul Român pentru Apărarea Drepturilor Omului, București
  • Fundația Centrul Parteneriat pentru Egalitate, București
  • Asociația pentru Libertate și Egalitate de Gen, A.L.EG., Sibiu
  • Asociația Centrul de Dezvoltare Curriculară și Studii de Gen: FILIA, București
  • Asociația FRONT, București
  • Asociația ANAIS, București
  • E-ROMNJA - Asociația pentru Promovarea Drepturilor Femeilor Rome, București
  • Institutul Est European pentru Sănătatea Reproducerii – IEESR, Tg Mureș
  • Fundația Centrul de Mediere și Securitate Comunitară - CMSC, Iași
  • PAS ALTERNATIV, Brașov
  • Asociația pentru Promovarea Femeilor din România, Timișoara
  • Societatea Doamnelor Bucovinene, Suceava

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Ștefania Mihăilescu, Emanciparea femeii române. Studiu si antologie de texte, vol. I: 1815-1918 (2001), vol. II: 1918-1948 (2005); Din istoria feminismului românesc. Antologie de texte (1838-1929) (2002) si Din istoria feminismului românesc. Studiu si antologie de texte (1929-1948) (2006)
  • Mihaela Miroiu, Drumul către autonomie. Teorii politice feministe, ed. Polirom, 2004
  • Vladimir Pasti, Ultima inegalitate. Relațiile de gen în România, ed. Polirom, 2003