Reuniunea Femeilor Române de la Brașov

Reuniunea Femeilor Române de la Brașov, fondată în anul 1850 la Brașov, a fost prima organizație de femei din Transilvania. Ea stă la baza activității de după 1918 a Uniunii Femeilor Române, iar pe plan european este una din cele mai prestigioase organizații feminine.

Înființare

Mișcarea feministă din Transilvania, comparabilă cu cea europeană, se conturează abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, devenind o direcție distinctă în viața socială și națională a românilor ardeleni. Inițial, asemenea mișcărilor din restul Europei, ea a avut un caracter filantropic și umanitar, evoluând treptat către forme moderne de asociere, bazate pe criterii sociale, profesionale și naționale. Începutul fenomenului coincide perioadei de după revoluția pașoptistă, Reuniunea Femeilor Române de la Brașov apărând ca o consecință imediată a ecoului acesteia și la inițiativa lui Iacob Mureșianu, precum și a altor fruntași ai vieții culturale brașovene, dintre care Ioan Popazu, George Barițiu sau Andrei Mureșianu. În contextul reticenței autorităților habsburgice față de înființarea societăților culturale, văzute la vremea respectivă ca având un potențial în propagarea ideilor revoluționare, scopul inițial declarat al reuniunii a fost acela de ajutorare a fetițelor române mai sărace. Astfel erau mascate intențiile privind desfășurarea unei activități culturale mai intense, organizația căpătând în același timp și un caracter filatropic.

Prima președintă a reuniunii a fost Maria Nicolau, care a avut o contribuție semnificativă în consolidarea societății, având drept obiectiv ridicarea femeilor române la cerințele impuse de progresul societății, mobilizându-le în lupta contra asupririi sociale și naționale a populației românești. În 15 decembrie 1849, ea a lansat primul apel pentru întemeierea Reuniunii: trebuie să dăm dovezi la lume că bărbații noștri, care au făcut atâtea jertfe pentru națiune, au de-a dreapta lor soții demne de mărinimia lor. Apelul Reuniunii a fost de asemenea însoțit de o listă de subscripție, prima contribuție financiară fiind a Mariei Nicolau, care se înscria cu suma de 15 florini. El a avut un ecou semnificativ în rândul femeilor române, ducând la înscrierea a 80 de membre. Contribuțiile financiare au variat între 1 și 100 de florini, suma totală colectată ridicându-se la 971 de florini. Printre cele mai generoase donatoare s-au numărat Zoița I. Luga, Ana P. Orghidan și Stana Bergasoglu, fiecare oferind câte 100 de florini, urmate de Sofia von Wohlgemuth, soția guvernatorului Transilvaniei, care a donat 50 de florini.

În acest context, încurajate de receptivitatea opiniei publice, în 10 februarie 1850 organizatoarele reuniunii au înaintat o petiție guvernatorului Transilvaniei, Ludwig von Wohlgemuth, solicitând aprobarea pentru înființarea unei societăți caritabile feminine, de ajutorare a fetelor sărace. La 19 martie 1850, Guberniul Transilvaniei a aprobat, prin încuviințare verbală, înființarea reuniunii, care a susținut ședința constitutivă în 24 martie 1850. La aceasta au luat parte 42 de femei din cele mai reprezentative familii ale societății românești din Brașov. Cu această ocazie s-a ales și comitetul reuniunii, compus din Maria Nicolau - președintă, Zoița T. Cucu - secretară, Ana Rudolf Orghidan - casieriță, alături de încă alte nouă membre.

Obiective

În sarcina comitetului Reuniunii intra identificarea numărului și a stării orfanelor, stabilirea ordinii de prioritate și a cuantumului ajutoarelor. Comitetul trebuia să prezinte anual două rapoarte de activitate — unul în iunie și altul la sfârșitul anului, cel din urmă fiind publicat. Ajutoarele puteau fi acordate fie în bani, fie în bunuri, iar fondurile disponibile nu puteau fi cheltuite direct, utilizându-se doar dobânzile rezultate din capitalul de bază. Din aceste venituri, trei părți erau destinate sprijinirii orfanelor, iar o parte se adăuga fondului principal, alături de donațiile și colectele transformate în bani. De asemenea, colectele de îmbrăcăminte și cărți pentru învățătură erau distribuite direct fetelor orfane. Statutele prevedeau și posibilitatea ca, pe viitor, fondurile societății să fie folosite pentru întemeierea unor instituții filantropice dedicate educării și formării fetelor provenite din familii sărace. Ca semn de recunoștință pentru sprijinul acordat, Sofia von Wohlgemuth a fost desemnată „patroană binefăcătoare” a „Reuniunii”. O distincție similară, aceea de „patroană de onoare”, a fost propusă doamnei Hurmuzachi, apreciată pentru devotamentul față de cauza națională și pentru educația exemplară oferită copiilor săi.

După înființarea „Reuniunii”, statutele societății, alcătuite din 12 paragrafe, au fost trimise spre aprobare guvernului Transilvaniei și aprobate la 21 octombrie 1850. Prima adunare generală a avut loc la 29 octombrie, la Brașov. După confirmarea oficială de către guvern, la 20 decembrie același an, „Reuniunea” a trimis în toată Transilvania și dincolo de Carpați un apel adresat femeilor române, îndemnându-le să contribuie la cauza comună. Acesta era însoțit de instrucțiuni pentru organizarea de comitete filiale și pentru colectarea de fonduri destinate sprijinirii fetelor nevoiașe. Prin această inițiativă, „Reuniunea” a mobilizat femeile române din diferite regiuni ale țării și a pus bazele primei asociații feminine din Brașov, cu un pronunțat caracter național și filantropic.

Activitate

La începutul activității sale, „Reuniunea” și-a concentrat eforturile asupra sprijinirii orfanelor și organizării de instituții școlare la Brașov și Blaj. Pentru atingerea acestui scop, strângerea de fonduri a devenit principala preocupare, prin cotizații, donații și evenimente culturale, care aveau adesea și o dimensiune națională. Între anii 1850 și 1858 s-au colectat 20.618 florini, din care o mică parte a fost destinată ajutorării orfanelor și cheltuielilor curente, restul fiind depus la „capitalul netangibil”, care a crescut de aproape cinci ori în această perioadă. Cu sprijinul episcopului Andrei Șaguna, s-a realizat o evidență a 3.521 de orfane din Transilvania. În primul an au fost sprijinite 38 de fete, iar în anii următori numărul lor a crescut constant. După 1852, odată cu consolidarea fondurilor, „Reuniunea” și-a extins acțiunile și către fetele rămase fără tată în timpul revoluției, solicitând sprijinul clerului pentru popularizarea inițiativei. Pe plan educativ, între 1850 și 1855, organizația a sprijinit școlarizarea unor orfane și deprinderea unor meserii, urmărind întemeierea unor „așezăminte pentru creșterea fetelor române”. În lipsa mijloacelor financiare necesare, membrele Reuniunii au preluat temporar orfane în grija lor, oferindu-le instruire practică și educație de bază, mai ales în domeniul lucrului de mână. Prin aceste acțiuni, „Reuniunea” a reușit să îmbine filantropia cu promovarea educației feminine și afirmarea spiritului național românesc.

La adunarea generală din octombrie 1852, „Reuniunea” a decis înființarea unei școli superioare pentru fete, printr-o comisie condusă de Sevastia I. Mureșan, care colabora cu comitetul de conducere. Școala, destinată atât fiicelor membrilor, cât și orfanelor fără posibilități, a funcționat probabil între 1853 și 1854, sub îndrumarea Mariei Nichifor. Neavând resurse suficiente pentru crearea unui institut propriu de educație, între 1850 și 1856 Reuniunea a subvenționat Liceul Ortodox din Brașov, acoperind cheltuielile profesorilor care au organizat prima clasă liceală de fete. Totodată, la Brașov, Blaj și Sibiu au fost înființate clase primare și cursuri de lucru manual. În 1855, adunarea generală a aprobat proiectul de creare a două școli de lucru, înaintat guvernului pentru aprobare, însă inițiativa nu s-a concretizat. Cauzele eșecului au fost legate de lipsa unei propagande eficiente, gestionarea deficitară a fondurilor, tensiunile interne și controlul tot mai strict exercitat de autoritățile habsburgice asupra asociației. Pentru dezvoltarea culturală a femeilor române, s-a propus publicarea în broșurile Reuniunii a unor texte literare românești. În 1854, Iacob Mureșan i-a solicitat lui Timotei Cipariu un articol care să redeștepte spiritul național, observând tendința unor femei de a renunța la limba română. Tot el, sprijinit de Constantin Hurmuzachi și D. Teodor Codrescu, a inițiat organizarea unei biblioteci pe lângă Reuniune, menită să contribuie la educația și afirmarea culturală a femeilor.

Activitatea „Reuniunii” a fost afectată de propunerile de reorganizare pe baze confesionale. Anul 1855, marcat de intensificarea rivalităților religioase din Transilvania, a influențat negativ stabilitatea asociației. Tensiunile au apărut în urma inițiativei episcopului Andrei Șaguna de a conferi Reuniunii un caracter exclusiv ortodox. Iacob Mureșan a fost cel care a intervenit pentru a menține unitatea organizației deasupra diferențelor confesionale, pledând pentru păstrarea caracterului național al Reuniunii. În corespondența sa cu Timotei Cipariu, el afirma că a salvat de mai multe ori societatea de influențele confesionaliste, susținând că Reuniunea trebuie să rămână „fără deosebire confesională”, pentru a servi moralității, solidarității și unității naționale. Disputele interne au dus la înlăturarea lui Iacob Mureșan și a Mariei Nicolau de la conducerea „Reuniunii”, noua conducere renunțând la proiectul de înființare a unei școli la Blaj. În replică, foștii conducători au lansat apelul „Reuniunea e în pericol”, cerând sprijin pentru menținerea statutelor inițiale.Deși depășit, impasul din 1855 a marcat profund evoluția asociației, ducând la schimbarea comitetului de conducere — Maria Nicolau fiind înlocuită cu Maria Secăreanu, iar Iacob Mureșan cu Gavril Munteanu — și încheind prima etapă din dezvoltarea Reuniunii, una dintre cele mai productive din existența sa. Ulterior, între 1856 și 1860, activitatea Reuniunii a fost plasată sub o supraveghere mai strictă, fiecare adunare generală desfășurându-se în prezența președintelui Oficiatului Districtual, I. Grüner, trimis ca reprezentant al guvernului.

Înființarea școlii de lucru pentru fete

În anii '60 a fost reluat dialogul Reuniunii cu Eforia Școalelor privind înființarea unei școli de lucru pentru fete. S-a stabilit ca dotarea acesteia să cadă exclusiv în sarcina comitetului reuniunii, devenind astfel necesară modificarea statutului acesteia, care, în noua variantă, declara că scopul societății era acela de sprijinire și ajutorare a fetelor orfane române prin ajutoare materiale și prin întemeierea școlilor de lucru și învățătură.

Școala urma să fie înființată conform hotărârii Adunării generale a Reuniunii femeilor române. Planul, aprobat de guvern și de cei doi episcopi români din Transilvania, prevedea pentru elevele absolvente a trei clase normale cursuri de religie, gramatică, istorie, geografie, compuneri stilistice și aritmetică, susținute de doi profesori, iar după-amiaza, lucru manual — 3 ore pe zi iarna și 4 ore pe zi vara. Astfel, la Brașov s-a deschis o școală de fete „pentru învățarea lucrului de mână și a cărții”, ca a patra clasă adiacentă celor trei existente la școlile normale și gimnaziu, subvenționată anual cu 500 de florini: 300 pentru învățătoarea de lucru, doamna Maria Petrescu, și 200 pentru cei doi profesori de gimnaziu, pentru câte o oră de predare pe zi. În același an, Reuniunea a sprijinit financiar și înființarea a două școli la Blaj și Sibiu, subvenționate anual cu 200 de florini fiecare până în 1865, respectiv 400 și 250 de florini până în 1867. Peste 100 de eleve sărace beneficiau anual de cursuri, cea mai frecventată fiind școala de la Blaj, care avea două secții („despărțăminte”).

Creșterea constantă a fondului și starea mulțumitoare a școlilor subvenționate i-a determinat pe membrii comitetului Reuniunii să propună înființarea unei clase superioare, pentru o educație mai completă a fetelor române, proiect ce urma să fie dezbătut la o viitoare adunare generală. În 1874 s-a decis elaborarea proiectului pentru constituirea clasei a V-a de fete, transmis Eforiei școlilor. Raportul comitetului pe anul 1879/1880 consemnează subvenționarea claselor a IV-a și a V-a din Brașov cu 800 de florini, precum și a celor din Blaj (400 florini) și Sibiu (300 florini). Aceste școli, frecventate de 124 de eleve, erau considerate prospere și contribuiau la dezvoltarea educației fetelor române și la afirmarea culturii naționale.

Înființarea internatului pentru fete

În 1886, Reuniunea a înființat un internat pentru fete române de 12 ani, absolvente a trei clase, destinat instruirii practice și teoretice, precum și educației morale. Conducerea revenea unei directoare care raporta periodic comitetului veniturile și cheltuielile, iar înscrierile erau gestionate de comitet. Taxa se plătea lunar, iar la cinci eleve plătitoare se putea înscrie una gratuit; în primul an, trei fete sărace au beneficiat de instruire gratuită. Cursul, desfășurat pe trei ani, era predominant practic (4–5 ore/zi, plus grădinărit primăvara), iar disciplinele teoretice — limba română și germană, aritmetica, științele naturii și religia — erau predate de doi profesori angajați anual. Popularizarea activității internatului prin presă a atras un număr tot mai mare de eleve, inclusiv din Vechiul Regat. Drept urmare, s-a decis reorganizarea internatului și completarea acestuia cu un orfelinat, subvenționat anual de Reuniune cu 1.200–1.500 florini, suficient pentru întreținerea a 8–12 bursiere și un număr similar de eleve cu plată. Orfelinatul urma să primească fete între 8 și 12 ani pentru școala Reuniunii și fete între 12 și 15 ani pentru școala practică din internat. Numărul de eleve înscrise era stabilit anual, în funcție de resursele financiare disponibile. În anul școlar 1903-1904, Internatul Reuniunii era frecventat de 46 de eleve din diferite regiuni locuite de români: câte 11 din Brașov și Arad, patru din Cluj, câte trei din Târnava Mare, Făgăraș și Sibiu, câte una din Caraș-Severin, Hunedoara, Trei Scaune, Sălaj și Bihor, și șase din Vechiul Regat..

Crearea Uniunii Femeilor Române

Ultima perioadă de activitate a Reuniunii Femeilor Române din Brașov surprinde ideea creării unei Uniuni a Femeilor Române, ca o necesitate impusă de dezvoltarea feminismului în România. Acest plan menționa că Uniunea va cuprinde toate societățile din țară. Primii pași în crearea Uniunii Femeilor Române au constat în realizarea adunării constitutive a Unirii, în 3-4 iunie 1913 la Brașov, fiind reprezentate toate Reuniunile de femei din Transilvania și Ungaria. Până în 1914 au avut loc două congrese generale ale organizației. Primul Război Mondial și represiunea autorităților a cauzat piedici serioase în desfășurarea activității viitoare.

Uniunea și-a reluat activitatea în 1921, prin al treilea Congres la Arad, urmat de al patrulea în 1923, la care au participat reprezentante ale societăților feminine din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. În anul 1924 s-a organizat al cincilea congres, la Baia Mare, iar în anul 1925 congresul al șaselea în Timișoara, unde la organizațiue au aderat societățile din Muntenia și Moldova, ceea ce reprezenta un succes deosebit pentru crearea unei Uniuni a tuturor femeilor române.

Concluzie

Reuniunea femeilor române din Brașov s-a impus prin succesele sale pe linia solidarității feminine, devenind un model pentru asociațiile similare din Ardeal și România. La începutul secolului XX, în Brașov funcționau șapte societăți feministe: una română — Reuniunea femeilor române pentru ajutorarea văduvelor sărace din Brașov și Săcele, condusă de Maria Popea; patru germane, dintre care una catolică și trei protestante; una maghiară; și una evreiască, fiecare cu președinte femeie.

Reuniunea brașoveană a avut un rol fundamental în mișcarea feministă românească din Transilvania, fiind cea mai veche instituție românească de profil și una dintre cele mai prestigioase pe plan european. Ea a servit ca model pentru întreaga românime, promovând ideea cooperării și solidarității ca mijloc legal de afirmare națională.

Bibliografie

• Băltescu, Mircea, Contribuții la istoricul Reuniunii femeilor din Brașov, Revista Cumidava, 1967;
• Mihailescu, Ștefania, Din istoria feminismului românesc: antologie de texte: 1838-1929, Polirom, Iași, 2002;
• Ioniță, Elisabeta, Luminoasa inițiativă a femeilor din Brașov, Magazin Istoric, An 9, nr. 5, 1975;
• Simona Stiger, Asociaționism și emancipare în Transilvania până la Primul Război Mondial, Arad, Editura Fundației "Moise Nicoară", 2001.

Vezi și

• Feminismul în România