Vintilă Horia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Vintilă Horia

Vintilă Horia (pseudonimul literar al lui Gheorghe Caftangioglu[1]) (n. 18 decembrie 1915 (S.N. 31 decembrie), Segarcea; d. 4 aprilie 1992) a fost un diplomat, eseist, filozof, jurnalist, pedagog, poet și romancier român, care a scris în special în limbile română și franceză, cunoscând consacrarea internațională după exilul său.

Biografie[modificare | modificare sursă]

S-a născut în 1915, în Muntenia. A început școala primară la Râmnicu Sărat și a terminat-o la București. A absolvit Colegiul Sfântul Sava. A studiat la Facultatea de Drept, în paralel cu cea de Litere și Filozofie.

Aidoma altor intelectuali români de calibru mondial cu traiectorii similare, Cioran, Eliade și Noica, Horia a avut o perioadă relativ scurtă în jurul anilor 1937 și 1938 când a fost atras de Legionarism, publicând chiar un articol elogios la adresa lui Adolf Hitler. Deși ulterior s-a dezis de acea perioadă, incluzând luări de poziție publice, existând în acest sens multiple dovezi,[necesită citare] Horia a continuat să fie considerat de către unii[cine?] simpatizant fățiș (și constant) al mișcării legionare, iar de către alții[cine?] chiar ideolog în România al fascismului, mai ales datorită unora din opiniile sale exprimate prin scriiturile sale din anii târzii 1930.

De exemplu, în cotidianul Sfarmă-Piatră nr. 198, miercuri, 25 iunie 1941, p. 1, Vintilă Horia a publicat un articol cu titlul "Mărturia unui tînăr", în care scria că “Mi-aduc aminte de zilele de groază ale anului trecut, cînd Asia se revărsase peste Nistru și cînd scursura evreiască a tîrgurilor Basarabiei și Bucovinei pălmuia obrajii curați ai ostașului român".[2]

În anii 1940 - 1945, când Vintilă Horia a locuit la Roma și Viena, a fost parte a diplomației românești, ca șef de cabinet la Ministerul Propagandei și, ulterior, atașat de presă la Roma. Reprezentarea la Roma a fost întreruptă în anii conducerii statului român de alianța dintre guvernul mareșalului Ion Antonescu și legionari. A revenit în diplomație, de data aceasta la Viena. Când România întoarce armele împotriva Germaniei (august 1944), Vintilă Horia și soția lui, Olguța (n. Teohari), sunt internați într-un lagăr german. La sfârșitul războiului, cei doi soți pleacă în Italia. Aici, Vintilă Horia îl cunoaște pe Giovanni Papini, scrie și publică în reviste italiene, dar situația economică grea a Italiei postbelice îl determină să plece mai departe, în Argentina (primăvara 1948). Va sta la Buenos Aires până în martie 1953, când se întoarce în Europa, și anume în Spania, unde are o activitate literară susținută și se face cunoscut.

În 1946, Tribunalul Poporului din România l-a condamnat în contumacie la 25 ani muncă silnică, pentru crime de război.[1]

Vintilă Horia se stinge din viață în 1992.

Dumnezeu s-a născut în exil[modificare | modificare sursă]

În noiembrie 1960, romanului lui Dieu est né en exil îi este atribuit Premiul Goncourt. Autorul, stabilit la Paris (între 1960-1964), respinge oferta ambasadei române de a intra în rolul de reprezentant al scriitorimii României comuniste. Guvernul român, cu sprijinul comuniștilor francezi, începe o campanie de denigrare a scriitorului, atribuindu-i - printr-un dosar falsificat - un trecut de legionar.[3] Sub presiunea acestei campanii, Vintilă Horia refuză premiul Goncourt.

Vintilă Horia se întoarce în Spania în 1964, unde continuă să scrie, în spaniolă și în franceză.

Memoria exilului românesc și Întoarcerea lui Vintilă Horia[modificare | modificare sursă]

Jurnalista de televiziune Marilena Rotaru realizează documentare despre Vintilă Horia în seria Memoria exilului românesc (1991-1996) și în Întoarcerea lui Vintilă Horia (2002).

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b Notă privind pe Caftangioglu Gheorghe (pseudonim literar Vintilă Horia)
  2. ^ O minciuna scandaloasa, Tribuna, Nr. 107 / 16-28 februarie 2007
  3. ^ Monica Lovinescu în vol. "Resemnarea cavalerilor", Ed. Jurn. lit., Buc., 2002, p.100

Legături externe[modificare | modificare sursă]




EdmondEtJulesDeGoncourt parNadar.jpg <<< 01 — Laureații Pemiului Goncourt (1943 - 1982) --- Literatura franceză>>> 03

 • • 1942 - Marc  • 1943 - Grout  • 1944 - Triolet  • 1945 - Bory  • 1946 - Gautier  • 1947 - Curtis  • 1948 - Druon  • 1949 - Merle  • 1950 - Colin  • 1951 - Gracq  • 1952 - Beck  • 1953 - Gascar  • 1954 - de Beauvoir  • 1955 - Ikor  • 1956 - Gary  • 1957 - Vailland  • 1958 - Walder  • 1959 - Schwarz-Bart  • 1960 - Horia  • 1961 - Cau  • 1962 - Langfus  • 1963 - Armand Lanoux  • 1964 - Conchon  • 1965 - J. Borel  • 1966 - Charles-Roux  • 1967 - de Mandiargues  • 1968 - Clavel  • 1969 - Marceau  • 1970 - Tournier  • 1971 - Laurent  • 1972 - Carrière  • 1973 - Chessex  • 1974 - Lainé  • 1975 - Ajar (Gary)  • 1976 - Grainville  • 1977 - Decoin  • 1978 - Modiano  • 1979 - Maillet  • 1980 - Navarre  • 1981 - Lucien Bodard  • 1982 - Fernandez  •
Cioturi  • • Formate  • • Imagini  • • Portal  • •