Istoria evreilor

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Istoria evreilor este istoria evreilor, religiei și culturii poporului evreu, cum s-a dezvoltat și a interacționat cu alte popoare, religii și culturi. Istoria evreilor are o vechime de peste 4000 de ani.[1]

Perioade în istoria evreilor[modificare | modificare sursă]

Chronology of Israel eng.png Perioade de imigrare masivă pe pământurile Israelului Perioade în care majoritatea evreilor trăiau în exil Perioade în care majoritatea evreilor trăia în țara lui Israel, având independență completă sau parțială Perioade în care a existat un Templu evreiesc Istoria evreilor Shoftim (Cartea Judecătorilor) Melakhim (Cărțile Regilor) Primul Templu Al doilea Templu Zugot Tannaim Amoraim Savoraim Geonim Rishonim Acharonim Aliyot Israel Holocaust Diaspora Expulzarea din Spania Exilul roman Exilul asirian (Cele zece triburi pierdute) Captivitatea babiloniană Perioada celui de-al doilea Templu Istoria antică a evreilor Cronologia biblică Era noastră

Istoria veche al evreilor (înainte de 37 î.Hr.)[modificare | modificare sursă]

Conform Bibliei[modificare | modificare sursă]

Moise cu Tablele de piatră (pictură din 1659 de Rembrandt)
Regatul Israelului şi al Iudeii în 926 î. Hr.

Pentru primele două perioade al istoriei evreilor este în principal legat de Semiluna Fertilă. Acestă istorie începe cu acei oameni, care au ocupat zona situată între râurile Nil, Tigru și Eufrat. Înconjurat de vechi culturi în Egipt și Babilon, prin deșerturile Arabiei, și mărginit de dealurile Asiei Minor, Canaanul (aproximativ corespunzătoare Israelului modern, teritoriilor palestiniene, Iordaniei și Libanului), a fost un punct de întâlnire a civilizațiilor. Terenul a fost traversat de rute comerciale vechi, stabilite și porturi importante în Golful Akaba (Eilat) și coasta Mării Mediterane, acesta din urmă arătând influența altor culturi ale Semilunii Fertile.

Conform Bibliei, evreii sunt descendenții poporului antic al Israelului care s-a stabilit în Canaan, situat între coasta de est a Mării Mediterane și râul Iordan (1451 î.Hr.). Deplasările nomade ale evreilor s-au situat în jurul localității Hebron undeva între 1991 și 1706 î.Hr.

Fii lui Israel împărtășesc filiație, prin strămoșii lor comuni: Abraham, fiul lui, Isaac, și fiul lui Isaac, Iacob (Yaakov). Iacob a primit numele de Israel, iar cei doisprezece fii au fost strămoșii celor doisprezece triburi cunoscute ca „fiii lui Israel”: Ruben, Simeon, Levi, Iuda, Isahar, Zabulon, Dan, Gad, Neftali, Așer, Iosif, și Beniamin.

Iacob și cei doisprezece fii în timpul unei foamete mari au părăsit Canaanul și s-a stabilit în Goshen din nordul Egiptului. În Egipt urmașii celor 12 triburi au fost făcuți sclavi de egipteni, conduși de Faraon. După 400 de ani de sclavie, YHWH, Dumnezeul lui Israel, a trimis profetul Moise, un om din seminția lui Levi, să elibereze Fii lui Israel din robia egipteană. Conform Bibliei evreii au scăpat în mod miraculos din Egipt (eveniment cunoscut ca Exodul) și s-au întors în patria lor ancestrală, Canaanul. Acest eveniment marchează formarea Israelului ca națiune politică în Canaan, în 1400 î.Hr.

Conform științei empirice[modificare | modificare sursă]

Egiptul în secolul al XV-lea î.e.n., perioada Exodului și a cuceririi Canaanului descrisă în Cartea lui Iosua conform cronologiei biblice. Așa cum arată harta, Canaanul era ocupat de Egipt în acel timp, fapt pe care Biblia a uitat să-l menționeze.

Istoria evreilor, din perioada antică, e descrisă în Biblia evreiască și cunoscută prin ea în toată lumea. Descoperiri arheologice au întărit diverse date care apar în Biblie, dar perioada mai veche, a primului Templu, nu are încă destule dovezi arheologice și sunt istorici care cred că o parte din narațiunea istorică biblică, ar avea mai mult un caracter mitologic.

De exemplu, istoricii consideră că exodul evreilor din Egipt este un eveniment mitologic.[2] Peter Enns, un cercetător evanghelic, profesor la Seminarul Teologic Westminster, deși crede că Biblia este infailibilă, recunoaște următoarele: pentru poziția că relatarea biblică a Exodului s-ar fi petrecut în mod real nu există dovezi, iar pentru poziția că relatarea ar putea fi plauzibilă (nu dovedită) există cărțile unora ca Hoffmeier și Kitchen.[3] Pentru poziția că evreii au provenit din populația canaanită există dovezi copleșitoare, ceea ce „elimină posibilitatea exodului din Egipt sau a unui pelerinaj de patruzeci de ani prin deșert”, conform lui William Dever.[4] Consensul modern al istoricilor este că nu a existat vreun exod de proporțiile descrise în Biblie[5] și că relatarea trebuie privită ca teologie și nu ca istorie, teologie care ilustrează cum Dumnezeul lui Israel a acționat pentru a-și salva și întări propriul popor.[6]

Într-un documentar al BBC dr. Francesca Stavrakopoulou, lector principal la Universitatea din Exeter, specializată în studii biblice ebraice declara: „Biblia nu era o sursă de încredere, ea nu ne spune adevărul despre acești oameni din antichitate [evreii — n.n.].”[7] Întrebat în același documentar dacă evreii au fost monoteiști, lucru care i-ar fi distins față de religia canaanită, prof. dr. Herbert Niehr de la Universitatea din Tübingen declara că evreii au fost politeiști din sec. al X-lea î.e.n. până cel puțin în 586, după care lucrurile au început să se schimbe foarte lent, evreii fiind covârșitor monoteiști începând cu perioada Macabeilor (secolul al II-lea î.e.n.).[8]

Regatul Unit[modificare | modificare sursă]

Templul mitic al lui Solomon din Ierusalim. Ilustrație bazată pe imaginație și pe detalii biblice

După tradiția evreiască 12 triburi de evrei, formate din descendenții celor 12 fii ai lui Israel (tribul lui Iosif s-a divizat în două triburi, după fiii lui, Menașe și Efraim), au cucerit Țara Israel, au colonizat-o și, după o perioadă în care nu aveau o conducere centrală, au format un regat condus de regele Șaul. Lui Șaul i-a urmat regele David. Acesta a cucerit orașul Salem (în ebraică Șalem), căruia i-a fost schimbat numele în Ierusalim și care a devenit capitala evreilor. Fiul lui David, Solomon, a construit la Ierusalim Templul, care urma să fie unic în religia evreilor. Nu a fost găsită nicio urmă a Templului lui Solomon, de aceea mulți arheologi cred că acesta nu ar fi existat în mod real.[9]

Israel Finkelstein, profesor la Universitatea Tel-Aviv a lansat controversata teorie a decalajului de timp (a paratrăsnetului, în engleză "lightning rod", cum este poreclit Finkelstein) conform căreia, din punct de vedere istoric, această prezentare a regatului unit este o ficțiune, David și Solomon au fost un fel de căpitani de plai, iar regatul iudeu a apărut cu un secol mai târziu.[10]

„Din punct de vedere arheologic și istoric, redatarea acestor orașe de la epoca lui Solomon la perioada omridă are implicații enorme. Ea înlătură singura dovadă arheologică după care ar fi existat vreodată o monarhie unită cu capitala în Ierusalim și arată că David și Solomon erau, în termeni politici, nimic altceva decât căpitani ai ținutului deluros, a căror rază administrativă era limitată la nivelul local, adică la ținutul deluros.[10]
—Israel Finkelstein și Neil Asher Silberman, The Bible Unearthed. Archaeology's New Vision of Ancient Israel and The Origin of Its Sacred Texts.
„Dar excavările din orașul lui David au oferit descoperiri impresionante din Epoca mijlocie a bronzului și din secolele ulterioare ale Epocii fierului - dar nu din secolul al X-lea î.e.n. Cea mai optimistă evaluare a acestei dovezi negative este că Ierusalimul din secolul a X-lea era limitat ca suprafață, probabil nu mai mare decât un sat tipic pentru ținutul deluros.[11]
—Israel Finkelstein și Neil Asher Silberman, The Bible Unearthed. Archaeology's New Vision of Ancient Israel and The Origin of Its Sacred Texts.

Această teorie a „lightning rod” (paratrăsnet, care este porecla lui Finkelstein) a fost respinsă de majoritatea specialiștilor,[12] lucru negat de o altă sursă.[13] În ediția din iulie-august 2006 a revistei Biblical Archaeology Review, Michael Coogan de la Stonehill College, considera că Finkelstein și Silberman „basculează de la ipotetic, la improbabil și absurd” (în engleză "move from the hypothetical to the improbable to the absurd"). Coogan recunoaște însă că Ierusalimul de pe vremea lui David avea în jur de câteva mii de locuitori, nefiind un oraș, ci doar un sat, conform standardelor de azi.[14] În documentarul History Channel The Bible Unearthed (Biblia dezgropată) Amihai Mazar afirmă că Ierusalimul de pe vremea lui David era un oraș foarte mic, dar era un orășel puternic în vacuumul politic din țară.[15]

Ziarista Laura Miller popularizează teoriile lui Herzog, Finkelstein și Silberman în web site-ul ei:

„Herzog a emis și formulat multe din teoriile pe care Finkelstein și Silberman le prezintă în cartea lor: «Israelienii nu au fost niciodată în Egipt, nu au rătăcit prin deșert, nu au cucerit țara [Canaan] într-o campanie militară și nu au lăsat-o moștenire celor douăsprezece triburi ale lui Israel. Probabil cel mai greu de acceptat este faptul că regatul unit al lui David și Solomon, descris în Biblie ca putere regională, era cel mult un mic regat tribal.» Noile teorii văd acestă modestă căpitănie de plai bazată în Ierusalim drept un oraș de văcari, dar nu drept capitală glorioasă a unui imperiu.

Deși, cum susține Herzog, unele din aceste descoperiri au fost acceptate de ani de zile sau chiar de decenii de către majoritatea arheologilor și cercetătorilor Bibliei, ele de-abia acum intră în conștiința publicului israelian, afectându-l puternic.[16]
—Laura Miller, King David was a nebbish

În disputa care se poartă între taberele minimaliștilor și maximaliștilor, unii negând complet istoricitatea Bibliei, ceilalți afirmând-o complet[17], Finkelstein respinge catalogarea sa ca minimalist, preferând să se considere centrist: el recunoaște că David și Solomon au fost persoane istorice reale și nu respinge în bloc Biblia ebraică, precum minimaliștii, dar nici nu o acceptă în totalitate[17].

Punctul de vedere al lui Amihai Mazar este următorul:

„Cu cât ne îndepărtăm de ceea ce Mazar vede drept perioada cheie de scriere a Bibliei, adică secolele VIII-VII î.e.n., cu atât mai imaginativ, mai simbolic, mai distorsionat și mai neclar devine trecutul. În plus, trebuie să avem în vedere impactul unor factori precum deformarea, selectivitatea, pierderea amintirilor, cenzura și lipsa de imparțialitate cu caracter ideologic sau personal asupra compunerii tradițiilor biblice astfel alcătuite.[18]
—Brian B. Schmidt, The quest for the historical Israel: debating archaeology and the history of early Israel : invited lectures delivered at the Sixth Biennial Colloquium of the International Institute for Secular Humanistic Judaism, Detroit, October 2005
Biblia afirmă că Iehoșafat, un contemporan al lui Ahab, a oferit forță de muncă și cai pentru războaiele regatului de nord contra arameilor. El și-a întărit legătura cu regatul de nord prin a aranja o căsătorie diplomatică: prințesa israelită Ataliah, sora sau fiica Regelui Ahab s-a căsătorit cu Iehoram, fiul lui Iehoșafat (2 Imparati 8:18). Casa lui David din Ierusalim era direct legată (și se pare dominată) de regii israeliți din Samaria. De fapt, am putea sugera că aceasta a reprezentat cucerirea de către nord a Iudei prin căsătorire. Astfel, în secolul al IX-lea î.e.n. - la un secol după presupusa domnie a lui David - putem în sfârșit descrie existența unei mari monarhii unite în Israel, întinzându-se de la Dan în nord până la Beer-șeba în sud, cu teritorii semnificative cucerite în Siria și Transiordania. Dar această monarhie unită - o monarhie unită reală - era condusă de casa lui Omri, nu de casa lui David, iar capitala ei era Samaria nu Ierusalimul.[19]
—Israel Finkelstein și Neil Asher Silberman, David and Solomon. In Search of the Bible's Sacred Kings and the Roots of the Western Tradition.

Conform renumitului istoric Philip Davies, minimaliștii reprezintă știința (arheologia) făcută așa cum trebuie ea făcută, iar maximaliștii sunt apărătorii fundamentaliști ai adevărului literal al Bibliei, care de fapt fac apologetică, nu știință empirică.[20] El afirmă că aproape toți istoricii sunt de fapt minimaliști, cu excepția fundamentaliștilor religioși, stare de fapt care este o consecință a faptului că fundamentaliștii religioși au pierdut controlul asupra arheologiei Levantului antic, lucru care s-a întâmplat în SUA cu 50 de ani mai târziu decât în Europa.[20] El afirmă că minimaliștii nu au inventat dovezile arheologice care contrazic Biblia ebraică, ci doar au dedus din ele concluzia firească, anume că relatările Bibliei sunt fictive.[20] După el, Finkelstein ar fi și el tot un minimalist, deoarece a păstrat ideea că ele sunt în mare parte fictive, deși a conchis că a Bibliei compunere nu s-a întâmplat în Persia, ci în Regatul Iuda, în timpul domniei lui Iozia.[20]

„Permiteți-mi să întăresc această susținere referitoare la operele mele. Opinia majoritară a cercetătorilor critici ai Bibliei acceptă faptul că de la Geneză până la Iosua (eventual și în Judecători) ea este lipsită în mod substanțial de istorie de încredere și că grosul literaturii Bibliei ebraice a fost compusă sau și-a dobândit forma canonică în perioada persană. Sunt astfel de părere că încercările de a mă plasa la periferia cercetării sunt ridicole.[21]
—Philip Davies, Minimalism, "Ancient Israel," and Anti-Semitism

Jack Cargill remarcă diversitatea de opinii publicate asupra istoriei Israelului, și că în general manualele de civilizație occidentală redau un punct de vedere literalist, care este „rămas probabil cu douăzeci de ani în urmă din punct de vedere universitar”.[22] Există deci și puncte de vedere maximaliste în această dispută, deși maximalismul în sens literal este destul de rar printre cercetătorii profesioniști ai istoriei.[23] În această privință Lester L. Grabbe afirmă că singura istorie literal maximalistă a Israelului de la Wellhausen încoace este cea publicată de Provan, Long și Longman în 2003, nici măcar John Bright nefiind pe de-a-ntregul maximalist, în sensul de a accepta veridicitatea textului Bibliei până la dovada contrarie.[23] Tot Grabbe afirmă că pe vremea când studia pentru doctorat (cu mai bine de trei decenii în urmă), „istoricitatea substanțială” a povestirilor Bibliei despre patriarhi și despre cucerirea Canaanului era acceptată pe larg, dar în zilele noastre cu greu se mai poate găsi un istoric care să mai creadă în ea.[23]

În documentarul BBC „Secretele îngropate ale Bibliei” din 2011, dr. Stavrakopoulou afirma, după ce se consultase cu Baruch Halpern, Yosef Garfinkel și Doron Spielman (ultimii doi fiind șefi de excavații ale unor situri pretinse davidico-solomonice), că deși unele descoperiri recente ar putea pune la îndoială teoriile lui Finkelstein, teza imperiului unit sub domnia lui David rămâne nesusținută de dovezi arheologice, fie și pe motivul menționării doar în treacăt de către Biblie a realizărilor politice ale regelui Omri, asupra existenței și puterii căruia există dovezi arheologice de netăgăduit.[24] După ea, acest lucru indică resentimentele față de regatul Israel ale autorilor din regatul Iuda.[24]

Conform acestui documentar BBC:

  • Finkelstein afirmă că un secol și jumătate de escavări în orașul lui David n-au descoperit lucruri demne de un imperiu, vorbind de perioada lui David și Solomon;
  • Nu există dovezi despre un regat din orașele pe care Biblia afirmă că Solomon le-ar fi reclădit în secolul al X-lea î.e.n.;
  • Războaiele de cucerire ale lui David sunt extrem de improbabile, dată fiind populația redusă din Iuda în sec. al X-lea î.e.n.;
  • Fortăreața din Khirbet Qeiyafa (valea Elah) este într-adevăr impresionantă, ar fi putut fi eventual locuită de evrei și ar fi putut apăra un centru administrativ, dar nu au fost găsite dovezi că Ierusalimul ar fi fost centrul unui imperiu în secolul al X-lea î.e.n.;
  • Descoperirea din parcul arheologic numit orașul lui David nu a fost datată corespunzător, deoarece olăria a fost amestecată din neglijență, iar o datare la secolul al IX-lea este mai probabilă;
  • Iuda și Israelul n-au fost unite, ci se aflau în rivalitate, aceasta explică menționarea în treacăt a lui Omri și defăimarea regilor Israelului de către autorii Bibliei;
  • Stela de la Tel-Dan: scrisă la un secol și jumătate după David, ceea ce ar putea indica faptul că existența lui David era o legendă, iar casa lui David s-ar fi putut revendica de la un erou imaginar; în orice caz acest lucru rămâne controversat, sunt destui istorici care consideră ca David a existat în mod real; în cel mai bun caz stela ne poate spune că David a existat în mod real, dar nu dovedește existența imperiului său;
  • Baruch Halpern afirmă că David a existat în mod real, căci dacă ar fi fost un erou imaginar cei care i-ar fi compus legenda n-ar fi inventat alibiuri pentru omorurile sale; el consideră însă că David cel istoric era foarte diferit de imaginea despre el pe care o are publicul larg.

Sigur, Garfinkel și Spielman erau de părere că siturile ale căror excavații le conduc ei demonstrează existența regatului lui David și Solomon,[24] dar ei reprezintă o opinie minoritară în lumea academică.[25] Conform unui articol din National Geographic, Eilat Mazar pretinde că ar fi descoperit vestigiile palatului lui David, dar un fost student al ei care este ghid turistic le explică celor care vizitează locul că Mazar n-a descoperit palatul lui David.[26] David Ilan, de la Hebrew Union College este de acord cu ghidul, considerând depășită metoda d-nei Mazar de a lucra „cu mistria intr-o mână și Biblia în cealaltă”, cum făceau precedentele generații de arheologi biblici.[26] Amihai Mazar, o somitate a arheologiei israeliene și vărul descoperitoarei, consideră că ar fi probabil vorba de fortăreața Sionului, cucerită de David, dar ar putea fi orice altceva.[27]

Captivitatea babiloniană[modificare | modificare sursă]

În anul 605 î.Hr. regatul lui Iuda, care ocupa sudul Palestinei având capitala la Ierusalim, cade sub dominația regatului Babilonului. Pentru că evreii nu vor să plătească tributurile cerute de cuceritori, Nabucodonosor, suveranul din Babilon, se îndreaptă cu armata sa spre Palestina și obligă Ierusalimul să capituleze după un scurt asediu. Ca să-i pedepsească pe supușii rebeli, Nabucodonosor îi duce în Babilon pe suveranul învins, pe familia acestuia, pe ofițeri, soldați, oameni bogați și cunoscătorii unor tehnici rare în metal. Mai mult de 10.000 de oameni au părăsit atunci Ierusalimul. Nabucodonosor instalează pe tronul lui Iuda un membru al familiei regale evreiești, Sedecias, care revoltându-se și el după câțiva ani, face ca Ierusalimul să fie din nou asediat de babilonieni. În 587, după un asediu de mai bine de un an de zile, Ierusalimul se predă. Conform Bibliei, șeful trupelor babiloniene a ars casa Domnului (Templul din Ierusalim), casa regelui și alte case ale locuitorilor de vază. Regatul lui Iuda a încetat să existe. O mare parte din populație era în exil. Pentru prima dată în istoria lor, evreii nu mai au țară. Evreii din antichitate consideră că acest dezastru care s-a abătut peste ei este consecința neascultării lor față de legea dictată de Dumnezeu, față de recomandările legate de cultul și de țelul său. Conform Bibliei, Dumnezeu i-a avertizat prin profeți, mesagerii Săi, dar ei i-au luat în râs. Abia acum când sunt puși la grea încercare ascultă de trimișii lui Dumnezeu și află că suferințele lor vor lua sfârșit, dacă vor respecta poruncile Domnului. De acum înainte vor respecta practica sabatului, zi de odihnă și consacrată Domnului, vor organiza cu regularitate posturi comemorând pierderea Templului și a regatului lor, sperând să se împace cu Dumnezeu.

În 539 î.Hr., Cirus, suveranul persan, cucerește imperiul babilonian. Acesta, printr-un edict, autorizează pe evrei să se întoarcă în țara lor și să-și reconstruiască Templul cu ajutorul visteriei persane. În 515, Templul este terminat și se reia cultul în mod firesc.

„Dar abia după un secol și jumătate, după intervențiile babilonienilor, urmele materiale ale dramei se estompează o dată cu reconstrucția treptată a Ierusalimului și cu repopularea lui[28]

Contribuții recente la istoria Levantului antic pun la îndoială realitatea exilului babilonian și/sau acuratețea relatării biblice asupra acestuia.[2]

Perioada post-exilică[modificare | modificare sursă]

Perioada elenistă[modificare | modificare sursă]

Regatul Hasmonean[modificare | modificare sursă]

Cucerirea romană a Israelului (63 î.Hr. - 324 d.Hr.)[modificare | modificare sursă]

Diaspora[modificare | modificare sursă]

Perioada romană târzie în Israel[modificare | modificare sursă]

Epoca Medievală[modificare | modificare sursă]

Perioada bizantină în Israel (324 - 638)[modificare | modificare sursă]

Perioada islamică în Israel (638 - 1099)[modificare | modificare sursă]

Perioada cruciaților în Israel (1099 - 1260)[modificare | modificare sursă]

Perioada mamelucilor în Israel (1260 - 1517)[modificare | modificare sursă]

Spania, Africa de Nord, și Orientul Mijlociu[modificare | modificare sursă]

Europa[modificare | modificare sursă]

Perioada modernă timpurie[modificare | modificare sursă]

Peninsula Iberică[modificare | modificare sursă]

Imperiul Otoman[modificare | modificare sursă]

Polonia și Lituania[modificare | modificare sursă]

Iluminarea Europeană și Haskalah (sec. al 18-lea)[modificare | modificare sursă]

Iudaismul Hasidic[modificare | modificare sursă]

Secolul al 19-lea[modificare | modificare sursă]

Secolul al 20-lea[modificare | modificare sursă]

Sionismul modern[modificare | modificare sursă]

Holocaustul[modificare | modificare sursă]

Înființarea statului Israel[modificare | modificare sursă]

Secolul 21[modificare | modificare sursă]

Istoria evreilor după țară sau regiune[modificare | modificare sursă]

Pentru a vedea împărțirea populației evreiești pe țări în istorie și în contemporaneitate, vezi Evrei după țări. Pentru a vedea populațiile evreiești istorice și contemporane pe țări, vezi Evrei după țări.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Aharoni, Yohanan (1982). The Archaeology of the Land of Israel. Westminster Press. ISBN 0-664-21384-7 
Assman, Jan (1997). Moses the Egyptian. First Harvard University Press. ISBN 0-664-21384-7 
Beitzel, Barry (Spring 1980). „Exodus 3:14 and the divine Name: A Case of Biblical Paronomasia”. Trinity Journal (Trinity Divinity School) Vol.1: 5-20. https://docs.google.com/viewer?a=v&q=cache:x4ZXrhQQdhkJ:faculty.gordon.edu/hu/bi/ted_hildebrandt/otesources/02-exodus/Text/Articles/Beitzel-Ex314-Name-TJ.pdf+A+Case+of+Biblical+Paronomasia&hl=en&gl=au&pid=bl&srcid=ADGEEShjZngDYT4Ccemm_XRLzWtlYI-xOV37wqv7eG2UGNLaqGC9KMd1Copiregje1GKSmXGchkPiaBc6sTagW3vqB37I439Wz9W5T5sOXCriXOrdhEMfPGGWXkSil95WBgQz4XpFcc4&sig=AHIEtbQVm4MLKDynPGGAX8BjdJYZg_kmwg. 
Bimson, John J. (1981). Redating the Exodus. Sheffield Academic Press. ISBN 0-907459-04-8 
Butzer, Karl W. (1999). „Demographics”. in Bard, Kathryn A.; Shubert, Steven. Encyclopedia of the archaeology of ancient Egypt. Routledge. ISBN 0-907459-04-8. http://books.google.com.au/books?id=XNdgScxtirYC&dq=population+of+ancient+egypt&printsec=frontcover&source=in&hl=en&ei=J7D9S437DMHQcZ64xK8K&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=11&ved=0CFIQ6AEwCg#v=onepage&q=population&f=false 
Cline, Eric H. (2007). From Eden to Exile. National Geographic Society. ISBN 9781426200847 
De Moor, Johannes C. (1996). „Egypt, Ugarit and Exodus”. in Wyatt, N.; Watson, W. G. E.. Ugarit, Religion and Culture. ISBN 3-927120-37-5 
Davies, Graham (2001). „Introduction to the Pentateuch”. in Barton, John. Oxford Bible Commentary. Oxford University Press. p. 37. http://books.google.com.au/books?id=wCRYl9Ikk6EC&pg=PA37&dq=J.+Review+and+assessment.+1.+In+reviewing&hl=en&sa=X&ei=TkXwTv20MajJmQXmyMWWAg&ved=0CD8Q6AEwAg#v=onepage&q=J.%20Review%20and%20assessment.%201.%20In%20reviewing&f=false 
Davies, Graham (2004). „Was There an Exodus?”. in Day, John. In search of pre-exilic Israel: proceedings of the Oxford Old Testament Seminar. Continuum. http://books.google.com.au/books?id=yM_X2yzRLx4C&pg=PA23&dq=Was+there+an+Exodus+In+search+of+pre-exilic+Israel&hl=en&ei=DJsRTur8B9DwmAXwgemZDg&sa=X&oi=book_result&ct=book-thumbnail&resnum=1&ved=0CDIQ6wEwAA#v=onepage&q&f=false 
Davies, Philip (1998). Scribes and Schools: The Canonization of the Hebrew Scriptures. Westminster John Knox. http://books.google.com.au/books?id=wjcOaNfz-HIC&lpg=PP1&pg=PA180#v=onepage&q&f=false 
Dever, William (2001). What Did the Biblical Writers Know, and When Did They Know It?. Eerdmans. ISBN 3-927120-37-5. http://books.google.com.au/books?id=6-VxwC5rQtwC&printsec=frontcover&dq=What+did+the+biblical+writers+know,+and+when+did+they+know+it&source=bl&ots=hUc37Tquuc&sig=G5sPWFC-oG2TyfnLQz42GX7zutQ&hl=en&ei=i7PsTOu2F4i7ccGfqPYO&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=2&ved=0CADQ6AEwAQ#v=onepage&q&f=false 
Dever, William (2003). Who Were the Early Israelites and Where Did They Come From?. Eerdmans. ISBN 3-927120-37-5. http://books.google.com.au/books?id=A_ByXkpofAgC&printsec=frontcover&dq=Who+Were+the+Early+Israelites+and+Where+Did+They+Come+From?&hl=en&sa=X&ei=F0lTT8vXN6ekiAfH0fHZAw&ved=0CDgQ6AEwAA#v=onepage&q=Who%20Were%20the%20Early%20Israelites%20and%20Where%20Did%20They%20Come%20From%3F&f=false 
Droge, Arthur J. (1996). „Josephus Between Greeks and Barbarians”. in Feldman, L.H.; Levison, J.R.. Josephus' Contra Apion. Brill. http://books.google.com.au/books?id=MpZwfMmH0n8C&pg=PR3&lpg=PR3&dq=Louis+H.+Feldman+and+John+R.+Levison,+%22Josephus%27+Contra+Apionem:+studies+in+its+character+and+context&source=bl&ots=BvriaPxqas&sig=Zv1c3QFZUzWJrb_qDGfI0TmTCFE&hl=en&ei=dh3_S8KtJsPJcaOwuY4K&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=2&ved=0CBgQ6AEwAQ#v=onepage&q&f=false 
Frerichs; Lesko; Dever, eds (1997). Exodus: The Egyptian Evidence. Eisenbrauns. ISBN 1-57506-025-6 
Feldman, Louis H. (1998). Josephus's interpretation of the Bible. University of California Press. http://books.google.com.au/books?id=S349d-yRgCIC&pg=PA342&dq=Osarsiph&lr=&ei=p_YBTNf8OYWOlQTX2py9DQ&cd=30#v=onepage&q=Osarsiph&f=false 
Finkelstein, Israel; Silberman, Neil Asher (2001). The Bible Unearthed. Free Press. ISBN 0-684-86912-8. http://books.google.com.au/books?id=lu6ywyJr0CMC&printsec=frontcover&dq=The+Bible+Unearthed&hl=en&sa=X&ei=4LJAT66DKa_qmAXi86DGBw&ved=0CDQQ6AEwAA#v=onepage&q=The%20Bible%20Unearthed&f=false 
Gmirkin, Russell E. (2006). Berossus and Genesis, Manetho and Exodus: Hellenistic Histories and The Date of the Pentateuch. T & T Clark International. http://books.google.com.au/books?id=noKI6AsqnhMC&printsec=frontcover&dq=Gmirkin+2006&hl=en&sa=X&ei=AwZaT63qA4OXiAfe2ai6DQ&ved=0CDQQ6AEwAA#v=onepage&q=Gmirkin%202006&f=false 
Grisanti, Michael A. (2011). „The Book of Numbers”. in Merrill, Eugene H.; Rooker, Mark; Grisanti, Michael A.. The World and the Word. B&H Publishing. http://books.google.com.au/books?id=SMJF-3jBfg4C&printsec=frontcover&source=gbs_ge_summary_r&cad=0#v=onepage&q&f=false 
Guillaume, Philippe. „Tracing the Origin of the Sabbatical Calendar in the Priestly Narrative, Genesis 1 to Joshua 5”. Journal of Hebrew Scriptures Vol.5, article 13, Spring 1980. https://docs.google.com/viewer?a=v&q=cache:UMJeFqxwWh0J:www.arts.ualberta.ca/JHS/Articles/article_43.pdf+Tracing+the+origin+of+the+sabbatical+calendar&hl=en&gl=au&pid=bl&srcid=ADGEESghhlL-vGGEQttylpUuQmMP2J4rzDi-LUAs44h8y-iNiecJIIXEet3pAo1O6OfvY6mojm9DdRYX9czJpByNcBuDG1G-RQu0qWqo83WOX8iqOG38CYSU6YFccS3oem5J6SvxJM0q&sig=AHIEtbReEalDIkOeaGIhKINwqsIiP9nLBA. 
Hayes, John Haralson; Miller, James Maxwell (1986). A History of Ancient Israel and Judah. Westminster John Knox. http://books.google.com.au/books?id=uDijjc_D5P0C&lpg=PP1&pg=PA59#v=onepage&q&f=false 
Hoffmeier, James K (1999). Israel in Egypt. Oxford University Press. ISBN 9780195130881. http://books.google.com.au/books?id=CT_lHTEcL6gC&printsec=frontcover&dq=Hoffmeier+Israel+in+Egypt&hl=en&sa=X&ei=JkA-T4TEFoyZiQfbz4HeBA&ved=0CDgQ6AEwAA#v=onepage&q=Hoffmeier%20Israel%20in%20Egypt&f=false 
Hoffmeier, James K (2005). Ancient Israel in Sinai. Oxford University Press. ISBN 9780195155464. http://books.google.com.au/books?id=SMZnDgFxiTUC&printsec=frontcover&dq=Hoffmeier+Israel+in+Sinai&hl=en&sa=X&ei=i0A-T6_AOovMmAXrw4DYBw&ved=0CDQQ6AEwAA#v=onepage&q=Hoffmeier%20Israel%20in%20Sinai&f=false 
Shaw, Ian (2002). „Israel, Israelites”. in Jameson, Robert; Ian. A dictionary of archaeology. Wiley Blackwell. http://books.google.co.uk/books?id=zmvNogJO2ZgC&pg=PA313&dq=%22Iron+Age+Israel%22+origins+in+Canaan,&hl=en&ei=hThOTZaRK8uZhQe_vqWoDg&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=3&sqi=2&ved=0CDsQ6AEwAg#v=onepage&q=%22Iron%20Age%20Israel%22%20origins%20in%20Canaan%2C&f=false 
Kantor, Mattis (2005). Codex Judaica. Zichron Press. http://books.google.com.au/books?id=6uK5pa3R4d8C&dq=The+children+of+Israel+%28Yisrael%29+left+Egypt&source=gbs_navlinks_s 
Killebrew, Anne E. (2005). Biblical Peoples and Ethnicity. Society of Biblical Literature. http://books.google.com.au/books?hl=en&lr=&id=VtAmmwapfVAC&oi=fnd&pg=PR11&dq=%22Killebrew%22+%22Biblical+peoples+and+ethnicity:+an+archaeological+study+...%22+&ots=ZaJvmpgnzk&sig=CzIY1aStY7SWB4f1uc9NWTUJocY#v=onepage&q=&f=false 
Kitchen, Kenneth (2006). „Egyptology and the traditions of early Hebrew antiquity (Genesis and Exodus)”. in Rogerson, John William; Lieu, Judith. The Oxford handbook of biblical studies. Oxford University Press. http://books.google.com.au/books?id=HMkMeaijNT4C&pg=PA90&dq=Egyptology+and+the+traditions+of+early+Hebrew+antiquity+%28Genesis+and+Exodus%29&hl=en&sa=X&ei=7CNfT-6UIOqNiAfk5-nGBw&ved=0CEwQ6AEwBA#v=onepage&q=Egyptology%20and%20the%20traditions%20of%20early%20Hebrew%20antiquity%20%28Genesis%20and%20Exodus%29&f=false 
Lemche, Niels Peter (1985). Early Israel: anthropological and historical studies. Brill. http://books.google.com.au/books?id=crA3AAAAIAAJ&printsec=frontcover&dq=Lemche+Early+Israel:+anthropological+and+historical+studies&source=bl&ots=b3WBi8cVnK&sig=4XCoAjgrjmawnOBp8MEsARibkyc&hl=en&ei=vnJCTdu9EYv8vQPo_7yDAg&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=1&ved=0CBsQ6AEwAA#v=onepage&q&f=false 
Levinson, Bernard Malcolm (1997). Deuteronomy and the hermeneutics of legal innovation. OUP. http://books.google.com.au/books?id=U-GJFShHwzsC&pg=PA58&lpg=PA58&dq=the+apotropaic+origin+of+the+passover&source=bl&ots=BfaGijqP-p&sig=zK1ASH3KMU1sucshP0CnrJPR60k&hl=en&ei=4HZnTKmlKtK8cYrZ4I8F&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=1&ved=0CBQQ6AEwAA#v=onepage&q=the%20apotropaic%20origin%20of%20the%20passover&f=false 
McDermott, John (2002). Reading the Pentateuch. Paulist Press. http://books.google.com.au/books?id=Dkr7rVd3hAQC&printsec=frontcover&dq=Reading+the+Pentateuch&source=bl&ots=_CJWaODak1&sig=34MiohXpIkBpdL0HUxFfn_6ouT4&hl=en&ei=Xa3zS6TNOs6GkAW3uvDlDQ&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=3&ved=0CB0Q6AEwAg#v=onepage&q=McDermott%2C%20John.%20Reading%20the%20Pentateuch%3A%20A%20Historical%20Introduction.%20Paulist%20Press%2C%202002&f=false 
McEntire, Mark (2008). Struggling with God: An Introduction to the Pentateuch. Mercer University Press. http://books.google.com.au/books?id=VwOs9f1FpmsC&printsec=frontcover&dq=Struggling+with+God:+An+Introduction+to+the+Pentateuch&hl=en&sa=X&ei=XLdAT8zqCI_HmQW-zqTRBw&ved=0CDQQ6AEwAA#v=onepage&q=Struggling%20with%20God%3A%20An%20Introduction%20to%20the%20Pentateuch&f=false 
Meyers, Carol (2005). Exodus. Cambridge University Press. http://books.google.com.au/books?id=0QHHITXsyskC&pg=PA7&lpg=PP1&dq=Meyers+Exodus 
Noll, K.L. (2001). Canaan and Israel in Antiquity: An Introduction. Sheffield Academic Press. http://books.google.com.au/books?id=2rnyjxLHy-QC&pg=PA15&lpg=PA15&dq=Canaan+and+Israel+in+antiquity:+an+introduction++By+K.+L.+Noll&source=bl&ots=bGxbh3KarI&sig=IVBitHijVMSXHXcpSZ7dBbyWyEo&hl=en&ei=Lc39S-zvOcOHccqL8YYK&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=1&ved=0CBgQ6AEwAA#v=onepage&q&f=false 
Practico, Gary D. (Summer 1985). „Nelson Glueck's 1938-1940 Excavations at Tell el-Kheleifeh: A Reappraisal”. Bulletin of the American Schools of Oriental Research (BASOR) No. 259: 1-32. http://www.bible.ca/archeology/bible-archeology-exodus-kadesh-barnea-ezion-geber-nelson-gluecks-1938-1940-excavations-tell-el-kheleifeh-reappraisal-gary-pratico-1985ad.htm. 
Redmount, Carol A. (1998). „Bitter Lives: Israel In And Out of Egypt”. in Coogan, Michael D.. The Oxford History of the Biblical World. OUP. http://books.google.com.au/books?id=lIrbaEzoCZMC&pg=PT97&dq=Bitter+Lives:+Israel+in+and+out+of+Egypt&hl=en&sa=X&ei=LlVZT7DlDaOciAfh3dG9DQ&ved=0CDQQ6AEwAA#v=onepage&q=Bitter%20Lives%3A%20Israel%20in%20and%20out%20of%20Egypt&f=false 
Russell, Stephen C. (2009). Images of Egypt in early biblical literature. Walter de Gruyter. http://books.google.com.au/books?id=OMISLh2ZC08C&printsec=frontcover&dq=Images+of+Egypt+in+early+biblical+literature&source=bl&ots=pcFRmhj8cB&sig=FsAKzE4DxCrLGYYtp7C9h6JHXlU&hl=en&ei=Uw0bTZWIBoqsvgOYltiTDg&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=2&ved=0CCYQ6AEwAQ#v=onepage&q&f=false 
Soggin, John (1998 [tr.1999]). An Introduction to the History of Israel and Judah. SCM Press. http://books.google.com.au/books?id=Dzw_H5GhkfYC&printsec=frontcover&dq=Alberto+Soggin,+%22An+Introduction+to+the+History+of+Israel+and+Judah&source=bl&ots=PtGxhrMcXu&sig=jvBk1SfRjrcsuqicovT9mqZ3qc4&hl=en&ei=QptGTPiDH8jMcNKC_I0B&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=1&ved=0CBQQ6AEwAA#v=onepage&q&f=false 
Tigay, Jeffrey H. (2004). „Exodus”. in Berlin, Adele; Brettler, Marc Zvi. The Jewish study Bible. Oxford University Press. http://books.google.com.au/books?id=aDuy3p5QvEYC&printsec=frontcover&dq=The+Jewish+study+Bible&hl=en&ei=unbbTonKMZGQiQejvpjdDQ&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=1&ved=0CDsQ6AEwAA#v=onepage&q=Exodus&f=false 
Van Seters, John (1997). „The Geography of the Exodus”. in Silberman, Neil Ash. The land that I will show you. Sheffield Academic Press. ISBN 978-1850756507. http://books.google.com.au/books?id=YzQe_4Waz34C&printsec=frontcover&dq=The+Land+That+I+Will+Show+You:+Essays+in+History+and+Archaeology+of+the+Ancient+Near+East&source=bl&ots=Jjp2Y0h3Sz&sig=jauEX7cJJ8_AIVgGe9KfjDjYQzg&hl=en&ei=IQbxS-OzIpCTkAXp59HWBg&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=1&ved=0CBgQ6AEwAA#v=onepage&q&f=false 
Walton, John W. (2003). „Exodus, date of”. in Alexander, T.D.; Baker, David W.. Dictionary of the Old Testament: Pentateuch. InterVarsity Press. http://books.google.com.au/books?id=Ao5ecZ0ZsG8C&printsec=frontcover&dq=Dictionary+of+the+Old+Testament:+Pentateuch+Alexander&hl=en&ei=YgfYTpGfB4bymAWw1dT5Cw&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=1&ved=0CDEQ6AEwAA#v=onepage&q=Exodus%2C%20date%20of&f=false 
Whitelam, Keith W. (2006). „General problems of studying the text of the bible...”. in Rogerson, John William; Lieu, Judith. The Oxford handbook of biblical studies. Oxford University Press. http://books.google.com.au/books?id=HMkMeaijNT4C&pg=PA255&dq=Introduction:+General+Problems+text+Hebrew+bible+reconstruct+social+background&hl=en&sa=X&ei=P_dfT_S-OsKyiQf_hszmBw&ved=0CDkQ6AEwAQ#v=onepage&q&f=false 
Younger, K. Lawson, Jr. (2004). „Early Israel in recent biblical studies”. in Arnold, Bill T.; Baker, David W.. The face of Old Testament studies. Baker Academic. http://books.google.com.au/books?id=vO8XRZyhvpMC&pg=PA176&dq=Early+Israel+in+recent+biblical+scholarship+Younger&hl=en&sa=X&ei=fLZAT-vcLeOXiAfjounnBA&ved=0CDcQ6AEwAA#v=onepage&q=Early%20Israel%20in%20recent%20biblical%20scholarship%20Younger&f=false 

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ en http://www.bible-history.com/maps/israel_judah_kings.html
  2. ^ a b

    „Históricamente, no podemos hablar más de un periodo de los Patriarcas, del Éxodo de los israelitas de Egipto, de la con quista de Canaán, de un periodo de los Jueces en Palestina, ni de una Monarquía Unida dominando desde el Éufrates hasta el Arco de Egipto.31 Incluso la historicidad del Exilio de los israelitas de Palestina hacia Babilonia como un evento único ha sido puesta en seria duda recientemente.32

    31 Cf. Th. L. Thompson, Early History of the Israelite People: From the Written and Archaeological Sources, Studies in the History of the Ancient Near East, 4, Leiden, E. J. Brill, 1992, pp. 10-116, 146-158, 215-300, 401412; N. P. Lemche, "Early Israel Revisited", Currents in Research: Biblical Studies, vol. 4, 1996, pp. 9-34, y The Israelites in History and Tradition, Library of Ancient Israel, Louisville, wjk, 1998, pp. 35 85; I. Finkelstein y N. A. Silberman, The Bible Unearthed: Archaeology's New Vision on Ancient Israel and the Origin of Its Sacred Texts, Nueva York, Free Press, 2001, pp. 27-96, 123-145. Vease tambien Liverani, Oltre la Bibbia. Storia antica di Israele, Roma-Bari, Laterza, 2003, y Recenti tendenze nella ricostruzione della storia antica d'Israele, Roma, Accademia Nazionale dei Lincei, 2005.

    32 L. L. Grabbe (ed.), Leading Captivity Captive: "The Exile" as History and Ideology, Journal for the Study of the Old Testament - Supplement Series, 278/European Seminar in Historical Methodology, 2, Sheffield, Sheffield Academic Press, 1998.”
    —Emanuel Pfoh, UNA DECONSTRUCCIÓN DEL PASADO DE ISRAEL EN EL ANTIGUO ORIENTE: HACIA UNA NUEVA HISTORIA DE LA ANTIGUA PALESTINA, Estudios de Asia y África, Vol. 45, No. 3 (143) (SEPTIEMBRE-DICIEMBRE, 2010), pp.669-697, Published by: El Colegio De Mexico, Stable URL: http://www.jstor.org/stable/25822403
  3. ^ http://peterennsonline.com/wordpress/wp-content/uploads/2007/12/exodus-and-the-problem-of-historiography-rr-new-version-final-dec-05.pdf
  4. ^ Dever 2001, p. 99.
  5. ^ Walton 2003, p. 258.
  6. ^ Redmount 1998, p. 64.
  7. ^ Bible's Buried Secrets, Did God have A Wife, BBC, 2011. Citat: „The Bible was an unreliable source, it's not telling us the truth about these ancient people.”
  8. ^ Ibidem. Citat: „Between the 10th century and the beginning of their exile in 586 there was polytheism as normal religion all throughout Israel; only afterwards things begin to change and very slowly they begin to change. I would say it is only correct for the last centuries, maybe only from the period of the Maccabees, that means the second century BC, so in the time of Jesus of Nazareth it is true, but for the time before it, it is not true.”
  9. ^ Golden, Jonathan Michael (2004) (în engleză). Ancient Canaan and Israel: new perspectives. Santa Barbara: ABC-CLIO, Inc. p. 274. ISBN 1-57607-897-3. http://books.google.com/?id=yTMzJAKowyEC&pg=PA274&dq=archaeological+proof+king+david#v=onepage&q=archaeological%20proof%20king%20david&f=false. Accesat la 14 ianuarie 2011 
  10. ^ a b Finkelstein, Israel; Silberman, Neil Asher (2002) [2001]. „8. In the Shadow of Empire (842-720 BCE)” (în engleză). The Bible Unearthed. Archaeology's New Vision of Ancient Israel and The Origin of Its Sacred Texts. (ed. First Touchstone Edition 2002). New York: Touchstone. pp. 189–190. ISBN 978-0-684-86913-1. http://books.google.nl/books?id=lu6ywyJr0CMC&pg=PA190&dq=david+and+solomon+%22little+more+than+hill-country+chieftains&hl=nl&ei=36DVTPbjG4ej4Qa7qoniBw&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=4&ved=0CDcQ6AEwAw#v=onepage&q=david%20and%20solomon%20%22little%20more%20than%20hill-country%20chieftains&f=false. „Archaeologically and historically, the redating of these cities from Solomon's era to the time of Omrides has enormous implication. It removes the only archeological evidence that there was ever a united monarchy based in Jerusalem and suggests that David and Solomon were, in political terms, little more than hill country chieftains, whose administrative reach remained on a fairy local level, restricted to the hill country.” 
  11. ^ Finkelstein, Israel; Silberman, Neil Asher (2002) [2001]. „5. Memories of a Golden Age?” (în engleză). The Bible Unearthed. Archaeology's New Vision of Ancient Israel and The Origin of Its Sacred Texts. (ed. First Touchstone Edition 2002). New York: Touchstone. p. 133. ISBN 978-0-684-86913-1. http://books.google.nl/books?id=lu6ywyJr0CMC&pg=PA133&dq=bible+unearthed+jerusalem+country+village&hl=nl&ei=kd7VTMG0AY2Z4Aa685mhBw&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=1&ved=0CCsQ6AEwAA#v=onepage&q&f=false. „Yet excavations in the city of David revealed impressive finds from the Middle Bronze Age and from later centuries of the Iron Age—just not from the tenth century BCE. The most optimistic assessment of this negative evidence is that tenth century Jerusalem was rather limited in extent, perhaps not more than a typical hill country village.” 
  12. ^ Richard N. Ostling Was King David legend or fiction? Associated Press.
  13. ^ Vezi și Archaeological Debate about a Proposed "Low Chronology" for Iron I-IIA [1] (sursa înregistrează articole pro și contra).
  14. ^ Coogan, Michael (octombrie 2010). „4. Thou Shalt Not: Forbidden Sexual Relationships in the Bible” (în engleză). God and Sex. What the Bible Really Says (ed. 1st). New York, Boston: Twelve. Hachette Book Group. p. 105. ISBN 978-0-446-54525-9. http://books.google.nl/books?id=2_gPKQEACAAJ&dq=god+and+sex&hl=nl&ei=4fbCTaPKDpGXOrq88Z0I&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=2&ved=0CEcQ6AEwAQ. Accesat la 5 mai 2011. „Jerusalem was no exception, except that it was barely a city—by our standards, just a village. In David's time, its population was only a few thousand, who lived on about a dozen acres, roughly equal to two blocks in Midtown Manhattan.” 
  15. ^ Cf. http://icarusfilms.com/new2006/bib2.html
  16. ^ Laura Miller King David was a nebbish. Salon.com. Citat: „Herzog laid out many of the theories Finkelstein and Silberman present in their book: "the Israelites were never in Egypt, did not wander in the desert, did not conquer the land [of Canaan] in a military campaign and did not pass it on to the twelve tribes of Israel. Perhaps even harder to swallow is the fact that the united kingdom of David and Solomon, described in the Bible as a regional power, was at most a small tribal kingdom." The new theories envision this modest chiefdom as based in a Jerusalem that was essentially a cow town, not the glorious capital of an empire. „Although, as Herzog notes, some of these findings have been accepted by the majority of biblical scholars and archaeologists for years and even decades, they are just now making a dent in the awareness of the Israeli public—a very painful dent.”
  17. ^ a b The Devil Is Not So Black as He Is Painted BAR interviews Israel Finkelstein
  18. ^ Finkelstein, Israel; Mazar, Amihay (2007). „A Summary Assessment for Part 1”. The quest for the historical Israel: debating archaeology and the history of early Israel : invited lectures delivered at the Sixth Biennial Colloquium of the International Institute for Secular Humanistic Judaism, Detroit, October 2005. Brian B. Schmidt. Atlanta, GA: Society of Biblical Literature. p. 8. ISBN 9-781589-832770. http://books.google.nl/books?id=jpbngoKHg8gC&pg=PA8&dq=The+Quest+for+the+Historical+Israel:Debating+Archeology+and+the+History+of+Early+Israel+resultant+biblical+traditions&hl=nl&ei=E1P5TO2oLM6z8QPs3anECQ&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=1&ved=0CCYQ6AEwAA#v=onepage&q&f=false. Accesat la 3 decembrie 2010. „The farther one goes from what Mazar views as the pivotal period of biblical composition, that is, the eighth to seventh centuries B.C.E., the more imaginative, symbolic, distorted, and "foggier" that past becomes. In addition, one must take into account the impact that such factors as distortion, selectivity, memory loss, censorship, and ideological or personal bias might have brought to bear on the composition of the resultant biblical traditions.” 
  19. ^ Finkelstein, Israel; Silberman, Neil Asher (2006). „3. Murder, Lust, and Betrayal” (în engleză). David and Solomon. In Search of the Bible's Sacred Kings and the Roots of the Western Tradition.. New York: Free Press. p. 103. ISBN 978-0-7432-4363-6. http://books.google.nl/books?id=uH7Kg9yEc7AC&pg=PA103&dq=represented+the+north%27s+takeover+by+marriage+of+Judah&hl=nl&ei=_d0TTY6EJsqyhAeL_aS4Dg&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=1&ved=0CCYQ6AEwAA#v=onepage&q=represented%20the%20north%27s%20takeover%20by%20marriage%20of%20Judah&f=false. Accesat la 24 decembrie 2010. „The Bible reports that Jehoshaphat, a contemporary of Ahab, offered manpower and horses for the northern kingdom's wars against the Arameans. He strengthened his relationship with the northern kingdom by arranging a diplomatic marriage: the Israelite princess Athaliah, sister or daughter of King Ahab, married Jehoram, the son of Jehoshaphat (2 Kings 8:18). The house of David in Jerusalem was now directly linked to (and apparently dominated by) the Israelite royalty of Samaria. In fact, we might suggest that this represented the north's takeover by marriage of Judah. Thus in the ninth century BCE—nearly a century after the presumed time of David—we can finally point to the historical existence of a great united monarchy of Israel, stretching from Dan in the north to Beer-sheba in the south, with significant conquered territories in Syria and Transjordan. But this united monarchy—a real united monarchy—was ruled by the Omrides, not the Davidides, and its capital was Samaria, not Jerusalem.” 
  20. ^ a b c d Philip Davies The Bible and Interpretation Beyond Labels: What Comes Next?
  21. ^ Philip Davies Minimalism, "Ancient Israel," and Anti-Semitism. Citat: „Let me reinforce this claim in respect to my own work. The mainstream view of critical biblical scholarship accepts that Genesis-Joshua (perhaps Judges) is substantially devoid of reliable history and that it was in the Persian period that the bulk of Hebrew Bible literature was either composed or achieved its canonical shape. I thus find attempts to push me out onto the margin of scholarship laughable.”
  22. ^ Jack Cargill Ancient Israel in Western Civ Textbooks Historycooperative.org
  23. ^ a b c Lester L. Grabbe "Some Recent Issues in the Study of the History of Israel" Proceedings of the British Academy, 143, 57-67, 2007.
  24. ^ a b c Bible's Buried Secrets, Did King's David Empire Exist, BBC, 2011.
  25. ^ http://www.jpost.com/Israel/Article.aspx?id=169388 Citat: „Nonetheless, other archeologists posit that the biblical narrative reflecting the existence of a powerful monarchy in Jerusalem is largely mythical and that there was no strong government to speak of in that era.

    Aren Maeir, an archeology professor at Bar Ilan University, said he has yet to see evidence that the fortifications are as old as Mazar claims. There are remains from the 10th century in Jerusalem, he said, but proof of a strong, centralized kingdom at that time remains "tenuous."”
  26. ^ a b Robert Draper David and Solomon. Kings of Controversy. National Geographic, decembrie 2010.
  27. ^ Steven Erlanger, „King David's Palace Is Found, Archaeologist Says”, New York Times International, Jerusalem Journal, 5 august 2005, http://www.nytimes.com/2005/08/05/international/middleeast/05jerusalem.html?_r=1 . Citat: « Amihai Mazar, a professor of archaeology at Hebrew University, calls the find "something of a miracle." He says he believes that the building may be the Fortress of Zion that David is said to have conquered, which he renamed the City of David. "What she found is fascinating, whatever it is," he said. »
  28. ^ Larousse, Istoria lumii de la origini până în anul 2000, ed. Olimp, București, 2000, p. 91

Legături externe[modificare | modificare sursă]