YHWH

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

YHWH (în ebraică יהוה şi transliterat de obicei prin Iahwe sau Iehova) este numele propriu al lui Dumnezeu în Biblia ebraică. Acest nume aparţine în ochii traditiei Eliberatorului poporului ales Israel. Pentru iudei şi creştini deopotrivă, El reprezintă Creatorul, Judecătorul şi Sursa mântuirii întregii lumi. Aşa îl prezintă şi prima dintre cele Zece Porunci, în Exod 20:2,3, citată din traducerea Versiunea Standard Americană, American Standard Version (ASV):

Eu sunt Iehova, Dumnezeul tău, cel care te-a scos din sclavia Egiptului. Să nu ai alţi Dumnezei în afară de mine. ^[1]

Numele este compus din trei consoane, yōd (י), hē (ה) şi vāv (waw) (ו) (un w semivocalic; vezi mater lectionis, אֵם קְרִיאָה), consoana hē (ה) fiind repetată la sfârşit.

Din cauza faptului că în scrierea ebraică veche nu se scriau vocalele şi deoarece evreii considerau numele יהוה tabu (este interzis să fie rostit de către profani), înlocuindu-l cu Tetragrammaton sau cu Adonai (Domn), nu se poate cunoaşte cu exactitate pronunţia iniţială, unii considerând că aceasta a fost pierdută. Variante de pronunţie şi transcriere pot fi: Iahve, Iahveh, Iahweh, Yahwe, Yahweh, Yahoweh, Iehova.

Oricum ar fi, Numele divin este inclus în numeroase alte nume purtate de israeliţi şi utlilizate şi de alte popoare, inclusiv de cel român. Cel mai ilustru dintre ele este numele lui Isus, care este derivat din forma greacă a ebraicului Jehoşua/Joşua, însemnând "Iehova este Salvare" ^[2].

Un alt exemplu est numele "Ion" care, în diversele lui forme din diverse limbi, provine în ultimă instaţă din ebraicul Yochanan (יוחנן) care înseamnă "Iehova este milostiv" ^[3]. Numele divin a fost folosit deseori şi în forma sa prescurtată "Yah" ("YH"), exemplul cel mai notabil fiind "Aliluia", care în forma sa ebraică originală ("HaleluYah") înseamnă "Slăviţi-l pe Yah".

Cuprins 1 Prezenţa numelui în Biblie 2 Documente arheologice [6] 3 Titluri ale lui Dumnezeu folosite în Biblie 4 Iehova : dumnezeu tribal? 5 Sincretisme cu alte divinităţi 6 Utilizarea tegragramei 7 Nume alternative 8 Cuvântul cabalistic 8.1 IOD 8.2 HE 8.3 WAW 8.4 Al doilea He 9 Note 10 Vezi şi

[modifică] Prezenţa numelui în Biblie

După Enciclopedia Biblică Iudaică, Numele divin apare de 6823 de ori în Scripturile Ebraice ("Vechiul Testament") ^[4]. În Biblia Hebraica Stuttgartensia(denumită astfel după oraşul Stuttgart, unde îşi are sediul Societatea Biblică Germană), tetragrama YHVH apare de 6828 de ori ^[5].

[modifică] Documente arheologice ^[6]

În Biblie, YHVH este folosit în exclusivitate pentru Dumnezeul lui Israel. În Orientul antic numele este însă întâlnit ca parte constituentă a unor numelor de persoane (mai ales în forma sa prescurtată).

Un document egiptean conţinând o listă de nume de locuri, descoperită în templul lui Amon din Soleb din timpul lui Amenhotep III. (1402–1363 î. C.) se referă la „ţara lui Şasu-YHV“. Şi în timpul lui Ramses Ramses III. (1198–1166 î. C.) apare această expresie, ea referindu-se atât la muntele din partea de est a Iordanului, cât şi la beduinii care trăiau acolo. Pe tăbliţele de lut (Ostraka) din Ugarit apare un YV ca ”fiu al lui El”.

Piatra Mesa (cca. 840 î. C.) este considerată ca cea mai veche folosire a Tetragramei înt-un document nebiblic: Şi-am luat vasele lui YHVH şi le-am pus înaintea lui Chemos. O altă tăbliţă descoperită recent redă numele divin cu literele feniciene YOD, HE, V, HE.

Cele mai vechi atestări ale numelui din regiunea regatului Israel provin din secolul 8 î. C.: un sigiliu preoţesc care poartă inscripţia Aparţinând lui Miqneyav, slujitorul lui YHVH. Pe o inscripţie funerară în Lachiş este scris: Binecuvântat să fie Uriahu de către JHWH. Ambele nume personale menţionate sunt teofore, ele conţinând numele divin (în forma sa prescurtată).

Formulele de salut ale scrisorilor din Lachiş (secolul 6 î. C.) conţin: YHVH să-i dea veşti bune stăpânului meu / să-l lase să trăiască în sănătate. Chiar şi formula de jurământ bibilc: aşa cum JHWH este viu este întânlnită aici. Folosirea ca salut este confirmată de tăbliţe de lut din Arad, de ex. Fie ca YHVH să caute pacea pentru tine.

Fragmente din perioada timpurie a regilor israeliţi, găsite la Kuntillat Ajrud, în peninsula Sinai, alătură numele YHVH de dumnezeul Baal utilizând scrierea feniciană. Aceasta pare a indica un sincretism local, pe atunci la modă. Chiar şi numele zeiţei fertilităţii Aşera este combinat cu YHVH.

Pe lângă forma lungă YHVH se întânlnesc, începând cu exilul babilonian (terminat în 529 î. C. după cucerirea Babilonului de regele persan Cirus) din ce în ce mai mult forme prescurtate ca YHV sau YHH. În colonia militară evreiască din Elephantine în Egipt au fost găsite ambele forme prescurtate în scrisori, formule de jurământ şi texte de cult, de ex. Te binecuvintez prin YHH şi CHNM. Această formulă este un alt exemplu de sincretism, combinând Dumnezeul evreu cu un zeu local egiptean.

[modifică] Titluri ale lui Dumnezeu folosite în Biblie

Cel mai des întâlnit titlu este Dumnezeu (El / Elohim). În ebraică, acest cuvânt se pare că înseamnă Cel Puternic. În limba germană (şi prin moştenire şi în limba engleză) cuvântul Dumnezeu (Gott) se pare că provine de la un verb care înseamnă a chema, Gott înseamnând aşadar Cel Chemat (evident, de către oameni). Martin Luther a interpretat cuvântul Gott ca provenind de la cuvântul gut> (bun) ^[7].

Titlul El a fost şi el folosit ca parte constituentă a unor nume proprii, ca de ex. Daniel (judecătorul meu este Dumnezeu) sau Mihael (cine este ca Dumnezeu?).

Termenul Elohim (dumnezei) este forma de plural al lui elohah (dumnezeu). În Biblie, această formă se referă la un număr de dumnezei (de ex. în Geneză 31:30), dar de cele mai multe ori este utilizat ca formă de pluralis majestatis, indicând demnitate sau excelenţă. Referindu-se la acest aspect, eruditul Aaron Ember a scris: Că limbajul Vechiului Testament a abandonat idea de pluralitate a termenului Elohim este arătat în special prin faptul că este construit aproape invariabil cu un verb predicativ la singular şi preia und atribut adjectival la singular. Elohim trebuie explicat la un plural intens, denotând măreţie şi maiestate, fiind egal cu Dumnezeul cel Mare ^[8].

Termenul Elohim este însă folosit şi pentru alţi dumnezei: în Judecători 16:23, 24 este folosit pentru zeul filistean Dagon (cel cu coadă de peşte), iar în 2 Regi 19:37, pentru zeul asirian Nisroc. Pentru un evreu vorbind cu un filistean sau cu un asirian, termenul de Dumnezeu (Elohim) ar fi fost aşadar insuficient pentru a-l identifica pe dumnezeul căruia i se închina.

Dicţionarul The Imperial Bible Dictionary ilustrează foarte potrivit diferenţa dintre Elohim şi Iehova. Despre numele Iehova se scrie: ”Este întotdeauna un nume propriu, indicând pe Dumnezeu în persoană şi numai pe el, în timp ce Elohim are mai mult caracterul unui substantiv comun care într-adevăr indică de obicei, dar nu în mod necesar şi nici consistent, pe Dumezeul Suprem. /.../ Evreul poate zice Elohim-ul, Dumnezeul adevărat (ca fiind opus tuturor dumnezeilor falşi), dar niciodată nu spune Iehova-ul, pentru că Iehova este numele doar a Dumnezeului adevărat. El mai spune Dumnezeul meu, /.../ dar niciodată Iehova-ul meu, pentru că atunci când spune Dumnezeul meu, el denotă pe Iehova. El vorbeşte de Dumnezeul lui Israel, dar niciodată de Iehova al lui Israel, pentru că nu există nici un alt Iehova. El vorbeşte de Dumnezeu Cel Viu, dar niciodată de Iehova Cel Viu, pentru că el nu poate concepe pe Iehova altfel decât fiind viu" ^[9].

Utilizarea Numelui divin aduce o notă personală în relaţia dinte Divinitate şi oameni. Citând cartea Titlurile lui Iehova (Titles of Jehovah) de Webb-Peploe, autorul Nathan Stone scrie în cartea sa Numele lui Dumnezeu: În timp ce termenul Elohim asumă o dragoste către toată creaţia şi toate creaturile ca lucru al măinilor sale, numele Iehova revelează dragostea sa ca fiind contiţionată de atribute morale şi spirituale. În această lumină este semnificativ că numele Iehova, aşa cum am notat în prealabil, nu apare până la Geneză 2:4. Până acolo, naraţiunea se ocupă cu relatarea generală despre întreaga creaţie. Dar acum începe relatarea specială referitoare la crearea omului şi a relaţiei speciale a lui Dumnezeu cu omul, văzut diferit de creaţia inferioară. Dumnezeu intră acum în comuniune cu cel pe care L-a creat în propria-i imagine, iar Elohim este numit acum Jehova-Elohim, care binecuvintează pământul de dragul omului, care este reprezentantul Lui pe pământ. ^[10]

Continuând, autorul scrie: Având numele Iehova, Dumnezeu îl pune pe om sub obligaţie morală, avertizându-l de pedeapsa pentru neascultare. Trebuie să faci asta şi să nu faci asta. În această lumină, cât de semnificativ este faptul că, atunci când Satana o ispiteşte pe Eva, el nu foloseşte numele Iehova, ci doar Elohim, dar nici Eva nu-l foloseşte în răspunsul ei către el. Este oare pentru că numele Iehova nu le este cunoscut, sau mai degrabă pentru că intenţia deliberată a lui Satan de a o înşela şi un sentiment incipient de vinovăţie în Eva suprimă acest nume? Poate cineva face răul şi în acelaşi timp rosti numele? Şi iarăşi cât de semnificativ că după ce păcătuiesc şi se ascund, atunci aud vocea lui Iehova-Dumnezeu în grădină, spunând "Unde eşti?", cerându-le socoteală pentru faptele lor. ^[11]

[modifică] Iehova : dumnezeu tribal?

Iehova este denumit în Biblie "Dumnezeul lui Israel" ^[12], dar asta nu înseamnă că numele său trebuie atribuit neaparat unui zeu tribal, daca considerăm anumite pasaje biblice. Astfel, Iehova nu este doar Dumnezeul întregului pământ ^[13], ci şi Făcătorul cerului şi al pământului. ^[14]

Biblia e însă o carte scrisă de diversi autori în diverse epoci şi care exprimă diverse opinii asupra multor chestiuni. Ieşirea 6:7, de exemplu, indică că Iahve se percepe a fi dumnezeul exclusiv al evreilor, în ciuda faptului că este creatorul universului, deci al tuturor popoarelor inclusiv. Iată cum comentează pasajul amintit filozoful creştin Etienne Gilson în lucrarea "Filozofia în Evul Mediu" (Humanitas 1995, p.145): "Pact între două părţi aşadar, de la care sunt excluse toate celelalte popoare, tot aşa cum sunt excluşi toti ceilalţi zei; un pact între poporul lui Dumnezeu şi Dumnezeu împotriva celorlalte popoare, între Dumnezeu şi poporul pe care şi l-a ales, împotriva tuturor celorlalţi zei." Tot în sensul ideii că Iahve este un dumnezeu tribal vine, de ex., articolul lui Lonnie D. Kliever în Macmillan "Encyclopedia Of Death And Dying" si în "Encyclopedia of Bioethics", care scrie textual ca religia iudaică a derivat din politeismul tribal al Mesopotamiei, Iahve fiind un "zeu national"^[15].

Pe de altă parte, pasajele biblice, fie că sprijină sau resping ideea că Iahve e un zeu tribal, nu sunt unica sursă de informaţii asupra religiei evreilor: aceasta are o vechime de cel puţin o mie de ani înaintea scrierii cărtii lui "Isaia", carte a Bibliei care de altfel e recunoscut a avea, funcţie de pasaj, date ale redactării diferite. În realitate, mărturia internă (biblică) dacă nu este susţinută cumva şi altfel, nu poate constitui un argument în sprijinul unui punct de vedere, altfel, ar trebui să acceptăm, de ex., şi faptul că Pământul e plat, pe criteriul "asa spune Biblia". ^[16]

Faptul că Iahve nu este perceput de anumiţi autori biblici a fi numai dumnezeul evreilor este reflectat şi în Noul Testament, unde Apostolul Pavel scrie în Romani 3:29: Sau este el doar Dumnezeul iudeilor? Nu este el şi Dumnezeul oamnenilor din naţiuni? Da, şi al oamenilor din naţiuni. ^[17] Apostolul Pavel însă, si el, nu făcea decât să reia o traditie deja veche in religia lui Israel.

De fapt, prin legământul făcut cu Abraham (Avraam), cu mult timp înainte de timpul Apostolului Pavel, Iehova şi-a arătat interesul în oamenii din toate naţiile, aşa cum arată Geneza 12:1-3: Iehova a spus atunci lui Abraham: pleacă din ţara ta şi de la rudele tale şi din casa tatălui tău în ţara pe care ţi-o voi arăta eu. Şi voi face din tine o naţiune mare şi te voi binecuvânta şi voi face ca numele tău să fie mare. Iar tu să te dovedeşti a fi o binecuvântare. Şi-i voi binecuvânta pe cei ce te binecuvintează şi-i voi blestema pe cei ce te blestemă. Şi prin tine toate familiile pământului se vor binecuvânta. ^[18]

Cu greu se poate sustine totusi că "Iehova şi-a arătat interesul pentru oamenii din toate naţiile", cât timp Biblia (Vechiul Testament) ne arată că interesul lui în ce-i priveste se reducea doar la a stârpi aceste natii de pe teritoriile lor ancestrale, pentru a face astfel loc evreilor. În plus, este fapt atestat că evreii adorau zeitatea lor naţională fără a nega existenţa zeităţilor popoarelor vecine.^[19]

[modifică] Sincretisme cu alte divinităţi

Aşa cum arată textul biblic citat la început, religia poporului Israel trebuia să fie una în care nu se permite adorarea altui zeu în afara de Iahve. Asta se numeşte monolatrie sau henoteism. În decursul timpului însă, evreii au preluat zeii popoarelor vecine lor, exemplul cel mai notabil fiind al regelui Solomon, care la început a urmat exemplul tatălui său David, pentru ca ulterior să cadă în idolatrie, fiind influienţat negativ de multele sale soţii de alte etnii. Biblia condamnă în anumite pasaje în termeni fără echivoc deraierea religioasă a lui Solomon, denumind idolii naţiunilor vecine ca fiind "lucruri dezgustătoare": Astarte (sau Aştoret, Aşera), zeiţa sidonienilor, Milcom şi Moloh, idolii amoniţilor, precum şi Chemoş, idolul moabiţilor (1 Regi 11:1-8), în timp ce din alte pasaje transpare o viziune monolatră, acceptându-se si existenţa altor divinităţi. Existenţa sincretismelor dintre cultul lui YHVH şi al idolilor/zeilor amintiţi revelează practici neconcordante cu poruncile biblice.

Nu se poate vorbi însă despre un monoteism în sens propriu, ci despre monolatrie, pentru că în Biblie rareori se neagă existenţa altor zeităţi în afară de Iahve, în timp ce adesea aceste zeităţi sunt recunoscute. Astfel, doar începând cu secolul al 6-lea î.e.n. monoteismul iudaic s-a dezvoltat sub influenţa filozofiei grecesti pentru a deveni monoteist în sensul strict al termenului, afirmând un Dumnezeu pentru toată umanitatea. ^[20]

[modifică] Utilizarea tegragramei

Prima utilizare a tetragramei apare în perioada politeistă (evreii adorau alături de zeul lor tribal YHWH diverse alte zeităţi locale precum El, Milkon, Anat, Aşera, Baal, Kemoş) şi de tranziţie spre monoteism, YHWH fiind numele zetăţii masculine, aşa cum atestă mărturiile epigrafice găsite la Kuntilet Ajrud (ostrace cu invocaţii spre "Iahve şi a sa Aşera") şi cele găsite la Şefela (tăbliţe cu inscripţia "Iahve şi a sa Aşera", ca şi numeroase statuete care demonstrează că partenera divină a lui YHWH era adorată de evreii timpului atât în templu cât şi în case). Ulterior, odată cu statornicirea monoteismului, tetragrama a desemnat zeul unic al iudaismului, Dumnezeu. Trecerea a început la nivel oficial (al statului) în secolul al VIII-lea î.e.n. şi a durat mai multe sute de ani, perioadă în care a cunoscut progrese şi eşecuri succesive. În secolul al VII-lea î.e.n., după reforma lui Iosia, populaţia încă nu era sub influenţa monoteismului şi nici a henoteismului (monolatriei), întrucât în casele evreilor se găseau încă statuete ale adoratei soţii a lui YHWH, Aşera. La sfârşitul secolului V î.e.n. evreii încă ezitau să adopte monoteismul absolut, după cum atestă papirusurile evreilor de pe insula Yeb (Elephantine), refugiaţi în Egipt din faţa invaziilor asiriene şi babiloniene din regatul Iuda: templul local era dedicat mai multor zeităţi canaaneene, între care Iahve şi Anat. Templul a fost distrus de egipteni la cererea preoţilor lor, care vedeau probabil în apariţia unei noi religii şi a unor noi zeităţi în Egipt o ameninţare pentru propriile credinţe.^[21] În zorile religiei iudaice între Iahve, dumnezeul evreilor şi Satan, nu se făcea o distincţie clară, după cum reiese din povestea din Ieşire (Exod) 4:24, unde Moise este pe punctul de a fi omorât de Dumnezeu. Acest pasaj introdus în textul Ieşirii (Exodului) pare a fi un fragment narativ vechi, din perioada în care Iahve era perceput ca un soi de demon nocturn ostil.^[22] Conform părţii centrale a cărţii lui Iov, toate necazurile care îl lovesc pe acesta sunt provocate de Dumnezeu însuşi. Această opinie reflectă tradiţia evreiească conform căreia totul e cauzat de o entitate spirituală unică, atât binele cât şi răul. În prologul cărţii lui Iov însă nu mai este Dumnezeu autorul necazurilor, ci Satana, care aici apare nu ca o încarnare a răului, ci ca un membru al curţii cereşti (Iov 1:6), el acţionând cu permisiunea lui Iahve. În Biblie poate fi de altfel urmărită evoluţia lui Satan: în Samuel 2, Dumnezeu îl incită pe David să numere poporul (2 Sam. 24:1). Însă acelaşi episod relatat în Cronici (1 Cron. 21:1) ne spune că de fapt nu Dumnezeu, ci Satan, este acela care îi sugerază lui David recensământul cauzator de ciumă.^[23]

[modifică] Nume alternative

Evreii l-au supranumit pe YHWH felurit, în funcţie de perioada istorică.

În Mesopotamia, locul lor de origine potrivit Bibliei, patriarhii au adorat zeităţi locale. Ajunşi în Canaan, evreii au luat cunoştinţă de zeitatea supremă locală, El, şi au adoptat-o. Astfel începe perioada de monolatrie a religiei evreieşti. El a devenit un zeu personal şi tribal.^[24] Varianta Elohim este pluralul de politeţe al lui El sau Eloah (Eloah apărând în Biblie în special în cartea lui Iov.), el intrând în diverse sintagme de adoraţie ((El Elion (supremul), El Olam (eternul) etc.) sau de particularizare (El Elohe Israel - El, dumnezeul lui Israel). Este dificil a se face distincţie între sensul „zeul evreilor” şi sensul „zeitate canaaneană”. De exemplu este incert dacă El-berith („Dumnezeul legământului”) în Judecători 9:46 se referă la Iahve, întrucât această zeitate pare a fi identică cu Baal-berith din versetele 8:33 şi 9:4, putând fi o zeitate canaanită. ^[25]

De altfel este cunoscut faptul că în ce priveşte revelarea numelui său (acela de Iahve), tradiţiile biblice diferă: astfel, conform acelor porţiuni de text ale Pentateuhului atribuite de cercetători „Iahvistului” („sursei iahviste”), numele este cunoscut şi adorat de pe vremea lui Adam, în timp ce alte texte din Pentateuh, şi anume cele atribuite „sursei preoţeşti” („sursei P”), numele Iahve îi este revelat prima oară lui Moise, ceea ce duce la concluzia că zeul pe care patriarhii l-au adorat era zeitatea din Canaan, El.^[26]

Se remarcă prin semnificaţia ei formularea El Şadai, cu sensul Dumnezeu atotputernic. Importanţa ei constă în faptul că Biblia (textele din „sursa P”, preoţească) spune că acesta a fost primul nume cu care zeul evreilor li s-a anunţat prima dată, înainte chiar de a-şi revela numele YHWH.^[27] Şadai este un termen înrudit cu cuvântul akkadian cu sensul „munte”. Se ştie că toţi redactorii Pentateuhului s-au inspirat din tradiţiile sumero-akkadiene.^[28] O traducere mai exactă a formulei El Şadai ar fi aşadar „Dumnezeu, unicul munţilor”.^[29]

Un alt termen folosit de evrei este Baal, fie prin identificare cu binecunoscuta zeitate omonimă canaaneană, fie datorită sensurilor de „domn”, „stăpân”. Această a doua posibilitate este nesigură, întrucât Biblia manifestă o aversiune pentru numele Baal, utilizarea lui fiind considerată explicit manifestare de idolatrie, fapt vădit şi din modificările intervenite în textele ulterioare (2 Samuel) pentru numele fiului lui Saul (care în Cronici apare ca fiind Eşbaal), acesta devenind Eşboşet. Aceeaşi situaţie cu fiul lui Ionatan, numit Meribaal (iubit de Baal), care în 2 Samuel devine Mefiboşet.

Începând cu perioada de după exil (sec. 6 î.e.n.), îndeosebi după secolul 3 î.e.n., evreii nu au mai folosit numele Iahve, înlocuindu-l în sinagogă cu „Domnul” (Adonai)^[30]

[modifică] Cuvântul cabalistic

Conform vechii tradiţii orale a evreilor, sau Cabala, există un cuvânt sacru ce dă muritorului care reuşeşte să îi descopere adevărata pronunţie cheia tuturor ştiinţelor divine şi umane.^[31] Fiecare literă din alfabetul ebraic are o triplă semnificaţie, reprezentând în acelaşi timp trei lucruri: un semn grafic, un număr (numărul de ordine al literei în alfabet) şi o idee. Aşadar, a combina literele ebraice înseamnă a combina totodată numere şi idei. Acest concept l-a determinat pe Eliphas Levi să observe o afinitate între cele 22 de cărţi majore ale Tarotului şi cele 22 de litere ale alfabetului ebraic.^[32] Cuvântul, pe care evreii nu îl pronunţau niciodată şi pe care numai preotul îl rostea o singură dată pe an în mijlocul mulţimii profane, este considerat a fi cel care guvernează orice iniţiere. El este format din patru litere ebraice: iod-he-vau-he יהוה, ultima literă repetîndu-se de două ori. Numerele de ordine ale literelor analizate sunt următoarele: י iod=10, ה he=5, ו vau=6.

În Sefer Bereşit sau în Geneza lui Moise, tetragrama serveşte pentru a desemna divinitatea, iar construcţia sa gramaticală aminteşte, prin însăşi alcătuirea sa, de însuşirile general atribuite lui Dumnezeu. Referitor la alcătuirea sa, Fabre d'Olivet explică:

[modifică] IOD

Iod, figurat printr-o virgulă, sau chiar printr-un punct, este considerat a reprezenta originea tuturor lucrurilor. De fapt, din punct de vedere grafic, toate literele alfabetului ebraic nu sunt decât combinaţii ce rezultă din diferite asamblări ale literei iod. Spre exemplu, prima literă a alfabetului ebraic, alef, este formată din patru iod opuşi doi câte doi (א). Acelaşi lucru se petrece cu toate celelalte litere. De asemenea, iod, formând el singur toate literele şi ca urmare toate cuvintele şi toate frazele limbii ebraice, este imaginea şi reprezentarea Unităţii-Început. În legătură cu această unitate-început, Gérard Encausse afirmă că studiul sintetic al naturii îi determinase pe cei din vechime să creadă că nu există decât o singură lege care guvernează alcătuirile naturale. Această lege, bazată pe analogie, punea unitatea-început la originea lucrurilor şi considera lucrurile ca fiind reflexele diferitelor grade ale ei.^[34] Astfel, ceea ce tinde să demonstreze una dintre cele mai vechi cărţi referitoare la tradiţia ebraică, Sefer ieţirah,^[4] este aceea că legea care guvernează crearea limbii ebraice este identică cu cea care guvernează crearea universului, şi a cunoaşte pe una înseamnă a o cunoaşte în mod implicit şi pe cealaltă.

Valoarea numerică a literei iod duce la alte consideraţii. După opinia celor mai mulţi cabalişti^[35][36][37], Unitatea-Început este în acelaşi timp şi Unitatea-Sfârşit, iar eternitatea nu înseamnă, din acest punct de vedere, decât un veşnic prezent. Mulţi au simbolizat această idee printr-un punct aflat în mijlocul unui cerc, reprezentare a Unităţii-început (punctul) în centrul Eternităţii (cercul, linie fără început şi fără sfârşit). Astfel, numărul 10 simbolizează Începutul-Tot, 1, unindu-se cu Neantul-Nimic, 0.

[modifică] HE

Eul nu poate să ia fiinţă decât prin opoziţie cu Non-Eul. Abia stabilită afirmarea Eului (iod), că trebuie să apară numaidecât o reacţie a Eului-Absolut asupra lui însuşi, de unde va fi dedusă ideea existenţei sale printr-un fel de împărţire a Unităţii. Această idee este originea ideologiilor referitoare la dualism, originea opoziţiei în general, a binarului; aici s-a căutat, de multe ori, imaginea feminităţii întocmai cum unitatea a fost considerată, prin analogie, imaginea masculinităţii. Zece, divizându-se pentru a se opune lui însuşi, va fi egal cu 5, exact numărul literei He, a doua literă a numelui sacru. Aşadar He va reprezenta pasivul în timp ce iod va simboliza activul; Non-Eul în raport cu Eul, femeia în raport cu bărbatul; substanţa în raport cu esenţa; viaţa în raport cu spiritul.

[modifică] WAW

Opoziţia dintre Eu şi Non-Eu dă imediat naştere unui al treilea factor; este vorba de însuşi raportul care există între acest Eu şi acest Non-Eu. Ori, waw (vav, vau), a şasea literă a alfabetului ebraic, obţinută în urma operaţiei de adunare efectuate în sensul înţelepciunii antice (reducere teosofică), adică 10 (iod) + 5 (he)=15=1+5=6, reprezintă legătură, raport. Ea este legătura ce uneşte într-un singur tot contrariile în întreaga natură, şi care constituie al treilea termen al misterioasei treimi: Eu -- Non-Eu -- Relaţia Eului cu Non-Eul. Nu se stie exact, dar traducerea ar putea fi el face sa devina.^{[necesită citare]}

[modifică] Al doilea He

Acest al doilea he poate fi comparat cu bobul de grâu în raport cu spicul. Spicul, treime manifestată sau iod - he - vau îşi rezumă întreaga existenţă în producerea bobului de grâu sau al doilea he. Dar acest bob de grâu nu este decât tranziţia între spicul care i-a dat naştere şi spicul căruia el îi va da naştere la următoarea generaţie. Al doilea he reprezintă tranziţia de la o generaţie la alta, tranziţie pe care el o conţine în germene; tocmai de aceea el este considerat un iod în germene.^[38]

[modifică] Note

1. ^ [http://asvbible.com/exodus/20.htm］ASV redă aceste versete în felul următor: I am Jehovah thy God, who brought thee out of the land of Egypt, out of the house of bondage. Thou shalt have no other gods before me.
2. ^ Vine's Complete Expository Dictionary of Old and New Testament Words, 1996, Thomas Nelson, Inc., Nashville, TN, p. 333
3. ^ [1]
4. ^ [2]
5. ^ http://en.wikipedia.org/wiki/Tetragrammaton
6. ^ [3]
7. ^ Fritz Grünzweig et. al., Biblisches Wörterbuch, R. Brockhaus Verlag, Wuppertal, 1994, p. 160
8. ^ Jurnalul American al Limbilor si Literaturilor Semitice, Vol. XXI, 1905, p. 208: That the language of the Old Testament has entirely given up the idea of plurality in Elohim (as applied to the God of Israel) is especially shown by the fact that it is almost invariably construed with a singular verbal predicate, and takes a singular adjectival attribute […] Elohim must rather be explained as an intensive plural, denoting greatness and majesty, being equal to The Great God.
9. ^ Editat de P. Fairbairn, Londra, 1874, Vol 1, p. 856: It is everywhere a proper name, denoting the personal God and him only; whereas Elohim partakes more of the character ofa common noun, denoting usually, indeed, but not necessarily nor uniformly, the Supreme /.../ The Hebrew may say the Elohim, the true God, in opposition to all false gods, but he never says the Jehovah, for Jehovah is the name of the true God only. He says again and again my God /.../ but never my Jehovah, for when he says my God, he means Jehovah. He speaks of the God of Israel, but never of the Jehovah of Israel, for there is no other Jehovah. He speaks of the living God, but never of the living Jehovah, for he cannot conceive of Jehovah as other than living
10. ^ Whereas the term Elohim assumes a love toward all creation and creatures as the work of His hands, the flame Jehovah reveals this love as conditioned upon moral and spiritual attributes. In this connection it is significant that the name Jehovah, as we have already noted, does not appear till Genesis 2:4. Till then the narrative is concerned only with the general account of the entire creation. But now begins the special account of the creation of man and God's special relationship to man as distinct from the lower creation. God now comes into communion with the one whom He has made in His image, and the Elohim now is called Jehovah-Elohim, who blesses the earth for the sake of man, His representative upon it.</it>
11. ^ Nathan Stone, Names of God, The Moody Bible Institue of Chicago, 1944: It is as Jehovah that God places man under moral obligations with a warning of punishment for disobedience. Thou shalt and thou shalt not. How significant in the light of this that when Satan tempts Eve to disobedience he does not mention the name Jehovah, but only Elohim, nor does Eve mention it in her reply to him. Is it because the name Jehovah is not known to them, or rather because deliberate purpose on Satan's part to deceive and an incipient sense of guilt within Eve suppress that name? Can one do evil and mention that name at the same time? And how significant, too, that after their sin they hide, and then hear the voice of Jehovah-God in the garden, saying, "Where art thou?" demanding an account of their actions.
12. ^ În 1 Cronici 17:24, ASV: Şi numele tău să dăinuie şi să fie preamărit în veci, zicându-se, Iehova al oştirilor, Dumnezeul lui Israel, este Dumnezeu pentru Israel, iar casa slujitorului tău David să dăinuie înainte ta; în engleză: And let thy name be established and magnified for ever, saying, Jehovah of hosts is the God of Israel, even a God to Israel: and the house of David thy servant is established before thee
13. ^ În Isaia 54:5, ASV: Pentru că Făcătorul tău este soţul tău, Iehova al oştirilor este numele său; iar Sfântul lui Israel este Răscumpărătorul tău; Dumnezeu al întregului pământ va fi el numit.; în engleză: For thy Maker is thy husband; Jehovah of hosts is his name: and the Holy One of Israel is thy Redeemer; the God of the whole earth shall he be called.
14. ^ În Psalm 124:8, ASV: Ajutorul nostru este în numele lui Iehova, care a făcut cerul şi pământul; în engleză: Our help is in the name of Jehovah, Who made heaven and earth."
15. ^ "IV. WESTERN RELIGIOUS THOUGHT Death in Biblical Thought There is no “biblical view of death” as such. This lack of a single scriptural understanding of death is hardly surprising, given the fact that the Bible is sacred scripture for three world religions and that its contents were written and compiled over a period of a thousand years or more. But the history of literary and religious development embedded within the Bible itself does allow for a kind of “archaeology” of death in biblical thought. Though admittedly vastly oversimplified, the following narrative of the Bible’s evolving views on death can be traced backward through their random branchings and read forward toward their studied convergences. Put in its simplest terms, an ancient desert god named Yahweh came to be regarded not only as the national god of a holy nation, but ultimately as the one and only God of the universe. These momentous shifts in the biblical understanding of God were paralleled by remarkable changes in biblical views of death, beginning with the denial and concluding with the affirmation of individual postmortem existence. THE HEBREW BIBLE. Hebrew religion emerged out of the tribal polytheisms of ancient Mesopotamia. The protagonists of Yahwism only gradually succeeded in establishing their deity as the national god of the various Semitic tribes that were finally welded together, during the latter half of the second millennium B.C.E., into the people known as the Israelites. A key weapon in their struggle to establish Yahweh’s supremacy was the suppression of prevailing beliefs and practices dealing with death. In two very different responses to death, Mesopotamian culture had preserved primitive notions of life after death as a continuation of the life before death. On the one hand, mortuary cults affirmed a significant afterlife for the powerful and privileged who commanded the worship and fealty of the living. On the other hand, postmortem existence was limited to an awful underworld where the departed dead were shrouded in darkness and subsisted on clay. In either case, the realm of the dead was under the control of the gods of the underworld. For that reason, the champions of Yahwism denounced the polytheistic beliefs and practices of both the mortuary cults and the “house of dust.” Against the mortuary cults, the Yahwists presented a view of human nature and destiny that undercut all ancestor worship and necromancy. In the Yahwist creation myth, the protohuman couple was created from the soil and destined to return to the soil (Gen. 3:19). Human beings are material bodies animated by a life force (nephesh or ruach) residing in the breath or the blood. Death comes when the life force leaves the body and returns to Yahweh. Thus, a common fate awaits all persons upon death—master and slave, rich and poor, good and bad—all descend beneath the earth to the place of the dead called She’ol, where they continue a shadowy existence, but only for a brief period of time. This land of the dead was variously described as an awful pit shrouded in darkness or a walled city covered with dust. Although reminiscent of the Mesopotamian underworld, the Yahwist notion of She’ol excluded any divine ruler of the infernal regions. Neither a god of the underworld nor Yahweh himself was involved with the denizens of She’ol. Yahweh reigned supreme over the community of the living, meting out collective rewards and punishments only in the present life. In other words, mortality was accepted as a fact of life. Premature and violent deaths were feared as great evils and regarded as punishments for sin. As such, the untimely or agonizing death remained under the control of Yahweh (Isa. 45:7). But death at the end of a long and happy life was accepted, if not welcomed (Gen. 25:8; Job 5:26). What mattered were those things which survived the mortal individual: a good reputation (Prov. 10:7), male offspring (Isa. 56:3–5), the promised land (Gen. 48:21), and the God of Israel (Ps. 90)."eng eng eng
16. ^ "firmament - The division made by God, according to the P account of creation, to restrain the cosmic water and form the sky (Gen. 1: 6–8). Hebrew cosmology pictured a flat earth, over which was a dome-shaped firmament, supported above the earth by mountains, and surrounded by waters. Holes or sluices (windows, Gen. 7: 11) allowed the water to fall as rain. The firmament was the heavens in which God set the sun (Ps. 19: 4) and the stars (Gen. 1: 14) on the fourth day of the creation. There was more water under the earth (Gen. 1: 7) and during the Flood the two great oceans joined up and covered the earth; sheol was at the bottom of the earth (Isa. 14: 9; Num. 16: 30). How to cite this entry: "firmament", Dictionary of the Bible, W. R. F. Browning, Oxford University Press, 1997. Oxford Reference Online."
17. ^ ASV Or is God the God of Jews only? is he not the God of Gentiles also? Yea, of Gentiles also.
18. ^ ASV Now Jehovah said unto Abram, Get thee out of thy country, and from thy kindred, and from thy father's house, unto the land that I will show thee: and I will make of thee a great nation, and I will bless thee, and make they name great; and be thou a blessing; and I will bless them that bless thee, and him that curseth thee will I curse: and in thee shall all the families of the earth be blessed.
19. ^ The Hebrews worshipped Yahweh as their national god and there are OT allusions to other nations' gods which imply a belief in their existence, alongside Israel's Yahweh. Such gods, it was held, were worshipped legitimately in their own country (1 Sam. 26: 19). Now and then undisguised polytheism crept in by the monarch's back door, as when Yahweh was allocated a female consort (1 Kgs. 11: 5), and opposite the Temple were built shrines to Kemosh and Milcom. The prophets were zealous in opposition and in the 7th cent.BCE these shrines were demolished by Josiah. In Deuteronomy, monotheism was linked to strong ethical demands (Deut. 6: 4) and after the Exile there was no looking back: Second Isaiah ( Deutero-Isaiah) accepts that Yahweh is responsible for both good and evil (Isa. 45: 7). He can ridicule polytheism without serious comprehension of it but also without any expectation of being contradicted. Nevertheless, even when belief in the one God was fundamental, there remained traces of recognition of subordinate deities (Job 1–2) and the existence of angels and of Satan was also assumed. How to cite this entry: "monotheism" A Dictionary of the Bible, W. R. F. Browning. Oxford University Press, 1997. Oxford Reference Online
20. ^ Enciclopedia Britannica, articol Monotheism, autor Theodorus P. van Baaren: "There may be some reason to speak of the Old Testament conception of God as monolatry rather than as monotheism, because the existence of other gods is seldom explicitly denied and many times even acknowledged. The passionate importance given to the proclamation of Yahweh as the one god who counts for Israel and the equally passionate rejection of other gods, however, make it truer to speak of the monotheism of Israel; as in what became the Judaic affirmation of faith, “Hear, O Israel, the Lord is our God, one Lord” (from New English Bible) (Deut. 6:4). The eminent Dutch Old Testament scholar Theodorus C. Vriezen writes: “It is striking how the whole life of the people is seen as dominated by Yahweh and by Yahweh alone. Even if one cannot speak of a strictly maintained monotheistic way of thinking, it is yet clear that faith in Yahweh is the foundation of life for the Israelite.” Monotheism is not a matter of mathematics—of opting for the number one as against other numbers—but the conscious choice of a person or group committing himself or themselves to one god rather than to any other ones and putting their faith in that one god; Joshua proclaims: “But as for me and my house, we will serve the Lord” (Josh. 24:15). In Israel the ethical aspect was as important as the exclusiveness of their one god; the prophets stressed the ethical elements of an essentially exclusive God. The God of Israel was a jealous god who forbade his believers to worship other gods. In this respect he differed from other gods in the ancient Near Eastern religions who, as a rule, did not put such exclusive obligation on their adherents. In later times—beginning in the 6th century BC and continuing into the early centuries of the Christian Era—Judaic monotheism developed in the same direction as did Christianity and also later Islam under the influence of Greek philosophy and became monotheistic in the strict sense of the word, affirming the one God for all men everywhere."
21. ^ J. R. Porter (profesor emerit de teologie la Universitatea Exeter, fost membru al Sinodului Bisericii Angliei, fost membru al Oriel College (Universitatea Oxford)), lucrarea Biblia editată de Evergreen în 2007, colecţia Istorie Universală, p. 117.
22. ^ J. R. Porter, Biblia, p. 55: "Moïse et sa famille sont sur le chemin qui les ramène en Egypte (Ex. 4,20) lorsqu'ils font halte pour la nuit. Là a lieu un événement énigmatique: Moïse rencontre Yahvé qui «tente de le faire mourir». Ce passage (Ex. 4,24-26) est difficile à interpréter, sans doute parce que l'auteur du texte biblique n'en connaissait plus la signification véritable. Il semble s'agir là de l'insertion d'un fragment de narratif ancien. Yahvé y apparaît comme une sorte de démon nocturne et hostile, tandis que la circoncision évoquée est pratiquée à l'aide d'un silex tranchant."
23. ^ J. R. Porter, Biblia, p. 128
24. ^ Encyclopaedia Britannica, art. Abraham, p. 4 din 5: "As noted before, in Mesopotamia the patriarchs worshiped “other gods.” On Canaanite soil, they met the Canaanite supreme god, El, and adopted him, but only partially and nominally, bestowing upon him qualities destined to distinguish him and to assure his preeminence over all other gods. He was thus to become El 'Olam (God the Everlasting One), El 'Elyon (God Most High), El Shaddai (God, the One of the Mountains), and El Ro'i (God of Vision). In short, the god of Abraham possessed duration, transcendence, power, and knowledge. This was not monotheism but monolatry (the worship of one among many gods), with the bases laid for a true universalism. He was a personal god too, with direct relations with the individual, but also a family god and certainly still a tribal god. Here truly was the “God of our fathers,” who in the course of time was to become the “God of Abraham, Isaac, and Jacob.” "
25. ^ "It is uncertain whether El-berith ("God of the covenant") in Judges 9:46 refers to Yahweh, for this deity seems to be the same as Baal-berith in 8:33; 9:4, and may be a Canaanite god." în: J. A. Emerton, Names of God in the Hebrew Bible, The Oxford Guide to People and Places of the Bible. Ed. Bruce M. Metzger and Michael D. Coogan, Oxford University Press, 2001. Oxford Reference Online, Oxford University Press.)
26. ^ Encyclopaedia Britannica, art. Abraham, p. 4: "It is known that, on the matter of the revelation of Yahweh to man, the biblical traditions differ. According to what scholars call the Yahwistic source (J) in the Pentateuch (the first five books of the Bible), Yahweh had been known and worshiped since Adam's time. According to the so-called Priestly source (P), the name of Yahweh was revealed only to Moses. It may be concluded that it was probably El whom the patriarchs, including Abraham, knew.".
27. ^ "Another name is El Shaddai, usually translated “God Almighty,” and the Priestly writer in the Pentateuch maintains that God first made himself known by that name before revealing his name Yahweh." în: J. A. Emerton, Names of God in the Hebrew Bible, Oxford University Press, 2001)
28. ^ În acest sens, Edmond Jacob afirmă (în lucrarea Noul Testament, ed. Humanitas 1993, p. 52), referindu-se la un alt autor al Pentateucului, şi anume la „Iahvist”: „Voind să alcătuiască o istorie universală, el retrasează perioada de la creaţie până la constituirea umanităţii în neamuri. În acest scop el se inspiră din plin din tradiţiile sumero-acadiene, mai cu seamă în privinţa creaţiei şi a potopului”.
29. ^ Encyclopaedia Britannica, art. Abraham, p. 4: "[...] El Shaddai (God, the One of the Mountains) [...]."
30. ^ Encyclopaedia Britannica, art. "Yahweh", p.
31. ^ Papus, The Tarot Of The Bohemians, 1892,eng; vezi şi Fabre d'Olivet, La langue hébraique restituée
32. ^ Eliphas Levi, Dogme et Rituel de la Haute Magie, 1856
33. ^ Fabre d'Olivet, La langue hébraique restituée
34. ^ Gérard Encausse (Papus), Kabbala, tradiţia secretă a Occidentului, Editura Herald, Bucureşti, 2005
35. ^ Kircher, Oedipus Aegyptiacus
36. ^ Lenain, La Science cabalistique
37. ^ John Dee, Monas hieroglyphica
38. ^ Gérard Encausse (Papus), Kabbala, tradiţia secretă a Occidentului, Editura Herald, Bucureşti, 2005, pag. 55

[modifică] Vezi şi

• Cabala
• Temura
• Lista autorilor de ocultism