Conciliul Vatican II

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigare Sari la căutare
Procesiune mare a Părinților participanți la Conciliu, la Catedrala "Sf. Petru"

Al Doilea Conciliu Vatican (în latină Concilium Vaticanum secundum; cunoscut și sub numele de Conciliul Vatican al II-lea) a abordat relațiile dintre Biserica Romano-Catolică și lumea modernă. Aceasta a fost al XXI-lea conciliu ecumenic din istoria Bisericii, recunoscut ca atare doar de Biserica Catolică și al doilea conciliu care a avut loc la Bazilica "Sf. Petru" din Vatican. A fost deschis de papa Ioan al XXIII-lea la 11 octombrie 1962 și închis în timpul pontificatului papei Paul al VI-lea la 8 decembrie 1965.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Anunțul convocării[modificare | modificare sursă]

Anunțul convocării conciliului a fost făcut de papa Ioan al XXIII-lea în ziua de 25 ianuarie 1959, de sărbătoarea Convertirii Sfântului Apostol Pavel, după încheierea săptămânii de rugăciune pentru unitatea creștinilor la Bazilica "Sfântul Paul din afara Zidurilor".[1]

Deschiderea lucrărilor[modificare | modificare sursă]

Conciliul a fost deschis de papa Ioan al XXIII-lea la 11 octombrie 1962, prin cuvântarea Gaudet Mater Ecclesia („Se bucură Maica Biserică").

Documente adoptate de Conciliul Vatican al II-lea[modificare | modificare sursă]

Constituții[modificare | modificare sursă]

Decrete[modificare | modificare sursă]

Declarații[modificare | modificare sursă]

Neparticiparea Bisericii Ortodoxe Române[modificare | modificare sursă]

În anul 1967 patriarhul Justinian Marina a explicat motivele principale ale refuzului Bisericii Ortodoxe Române de a trimite observatori la Conciliul Vatican al II-lea, anume „organizarea de expoziții defăimătoare la adresa Bisericii și statului român” și „hirotonirea unui cleric fugar din țară, Vasile Cristea, ca episcop unit...”. Expoziția respectivă, intitulată „Biserica martiră”, a fost organizată de preotul iezuit Chianella cu ocazia conciliului, fiind dedicată suferințelor îndurate de Biserica din Europa răsăriteană. Aceeași manifestare a fost calificată de autoritățile comuniste drept „activitate dușmănoasă” a Vaticanului, o probă că Roma papală nu renunțase cu adevărat la „propaganda calomnioasă” nici măcar atunci când îmbrățișase ecumenismul.[2]

La lucrările conciliului a participat teologul ortodox român Andrei Scrima, însă ca reprezentant al Patriarhiei de Constantinopol.[3]

Varia[modificare | modificare sursă]

Dintre teologii care au luat parte la sesiunea de deschidere a conciliului, patru au devenit pontifi: cardinalul Giovanni Battista Montini, care l-a urmat pe papa Ioan al XXIII-lea luând numele de Paul al VI-lea; episcopul Albino Luciani, viitorul papă Ioan Paul I; episcopul Karol Wojtyla, care a devenit papa Ioan Paul al II-lea și preotul Joseph Ratzinger, prezent drept consultant teologic, care a devenit papa Benedict al XVI-lea.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Ja zum Konzil!, Universitatea Regensburg (accesat la 3 decembrie 2019)
  2. ^ Compromis, diletantism, mistificare și diversiune în editarea documentelor privind Istoria Bisericii Române Unite cu Roma în perioada comunistă
  3. ^ Une vie pour la vérité, Jean Puyo interroge le Père Congar, Paris, Le centurion, 1975, p. 147.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]