Patristică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol este parte a
seriei Creștinism.
Jesus Sinai Icon.jpg

Isus din Nazaret

Biblia

Biserici creștine


Mărturisiri de credință (crezuri)

Simboluri


Ritualuri creștine


Arta creștină


Sfinții

Patristica se referă la contribuțiile literare ale Sfinților Părinți. Sub titlul de Părinți apostolici intră scriitorii creștini din a doua jumătate a sec. I și prima jumătate a sec. II, care au fost ucenici ai Sfinților Apostoli ori i-au cunoscut pe aceștia. Astfel, Barnaba, Clement Romanul, Ignatie Teoforul (episcop al Antiohiei), Policarp al Smirnei, Herma, Papias sunt doar cei cunoscuți, existând și o serie de anonimi, precum autorul Epistolei către Diognet.

Literatura patristică din această perioadă este strâns legată de scrierile Vechiului și Noului Testament, având atât caracter catehetic (pentru creștini), cât și misionar (pentru necreștini). Pentru denumirea cuvântărilor religioase se foloseau termeni precum: predici misionare, didactice populare, exegeze și predici tematice.


Creștinismul a izvorât din tradiția ebraică, dar, pe de altă parte, se va deosebi esențialmente de aceasta. Religia mozaică era una abstractă. Dumnezeul ei era reprezentat ca spirit pur. Profeții acestei religii l-au confiscat astfel pe Dumnezeu încât au considerat că poporul evreu este poporul ales. Este de notat că așteptarea lui Mesia devenise o predispoziție generală a conștiinței iudaice, o speranță venită din straturile adânci ale ființei. Se crease, realmente, în sânul populației speranța într-un viitor apropiat în care un Salvator îi va scoate din starea deplorabilă în care se aflau, le va aduce libertatea, eliberarea de exploatarea romană și posibilitatea de a se guverna ei înșiși. Dacă aceasta era starea generală a conștiinței sau dacă aceasta era starea conștiinței generale a populației evreiești, unii dintre cărturarii săi, Philon Evreul în primul rând și, firește, o serie de alți gânditori din școala de la Alexandria au încercat și au și izbutit, în felul lor, punerea în relație a religiei iudaice cu filosofiile timpului. Acest din urmă fenomen se va întâmpla începând cu prima jumătate a secolului I și se va accentua cu trecerea timpului. Primul moment - cel al așteptării de către conștiința generală - a fost împlinit într-un fel și dezmințit în altul. Împlinirea a stat în venirea, considerată reală, a lui Iisus. Mântuitorul a venit ca Fiu al Domnului (al lui Dumnezeu) dar nu a răspuns așteptărilor profeților evrei, pentru că Iisus nu s-a reclamat doar ca salvator al "poporului ales" ci, al întregii omeniri, al oamenilor de pretutindeni, indiferent de zona geografică, religie etc. Din predicile sale au atras îndeosebi atenția, pe lângă ideea menționată, și altele care se vor insera și ele, doctrinei și spiritului creștinismului. Așa, de pildă, au fost cele referitoare la posibilitatea mântuirii omului printr-o profundă transformare spirituală care însemna, de fapt, acceptarea necondiționată, dincolo de orice îndoială, a conținutului și formei reprezentărilor, îndemnurilor, poruncilor, ideilor din predicile christice. Această transformare nu viza în niciun fel modificarea, schimbarea sau înlăturarea ordinii sociale și politice existente. Dimpotrivă, una dintre porunci suna: "Dă Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu". Iar alta: "Nu este ucenic mai presus de învățătorul său, nici slugă mai presus de stăpânul său". Nu ceea ce este aici pe pământ trebuie să constituie chemarea sau interesul omului, ci Împărăția lui Dumnezeu, transcendența vieții pământești; viața pământească trebuie să fie trăită de către om doar ca “vale a plângerii", mijloc de mântuire, ca pedeapsă care trebuie suportată pentru ca, prin exercițiul religios, să se poată ajunge la dobândirea lumii cerului. Deci dobândirea împărăției cerului implică renunțarea omului la tot ceea ce este interes pământesc. Altfel, păcatul omului este de nemântuit. Iisus a și avertizat ca el nu aduce pace, ci sabie. Una dintre ideile care au favorizat rapida răspândire a creștinismului, mai ales în mediile sărace ale populației, a fost cea a iubirii universale. O contribuție importantă la exprimarea doctrinală a creștinismului i-a revenit apostolului Pavel. Asupritor al evreilor (în prima parte a vieții lui), cel care a "primit iluminarea pe drumul Damascului, avea să ajungă la câteva idei care vor deveni constitutive sau referențiale ideologiei creștine din toate timpurile. Între acestea sunt de menționat: 1) cognoscibilitatea lui Dumnezeu prin cunoașterea operei sale; 2) ideea mântuirii de păcat prin credința în Isus; 3) grația, ca dar al lui Dumnezeu pentru salvarea de păcat dată lui Iisus; 4) deosebirea dintre viața prin spirit și viața subordonată nevoilor corpului; 5) considerarea bisericii ca loc al adevăratei vieți a spiritului. Comunitatea religioasă exprimată prin biserică este asigurată de iubire (agape, charitas), esență a întregii vieți creștine. Dacă Sf. Pavel a "dus creștinismul în limbile pământului", răspândindu-l, practicând un misionarism impunător, la același fenomen al trecerii creștinismului în cultura altor popoare au contribuit și ceilalți evangheliști, între care, cum am mai subliniat, Evanghelia după (lui) Ioan excelează prin încercarea de a găsi fundamente predicilor lui Iisus. Creștinismul s-a răspândit, o buna bucată de vreme, mai ales printre săraci, acolo unde viața era grea, unde mizeria era la ea acasă și unde se spera într-o eventuală îmbunătățire a ei. Religia creștină, apostolică, a adus, pentru săraci, ideea egalității. În fața lui Isus și a lui Dumnezeu oamenii erau, toți, egali, indiferent de situația lor reală, în viața pământească. Săracul și bogatul, sclavul și stăpânul, barbarul și grecul (sau romanul), Cezarul și robul etc. erau, toți egali și tuturor le era oferită șansa mântuirii sub condiția credinței. Aici intervine al doilea moment al conștiinței, cel al conștiinței de sine. Este adevărat că și în Evangheliile sinoptice, la Pavel și Ioan îndeosebi, este prezent acest al doilea moment. Însă., ca atare, deci ca un moment în care filosofia este prezentă și în care se manifestă elaborarea programatică și în raport cu variate momente ale filosofiei, aceasta se va împlini prin opera "sfinților părinți ai bisericii" a acelora care au fost astfel numiți pentru aportul lor la afirmarea creștinismului. Perioada în care ei au trăit și au scris este cunoscută sub denumirea de Patristică (de la pater = părinte, tată) și se întinde din secolul al II-lea al erei noastre până în secolul al VIll-lea. Părinții bisericii au fost oameni instruiți, firi pasionale, mulți dintre ei cunoscători ai filosofiei grecești, ai mișcărilor culturale ale timpului pe care îl trăiau și, mai presus de tot, ei erau creștini devotați, hotărâți să apere creștinismul de orice atac și să-i justifice toate dogmele și aspirațiile. Justificarea creștinismului, avută în vedere de părinții bisericii, era una filosofică și se adresa, evident, nu păturilor sărace, inculte, neștiutoare de carte, ci potentaților timpului și oamenilor de cultură (filosofilor, literaților, juriștilor, artiștilor, oamenilor politici) cu scopul de a-i convinge că religia creștină comportă valori în indisolubilă legătură cu marile filosofii ale grecilor, cu cele care cunoscuseră o largă răspândire în lumea greco-romană. Stoicismul, scepticismul, neoplatonismul au căpătat transfigurări, grație părinților bisericii, care au convenit religiei creștine. Oricum ar fi fost, filosofia era pusă în slujba credinței pentru ca aceasta din urmă să devină comprehensibilă, să încapă în explicații care nu resping rațiunea și argumentarea, în esență, limbajul și instrumentele filosofiei. Patristica a trecut prin trei etape: 1) etapa apărării creștinismului împotriva gnosticilor și a adversarilor păgâni. Această etapă acoperă secolul al II-lea al erei noastre; 2) etapa în care se constituie doctrina credinței creștine; această etapă este cuprinsă între 200 și până. pe la 450; 3) etapa reformulării doctrinei creștine (sec.V-VIII). Reprezentanții primei etape au fost: Quadratus, Titian Sirianul, Atenagoras (din Atena), Theophilos (și Antiohia), Irineu (probabil din Smirna), Hyppolitos Tertullian (născut la Cartagina, 160-220). După cum se vede, toți aparțineau, cu excepția lui Atenagoras, lumii orientale. Acest fapt este important pentru că arată clar că și în privința apărării creștinismului și a justificării lui doctrinale prin recursul la filosofie, Orientul a împlinit funcția elementului declanșator și, parcă, a conștiinței care elaborând, supraveghează și așterne bazele unor viitoare dezvoltări. Toți au fost apologiști. Asemenea lor au fost și apologiștii latini Minucius Felix Ciprianus, Lactantius. Pentru toți, creștinismul reprezintă adevărata filosofie, singura filosofie adevărată, culmea evoluției filosofiei, împlinirea necesară, previzibilă, gândită a acesteia. Au existat puncte de vedere diferite referitoare la relația dintre filosofia greacă și creștinism, unele excluzându-se reciproc. Așa de pildă, pentru Tițian, filosofii greci ar fi fost imorali, singurul adevăr reprezentându-l creștinismul. Fără să diminuăm importanța vreunuia, se pare, totuși că în ordinea valorii ideilor, s-a distins Justinian, între cei dintâi și Tertullian, dintre cei din urmă. Justin cunoaște doctrinele stoicilor, ideile peripatecilor și era informat în privința pythagorismului. A încercat să argumenteze că între creștinism și filosofia greacă există o relație de continuitate pe care o argumentează sau vrea s-o facă evidentă prin preluarea și considerarea ca adevăr a rațiunii seminale imaginate de către stoici. Din punctul său de vedere, Dumnezeu este rațiunea din și prin care se explică toate popoarele sau genurile omului, de fapt tot ceea ce ființează. Pe baza acestei idei, el considera că Isus este primul născut al lui Dumnezeu, iar în ordinul următor îi așază pe creștini, apoi pe greci, barbari etc. Dumnezeu este considerat ca fiind necreat, etern, perfect. Actul creației este conceput ca având aceeași structură ca și în gândirea lui Philon și, în genere, a neoplatonismului. Nu Dumnezeu generează (el este perfect), ci el creează Logosul care produce o primă creație. Logosului îi urmează Spiritul Sfânt care este și spirit al profeției. Cei care îl au sunt profeții creștinismului, unul dintre ei considerându-se și apologetul nostru. Cât despre om, este remarcabil că Justinian l-a gândit ca fiind înzestrat cu libertate, altfel neputându-se explica binele și răul. Sufletul omului a fost considerat, în tradiția filosofică de natură creștină, ca fiind nemuritor. Date fiind toate acestea, nu mai apare de fel de neînțeles ideea sa, după care creștinismul este singura doctrină și religie adevărată., conștiința legitimă a tuturor doctrinelor care i-au premers sau conștiința devenită evidentă a ceea ce exista latent la filosofii greci. Lucrările lui Irineu, Hyppolitos, Tatianus, Tertullian au un net caracter polemic, îndreptat mai ales împotriva gnosticilor, și încât, pentru a-l înțelege pe cei dintâi, trebuie știut ce se datorează celor din urmă. Gnosticii au fost o sectă răspandită atât în Orient cât și în Occident caracterizată prin demersul de a elabora o filosofie a creștinismului, sau, altfel zis, de a "transforma credința în știință".Cuvântul gnosis înseamnă cunoaștere bazată. pe rațiune, control, argumente logice; în filosofia greacă, gnosis era opus lui pistis prin care se înțelegea cunoașterea fără control. Gnosticii au îndrăznit, în timpul lor, să raționalizeze dogmele creștine, deci să facă rațional ceea ce trecea sau era ravonal, să facă deci un creștinism filosofic. Reprezentanții acestei mișcări considerate ca un mare pericol pentru religie și biserica creștină au fost Basilide din Alexandria, Carporates din Alexandria care a folosit teoria platonică a reminiscenței pentru a demonstra natura divină și deci, superioritatea lui Isus față de oameni, iar cel mai important dintre ei pare a fi fost Valentin care avea să impresioneze prin vastitatea cunoștințelor și ascuțimea inteligenței. Lui i se datorează inventarea, evident filosofică, a unei ființe veșnice, încorporate și inconceptibile căreia i-a dat numele de Tată, Primul Tată, sau Mintea și Adevărul, din care provin, apoi, prin emanație Rațiunea și Viața. Din acestea apare Omul ca natură divină și Biserica, înțeleasă sub forma comunității vieții divine. Toate acestea comportă natura divină și alcătuiesc, împreună, Pleroma sau viața divină perfectă. Ultimul Eon vrea să-l detroneze pe primul și să-i ia locul. Universul ia naștere grație revoltei înțelepciunii (Sophia), ea însăși opera unui Demiurg. Cât despre oameni, aceștia erau împărțiți în oameni carnali, psihici și spirituali, primii fiind destinați pierzaniei și cei din urmă pot fi salvați ca urmare a eforturilor, iar ultimii sunt cei care se află în posesia cunoașterii absolute, lor fiindu-le dat să intre în contact, prin gnosă, cu misterele divinității. Între gnostici, persanul Mani s-a impus, de asemenea, în viața spirituală a timpului său și nu numai. Inspirându-se din religia lui Zoroastru, Mani a recurs la admiterea a două principii ale lumii. Proclamându-se Paraclet el socotea că Principiul răului (al întunericului) și al binelui (luminii) sunt nu numai contrare, ci și în luptă permanentă. Manismul a facut carieră istorică; îl întâlnim și în viața de toate zile1e. Biserica a condamnat gnosticismul în primul rând pentru că reprezentanții săi schematizau și abstractizau enorm făcând de nerecunoscut imaginile creștine tradiționale, dogmele acestuia, caracterul concret, sensibil dat de religia creștină elaborărilor sale. Dacă Fiul, de pildă, este redus la Logos etc. sigur că, în acest caz, biserica a preferat să păstreze imagistica și nu conceptul, prima a fost mai apropiată de înțelegerea și sensibilitatea oamenilor simpli și nu numai ale acestora. Împotriva gnosticilor au reacționat Irineu și, mai ales, Tertullian. Primul susține că adevăratul creștinism este cel al apostolilor bisericii, că Dumnezeu este incognoscibil și că numai calea credinței și iubirii îl poate duce pe om la adevăr. El a respins ideea emanației, a Logosului și a Spiritului în favoarea creării de către Dumnezeu a Sfintei Treimi. Binele stă, dupa părerea sa, în supunerea față de Dumnezeu și credința în Dumnezeu, iar răul ar proveni din excesul de libertate.

Tertullian[modificare | modificare sursă]

Tertullian a elaborat o operă vastă, variată și cu efecte durabile asupra creștinismului. A combatut vehement tot ce i se părea că nu ar fi creștin sau că ar contraveni creștinismului și a ajuns chiar, să aibă un număr impresionant de adepți cărora li s-a zis chiar secta "tertulliană". Spre deosebire de alți apologiști (de primii, în special) Tertullian s-a ridicat împotriva filosofiei și a tuturor încercărilor de a dovedi adevărul creștinismului prin recurs la filosofie. Pentru aceasta, Tertullian, neliniștit mereu, gata în orice clipă să atace pentru a apăra puritatea creștinismului, gândea că filosofia duce la erori și, mai grav, că ea este sursă de erezie, filosofii greci, patriarhi ai patriarhilor, fiind prima sursă a ereziilor. Trebuie să observăm că Tertullian nu se înșală în această privință cu toate că viza discreditarea filosofiei. Ca alți aplogiști, Tertullian a gândit că, creștinismul își are sursa sa veritabilă în trampe, în credința sufletelor "vulgare" care sunt, în esența lor, naturale și, deci, divine. El punea deci preț pe tradiția obișnuințelor și sensibilității comune, văzând în încercările filosofiei tentative de denaturare a religiei creștine. Crede în realitatea corporală a lui Isus, în învierea sa, în nemurirea sufletului, în crearea lumii de către Dumnezeu prin cuvânt etc.


Secolele III-IV d. Hr.[modificare | modificare sursă]

În secolele III-IV filosofia patristică a fost reprezentată de Clement Alexandrinul, Origene (din Alexandria), elevii săi Dionisos din Alexandria, Grigorie Traumaturgul și Eusebio din Cesarea, (aceștia, adepți ai lui Origene), Metodiu, Arie (întemeietorul arianismului), Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nissa etc. Să ne oprim doar asupra operei câtorva. Origene a fost, și el, un mare erudit, cunoscător profund al dialecticii, geometriei, astronomiei, matematicilor, eticii. În 553 Consiliul ecumenic l-a condamnat ca eretic (murise în 254 sau 255 în urma torturii, pe când era în închisoare). Aproape toți comentatorii operei sale sunt de părere că opera lui Origene este prima mare doctrină filosofică a creștinismului. El a deosebit între doctrina principală și cea accesorie a creștinismului și a încercat să ateste valoarea adevărului relevat. Afirmă superioritatea cunoașterii care cuprinde credința ca dat al ei și subliniază că astfel, credința devine, ea însăși, cunoaștere. A susținut spiritualitatea lui Dumnezeu (Dumnezeu nu este corp), Logosul a fost definit ca substanță a substanței, reia doctrina lui Valentin referitoare la creație, gândește lumea inteligibilă ca model, crede și în decăderea acesteia în lumea sensibilă. Susține ideea încarnării și pe cea a libertății ca trăsătură a omului. A crezut în valoarea educației și în posibilitatea omului de a se face, prin inteligență Logos, până la a ajunge la Dumnezeu. El a construit, într-adevăr, o antropologie creștină. Eusebio din Cesarea a fost prieten al împăratului Constantin și, cumva, arian, un mare erudit, el distingându-se, între altele, prin faptul că în perioada dată (sfârșitul secolului al III-lea și primele patru decenii ale secolului al IV-lea) vedea încă, în filosofia greacă una dintre cele mai mari și veritabile surse ale creștinismului. Pentru el, Platon trecea un "Moise atic", ar fi cunoscut Trinitatea divină, dar sub raport etic, același Platon era apropiat, ba chiar identificat, cu Sfantul Pavel. Adevărul însă îl reprezintă, pentru el, creștinismul. Vasile cel Mare (331-379) a scris împreună cu Grigorie de Nazians, Filocalia, o antologie din creația lui Origene, precum și o lucrare cu caracter dogmatic, exegetic, a cunoscut filosofia antică, P.7 Aristotel în special, a luptat împotriva arianismului și, în genere, a ereziilor. Susține ideea unui Dumnezeu că o singură substanță în trei persoane, Dumnezeu este necreat, Fiul asemenea, pentru că provin din aceeași esență. Fiul este generat ca persoană, deci nu ca esență. Grigore de Nazianz (330-389/390) s-a distins prin viziunea sa trinitaristă, opoziția față de arianism, prin modul în care a gândit imposibilitatea de a cunoaște substanța sau esența lui Dumnezeu. Teologia lui Grigorie de Nissa (335-395), fratele lui Vasile cel Mare, este îndreptată, și ea, împotriva arianismului. Și el deosebea între credință și cunoștințe, subordonând-o pe cea din urmă celei dintâi. Dumnezeu este unic, perfect, o ființă în trei persoane, lumea este creată de Dumnezeu, iar omul participă la divinitate, atributul omului constituindu-l libertatea, fără de care nu se poate vorbi nici de bine, nici de rău, nici de virtute. Într-un discurs despre omul ideal (omul dintâi) și omul empiric (omul care a săvârșit păcatul). Grigorie din Nissa pune ideea apocastasieide a cărei posibilitate nu se îndoiește. O revenire la starea dintâi a omului și a lumii era, după el, necesară. Apocastasia era concepută ca una universală, omul suferind, în contextul ei, o transformare radicală. Resurecția trebuia să fie totală. Un vis al mai multor apologiști și o speranță care ia, unori, forme crispate.

Sfântul/Fericitul Augustin[modificare | modificare sursă]

Este neîndoios că figura cea mai impunătoare a patristicii, cu toate încercările celorlalți apologiști, a fost Aureliu Augustin, cel care face marea trecere de la meditația cu iz obiectiv la o adâncă și dureroasă interiorizare a reflecției creștine. Aureliu Augustin - sf. Augustin, cum îi spun catolicii - s-a născut la Tagaste, în Africa, la 354, unde a și murit, în 430. Dintre lucrările sf. Augustin cele care s-au impus lumii religioase și filosofice (aceasta din urmă ne interesează) au fost Contra Academicilor, Soliloqui (scrise înainte de a se creștina), Asupra liberului arbitru, Despre adevărata religie, Despre grație și liber arbitru, Despre Trinitate, Despre doctrina creștină. Să amintim trei lucrări de căpătâi care l-au propulsat pe Augustin nu numai ca figură de prim ordin printre teologi, ci și ca mare scriitor, psiholog și chiar politolog. Analiza operei sf. Augustin nu este posibilă, în contextul de față, decât sub forma abordării generale a ideilor sale care au raport cu filosofia. Despre sf. Augustin s-a spus că ar fi un Platon creștin, formulă adevărată nu numai pentru că în opera lui se găsesc teme și motive platonice și neoplatonice, dar și pentru că reînnoiește spiritul creștin cu cercetarea considerată stare fundamentală, așa cum ea trecea și în opera filosofului grec. sf. Augustin a definit scopul propriilor sale cercetări ca fiind sufletul și Dumnezeu. Problematica cercetării, pe lângă scop ca element esențial, este important să se definească relația dintre credință și cercetare, aceasta ținând seama de natura preocupărilor sf. Augustin , precum și relația dintre adevăr și credință, adevăr și subiectivitate, ceea ce trimite, de fapt, la necesitatea de a rezolva chestiunea locului eu-lui în ansamblul cercetării, deci la ceea ce privește interioritatea. În Contra Academicilor, sf. Augustin respinge argumentele scepticilor referitoare la negarea adevărului, surprinde erori copioase ale acestora despre relația dintre certitudine și probabilitate și demonstrează, de fapt, că scepticismul nu constituie o soluție validă asupra cunoașterii (cercetării) și despre mijloacele prin care se ajunge la adevăr. Contestarea existenței adevărului de catre Pyrrhon, Antioh, Aenesidem, Sextus Empiricus i s-a părut lui sf. Augustin ca o profundă cădere a spiritului in sofistică. El a demonstrat că negarea adevărului de către sceptici prin înlocuirea acestuia cu probabilitatea prin ale cărei grade se ajunge la certitudine înseamnă, ceea ce scepticii nu ajungeau să gândească, recunoașterea pe ocolite a adevărului căci certitudinea considerată ca adevăr vorbea chiar despre adevăr sau despre aparența adevărului. Dacă nu cunoaștem adevărul, raționa sf. Augustin , atunci nimic nu poate fi comparat cu el. Or, de vreme ce scepticismul admite grade de probabilitate și certitudinea că aparența de adevăr, înseamnă că intră în contradicție cu el insuși și, prin urmare, este de nesusținut. Respingând pe acest temei scepticismul probabilist, sf. Augustin a respins, pe de altă parte, scepticismul în chiar esența sa, așa cum a fost aceasta exprimată prin celebra idee a suspendării judecății (epohe). Suspendarea judecății era legitimată de sceptici, cum se știe, prin invocarea tropilor (imperfecțiunea simțurilor, a naturii umane, a rațiunii etc.) și, deci, prin adoptarea îndoielii în orice. Îndoiala sceptică era nimicitoare pentru cunoașterea absolutistă. Cu atât mai nimicitor și periculos trecea scepticismul pentru religie. Tertullian formulase principiul "credo quia absurdum est" iar sf. Augustin își îndrepta atacul împotriva scepticismului, nu pentru a legitima credința ca absurd, ci pentru a-i găsi o explicație care să o pună dincolo de îndoiala sceptică, nu însă în afara argumentării raționale. Respingerea îndoielii sceptice se soldează, la sf. Augustin, cu admiterea certitudinii pe care el o găsește, mai intâi, ca certitudine intuitivă deci ca lipsă a îndoielii la nivelul unor observații intuitive și ca probă pentru respingerea îndoielii sceptice ca îndoială permanentă. Una dintre certitudini pe care se ridică, apoi, o întreagă demonstrație cu consecințe în afirmarea valorii credinței religioase, este certitudinea existenței care constă în faptul că nimeni nu se îndoiește de faptul că există. Dacă ne îndoim că există, aceasta dovedește, zicea sf. Augustin, că existând îndoiala induce în acest caz și astfel, la existență și nu la negarea existenței. Dacă cineva se îndoiește, scria el, atunci trăiește; dacă se îndoiește este legat de procesele psihice ca memoria, voința etc. deci știe că se îndoiește. Deci a te îndoi înseamnă a trăi și a gândi. Îndoiala înseamnă, deci, o certitudine. Argumentele sf. Augustin referitoare la îndoială sunt premergatoare celor ale lui Descartes care scriind "dubito ergo cogito, cogito ergo sum" legitima, prin îndoială, certitudinea și eu-ul ca ființă cugetatoare. Certitudinea o constituie, în fond, ființa noastră cugetătoare.

Secolele V-VIII[modificare | modificare sursă]

În privința ultimei patristici (a doua jumătate a secolului al V-lea – a doua jumătate a secolului al VIII-lea), aceasta a fost reprezentată de Nemesius, de Procopius (465-528), Enea, Zacharia (mort la 533) ultimii (sec. VI) trei făceau parte din școala sirienii din Gaza - Leontius din Bizanț (475-543) și cei care au făcut carieră deosebită în teologie și filosofie creștinii, Pseudo-Dionisie Areopagitul (nu se știe exact când a trăit), Maxim Confesorul (580-662), Ioan Damaschinul (nu se știe anul nașterii, se cunoaște că pe la 754 când a fost condamnat la Constantinopol de un consiliu nu mai era în viață). Scriitorii latini Ioan Casian (7-435), Claudius Macuertus (7-474), Marcianus Capella (scria pe la 430), și Grigore cel Mare (540-604) au ilustrat, la rândul lor, ultima patristică. Se poate observa, și în această etapă, diferența substanțială dintre -"contribuția" Orientului și a Occidentului în elaborările doctrinale de care s-au slujit creștinismul și biserica creștină. Când creștinismul devine religie oficială (1a 356, prin decizie politică și juridică), patristica se definește ca sprijin al oficialității bisericești și al puterii politice susținute de Biserica creștină. Faptul că patristica sfârșea în chip neplăcut, căzând în mistica pură, exprimă logica relațiilor ei cu rațiunea și filosofia.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Istoria filosofiei patristice, Claudio Moreschini (traducere de Alexandra Chetcu, Mihai-Silviu Chirila și Doina Cernica), Editura Polirom, 2009 - recenzie

Legături externe[modificare | modificare sursă]