Martin Luther

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol se referă la un pastor și teolog. Pentru alte sensuri, vedeți Martin Luther (dezambiguizare).
Martin Luther
Martin Luther, 1529.jpg
Martin Luther, 1529 - portret de Lucas Cranach cel Bătrân
Date personale
Nume la naștere Martin Luther Modificați la Wikidata
Născut 10 noiembrie 1483(1483-11-10)
Eisleben, Saxonia, Sfântul Imperiu Roman
Decedat (62 de ani)
Eisleben, Saxonia, Sfântul Imperiu Roman
Înmormântat All Saints' Church[*] Modificați la Wikidata
Părinți Hans și Margarethe Luther (née Lindemann)
Frați și surori Jacob Luther[*] Modificați la Wikidata
Căsătorit cu Katharina von Bora
Copii
Religie catolicism
protestantism Modificați la Wikidata
Ocupație
Activitate
Domiciliu Lutherstadt Eisleben
Mansfeld
Magdeburg
Eisenach
Erfurt
Lutherstadt Wittenberg  Modificați la Wikidata
Alma mater University of Erfurt  Modificați la Wikidata
Lucrări remarcabile
Semnătură
Martin Luther Signature.svg
Prezență online

Martin Luther (n. 10 noiembrie 1483, Eisleben, Saxonia - d. 18 februarie 1546), pastor și doctor în teologie, a fost primul reformator protestant ale cărui reforme au dus la nașterea Bisericii Evanghelice-Luterane. Primele idei ale Reformei protestante au fost enunțate de Martin Luther în 1517, în calitatea sa de preot catolic și profesor de exegeză la Universitatea din Wittenberg. Excomunicarea sa din Biserica Catolică a survenit în anul 1521.

Date biografice[modificare | modificare sursă]

Martin Luther s-a născut în Eisleben, Saxonia, la 10 noiembrie 1483, părinții lui fiind Hans Luther, un părinte anticlerical sever, irascibil, ursuz, și Margaret Ziegler Luther, o mamă timidă, modestă, dedată la rugăciune. La scurt timp după nașterea lui Martin Luther, familia s-a mutat în Mansfeld, unde tatăl a lucrat ca miner. Tatăl fusese țăran în Mohra, apoi miner la Mansfeld și apoi mic industriaș la Eisleben. Lui Martin i-au urmat alți șase frați, iar copilăria i-a fost extrem de marcată de severitatea părinților. La școala din Mansfeld a avut parte mai mult de rigoare, severitate decât de catehism. Într-o zi, de exemplu a fost bătut de 15 ori pentru că a declinat greșit un substantiv. El își va aminti, peste ani, că într-o zi, tatăl său l-a bătut cu atâta zel încât mult timp i-a păstrat adversitatea, iar altă dată mama lui l-a bătut până la sânge pentru că furase o nucă. „Viața severă și grea pe care am dus-o cu ei, avea să spună mai târziu Luther, a fost rațiunea pentru care am căutat mai apoi refugiul în mănăstire și m-am făcut călugăr . Tabloul divinității, pe care părinții săi i l-au transmis, reflecta propriul lor caracter: un tată dur și judecător sever, cerând o virtute fără bucurie, și împreună cu soția lui crezând în vrăjitori, în îngeri și demoni de tot felul și de toate specialitățile. Și Martin a păstrat toate aceste superstiții până la sfârșitul vieții sale. „O religie a terorii într-un cămin al disciplinei riguroase a contribuit la formarea tinereții și a credinței sale”.

La 13 ani a fost promovat la o școală secundară, ținută de o confrerie religioasă la Magdeburg, iar la 14 ani a fost transferat la școala Sf. Gheorghe de la Eisenach, unde a petrecut trei ani, relativ fericit, în confortabilul cămin Frau Cotta – Ursula Cotta. În 1501, tatăl lui Luther, căruia îi mergeau afacerile, l-a trimis la Universitatea din Erfurt. Aici studiile erau axate pe teologie și filozofie, care era încă scolastică. Dar triumfase și aici nominalismul lui Occam și Luther a făcut aici cunoștință cu doctrina lui, după care papii și sinoadele puteau să greșească. Nu agrea scolastica dar a învățat puțină greacă, puțină ebraică și a citit principalii clasici latini și în special filozofia lui Aristotel. În 1505 a obținut titlul de licențiat în litere . Tatăl său, mulțumit de el, i-a făcut cadou o scumpă ediție a colecției de legi Corpus Juris, și a fost bucuros, când fiul său a început să studieze dreptul.

Deodată, după două luni de la începerea studiilor de drept, spre consternarea tatălui său, Luther care avea 22 de ani, s-a decis să se călugărească. Decizia exprima contradicțiile caracterului său. El se hotărâse să intre în mănăstire încă din 2 iulie 1505, când întorcându-se de la studii acasă, a fost surprins de o furtună, cu fulgere care brăzdau cerul. Când un copac de lângă el a fost mistuit de trăsnet, înspăimântat, Luther a crezut că este un avertisment divin și a făcut o promisiune Sf. Ana, anume, dacă va supraviețui furtunii va deveni călugăr. El s-a rugat disperat:”Sf. Ană, scapă-mă și mă voi călugări”.

La Erfurt erau 20 de mănăstiri. Luther a găsit una, cunoscută pentru fidelitatea observării regulilor monastice, aceea a ermiților augustinieni. Mai întâi și-a adunat prietenii, a băut, a cântat cu ei, declarându-le că este ultima dată când face acest lucru și a doua zi și-a început noviciatul. Era un frate model, își împlinea ascultările cele mai grele cu o mare umilință; recita rugăciunile cu o tonalitate hipnotizantă, îngheța într-o chilie fără căldură, se autoflagela, în speranța exorcizării, îndepărtării demonilor din corpul său. „Eram un călugăr pios, și observam atât de strict regulile ordinului meu, căci…dacă vreodată un călugăr mergea către cer prin spiritul monastic, eu aș fi avut dreptul să merg aici. Dacă ceva ar fi durat prea mult timp, aș fi fost torturat până la moarte prin ascultări, rugăciuni, lecturi și alte munci” . La câtva timp, după câteva zile, în care Luther nu s-a arătat, prietenii au intrat în chilia sa și l-au găsit întins, inconștient, pe jos. Au adus o lăută și unul dintre ei a început să cânte. Luther și-a revenit și a mulțumit prietenilor. În septembrie 1506, el a pronunțat votul irevocabil al sărăciei, fecioriei și ascultării.

În mai 1507 a fost hirotonit preot, dar era chinuit, încă, de gândul că, în ciuda atâtor posturi și abțineri ascetice, nu avea siguranța mântuirii. Ispitele și îndoielile îl devorau, scepticismul și chiar disperarea îi copleșeau zilele și nopțile cu viziuni cerești și îndeosebi diabolice. Colegii călugări îi dădeau sfaturi amicale. Unul dintre ei l-a asigurat că Jertfa lui Hristos a răscumpărat păcatul omului și i-a deschis, astfel, porțile raiului. Lecturarea misticilor germani, și în special a lui Tauler, i-a dat lui Luther speranța aruncării unui pod peste oribila prăpastie a unui suflet păcătos și a unui Dumnezeu Atotputernic. Apoi, un tratat al lui Jan Hus i-a căzut în mâini și îndoielile doctrinare s-au adăugat tumultului său sufletesc. El se întreba de ce „un om care a putut scrie atât de creștinește și cu atâta putere a fost ars…am închis cartea și m-am întors cu inima rănită”, spunea el. Johann von Staupitz, vicarul provincial al eremiților augustinieni, observându-i frământările, l-a sfătuit să înlocuiască ascetismul cu lectura alternativă a Sf. Scripturi și a Fer. Augustin. Călugării și-au exprimat solicitudinea și i-au oferit o Biblie latină, carte pe care un om o poseda cu mare greutate, în epocă. Într-una din zile, poate în 1508 sau 1509, Luther a fost marcat de o frază din epistola către Romani, a Sf. Ap.Pavel: „Iar dreptul prin credință va fi viu”(I,17). Încet, aceste cuvinte l-au condus la concluzia că omul poate să fie justificat, adică să se mântuiască numai prin credința totală în Hristos. De aici, sola fide sau mântuirea prin credință și sola scriptura, ideea că Scriptura este singura autoritate pentru păcătoșii care caută mântuirea, au devenit principalele puncte ale sistemului său teologic. În această viziune harul și faptele bune nu-și mai aveau locul. La Fer. Augustin, Luther a găsit o altă idee, care a reînnoit teama sa, predestinația, după care Dumnezeu, chiar înainte de creație, a destinat pentru totdeauna unele suflete la mântuire și altele la pierzare. Aleșii au fost căutați arbitrar de voia liberă a lui Dumnezeu, pentru a fi mântuiți prin jertfa lui Hristos. Această grosolană absurditate revine, la Luther și apoi la toți protestanții și neoprotestanții, în speranța fundamentării mântuirii prin credință.

În 1508, la recomandarea lui Staupitz, Luther a fost transferat la o mănăstire din Wittenberg devenind călugăr al ordinului augustinian, unde a obținut un post de instructor în logică și în fizică, apoi de profesor de teologie, la Universitate. Wittenberg-ul era capitala nordică, rareori reședința, a lui Frederic cel Înțelept. Un contemporan descrie orașul în culori destul de închise, iar la momentul declanșării Reformei nu avea mai mult de 3000 de locuitori. Luther descrie locuitorii ca „bețivi, grosolani și dedați la desmăț, peste măsură”. De altfel, locuitorii orășelului aveau reputația de a fi cei mai mari bețivi din tot ținutul Saxei, socotit a fi provincie a Germaniei unde domnea beția cea mai nestăpânită. „La doi km spre est, spunea Luther, civilizația se sfârșea și începea barbaria”. Aici Luther a locuit până la sfârșitul vieții sale.

Credem că între timp, Luther devenise un călugăr exemplar căci, în octombrie 1510, împreună cu un alt frate de mănăstire au fost trimiși la Roma, cu o oarecare misiune pentru eremiții augustinieni. Prima reacție, la vederea cetății eterne, a fost o teamă pioasă: se prosterna, ridica mâinile și striga: Te salut, o Romă sfântă! După care a observat toate gesturile unui pelerin, înclinându-se cu venerație în fața sf. moaște, urcând scara sfântă în genunchi, vizitând aproximativ douăzeci de biserici și câștigând atât de multe indulgențe pentru el dar și pentru părinții lui, pe care, deși erau morți, el dorea să-i scoată din Purgatoriu. A rămas cu totul insensibil de realizările renascentiste din Roma. Timp de mulți ani, după acest pelerinaj la Roma, Luther nu a făcut nici un comentariu asupra mondenității clerului roman sau imoralității, la ea acasă atunci, în cetatea sfântă. Zece ani mai târziu, totuși, și chiar după aceea, el descria Roma anului 1510, ca o nelegiuire, papii ca mai răi decât împărații păgâni și curtea pontificală ca fiind servită de douăsprezece fete goale.

După întoarcerea la Wittenberg (februarie 1511), Luther a fost rapid avansat între cadrele didactice și a devenit vicar provincial al ordinului său. El ținea cursuri asupra Bibliei și predica cu regularitate în biserica parohială, și căuta să-și facă datoria cu zel și devotament. Un erudit apusean consemnează faptul că ”scrisorile sale oficiale respiră o profundă solicitudine pentru cei slabi, o nobilă simpatie pentru cei căzuți(în păcat s.n.); ele marchează profunde sensuri religioase și un rar simț practic, fără să fie tulburat de sfaturile cu tendințe eterodoxe.

A făcut studii teologice pentru a răspunde angoasei privind mântuirea, determinându-l să ajungă la concluzii personale privind rolul credinței și al faptelor în procesul îndreptățirii omului. Și-a luat doctoratul în teologie în 1512 și a devenit profesor de științe biblice la prestigioasa universitate din Wittenberg.

Martin Luther și reforma[modificare | modificare sursă]

În 1515 a adus învinuiri clerului, că dă un rău exemplu creștinilor, care au creat, din această cauză, satiri, maxime și fabule pe seama lui. El cerea preoților să ofere oamenilor modelul divin al Scripturii și nu al pământeanului corupt de păcat.

Ciuma din 1516, l-a găsit curajos, la postul său, pe care nu a vrut să-l părăsească, în ciuda invitațiilor făcute de prietenii săi” . Totuși, lent, în cursul acestor ani (1512-1517), ideile religioase ale lui Luther s-au îndepărtat de doctrina oficială a Bisericii. A început prin a vorbi de teologia noastră, în contrast cu cea care se preda la Erfurt.

Seriozitatea cu care Luther și-a susținut vocația sa religioasă l-a condus la o criză personală profundă: se întreba cum era posibil să reconcilieze cerințele legii lui Dumnezeu cu incapacitatea omului de a le urma. El a găsit răspunsul în Noul Testament: Dumnezeu, devenind om în Iisus Cristos, a împăcat omenirea cu el. Ceea ce era cerut omenirii nu era o respectare strictă a legilor și a obligațiilor religioase, ci un răspuns de credință, răspuns acceptat de Dumnezeu. Această credință trebuia să se bazeze pe dragoste, nu pe frică.

Martin Luther

Luther este cunoscut ca „părintele Reformei”. Intenția lui însă nu a fost crearea unei biserici noi, alternative, ci înnoirea Bisericii Universale.

A fost o personalitate plină de contradicții interioare, clădită din extreme și exprimată în paradoxuri, o mare de puteri, de impulsuri, de cunoștințe, de nerăbdare. Emotiv și sincer, simplu și vesel, binevoitor și naiv chiar în relațiile lui intime și familiare, dar tumultos, brutal și chiar ordinar în lupta și polemicele duse nu numai cu oamenii papalității, ci și cu foștii lui colaboratori, prieteni ori țărani răsculați, sau anabaptiști răsculați, Luther a fost prezentat uneori ca un apostol sau profet prin gura căruia a grăit Duhul Sfânt cum n-a mai făcut-o de la Sf. Ap. Pavel încoace (Joule. Kostlin), alteori ca un erou și ca o personalitate puternică, plină de calități geniale (Thomas CarlyleCarlyle, Thiele), ori ca cel mai genial creator de sistem filosofic și religios (Holl), iar alteori crezut drept un rătăcit răufăcător sau un psihopat care a făcut din pasiunile lui un crez cu care a infectat omenirea întreagă (Denifle, Grisar ș.a.). La fel este prezentată și opera reformatorului: când expresie a răbufnirii vechii uri naționale a germanilor față de tutela romanică (Michelet, Imbart de Tours, H. Preuss), când adevărata sinteză spirituală și culturală a Renașterii și umanismului (Burckhardt, Ranke ș.a.), sau chiar numai încercarea de unificare sufletească a germanilor, în locul celei politice, care lipsea, prin crearea limbii naționale, în special prin traducerea Bibliei (Funk-Brentano). Dar toate aceste prezentări sunt secvențiale și incomplete, așa cum o dovedește cunoașterea conjuncturii, a contextului în care s-a derulat Reforma, precum și a biografiei și operei marelui reformator.

În 1525 Martin Luther s-a însurat cu fosta călugăriță Katharina von Bora, arătându-se astfel adversar al celibatului impus de catolicism preoțimii. Restul vieții și l-a petrecut scriind, ținând predici și organizând reforma bisericii în Saxonia. Luther a murit la 18 februarie 1546 în orașul său natal, Eisleben.

Activitate literară[modificare | modificare sursă]

Tomus secundus omnium operum, 1562

Prin traducerea Bibliei în germană (1517 - 1534), Luther a contribuit la crearea limbii literare germane supradialectale, deschizând o epocă nouă literaturii moderne. Opera sa literară constituie un model de limbă vie, plastică, sugestivă, de o oralitate cuceritoare, relevând inventivitatea spiritului popular.

Scrieri[modificare | modificare sursă]

  • 1520: An den christlichen Adel deutscher Nation von das christlichen Standes Besserung ("Către nobilimea creștină de națiune germană despre îmbunătățirea stării creștine")
  • 1520: Von der Freiheit eines Christenmenschen ("Despre libertatea unui creștin")
  • 1524: Gesangbüchlein ("Cărticica de cântece")
  • 1530: Sendbrief von Dolmetschen ("Scrisoarea despre tălmăcire")

Caracterizări[modificare | modificare sursă]

  • Petre Țuțea: „...Martin Luther, cât e el de eretic și de zevzec, a spus două lucruri extraordinare: că creația autonomă e o cocotă și că nu există adevăr în afară de Biblie. Mie mi-a trebuit o viață întreagă să aflu asta...”[1]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Petre Țuțea, 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea, București, Editura Humanitas, 1997, p. 22, ISBN 973-28-0630-3

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • K. Randell, Luther și Reforma în Germania 1517-1555, București, Ed. All, 2002 (traducere de Horia Niculescu);
  • E. H. Erikson, Psihanaliză și istorie: tânărul Luther, București, Ed. Trei, 2001 (traducere de D. M. Străinu);
  • D. S. Merejkovski, Luther, București, Biblioteca Bucureștilor, 2001 (traducere de Anca Verjinschi);
  • F. Funck-Brentano, Luther, Editura Principele Mircea, s.d. (traducere de J. Leonard);
  • V. N. Vasilescu, Causele reformei: Luther și opera lui. Tesă pentru licență în litere și filosofie, Bucuresci, Tipografia Curții Regale, 1886.

Legături externe[modificare | modificare sursă]