Arianism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Icoană de la mănăstirea Mégalo Metéoron din Grecia, înfățișând Sinodul Ecumenic de la Niceea. În josul icoanei este reprezentat Arius, după ce a fost condamnat.

Arianismul este o învățătură creștină din secolul al IV-lea formulată de Arius, prezbiter[1] în Alexandria, declarată erezie de o parte a participanților la Primul conciliu de la Niceea din anul 325. Arianismul susținea că Isus Cristos are caracter divin (este și el Dumnezeu), dar ar fi o ființă creată de Dumnezeu Tatăl în trecutul etern (Fiul fiind conform lui Arius născut, nu făcut).[2]

Principii arianiste[modificare | modificare sursă]

Disputa s-a purtat între două interpretări bazate pe ortodoxia teologică a acelui moment.[2] Deci era vorba de două interpretări la fel de ortodoxe care au intrat în conflict pentru a cuceri adepți și a defini noua ortodoxie.[2] În concepția lui Arius, Dumnezeu Fiul era creatorul Universului.[2] Arius susținea că Fiul este subordonat Tatălui, în timp ce Alexandru susținea că Fiul este egalul Tatălui.[2] Arius susținea homoiousia (Fiul și Tatăl sunt de substanță similară), în timp ce Alexandru susținea homoousia (Fiul și Tatăl sunt de aceeași substanță).[2] Diferență de scriere era de o iota (literă grecească), dar diferența teologică era enormă.[2] Alexandru a susținut că Dumnezeu nu se poate schimba, deci Fiul a existat dintotdeauna (altfel Dumnezeu ar fi suferit o schimbare, iar o ființă perfectă nu poate suferi schimbări).[2]

Arianismul a fost respins de unii delegați la Conciliul de la Niceea (325), unde a fost formulat și un Crez (Crezul Sfintei Treimi), ca apărare împotriva credinței arianiste. Acest crez statuează că Fiul este „homoousion to patri” (de o ființă cu Tatăl, din aceeași substanță cu el), deci Fiul este în întregime divin. Între anii 337-350, Constant a fost împărat în Vest și adept al creștinismului oficial, "dreptmăritor" (ortodox), iar Constantius II a fost împărat în Est, el fiind adept al arianismului. La Conciliul de la Antiohia (341) s-a scos din Crez formularea "de aceeași ființă cu Tatăl". În 350, Constantius al II-lea a rămas singurul împărat al Imperiului Roman, iar adepții Crezului de la Niceea au fost persecutați. S-a ajuns atunci la decizia că Fiul era puțin diferit de Tatăl. La Conciliul de la Constantinopol din 360, expresia "Cel de o ființă cu Tatăl" a fost înlocuită cu adjectivul "asemănător". După moartea lui Constantius II, creștinii ortodocși (catolici), majoritari în Vest, și-au consolidat poziția față de arianiști. În Est au avut loc persecuții împotriva creștinilor ortodocși, sub împăratul arian Valens (364-378), dar învățăturile lui Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa și Grigore de Nazianz au revalidat crezul de la Niceea. Arianismul a fost învins definitiv, din punct de vedere teologic, în 381, când Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol l-a interzis în mod explicit, proclamând creștinismul ortodox drept religie oficială în Imperiul Roman. Dar curentul arianist s-a mai menținut ca practică religioasă, mai ales în sânul populațiilor germanice din imperiu.

Sfârșitul arianismului[modificare | modificare sursă]

Arianismul a continuat să existe la unele populații germanice până după sfârșitul secolului al V-lea. Unii istorici consideră că declinul și dispariția regatelor germanice (vandale, vizigote și ostrogote) vest-europene s-ar fi datorat faptului că regii lor germanici, fiind arianiști, erau considerați „păgâni” de restul creștinătății și astfel nu au primit niciun fel de sprijin din partea populației autohtone (preponderent catolic-ortodoxă)[3] [4].

Astăzi, unii îi consideră pe unitarieni ca fiind adepți ai arianismului, întrucât aceștia îl consideră pe Hristos ca ființă umană simplă.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Prezbiter: episcop
  2. ^ a b c d e f g h http://ehrmanblog.org/the-controversies-about-christ-arius-and-alexander/
  3. ^ Edward Gibbon, Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, Editura Minerva, București, 1976
  4. ^ Istoria Lumii în 36 vol., vol.9, (F. G. Maier), p. 106-108, Ed. Weltbild

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • S. A. Tokarev, Religia în istoria popoarelor lumii, Editura Politică, 1974

Legături externe[modificare | modificare sursă]