Arianism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Icoană de la mănăstirea Mégalo Metéoron din Grecia, înfățișând Sinodul Ecumenic de la Niceea. În josul icoanei este reprezentat Arius, după ce a fost condamnat.

Arianismul este o învățătură creștină din secolul al IV-lea formulată de Arie din Alexandria, prezbiter[1] în Alexandria, declarată erezie de o parte a participanților la Primul conciliu de la Niceea din anul 325. Arianismul susținea că Isus Cristos are caracter divin (este și el Dumnezeu), dar ar fi o ființă creată de Dumnezeu Tatăl în trecutul etern (Fiul fiind conform lui Arius născut, nu făcut).[2]

Principii arianiste[modificare | modificare sursă]

Disputa s-a purtat între două interpretări bazate pe ortodoxia teologică a acelui moment.[2] Deci era vorba de două interpretări la fel de ortodoxe care au intrat în conflict pentru a cuceri adepți și a defini noua ortodoxie.[2] În concepția lui Arius, Dumnezeu Fiul era creatorul Universului.[2] Arius susținea că Fiul este subordonat Tatălui, în timp ce episcopul Alexandru al Alexandriei susținea că Fiul este egalul Tatălui.[2] Arius susținea homoiousia (Fiul și Tatăl sunt de substanță similară), în timp ce episcopul său, Alexandru susținea homoousia (Fiul și Tatăl sunt de aceeași substanță).[2] Diferență de scriere era de o iota (literă grecească), dar diferența teologică era enormă.[2] Alexandru a susținut că Dumnezeu nu se poate schimba, deci Fiul a existat dintotdeauna (altfel Dumnezeu ar fi suferit o schimbare, iar o ființă perfectă nu poate suferi schimbări).[2]

Împăratul Constantin[modificare | modificare sursă]

Pe plan religios, în 325 Constantin cel Mare a convocat la Niceea primul conciliu ecumenic al bisericii creștine, care a pus bazele dogmatice și canonice ale acestei religii, definind mai precis dogmele creștine drept răspuns la provocarea reprezentată de erezia arianistă.[3] Toți episcopii prezenți s-au declarat de acord cu pozițiile teologice majore propuse de proto-ortodoxie,[4] dat fiind că în acel moment alte forme de creștinism fuseseră „deja excluse, suprimate, reformate sau distruse”.[4][5] Deși proto-ortodocșii câștigaseră disputele anterioare, în urma definirii mai precise a ortodoxiei creștine ei au fost învinși în secolele al IV-lea și al V-lea de succesorii lor cu propriile lor arme, fiind în cele din urmă declarați eretici, nu pentru că ar fi combătut idei privite drept corecte, ci pentru că poziției lor îi lipseau precizia și rafinamentul teologic cerut de împăcarea unor teze contradictorii acceptate simultan de teologi.[6]

Arianismul a fost respins de unii delegați la Conciliul de la Niceea, unde a fost formulat și Crezul Sfintei Treimi, ca apărare împotriva credinței arianiste. Acest crez statuează că Fiul este „homoousion to patri” (de o ființă cu Tatăl, din aceeași substanță cu el).

Despre Constantin se crede că a exilat pe cei care au refuzat să accepte Crezul de la Niceea — pe Arius, diaconul Euzoios, episcopii libieni Theonas de Marmarica și Secundus de Ptolemais — si de asemenea pe episcopii care semnaseră Crezul dar refuzaseră să se alăture condamnării lui Arius, Eusebiu de Nicomedia și Theognis de Niceea. Împăratul a ordonat să fie arse exemplarele din Thalia, cartea în care Arius și-a exprimat învățăturile. Totuși, nu există dovezi să fi fost exilat fiul și succesorul său final, Constanțiu al II-lea, care era creștin arianist.

Deși era hotărât să păstreze ceea ce biserica a definit la Niceea, Constantin dorea de asemenea pacificarea situației și a devenit ulterior mai tolerant cu cei condamnați și exilați de conciliu. Mai întâi i-a permis lui Eusebiu de Nicomedia, care era protejatul sorei împăratului și lui Theognis să se întoarcă după ce au semnat mărturisiri de credință ambigue. Cei doi prieteni ai lui Arius, plus alți prieteni ai săi, au lucrat la reabilitarea lui Arius. La Primul Conciliu de la Tir din 335, ei i-au adus acuzații Papei Atanasie I al Alexandriei, pe atunci episcop de Alexandria, principalul oponent al lui Arius; după aceasta Constantin l-a exilat pe Atanasie deoarece îl considera obstacol în calea reconcilierii. În același Conciliul de la Ierusalim, sub conducerea lui Constantin, l-a readmis în comuniune pe Arius în anul 336. Totuși Arius a murit pe parcursul călătoriei către Constantinopol. Unii istorici au sugerat că Arius ar fi fost otrăvit de dușmanii săi.[7] Eusebiu și Theognis s-au bucurat în continuare de favorurile împăratului, iar când Constantin, care a fost catehumen cea mai mare parte a vieții sale adulte, a acceptat botezul pe patul său de moarte, el a fost botezat de Eusebiu de Nicomedia.[8]

Între anii 337-350, Constant a fost împărat în Vest și adept al creștinismului oficial, "dreptmăritor" (ortodox), iar Constantius II a fost împărat în Est, el fiind adept al arianismului. La Conciliul de la Antiohia (341) s-a scos din Crez formularea "de aceeași ființă cu Tatăl". În 350, Constantius al II-lea a rămas singurul împărat al Imperiului Roman, iar adepții Crezului de la Niceea au fost persecutați. S-a ajuns atunci la decizia că Fiul era puțin diferit de Tatăl. La Conciliul de la Constantinopol din 360, expresia "Cel de o ființă cu Tatăl" a fost înlocuită cu adjectivul "asemănător". După moartea lui Constantius II, creștinii ortodocși (catolici), majoritari în Vest, și-au consolidat poziția față de arianiști. În Est au avut loc persecuții împotriva creștinilor ortodocși, sub împăratul arian Valens (364-378), dar învățăturile lui Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa și Grigore de Nazianz au revalidat crezul de la Niceea. Arianismul a fost învins definitiv, din punct de vedere teologic, în 381, când Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol l-a interzis în mod explicit, proclamând creștinismul ortodox drept religie oficială în Imperiul Roman. Dar curentul arianist s-a mai menținut ca practică religioasă, mai ales în sânul populațiilor germanice din imperiu.

Sfârșitul arianismului[modificare | modificare sursă]

Arianismul a continuat să existe la unele populații germanice până după sfârșitul secolului al V-lea. Unii istorici consideră că declinul și dispariția regatelor germanice (vandale, vizigote și ostrogote) vest-europene s-ar fi datorat faptului că regii lor germanici, fiind arianiști, erau considerați „păgâni” de restul creștinătății și astfel nu au primit niciun fel de sprijin din partea populației autohtone (preponderent catolic-ortodoxă)[9] [10].

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Prezbiter: episcop
  2. ^ a b c d e f g h http://ehrmanblog.org/the-controversies-about-christ-arius-and-alexander/
  3. ^ Carroll, Warren H., The Building of Christendom, 1987, p. 12. ISBN 0-931888-24-7.
  4. ^ a b Ehrman, Bart D. (2003). Lost Christianities: The Battles for Scripture and the Faiths We Never Knew. Oxford University Press, USA. p. 250. ISBN 0-19-514183-0 
  5. ^ Ehrman, Bart D. (3 martie 2009). Jesus, Interrupted: Revealing the Hidden Contradictions in the Bible (And Why We Don't Know About Them). HarperCollins. p. 259. ISBN 978-0-06-186328-8. https://books.google.com/books?id=L4OPxbnM1YkC 
  6. ^ Ehrman, Bart D. (2003). Lost Christianities: The Battles for Scripture and the Faiths We Never Knew. Oxford University Press, USA. pp. 253-255. ISBN 0-19-514183-0 
  7. ^ Edward Gibbons "The Decline and Fall of the Roman Empire", Chapter 21, (1776–88), Jonathan Kirsch, "God Against the Gods: The History of the War Between Monotheism and Polytheism", 2004, și Charles Freeman, The Closing of the Western Mind: The Rise of Faith and the Fall of Reason, 2002.
  8. ^ Gonzalez, Justo (1984). The Story of Christianity Vol.1. Harper Collins. p. 176. ISBN 0-06-063315-8 
  9. ^ Edward Gibbon, Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, Editura Minerva, București, 1976
  10. ^ Istoria Lumii în 36 vol., vol.9, (F. G. Maier), p. 106-108, Ed. Weltbild

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • S. A. Tokarev, Religia în istoria popoarelor lumii, Editura Politică, 1974

Legături externe[modificare | modificare sursă]