Filioque

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Filioque, termen teologic care se referă la problema "purcederii" Sfântului Duh de la Dumnezeu Tatăl și de la Dumnezeu Fiul (lat: Filioque). Problema în cauză constituie pretextul unei dispute istorice între Biserica Răsăriteană (Ortodoxă) și cea Apuseană (Catolică), teologii ortodocși susținând că Duhul Sfânt purcede numai de la Tatăl, în vreme ce colegii lor catolici consideră că Sfântul Duh purcede de la Tatăl și de la Fiul. Filioque este una din cauzele Marii Schisme.

Argumentele problemei[modificare | modificare sursă]

Poziția Bisericii Ortodoxe[modificare | modificare sursă]

Biserica Ortodoxă își susține poziția pe baza Crezului Niceo-Constantinopolitan și a referințelor biblice. Astfel, definiția Crezului, stabilită la Conciliul Constantinopol I și reconfirmată la Conciliul Constantinopol II din anul 381 (d.Chr.), pe care Biserica Ortodoxă o păstrează ca atare, spune că Duhul Sfânt, ca Persoană Divină, „purcede de la Tatăl; cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slavit”.

Astfel, Biserica Ortodoxă susține că Occidentalii (Biserica Catolică) sunt vinovați de a fi modificat unilateral textul unui Conciliu (antic), care are o autoritate absolută și deci nu poate fi modificat decât de către alt Conciliu comun al întregii Creștinătăți. În acest sens, Biserica Romano-Catolică ar deveni schismatică (cea care ar provoca divizarea creștinilor).

Ortodoxismul consideră adaosul Filioque la Crez(Crezul Sfintei Trinități) ca pe o erezie antitrinitară, întrucât afectează sau dezechilibrează relațiile dintre persoanele Sfintei Treimi.

Suportul evanghelic invocat este Evanghelia după Ioan, capitolul 14, versetul 16, unde Iisus Hristos spune Apostolilor (după ce, în versetul anterior, îi indeamnă să păzească poruncile Lui): "Și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac". În aceeași Evanghelie, în capitolul următor [15, 26], Iisus Hristos se referă explicit la purcederea Duhului Sfânt: "Iar când va veni Mângâietorul pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine".

De asemenea Biserica Răsăriteană face apel și la gestul papei Leon al III-lea, de la începutul secolului al IX-lea, de respingere a hotărârii sinodului de la Aachen de a adăuga Filioque la Simbolul credinței, marcând această decizie prin gravarea celor două plăci de argint.

Poziția Bisericii Romano-catolice[modificare | modificare sursă]

Pe de altă parte, în liturghia latină se spune că Duhul Sfânt "purcede de la Tatăl și de la Fiul" (în latină: "qui ex Patre Filioque procedit"). Temeiurile opțiunii catolice sunt la rândul lor dogmatice și istorice. Dogmatic, se susține necesitatea disjungerii ipostatice a Duhului în raport cu Fiul și afirmarea consubstanțialității Fiului cu Tatăl. Argumentele istorice pun accentul pe complementaritatea celor două formule, care ar exprima în esență o idee comună, dar în formule particulare.

Romano-catolicismul recunoaște deschis lipsa expresiei Filioque atât din Simbolul credinței niceo-constantinopolitan cât și din Biblie, sub forma literală (textuală). Consideră însă că expresia este subînțeleasă în Biblie, chiar și în textul de la Ioan 15.26, întrucât la Ioan 10.30, Fiul lui Dumnezeu spune: Eu și Tatăl una suntem. Această unitate înseamnă, conchide Romano-catolicismul, că și Fiul este obârșie a Duhului Sfânt (Duhul Sfânt purcede și din Fiul), ca și Tatăl.

Termenul Filioque[modificare | modificare sursă]

Filioque este un termen din limba latină; înseamnă și de la Fiul - cazul ablativ plurisemantic; este cunoscut mai ales sub forma și de la Fiul, cu referire la Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană din Sfânta Treime, și la raportul dintre Fiul și Duhul Sfânt, a treia persoană a Sfintei Treimi; prin urmare, în accepția generală, Filioque este un termen teologic;

Termenul latin Filioque este traducerea expresiei grecești Ekpouretai, expouresis, a purcede, dar în același timp redă și termenul, folosit de Părinții Bisericii, exerchetai, "a veni de la". Traducând doi termeni printr-unul singur, latina creează o falsă echivalență.

Astfel, s-a putut spune, în literatura de limbă greacă, că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl dar vine și de la Fiul (vezi Ioan 15, 26), ceea ce în limba latină nu a putut fi echivalat decât prin expresia unică Filioque sau per Filium.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Din punct de vedere istoric, termenul Filioque a fost introdus ulterior față de Conciliul Constantinopol I, dar este la fel de cert faptul că această adăugire a avut loc într-un timp când, pe de o parte, cele două biserici erau încă unite (fără ca la momentul respectiv adăugirea să reprezinte o problemă) iar pe de altă parte, în acel moment liturghia conținea diferențe locale și regionale însemnate, pe tot cuprinsul Imperiului.

Înainte de secolul al V-lea, discuțiile trinitare erau orientate cristologic, problema purcederii Duhului neavând dezoltări speciale decât în măsura în care era presupusă de chestiunea economiei mântuirii, în raport cu care Duhul era dăruit de Fiul.

În acest sens, termenul "Filioque" se găsește la autori mai vechi precum Ambrozie, Augustin, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschinul, fără ca la aceștia să apară discuția cu privire la vreo diferență dogmatică. Ei îl foloseau cu sensul de purcedere de la Tatăl prin intermediul Fiului. Pentru Chiril al Alexandriei, Duhul este al Tatălui și al Fiului, iar pentru Grigore de Nisa Duhul vine de la Tatăl, prin intermediul Fiului. De asemenea, pentru Maxim Mărturisitorul, Tatăl și Fiul sunt izvorul consubstanțial al purcederii Duhului (Sf. Maxim folosea însă expresia dya tou Hyiou, adică prin Fiul).

Contextul latin[modificare | modificare sursă]

"Filioque" se afirmă explicit mai întâi în simbolul de credință "Quicumque" al lui Atanasie, secolul al V-lea. Este asumat de biserica latină prin Conciliul de la Toledo, din 589, apoi în Italia, prin Conciliul de la Aquileia, în 796, iar în Europa Centrală, în 809, prin Conciliul de la Aachen.

Conciliul de la Toledo din 589 era unul local, prin care se voia întărirea poziției antiariene și afirmarea clară a credinței că Iisus Hristos este Dumnezeu, de aceeași substanță cu Tatăl. Scopul era apărarea dreptei credințe față de arianism, iar accentul pus pe Filioque voia să facă mai explicit ceea ce în crezul niceo-constantinopolitan era conținut deja, anume că Hristos nu primește Duhul (aceasta ar fi însemnat că devine sfânt) ci, fiind El însuși Dumnezeu, participă și la originarea Duhului. Astfel, Filioque avea drept menire afirmarea divinității Fiului. Astfel, Filioque a fost introdus de latini în contextul luptei împotriva arianismului.

Papa Leon al III-lea (795-816), pus în fața alegerii, a afirmat că formula Crezului trebuie rostită fără Filioque și ordonă imprimarea versiunii Orientale a Crezului, pe două plăci de argint, puse pe porțile Palatului Lateran. Pe ele, sub textul Simbolului credinței stă scris, Haec Leo posui amore et cautela ortodoxe fidei, adică Eu, Leon, am pus (acestea) din dragoste și purtare de grijă față de credința ortodoxă. Plăcile au fost depozitate ulterior la San Pietro. Prin acest gest Papa se opunea poziției împăraților franci, favorabili iconoclasmului și lui Filioque.

Papa Benedict al VIII-lea (1012-1024) determină introducerea termenului Filioque în crezul latin, în anul 1014, cu prilejul încoronării solemne a împăratului Henric al III-lea (973-1024).

Sfântul Toma de Aquino în Summa Theologica că ,,trebuie spus că este necesar să afirmăm că Sfântul Duh este de la Fiul.[1].

Odată cu Conciliul de la Florența (1438-1439), expresia lui Maxim Mărturisitorul, dia tou Hyiou (per Filium) este prescurtată și afirmată ca atare: Filioque. Se voia astfel evitarea considerării Fiului ca un simplu "canal" de trecere al Sfântului Duh.

Contextul bizantin[modificare | modificare sursă]

În aceeași perioadă, Biserica Orientală lupta împotriva pneumatomahilor, care profesau erezia opusă arianismului, spunând că numai Fiul este Dumnezeu iar Duhul Sfânt este o simplă creație a Fiului, primindu-și divinitatea de la El. În acest context, în orient s-a simțit nevoia accentuării ideii că Duhul Sfânt provine numai de la Tatăl, pentru a se arăta mai clar că divinitatea Duhului este egală cu cea a Fiului. Astfel, pentru bizantini era importantă, în context, afirmarea divinității Duhului.

În Constantinopol, unul din marii oponenți ai lui Filioque a fost Fotie (810-892). Sf. Grigore Palamas avea o poziție nuanțată. În contextul doctrinei energiilor necreate, el afirma că Duhul purcede doar de la Tatăl, dar își capătă consubstanțialitatea și de la Fiul.

La 1054, când cele două biserici se excomunică reciproc, latinii îi acuzau pe greci de eliminarea lui Filioque din Crez, în timp ce grecii îi acuzau pe latini de infidelitate față de Concilii. Nici unii, nici alții, nu înțelegeau, se pare, motivațiile dogmatice ale celuilalt pentru opțiunea privitoare la Filioque. Acesta este, după teologul Paul Evdokimov, cel mai mare paradox din istoria bisericii.

Problema reconcilierii ecumenice[modificare | modificare sursă]

Poziția exprimată de Papa Ioan Paul al II-lea[modificare | modificare sursă]

Papa Ioan Paul al II-lea a exprimat în mai multe rânduri dorința de a se clarifica problema lui Filioque, în sensul explicării armoniei Crezului latin cu Conciliul Ecumenic din Constantinopol I.

Astfel, în cadrul unei liturghii solemne, celebrate în prezența Patriarhului Ecumenic Bartolomeu I (29 iunie 1995), Papa Ioan Paul al II-lea a enunțat cinci directive, adoptate de Biserica Catolică.

  • atestarea unicității credinței trinitare a bisericii, anume că Tatăl este unică origine a Fiului și Duhului Sfânt.
  • profesarea fidelității față de simbolul niceo-constantinopolitan
  • risipirea neînțelegerii care i-a divizat pe catolici și ortodocși
  • constituirea unei comisii mixte pentru a defini semnificația expresiilor lingvistice tradiționale
  • afirmarea voinței catolice de clarificare a tradiției occidentale cu privire la Filioque

Aceste directive au dus la publicarea unui document al Consiliului Pontifical pentru promovarea unității creștinilor.

Documentul Consiliului Pontifical pentru promovarea unității creștinilor[modificare | modificare sursă]

Consiliul Pontifical de Promovare a Unității Creștine a publicat un document [1] care exprimă poziția actuală a teologiei și magisteriului catolic. Documentul propune abandonarea vechilor prejudecăți adeseori rău-voitoare și politice prin lămurirea dificultăților care au dus la neînțelegerile istorice dintre cele două biserici.

Documentul explică și ambiguitățile lingvistice care au stat la baza disputelor, arătând că traducerea latinească a grecescului εκπορευσις (Ioann 15,26) prin procesio/procedere urmează un viciu lingvistic, fără suport teologic și istoric. Eroarea de traducere constă în aceea că processio nu redă întocmai grecescul εκπορευσις.

Diferența dintre εκπορευσις și processio este aceea că primul atestă calitatea de obârșie eternă(izvor, πηγη) a Sfintei Treimi, în vreme ce "processio" semnifică, în accepția sa teologică, comunicarea substanței divine eterne asupra Duhului Sfânt de la Tatăl și Fiul, unde ουσια divină este aceeași.

Introducerea adaosului Filioque în traducerea latină a Crezului a fost și o măsură de ortodoxie antiariană, în vremea marilor încercări eretice din Imperiul Roman de Apus. Prin Filioque nu mai există putință de tăgadă că Fiul este de-o ființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în perfectă comuniune și împărtășire a Dumnezeirii, a ființei eterne. Filioque este, astfel, o întărire a poziției homoousiene și o lovitură dată ereziei ariene.

Retroversiuena corectă a latinescului processio în limba greacă a sinoadelor ecumenice și a Sfinților Părinți ar fi το προιεναι.

Dovada istorică a bunelor intenții și a ortodoxiei Bisericii Romane este chiar refuzul acesteia de a opera modificări în însuși corpul Crezului original redactat în limba greacă, astfel încât textul Credo-ului latinesc păcătuiește doar prin aceea că s-a dorit a fi o traducere a originalului grecesc.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Summa Theologica, traducere în limba română, coordonator Alexander Baumartgen, pagina 340

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Michelina Tenace, Creștinismul bizantin. Istorie, teologie, tradiții monastice, traducere de Al. Cistelecan, editura Cartier Istoric, 2005.
  • THE GREEK AND LATIN TRADITIONS REGARDING THE PROCESSION OF THE HOLY SPIRIT. Pontificial Council for Promoting Christian Unity (on-line).
  • Un teolog ortodox despre "ereziile" catolicismului - FILIOQUE
  • "Istoria Lumii", în 36 vol., vol.9 - (F.G.Maier), Ed. Weltbild.

Legături externe[modificare | modificare sursă]