Holocaust

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Holocaustul)
Salt la: Navigare, căutare

Holocaust (din greacă ὁλόκαυστον (holókauston): holos, „complet” și kaustos, „ars”; în ebraică: Hașoa השואה, în idiș: Hurben חורבן), este un termen utilizat pentru a descrie uciderea a aproximativ șase milioane de evrei, de toate vârstele, majoritatea din Europa, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ca parte din „soluția finală a problemei evreiești”, programul de exterminare a evreilor, plănuit și executat de regimul național-socialist din Germania, condus de Adolf Hitler și de colaboratorii acestuia.[1] Între victime, s-au numărat 1.5 milioane de copii⁠(d), iar totalul lor a reprezentat circa două treimi din cei nouă milioane de evrei care trăiau anterior în Europa continentală. O definiție mai largă a Holocaustului cuprinde și victimele care nu erau evrei, cum ar fi romii, polonezii⁠(d), alte grupuri etnice slave, și pacienți ai Action T4⁠(d) uciși deoarece erau bolnavi mintal sau aveau handicap fizic. O definiție și mai largă include cetățeni sovietici⁠(d), prizonieri de război⁠(d), homosexuali⁠(d), martori ai lui Iehova⁠(d), negri⁠(d), adversari politici ai naziștilor, și membri ai altor grupuri mai mici.

Între 1941 și 1945, evreii au fost uciși sistematic într-un genocid, parte a unui eveniment mai mare care a cuprins persecuția și uciderea altor popoare europene. Sub coordonarea SS, cu îndrumări din partea conducerii Partidului Nazist, toate ramurile birocrației de stat a Germaniei au fost implicate în logistica și în punerea în aplicare a acestei crime în masă. Uciderile au fost comise în toată Europa ocupată de germani⁠(d), precum și în Germania Nazistă propriu-zisă și în teritoriile controlate de aliații acesteia. Circa 42.500 de centre de detenție au fost utilizate la concentrarea victimelor în scopul comiterii de încălcări flagrante ale drepturilor omului. Peste 200.000 de oameni se estimează că au comis crime asociate Holocaustului⁠(d).

Persecuțiile au fost efectuate pe etape, culminând cu politica de exterminare denumită „Soluția Finală a problemei evreiești⁠(d)”. În urma accederii la putere a lui Hitler⁠(d), guvernul german a adoptat legi prin care evreii erau excluși din societatea civilă, cele mai cunoscute fiind Legile Nürnberg din 1935. Începând cu anul 1933, naziștii au început să pună la punct o rețea de lagăre de concentrare⁠(d). După izbucnirea războiului în 1939, evrei germani și străini au fost înghesuiți în ghetouri⁠(d). În 1941, când Germania a început să se pregătească să cucerească noi teritorii înspre est, toate măsurile antievreiești s-au radicalizat. Unități paramilitare specializate, denumite Einsatzgruppen, au omorât circa două milioane de evrei în execuții în masă în mai puțin de un an. Până la jumătatea lui 1942, victimele erau transportate constant cu trenurile de marfă în lagărele de exterminare. Majoritatea celor care supraviețuiau călătoriei erau uciși sistematic în camere de gazare⁠(d). Aceasta a continuat până la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial în Europa în aprilie–mai 1945.

Rezistența armată evreiască a fost limitată. Cea mai cunoscută excepție o constituie revolta din ghetoul Varșovia din 1943, când mii de luptători evrei slab înarmați au rezistat patru săptămâni împotriva Waffen-SS. Circa 20.000–30.000 de partizani evrei⁠(d) au luptat activ împotriva naziștilor și colaboratorilor acestora în Europa de Est. Evreii francezi au luat parte la Rezistența Franceză, care a dus o campanie de gherilă atât împotriva naziștilor cât și împotriva autorităților franceze de la Vichy. Au avut loc peste o sută de insurecții armate evreiești.

Supraviețuitori ai Holocaustului, în ziua eliberării din lagărul Buchenwald de către trupele americane. Al șaptelea, în cel de-al doilea rând de jos este laureatul Premiului Nobel pentru Pace Elie Wiesel, evreu din România (Transilvania de Nord).

Etimologie și definiții[modificare | modificare sursă]

Cuvântul original grecesc (holókauston) este o traducere a termenului ebraic olah, care înseamnă „ardere de tot” și care denumește vechiul ritual iudaic de sacrificiu în care (bucăți de) animale sau plante erau arse pe altar pentru Iahve (Elohim) căruia, după Cartea Leviticului (a treia carte a Pentateuhului), îi era plăcut mirosul acestor jertfe.[2]

Cuvântul holocaust era folosit din secolul al XVII-lea pentru a denumi moartea violentă a unui număr mare de oameni. Spre deosebire de cuvântul masacru, de origine latină („ucidere în masă de oameni de către alți oameni”), cuvântul holocaust se putea referi și la dezastre sau catastrofe. Winston Churchill, de exemplu, l-a folosit înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, iar alții îl folosesc pentru a descrie Genocidul armean din Primul Război Mondial.[3]

Din anii 1950, utilizarea sa a fost restrânsă și este folosită astăzi doar cu referire la masacrarea evreilor de către naziști în ajunul și în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.

Cuvântul biblic șoa (שואה), cu sensul de „calamitate” a devenit termenul standard în ebraică pentru holocaust încă din anii 1940[4], în Ierusalim într-o carte numită Sho'at Yehudei Polin (Holocaustul evreilor din Polonia). În primăvara anului 1942, istoricul Ben Zion Dinur (Dinaburg) din Ierusalim a folosit termenul șoa pentru a descrie exterminarea evreilor din Europa, denumind aceasta o catastrofă care simboliza situația unică a evreilor[5][6]. Începând din anii 1950, termenul „holocaust” se referă, de regulă, la genocidul evreilor.[4]

Termenul german oficial pentru exterminarea evreilor în perioada nazistă era Endlösung der Judenfrage („Soluția finală a problemei evreiești”). În germană, ca și în alte limbi, printre care engleza, termenul soluția finală este folosit ca alternativă la cel de holocaust. În România, Conducătorul Antonescu a folosit sintagma „curățirea terenului”[7].

Utilizarea cuvântului în sens mai larg a atras obiecțiile multor organizații evreiești, în particular al celor înființate pentru comemorarea holocaustului evreilor. Organizațiile evreiești afirmă că acest cuvânt, în sensul său prezent, este folosit pentru a descrie exterminarea evreilor și că holocaustul evreilor a fost o crimă de o asemenea anvergură și atât de specifică, ca punct culminant al unei lungi istorii a antisemitismului european, încât nu ar trebui să fie subsumată într-o categorie generală cu alte crime comise de naziști.

Și mai aprins disputată este extensia termenului pentru a descrie evenimente care nu au legătură cu Al Doilea Război Mondial. Un astfel de exemplu este folosirea sintagmei “holocaustul spaniol”, în lucrarea “Holocaustul Spaniol, Inchiziție și Exterminare în secolul XX” [8], de către istoricul englez Paul Preston (care este specialistul de frunte în materie de istoria Spaniei secolului XX[9][10]), pentru a desemna masacrele sălbatice care au avut loc în timpul războiului civil spaniol. Preston evaluează numărul victimelor căzute în confruntările declanșate după ce militarii naționaliști rebeli s-au ridicat contra guvernului republican democratic ales în 1936, la 200 000[11]. La această cifră, istoricul mai adaugă încă 170 000, care sunt victimele masacrelor naționaliștilor de dreapta, plus încă 50 000 masacrați în ariile aflate sub controlul republicanilor. Se mai pot adăuga încă 114 000 de victime ale dictaturii lui Franco[12], care a urmat războiului civil. Termenul este folosit și de armeni pentru a descrie genocidul armenilor din Primul Război Mondial. Termenii holocaustul ruandez și holocaustul cambodgian sunt utilizați cu referire la genocidul din Ruanda din 1994 și, respectiv, la masacrele în masă organizate de regimul khmerilor roșii din Cambodgia, iar holocaustul african descrie comerțul de sclavi și colonizarea Africii, supranumite Maafa.

Trăsături distinctive[modificare | modificare sursă]

Statul genocidar[modificare | modificare sursă]

În Europa au fost înființate ghetouri în care evreii au fost închiși înainte de a fi trimiși în lagăre de concentrare.
Naziștii au înregistrat metodic desfășurarea Holocaustului în mii de rapoarte și documente. În imagine, transcrierea de către un serviciu militar britanic de interceptare și descifrare a telegramei lui Hermann Höfle transmisă în ianuarie 1943 lui Adolf Eichmann; Höfle raporta că 1 274 166 de evrei fuseseră uciși în cele patru tabere ale operațiunii Operation Reinhard⁠(d) în anul 1942.

Michael Berenbaum⁠(d) scrie că Germania devenise un stat genocidar.[13] Fiecare ramură a birocrației sofisticate a acestei țări a fost implicată în procesul asasinatelor în masă. Bisericile parohiale și Ministerul de Interne au furnizat liste de nașteri care arătau cine este evreu; Poșta a livrat ordinele de deportare și denaturalizare; Ministerul de Finanțe a confiscat proprietățile evreiești; firmele germane au concediat muncitorii evrei și au exclus acționarii evrei; universitățile au refuzat să admită studenți evrei, au refuzat să acorde diplome celor înmatriculați și au concediat profesorii evrei; oficiile guvernamentale de transport au pregătit trenurile de deportare; companiile farmaceutice germane au testat medicamente pe prizonierii din lagăre; alte companii au licitat pentru contracte de construcție a crematoriilor; liste detaliate de victime au fost alcătuite folosind mașinile de pontaj ale companiei Dehomag⁠(d), care au făcut înregistrarea meticuloasă a omorurilor. Când intrau în lagărele morții, prizonierii erau obligați să-și predea toate obiectele personale, atent catalogate și etichetate înainte de a fi trimise în Germania pentru a fi valorificate. Berenbaum arată că “soluția finală a problemei evreiești” era “în ochii făptuitorilor... cea mai mare realizare a Germaniei.”[14]

Autorul holocaustolog Saul Friedländer⁠(d) scrie că: “Niciun grup social, nicio comunitate religioasă, nicio instituție academică sau profesională din Germania sau din Europa nu și-a declarat solidaritatea cu evreii.”[15] Friedländer mai arată că unele biserici au spus că unii evrei convertiți trebuie priviți ca parte a comunității creștine, dar și aceasta doar până la un punct. Friedländer argumentează că aceasta face Holocaustul să fie deosebit, deoarece politicile antievreiești au putut să se desfășoare fără intervenția unor forțe potrivnice de felul celor care apar în mod normal în societățile avansate, cum ar fi industria, întreprinderile mici și mijlocii, bisericile și alte culte religioase sau alte grupuri de presiune și grupuri de interese.[15]

Ideologia și scara genocidului[modificare | modificare sursă]

Istoricul Yehuda Bauer⁠(d) afirmă că Holocaustul s-a bazat mai degrabă pe ideologie și pe mituri decât pe considerații practice.[16] Eberhard Jäckel⁠(d) afirmă că o trăsătură distinctivă a Holocaustului a fost aceea că pentru prima oară în istorie un stat și-a pus întreaga putere în spatele declarației că un întreg popor trebuie eliminat complet și fără excepție, cât mai repede posibil.[17] Richard J. Evans⁠(d) a observat „obsesia” și „dorința de comprehensivitate” a germanilor în timpul Holocaustului în timp ce încercau să elimine evreii din toată lumea, nu doar din Germania.[18] Dogma nazistă era că evreii sunt, așa cum afirmă David Bloxham, „un popor parazit, poluant”, coroziv față de orice interacționează cu ei. Alte „rase” sau grupuri erau și ele considerate inferioare, dar nu în același grad ca evreii. Printre aceste grupuri se numărau romii și negrii, precum și persoanele cu handicap, infractorii și alți neadaptați sociali.[19]

Uciderile au fost efectuate sistematic în practic toate zonele teritoriului ocupat de germani⁠(d) în peste 20 de țări ocupate.[20] Aproape 3 milioane de evrei din Polonia ocupată și între 700.000 și 2,5 milioane de evrei din Uniunea Sovietică au fost uciși. Sute de mii de alți evrei au murit în restul Europei ocupate de Germania.[21] Discuțiile de la Conferința de la Wannsee arată limpede că „soluția finală a problemei evreiești” cuprindea și Regatul Unit și toate statele neutre din Europa, cum ar fi Irlanda, Elveția, Turcia, Suedia, Portugalia și Spania.[22] Peste 200.000 de oameni se estimează că au participat la comiterea crimelor Holocaustului.[23] Fără ajutorul colaboratorilor locali, germanii nu ar fi putut extinde Holocaustul complet peste mare parte din Europa.[24]

Omorul pe scară industrială[modificare | modificare sursă]

Utilizarea lagărelor de exterminare echipate cu camere de gazare pentru exterminarea sistematică în masă a oamenilor a fost o trăsătură fără precedent a Holocaustului.[25] Ele au fost construite cu scopul expres de a ucide milioane de oameni, în principal prin gazare⁠(d).[26] Instalațiile construite în scopul exterminării în masă au rezultat din experimente anterioare efectuate de naziști cu gazele otrăvitoare în timpul programului secret Action T4⁠(d) de eutanasie a bolnavilor psihic.[27]

Victimele și numărul morților[modificare | modificare sursă]

Evreii[modificare | modificare sursă]

Cadavre transportate spre îngropare în Lagărul de concentrare Gusen din Mühlhausen/Thüringen - Linz, Austria.

După 1945, cifra cel mai des folosită pentru numărul de evrei uciși a fost cea de șase milioane. Centrul de comemorare al Holocaustului, Autoritatea Yad Vashem de Amintire a Eroilor și Martirilor Holocaustului din Ierusalim, comentează:

În a treia ediție a lucrării sale în trei volume, The Destruction of the European Jews, Raul Hilberg a estimat numărul evreilor omorâți în Holocaust la 5,1 milioane. Această cifră include "peste 800 000" care au murit din cauza "ghetoizării și privațiunilor"; 1 400 000 uciși prin "împușcare în aer liber"; și "până la 2 900 000" pieriți în lagăre de concentrare (Konzentrationslager). Hilberg estimează numărul de morți în Polonia la "până la 3 000 000".[29]

Cifrele avansate de cercetătorul Hilberg sunt, în general, considerate a fi o estimare minimală, întrucât, de regulă, el includea numai cazurile mortale pentru care există dovezi certe și evita orice ajustare statistică.[30] Istoricul britanic Martin Gilbert⁠(d) a folosit o abordare similară în lucrarea sa Atlas of the Holocaust, dar a ajuns la un număr de 5,75 milioane de evrei morți, deoarece a estimat numere mai mari de evrei uciși în Rusia și în alte locuri.[31]

Lucy S. Dawidowicz⁠(d) a folosit date din recensămintele de dinainte de război pentru a estima numărul evreilor omorâți la 5,934 milioane.[32]

Unul dintre cei mai reputați cercetători germani ai Holocaustului, Wolfgang Benz, de la Universitatea Tehnică Berlin, citează între 5,3 și 6,2 milioane de victime în Dimension des Volksmords[33], iar Yisrael Gutman și Robert Rozett estimează, în Encyclopedia Holocaustului (1990), numărul victimelor ca fiind între 5,59 și 5,86 milioane.[34]

În teritoriile controlate direct sau indirect de naziști au trăit între 8 și 10 milioane de evrei. Incertitudinea apare din lipsa de informații privind numărul de evrei domiciliați în Uniunea Sovietică. Cele 6 milioane de victime ale Holocaustului reprezintă, astfel, între 60% și 75% dintre evreii europeni. Au fost exterminați peste 90% din evreii polonezi, care fuseseră în număr de 3,3 milioane. Aceeași proporție se înregistrează și în țările baltice Letonia și Lituania, dar mare parte din evreii din Estonia au fost evacuați la timp. În Cehoslovacia, Grecia, Olanda și Iugoslavia, au fost uciși peste 70%. Peste 50% au fost uciși în Belgia, Ungaria și România. Este posibil ca o proporție similară să fi murit în Belarus și Ucraina, dar cifrele pentru aceste țări sunt mai puțin sigure. Printre țările cu mortalitate mai mică în Holocaust se numără Bulgaria, Danemarca, Franța, Italia și Norvegia. Dintre cei 750 000 de evrei care trăiau în Germania și Austria în 1933, au supraviețuit doar aproximativ un sfert. Înainte de 1939 s-au refugiat din Germania foarte mulți evrei, însă în majoritate și-au ales locuri de refugiu în Cehoslovacia, Franța și Olanda, de unde, ca urmare a ocupării acestor țări de armata hitleristă, au fost deportați în lagăre și, în mare parte, uciși.

Numărul celor uciși în principalele lagăre de muncă forțată și exterminare este estimat după cum urmează:

Auschwitz-Birkenau: 1,4 milioane;[35] Belzec: 600 000;[36] Chełmno: 320 000;[37] Lagărul de exterminare Majdanek: 360 000;[38] Maly Trostineț: 65 000;[39] Sobibór: 250 000;[40] și Treblinka: 870 000.[41]

De aici rezultă un total de peste 3,8 milioane; dintre aceștia, 80%–90% se estimează că au fost evrei. Numai în aceste șapte lagăre au murit jumătate din numărul total de evrei uciși în întregul Holocaust. Practic întreaga populație evreiască a Poloniei a murit în aceste lagăre.

Cel puțin o jumătate de milion de evrei au murit în alte lagăre, inclusiv în marile lagăre de concentrare din Germania. Acestea nu erau lagăre de exterminare propriu-zise, însă au avut în diverse momente un număr mare de prizonieri, îndeosebi în ultimul an al războiului, când naziștii s-au retras din Polonia. Aproximativ un milion de oameni au murit în aceste lagăre și, deși proporția de evrei nu este cunoscută cu certitudine, a fost estimată la 50%.

Alți între 800 000 și 1 milion de evrei au fost uciși de unitățile speciale de lichidare, numite Einsatzgruppen, în teritoriile sovietice ocupate (cifră aproximativă, deoarece omorurile comise de Einsatzgruppen erau adesea nedocumentate). Mulți alții au murit prin executare ori din cauza bolilor și malnutriției în ghetourile din Polonia, înainte să fi putut fi deportați.

Polonezi și slavi[modificare | modificare sursă]

Victime Morți Surse
Prizonieri de război sovietici 2–3 milioane [42]
Deținuți politici 1–1,5 milioane [necesită citare]
Sârbi 600 000 [43]
Polonezi 200 000+[44] [45]
Romi 220 000–500 000 [46]
Masoni 80 000–200 000 [47]
Persoane cu handicap 200 000–250 000 [48]
Prizonieri de război spanioli 7 000–16 000 [49]
Martori ai lui Iehova 2 500–5 000 [50]

Una din ambițiile lui Hitler de la începutul războiului a fost de a obține spațiul vital în est, prin eliminarea cât mai multor polonezi și slavi. De aceea, el a pregătit, "pentru moment, doar în est, formațiunile mele Cap de mort⁠(d) cu ordine de a ucide fără milă toți bărbații, femeile și copiii de origine poloneză sau de limbă poloneză. Doar în acest fel putem obține spațiul vital de care avem nevoie."[51] Conducerea Germaniei a decis că, în 10 până la 20 de ani, statul polonez de sub ocupație germană va fi complet curățat de etnici polonezi și colonizat cu germani.[52] Dintre polonezi, până în 1952 doar 3-4 milioane mai trebuiau să rămână în fosta Polonie, și aceștia doar pentru a servi ca sclavi pentru coloniștii germani. Urma să li se interzică să se căsătorească, să se extindă interzicerea asistenței medicale acordate polonezilor și, în cele din urmă, polonezii (considerați de naziști Untermensch⁠(d), "sub-oameni") să înceteze să mai existe.

Aproximativ trei milioane de cetățeni polonezi neevrei au murit în timpul războiului, din care două milioane erau etnici polonezi, restul de un milion fiind membri ai minorităților etnice, ucraineni, bieloruși ș.a., marea majoritate a celor uciși erau civili, masacrați mai ales în timpul operațiunilor speciale ale Germaniei naziste.[53][54] Cel puțin 200.000 dintre aceste victime au murit în lagărele de concentrare. Mulți alții au murit ca rezultat al masacrelor ca cel din timpul Revoltei Varșoviene, când au murit între 120.000 și 200.000 de civili.

Execuția unor polonezi de către Einsatzkommando⁠(d) - Leszno, octombrie 1939

O practică germană des întâlnită în Polonia ocupată era adunarea de Civil⁠(d)i de pe străzi, aleși la întâmplare, pentru deportarea în lagăre de concentrare, unii fiind uciși pe loc. Termenul "roundup⁠(d)" avea o conotație sardonică, de la cuvântul folosit pentru jocul de copii numit "leapșa". Între 1942 și 1944 erau, zilnic, aproximativ 400 de victime ale acestei practici numai în Varșovia, numărul victimelor ajungând uneori la câteva mii. De exemplu, în 19 septembrie 1942 aproape 3000 bărbați și femei au fost transportați în Germania cu trenul, fiind adunați din Varșovia în cele două zile anterioare.[55] În același spirit al ideologiei purității rasiale, în perioada de după invadarea Poloniei, armata nazistă a răpit peste 50.000 nou-născuți și copii polonezi doar pentru că aveau caracteristici fizice asemănătoare copiilor germani.[56]

La sud de Polonia, între 500.000 și 1,2 milioane de sârbi au fost uciși în Balcani. Înaltul plenipotențiar al lui Hitler în Europa de Sud-Est, Hermann Neubacher, a scris: "Când liderii Ustaše declară că peste un milion de sârbi ortodocși (inclusiv copii, femei și bătrâni) au fost uciși, aceasta este în opinia mea o exagerare. Pe baza rapoartelor pe care le-am primit, am estimat că trei sferturi de milion de oameni fără apărare au fost omorâți."[57]

În Belarus, germanii au impus un regim rasist brutal, arzând 9.000 sate bieloruse, deportând aproximativ 380.000 de oameni pentru muncă forțată, și ucigând sute de mii de civili. Peste 600 de sate, printre care și Hatîn, au fost distruse, și populația lor ucisă. În total, în Belarus, 2.230.000 de oameni au fost uciși în timpul celor trei ani de ocupație germană.[58]

Prizonieri de război sovietici[modificare | modificare sursă]

După Michael Berenbaum⁠(d), între două și trei milioane de prizonieri de război sovietici (adică 57% dintre numărul prizonierilor de război sovietici) au murit din cauza malnutriției, maltratărilor sau execuțiilor între iunie 1941 și mai 1945, majoritatea în timpul primului an de captivitate. Conform altor estimări ale lui Daniel Goldhagen⁠(d), aproximativ 2,8 milioane de prizonieri de război sovietici au murit în opt luni între 1941–42, cu un total de 3,5 milioane până la jumătatea anului 1944.[59] Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite a estimat că 3,3 milioane din cei 5,7 milioane de prizonieri de război sovietici au murit fiind captivi ai germanilor (prin comparație, din cei 231 000 de prizonieri britanici și americani, 8 300 au fost uciși.[60] Numărul morților a scăzut deoarece prizonierii erau necesari pentru a munci ca sclavi pentru a susține efortul de război german; până în 1943, o jumătate de milion dintre ei erau folosiți la muncă forțată.[42]

Romi[modificare | modificare sursă]

Deoarece romii sunt, în general, un popor retras, cu o cultură bazată pe istoria orală, se știu mai puține lucruri despre soarta lor decât despre cea a oricărui alt grup.[61][62] Yehuda Bauer⁠(d) scrie că lipsa de informații poate fi atribuită atât neîncrederii și suspiciunii romilor, cât și umilirii acestora, deoarece unele din tabuurile de bază ale culturii romilor privind igiena și contactul sexual au fost încălcate la Auschwitz. Bauer scrie că "majoritatea [romilor] nu puteau face relatări despre aceste torturi. Ca urmare, mulți nu au spus nimic, ceea ce a amplificat efectele marii traume suferite."[63]

Donald Niewyk și Frances Nicosia scriu că numărul morților a fost de cel puțin 130 000 din cei aproape un milion de romi din Europa controlată de naziști.[61] Michael Berenbaum scrie că estimările cercetătorilor se află între 90 000 și 220 000.[64] Un studiu detaliat al lui Sybil Milton, fost istoric senior la USHMM, a calculat un număr al morților de aproximativ 220 000, poate chiar aproape de 500 000.[65][66] Ian Hancock, director al Programului de Studii Romani și al Arhivei și Centrului de Documente Romani de la Universitatea Texas din Austin, a înaintat o cifră mai mare, între 500 000 și 1 500 000.[67] Hancock scrie că, proporțional, numărul morților a egalat "și aproape sigur l-a depășit pe cel al evreilor morți."[68]

Înainte de a fi trimise în lagăre, victimele erau înghesuite în ghetouri, cum au fost câteva sute de mii de oameni în Ghetoul Varșovia.[70] Mai spre est, echipele Einsatzgruppen căutau taberele de romi și ucideau locuitorii acestora pe loc, nelăsând nicio urmă a victimelor. Romii erau și ținta regimurilor-marionetă care au colaborat cu naziștii, de exemplu regimul Ustaše din Croația, unde un număr mare de romi au fost uciși în lagărul de concentrare Jasenovac.

În mai 1942, romii au fost puși sub incidența acelorași legi ca și evreii. Pe 16 decembrie 1942, Heinrich Himmler, comandantul suprem al SS-ului și considerat "arhitectul" genocidului nazist,[71] a emis un decret care cerea ca țiganii “Mischlinge” (cu un singur părinte de această etnie), țiganii romi și membrii clanurilor de origine balcanică și care nu erau “de sânge german” să fie trimiși la Auschwitz, în cazul în care nu și-au satisfăcut stagiul militar în Wehrmacht (denumirea armatei germane în timpul regimului nazist).[72] Pe 29 ianuarie 1943, un alt decret a ordonat deportarea tuturor țiganilor din Germania la Auschwitz.

Acesta a fost amendat la 15 noiembrie 1943, când Himmler a ordonat ca în teritoriile sovietice ocupate, "țiganii sedentari și cei pe jumătate țigani (Mischlinge, “metiși”) sedentari să fie tratați ca cetățenii țării. Țiganii nomazi și seminomazi să fie puși la același nivel cu evreii și trimiși în lagărele de concentrare."[73] Bauer argumentează că această modificare reflecta ideologia nazistă că romii, la origine populație ariană, fuseseră "stricați" de sânge nerom.[74]

Persoane cu handicap fizic și mintal[modificare | modificare sursă]

Aktion T4 a fost un program inițiat în 1939 pentru a menține “puritatea genetică“ a populației germane. În baza programului, cetățenii germani și austrieci cu malformații congenitale și maladii dentale trebuiau sterilizați sau eutanasiați.[76]

Între 1939 și 1941, au fost uciși între 80.000 și 100.000 de adulți bolnavi mintal din instituții; 5.000 de copii și 1.000 de evrei din instituții.[77] În afara instituțiilor de boli mintale, cifrele sunt estimate la 20.000 (potrivit medicului Georg Renno, director adjunct al Schloss Hartheim⁠(d), unul din centrele de eutanasiere) sau 400.000 (conform lui Frank Zeireis, comandantul lagărului de concentrare Mauthausen).[77] Alți 300.000 au fost sterilizați forțat.[78]

Programul și-a luat numele de la Tiergartenstraße⁠(d) 4, adresa unei vile din Berlin, cartierul Tiergarten⁠(d) („Grădina zoologică“), sediul central al Gemeinnützige Stiftung für Heil- und Anstaltspflege (Fundația caritativă pentru tratament clinic și îngrijire),[79] condusă de Philipp Bouhler⁠(d), șeful oficiului cancelariei lui Hitler (Kanzlei des Führer der NSDAP) și Karl Brandt⁠(d), medicul personal al lui Hitler.

Brandt a fost judecat în decembrie 1946 la Nürnberg, împreună cu alți 22 de inculpați, în procesul cunoscut sub numele United States of America v. Karl Brandt et al. („Statele Unite ale Americii contra lui Karl Brandt și alții“) sau Procesul medicilor. A fost executat la 2 iunie 1948 prin spânzurare în închisoarea orașului Landsberg.

Homosexuali[modificare | modificare sursă]

Homomonument⁠(d)ul din Amsterdam, un monument în memoria homosexualilor uciși în Germania nazistă.

Între 5.000 și 15.000 de homosexuali de naționalitate germană se estimează că au murit în lagăre de concentrare.[80] James D. Steakley scrie că ceea ce conta în Germania era intenția sau caracterul criminal, și nu actele criminale, iar "gesundes Volksempfinden" ("bunul simț al poporului") a devenit principiul normativ legal de bază.[81] În 1936, Heinrich Himmler, șeful SS, a creat "Biroul Central al Reichului pentru Combaterea Homosexualității și Avortului." Homosexualitatea a fost declarată împotriva "sentimentului popular general,"[80] iar homosexualii erau priviți ca "poluatori ai sângelui german." Gestapo a făcut razii în barurile de homosexuali, a căutat indivizi după carnetele cu adrese ale celor arestați, a folosit liste de abonați ale revistelor pentru homosexuali pentru a găsi pe alții, și a încurajat oamenii să raporteze comportamentul suspect de homosexualitate și să urmărească comportamentul vecinilor.[80][81]

Zeci de mii de oameni au fost condamnați între 1933 și 1944 și au fost trimiși în lagăre pentru "reabilitare," unde erau identificați după banderolele galbene de pe braț[necesită citare] și ulterior triunghiuri roz purtate pe partea stângă a hainei și pe piciorul stâng care îi diferențiau pentru abuzuri sexuale.[81] Sute de oameni au fost castrați în urma deciziilor judecătorești.[82] Au fost umiliți, torturați, folosiți în experimente hormonale efectuate de medicii SS, și omorâți. Acuzația de homosexualitate a fost folosită și ca un mijloc convenabil de a elimina unii preoți catolici.[80] Steakley scrie că suferințele îndurate de homosexuali au ieșit greu la iveală după război. Multe victime nu și-au spus povestea, deoarece homosexualitatea a rămas incriminată în Germania de după război. Totuși, doar un procent mic (în jur de 2%) din homosexualii germani au fost persecutați de naziști.[81]

Un monument în memoria Loge Liberté chérie, fondată în noiembrie 1943 în Clădirea 6 a Emslandlager VII (KZ Esterwegen), singura lojă masonică fondată într-un lagăr de concentrare nazist.

Masonii și martorii lui Iehova[modificare | modificare sursă]

În Mein Kampf, Hitler scria că Masoneria "sucombase" evreilor: "Paralizia pacifistă generală a instinctului național de autoconservare începută de masonerie se transmite mai departe maselor societății prin intermediul presei evreiești."[83] Masonii au fost trimiși în lagărele de concentrare ca deținuți politici, și forțați să poarte un triunghi galben cu vârful în jos.[84] Se estimează că între 80.000 și 200.000 au fost uciși.[85][86]

Refuzând să depună jurământ de credință partidului nazist sau să servească în armată, aproape 12.000 de martori ai lui Iehova au fost forțați să poarte un triunghi violet și au fost închiși în lagăre, unde au primit opțiunea de a renunța la credința lor sau a se supune autorității statului. Între 2.500 și 5.000 au fost uciși.[50] Istoricul Detlef Garbe, director la Memorialul Neuengamme (Hamburg), scrie că "nicio altă mișcare religioasă nu a rezistat presiunii de a se conforma național-socialismului cu asemenea unanimitate și stoicism."[87]

Originea[modificare | modificare sursă]

Antisemitism și rasism[modificare | modificare sursă]

De-a lungul Evului Mediu european, evreii au fost supuși antisemitismului bazat pe teologia creștină, care îi blama pentru respingerea și uciderea lui Isus. Chiar și după Reformă, catolicismul și lutheranismul au continuat să-i persecute pe evrei, acuzându-i de omoruri rituale și supunându-i pogromurilor și expulzărilor.[88][89] A doua jumătate a secolului al XIX-lea a adus apariția în Germania și Austro-Ungaria a mișcării Völkisch dezvoltată de gânditori ca Houston Stewart Chamberlain și Paul de Lagarde⁠(d). Mișcarea prezenta o formă pe baze biologice pseudo-științifice de rasism și îi considera pe evrei o rasă ai cărei membri erau într-o luptă pe viață și pe moarte cu rasa ariană⁠(d) pentru dominarea lumii.[90]

Antisemitismul în Germania: la 1 aprilie 1933, SA a cerut boicot național al afacerilor evreiești. Aici, ei sunt în fața Magazinului Israel⁠(d) din Berlin. Pe pancarte scrie: „Germani! Apărați-vă! Nu cumpărați de la evrei!” („Deutsche! Wehrt Euch! Kauft nicht bei Juden!”)[91] Magazinul avea să fie devastat de Kristallnacht în 1938, apoi transferat unei familii neevreiești.

În Imperiul German, noțiunile völkisch și rasismul pseudo-științific⁠(d) deveniseră fapt divers și erau acceptate în toată Germania,[92] clasele profesioniste ale țării adoptând o ideologie care nu îi considera pe oamenii de rase diferite ca fiind egali și cu valori ereditare egale.[93] Deși partidele völkisch au avut la început o oarecare susținere în alegeri, până în 1914 ele și-au pierdut influența, ceea ce nu înseamnă că antisemitismul dispăruse. El a fost încorporat în platformele unor partide politice mainstream.[92]

Germania după Primul Război Mondial[modificare | modificare sursă]

Situația politică în Germania și în restul Europei după Primul Război Mondial (1914–1918) a contribuit și ea la escaladarea antisemitismului virulent. Mulți germani nu acceptau faptul că țara lor fusese învinsă în război, ceea ce a dat naștere mitului înjunghierii pe la spate. Mitul insinua ca politicienii trădători, în principal evreii și comuniștii, orchestraseră capitularea Germaniei. Inflamarea sentimentului antievreiesc a fost cauzată și de un alt mit, cel al aparenței suprareprezentării etnicilor evrei la conducerea guvernelor revoluționare comuniste din Europa, cum ar fi Ernst Toller⁠(d), care a condus un efemer guvern revoluționar în Bavaria. Această suprareprezentare percepută a contribuit la noțiunea propagandistică de „bolșevism evreiesc”.[94]

Greutățile economice ale Marii Crize a făcut o parte din stabilimentul medical german să susțină eutanasierea celor cu handicap „incurabil”, mintal și fizic ca măsură de reducere a costurilor pentru a elibera bani pentru îngrijirea celor ce puteau fi vindecați.[95] Când naziștii au ajuns la putere în 1933, deja exista în politicile sociale germane un curent care susținea salvarea celor „valoroși” din punct de vedere rasial și scăparea societății de cei „nedoriți”.[96]

Partidul Național-Socialist al Muncitorilor Germani, sau Partidul Nazist, a apărut în 1920[97][a] ca ramură a mișcării völkisch și adoptase forma de antisemitism a acelei mișcări.[98] Printre primii antisemiți din Partidul Nazist s-au numărat Alfred Rosenberg, care în anii 1920 scria articole antisemite în Völkischer Beobachter, și Dietrich Eckart, redactor la Völkischer Beobachter. Viziunea lui Rosenberg privind o conspirație evreiască secretă care domină lumea avea să influențeze viziunea lui Hitler asupra evreilor prin prezentarea lor ca forță motrice a comunismului.[99]

Viziunea lui Hitler asupra lumii[modificare | modificare sursă]

Originea și prima expresie a antisemitismului lui Hitler rămân subiect de dezbateri.[100] Ideea centrală a filosofiei lui Hitler era expansiunea și lebensraum (spațiul vital) pentru Germania.[101] Hitler își arăta deschis ura față de evrei și subscria majorității stereotipurilor antisemite.[102] De la începutul anilor 1920, Hitler punea semnul egal între evrei și microbi și susținea că trebuie tratați exact la fel. Hitler considera marxismul o doctrină evreiască și proclama că luptă împotriva „marxismului evreiesc”. El credea că evreii creaseră comunismul în cadrul unei conspirații ce viza distrugerea Germaniei.[103] În anii 1920, ziaristul Joseph Hell susținea că atunci când l-a întrebat pe Hitler ce va face evreilor odată ajuns la putere, el a răspuns că „prima și cea dintâi sarcină va fi anihilarea evreilor”.[104]

Ascensiunea Germaniei Naziste[modificare | modificare sursă]

Dictatură și represiune (1933–1939)[modificare | modificare sursă]

Odată cu proclamarea celui de al Treilea Reich, liderii germani au proclamat și renașterea „comunității poporului” de solidaritate împotriva dușmanilor din interior și din exterior (Volksgemeinschaft⁠(d)).[105] Politicile naziste au împărțit populația în două categorii, „tovarășii naționali” (Volksgenossen) care aparțineau Volksgemeinschaftului, și „străinii de comunitate” (Gemeinschaftsfremde). Dușmanii erau împărțiți în trei grupuri principale de oameni, dușmanii de „rasă”, ca evreii și romii fiind considerați dușmani „de sânge”; adversarii politici ai nazismului, ca marxiștii, liberalii, creștinii și „reacționarii” erau considerați „tovarăși naționali” devianți; adversarii morali ca homosexualii, „neharnicii” și infractorii recidiviști erau tot „tovarăși naționali” devianți. Ultimele două grupuri au fost trimise în lagăre de concentrare pentru „reeducare”, cu scopul de a-i absorbi în cele din urmă în Volksgemeinschaft. Dușmanii de „rasă”, ca evreii, nu puteau niciodată să facă parte din Volksgemeinschaft; ei trebuia să fie înlăturați total din societate.[106]

Refugiați evrei izgoniți de poliția britanică din aeroportul Croydon⁠(d) în martie 1939. Ei au fost puși într-un zbor către Varșovia.

În preludiul alegerilor din martie 1933 pentru Reichstag și după acestea, naziștii și-au intensificat campania de violență împotriva adversarilor lor.[107] Ei au organizat lagăre de concentrare pentru încarcerarea extrajudiciară a inamicilor lor.[108] Unul dintre primele, cel de la Dachau, s-a deschis la 9 martie 1933.[109] Inițial, lagărul conținea în principal comuniști și social-democrați.[110] Alte foste închisori au fost consolidate până la jumătatea lui 1934 și transformate în lagăre aflate în afara orașelor și administrate exclusiv de către SS.[111] Scopul inițial al lagărelor a fost cel de a-i teroriza pe germanii care nu se conformează normelor sociale.[112]

În anii 1930, drepturile legale, economice și sociale ale evreilor au fost continuu restrânse.[113] La 1 aprilie 1933, a avut loc un boicot al magazinelor evreiești⁠(d).[114] La 7 aprilie 1933, a fost adoptată Legea pentru Restaurarea Serviciului Profesional Civil⁠(d), prin care toți evreii și alți „nearieni” erau excluși din slujba statului.[115] Avocații evrei au fost excluși din barouri⁠(d).[116] Studenții evrei au fost împiedicați de un sistem de cote de la a învăța în școli și universități,[115] și de a aparține Asociației Ziariștilor, de a fi redactori sau patroni de publicații.[113] Afacerile evreiești au fost luate în evidență pentru închidere sau „arianizare”, vânzarea forțată către germani. Din cele aproximativ 50.000 de afaceri deținute de evrei în Germania în 1933, doar circa 7000 mai erau în proprietatea evreilor în aprilie 1939. Pe lângă înlăturarea evreilor din viața economică, li s-a interzis și majoritatea activităților sociale și accesul în spațiile publice.[117] Operele compozitorilor evrei,[118] autorilor evrei,[119] și altor artiști evrei au fost excluse din publicații, spectacole și expoziții.[120]

Legea Sterilizării, Aktion T4[modificare | modificare sursă]

Naziștii foloseau termenul Lebensunwertes Leben (viață nedemnă de viață⁠(d)) cu referire la persoanele cu handicap fizic sau cu boli mintale.[121] La 14 iulie 1933 a fost adoptată Legea pentru Prevenirea Apariției Copiilor cu Boli Ereditare⁠(d) (Gesetz zur Verhütung erbkranken Nachwuchses), Legea Sterilizării, care impunea sterilizări obligatorii.[122][123] New York Times scria la 21 decembrie al acelui an: „400.000 de germani vor fi sterilizați”.[124] În primul an, au fost depuse 84.525 de cereri de sterilizare venite de la medici. Instanțele au hotărât în 64.499 dintre acestea; 56.244 de decizii au fost în favoarea sterilizării.[125] Estimări ale numărului de sterilizări forțate de-a lungul existenței celui de al Treilea Reich se înscriu între 300.000 și 400.000.[126]

În octombrie 1939, Hitler a semnat un „decret de eutanasiere” antedatat 1 septembrie 1939, prin care Reichsleiter⁠(d) Philipp Bouhler⁠(d), șeful Cancelariei lui Hitler⁠(d), și Karl Brandt⁠(d), medicul personal al lui Hitler, erau mandatați să pună în aplicare un program de eutanasie forțată numit Aktion T4.[127] Acest nume provenea de la Tiergartenstraße⁠(d) 4, adresa unei vile din cartierul berlinez Tiergarten, unde își aveau sediul mai multe organizații implicate.[128] T4 a fost în principal orientat căre adulți, dar au fost „eutanasiați” și copii.[129]

Între 1939 și 1941, 80.000 până la 100.000 de adulți suferind de boli mintale și internați în instituții au fost uciși, precum și 5000 de copii și 1000 de evrei instituționalizați. Au existat centre specializate pe uciderea pacienților, unde se estimează că numărul morților era de circa 20.000, conform lui Georg Renno, director adjunct la Schloss Hartheim⁠(d), unul din centrele de eutanasie, sau de 400.000, conform lui Frank Zeireis, comandantul lagărului de concentrare Mauthausen.[130] În total, numărul persoanelor cu handicap fizic și mintal omorâte a fost de circa 150.000.[131]

Legile de la Nürnberg și emigrarea evreilor[modificare | modificare sursă]

La 15 septembrie 1935, Reichstagul a adoptat Legea Cetățeniei Reichului și Legea pentru Protejarea Sângelui German și Onoarei Germane, denumite legile de la Nürnberg. Prima stipula că numai cei de „sânge german sau înrudit” pot fi cetățeni. Oricine avea trei sau mai mulți bunici evrei era clasificat ca evreu.[132] A doua lege specifica: „căsătoriile între evrei și cetățeni de sânge german sau înrudit sunt interzise”. Relațiile sexuale în astfel de cupluri erau și ele incriminate; evreilor li s-a interzis să aibă ca angajate în casele lor femei german de vârstă sub 45 de ani.[133] Legile se refereau la evrei, dar se aplicau și romilor și negrilor.[132]

Politica rasială nazistă avea ca obiectiv forțarea evreilor să emigreze.[134] Cincizeci de mii de evrei germani plecaseră din Germania la sfârșitul lui 1934,[135] și până în 1938, aproximativ jumătate din populația evreiască din Germania părăsise țara.[134] Printre cei mai de seamă evrei care au plecat s-a numărat dirijorul Bruno Walter⁠(d), care a fugit după ce i s-a spus că sala Filarmonicii din Berlin va fi arsă din temelii dacă el va mai dirija un concert acolo.[136] Albert Einstein, care era în străinătate când Hitler a venit la putere, nu s-a mai întors niciodată în Germania. El a fost exclus din Societatea Kaiser Wilhelm⁠(d) și din Academia Prusacă de Științe, iar cetățenia i-a fost revocată.[137] Alți oameni de știință germani, între care Gustav Hertz și Erwin Schrödinger, și-au pierdut posturile de profesori și au plecat din țară.[138]

În martie 1938, Germania a anexat Austria. Naziștii austrieci au spart prăvăliile evreilor, au furat din casele și din afacerile evreiești, și i-au obligat pe evrei să presteze munci umilitoare, cum ar fi spălatul caldarâmului sau curățatul toaletelor.[139] Afacerile evreiești au fost „arianizate” și s-au impus restricțiile legale în vigoare în Germania.[140] În august, Adolf Eichmann a fost însărcinat cu conducerea Agenției Centrale pentru Emigrarea Evreilor⁠(d). Circa 100.000 de evrei austrieci plecaseră din țară în mai 1939, între care Sigmund Freud și familia sa.[141]

Kristallnacht[modificare | modificare sursă]

Sinagoga din Siegen arzând la 10 noiembrie 1938.

La 7 noiembrie 1938, Herschel Grynszpan⁠(d), un evreu polonez, l-a asasinat pe diplomatul german Ernst vom Rath⁠(d) la Paris ca represalii pentru expulzarea părinților săi din Germania.[142][b] Când vom Rath a murit la 9 noiembrie, guvernul s-a folosit de moartea sa ca pretext pentru a instiga un pogrom împotriva evreilor din al Treilea Reich. Deși guvernul a susținut că pogromul a fost unul spontan, el a fost de fapt planificat și comandat de Hitler și Goebbels, dar, conform lui David Cesarani, nu avea un obiectiv bine definit; acesta din urmă scria că rezultatul a fost „crime, viol, jaf, distrugere de proprietăți și o teroare pe o scară fără precedent”.[144][145]

Cunoscute sub titulatura de Kristallnacht („Noaptea Sticlei Sparte”)[146] atacurile au fost comise de către SS și SA,[147] deși au luat parte și germani care nu erau membri ai niciuneia din cele două grupări. În unele zone, violențele au început chiar înainte de sosirea SS-ului sau a SA-ului.[148] Peste 7500 de magazine evreiești (fin 9000) și peste 1000 de sinagogi au fost fie avariate, fie distruse. Pagubele au fost estimate la 39 de milioane de mărci.[149]

Numărul morților a fost dat oficial ca fiind 91, dar poate fi mai mare.[150] 30.000 de oameni au fost trimiși în lagărele de concentrare de la Dachau, Buchenwald și Sachsenhausen,[151] dar mulți au fost eliberați după câteva săptămâni. Doar 2000 dintre ei mai erau în lagăre la începutul lui 1939.[152] Evreimea germană ca grup a fost făcută responsabilă pentru repararea daunelor rezultate în urma pogromului, și a fost obligată să plătească și o „taxă de ispășire” de peste un miliard de mărci. Asigurările pentru daunele asupra proprietăților au fost confiscate de guvern. În 12 noiembrie, un decret îi excludea pe evrei din toate celelalte profesii din care nu fuseseră încă excluși.[153] După Kristallnacht, evreii rămași în al Treilea Reich și-au intensificat eforturile de a pleca din țară. Acela a fost și momentul încetării oricărui fel de activitate publică și culturală evreiască.[154]

Soluțiile teritoriale și relocările[modificare | modificare sursă]

Înaintea celui de al Doilea Război Mondial, Germania lua în calcul o deportare în masă a evreilor din Germania și, ulterior, din toată Europa.[155] Printre zonele luate în calcul pentru relocare s-au numărat Palestina Britanică[156] și Madagascarul Francez⁠(d).[157] După începutul războiului, liderii germani luau în calcul ideea deportării evreilor europeni în Siberia.[158]

Palestina a fost singura locație unde planul german a produs vreun rezultat, în urma Acordului de la Haavara⁠(d) între Federația Sionistă din Germania⁠(d) și guvernul german.[159] Acest acord a avut ca rezultat transferul a circa 60.000 de evrei germani și a 100 milioane de dolari din Germania în Palestina, dar acesta a luat sfârșit odată cu izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial.[160]

În mai 1940, Madagascarul a devenit direcția eforturilor germane de deportare[157] pentru că acolo condițiile de viață erau nefavorabile și ar fi grăbit moartea celor deportați.[161] Unii lideri germani au început să discute ideea în 1938 și biroul lui Adolf Eichmann a primit ordin să treacă la punerea în aplicare a planurilor de relocare, dar nu există dovezi că asemenea planuri ar fi existat înainte de căderea Franței în iunie 1940.[162] Dar eșecul german în a înfrânge Marea Britanie a împiedicat transportul evreilor peste mări,[163] iar la 10 februarie 1942 s-a anunțat sfârșitul Planului Madagascar.[164]

Al Doilea Război Mondial[modificare | modificare sursă]

Polonia sub ocupație germană[modificare | modificare sursă]

Teritoriile poloneze anezate de Germania Nazistă⁠(d), și de URSS, cu teritoriul Guvernămânul General cu galben, 1939–1941

Când Germania a invadat Polonia în septembrie 1939, a căpătat control asupra a circa 2 milioane de evrei din teritoriul ocupat. Restul Poloniei au fost ocupat de Uniunea Sovietică⁠(d), care controla restul populației dinainte de război de 3.3–3.5 milioane de evrei polonezi.[165] Planurile germanilor pentru Polonia erau să excludă polonezii neevrei din unele zone mari, de a restricționa accesul evrilor și de a coloniza zonele eliberate cu germani. Pentru a ajuta acest proces, Reinhard Heydrich, șeful Biroului Principal de Securitate al Reichului, a ordonat ca „clasa conducătoare” din Polonia să fie ucisă și evreii să fie expulzați din zonele poloneze anexate de Germania Nazistă⁠(d).[166]

Germanii au demarat politica de a trimite evreii din toate teritoriile recent anexate (Austria, Cehoslovacia și vestul Poloniei) în partea centrală a Poloniei, denumită de ei Guvernământul General. Acolo, evreii erau concentrați în ghetouri⁠(d) în marile orașe,[167] alese după conexiunile lor feroviare, pentru a facilita deportările ulterioare.[168] Proviziile de hrană erau restricționate, igiena publică dificilă, iar locuitorii erau adesea puși la muncă forțată⁠(d).[169] În ghetouri și în lagărele de muncă au murit cel puțin o jumătate de milion de evrei de foame, boli și din cauza condițiilor grele de trai.[170] Jeremy Black⁠(d) scrie că ghetourile nu se doreau, în 1939, a fi un pas către exterminarea evreilor. Ele erau văzute ca parte a politicii de creare a unei rezervații teritoriale care să-i cuprindă.[171]

Rezervația Lublin[modificare | modificare sursă]

După invadarea Poloniei, germanii plănuiau să organizeze o rezervație evreiască într-un lagăr de tranzit la Nisko în Polonia de sud-est, dar „Planul Nisko” a dat greș, în parte din pricina opoziției lui Hans Frank, noul guvernator general al teritoriului Guvernământului General.[171][172][173] Adolf Eichmann a primit misiunea de a-i înlătura pe evrei din Germania, Austria, și din Protectoratul Boemiei și Moraviei și de a-i duce în rezervație.[174] Deși ideea era să îndepărteze 80.000 de evrei, în martie 1940 Eichmann reușise să trimită doar 4700, iar planul a fost abandonat în aprilie.[175] Până la jumătatea lui octombrie, ideea unei rezervații evreiești era reînviată de Heinrich Himmler, din cauza influxului de coloniști germanici⁠(d) în Reichsgau Wartheland⁠(d).[176] Relocările au continuat până în ianuarie 1941, sub Odilo Globocnik⁠(d),[177] și includeau atât evrei, cât și polonezi.[178] La acea dată, 95.000 de evrei fuseseră deja concentrați în zonă,[179] dar planul de a deporta până la 600.000 de alți evrei în rezervația Lublin a dat greș din motive de logistică și de ordin politic.[180]

Alte țări ocupate[modificare | modificare sursă]

German passport stamped with a "J"; this passport was used to escape Europe in 1940

Germania a invadat Norvegia în aprilie 1940 și în luna iunie reușise să ocupe țara în întregime.[181] Existau circa 1800 de evrei în Norvegia, deja persecutați de naziștii norvegieni. Spre sfârșitul lui 1940, evreii au fost excluși de la anumite ocupații și în 1941 toți evreii erau obligați să-și înregistreze proprietățile la guvern.[182] Tot în 1940, Germania a invadat Danemarca.[181] Țara a fost ocupată atât de rapid încât nu a apucat nici să organizeze vreo rezistență. Ca urmare, guvernul danez a rămas la putere, iar germanilor li s-a părut mai ușor să lucreze cu el așa. Din această cauză, înainte de 1942 nu s-au luat prea multe măsuri împotriva evreilor danezi.[183]

Germanii au invadat Țările de Jos, Luxemburgul, Belgia și Franța în mai 1940. În Țările de Jos, germanii l-au instalat în postul de Reichskommissar pe Arthur Seyss-Inquart, care a început rapid să persecute pe cei circa 140.000 de evrei olandezi. Evreii au fost înlăturați de la locurile lor de muncă și obligați să se înregistreze la guvern. Cetățenii olandezi neevrei au protestat împotriva acestor măsuri și au organizat în februarie 1941 o grevă care a fost înăbușită rapid.[184] După capitularea Belgiei la sfârșitul lui mai 1940, ea a ajuns să fie administrată de un guvernator militar german, Alexander von Falkenhausen, care a implementat măsuri antievreiești împotriva celor circa 90.000 de evrei din Belgia, dintre care mulți erau refugiați din Germania sau din Europa de Est.[185] Franța avea circa 300.000 de evrei, împărțiți între partea nordică a Franței, ocupată de Germania, și zonele sudice, neocupate, dar administrate de guvernul colaboraționist al regimului de la Vichy. Regiunile ocupate erau sub controlul unui guvernator militar, și acolo măsurile antievreiești au fost puse în aplicare mai lent decât în zonele controlate de Vichy.[186] În iulie 1940, evreii din părțile Alsaciei și Lorenei ce fuseseră anexate de Germania au fost expulzați în Franța regimului de la Vichy.[187]

Iugoslavia și Grecia au fost invadate în aprilie 1941, și ambele țări au capitulat înainte de sfârșitul lunii. Germania și Italia au împărțit Grecia în zone de ocupație, dar nu au eliminat-o ca țară. Iugoslavia a fost dezmembrată, regiunile din nord fiind anexate de Germania, iar cele de-a lungul coastei fiind făcute părți ale Italiei. Restul țării a fost împărțită între un stat-marionetă al Croației, oficial aliat cu Germania, și Serbia, guvernată printr-o combinație de administratori militari și de poliție. La data invadării Iugoslaviei, acolo se aflau 80.000 de evrei. Partidul la putere din Croația, Ustaše, s-a lansat într-o campanie de crime nu numai împotriva evreilor, ci și împotriva musulmanilor și ortodocșilor sârbi.[188] O diferență între germani și croați a constat în faptul că Ustaše a permis evreilor și sârbilor să se convertească la catolicism pentru a scăpa de moarte. Serbia a fost declarată țară fără evrei în august 1942.[189]

Lagărele de muncă și de concentrare (1933-1945)[modificare | modificare sursă]

12 aprilie 1945: Lagărul Nordhausen⁠(d), unde 20.000 deținuți au murit.

În perioada premergătoare alegerilor din 1933, naziștii au început să-și intensifice actele de violență pentru a face ravagii în rândurile opoziției. Prin cooperarea autorităților locale, au înființat lagăre pe post de centre de concentrare în Germania. Unul din primele astfel de lagăre a fost Dachau, deschis în martie 1933. Aceste prime tabere au fost înființate pentru a încarcera, tortura sau ucide doar deținuți politici, cum ar fi comuniștii sau social-democrații.[190]

Aceste prime închisori (de regulă, depozite sau subsoluri de clădiri) au fost, ulterior, consolidate și transformate în lagăre complete, administrate central și aflate în afara orașelor. Până în 1942, șase mari lagăre de exterminare au fost înființate în Polonia ocupată de naziști.[190] După 1939, lagărele au devenit din ce în ce mai mult locuri unde evreii și prizonierii de război erau fie uciși, fie forțați să trăiască o viață de sclav, malnutriți și torturați.[191] Se estimează că germanii au înființat 15.000 de lagăre în țările ocupate, multe dintre ele în Polonia.[192][193]

Noile lagăre erau plasate în regiuni cu populații mari de evrei, romi, comuniști sau membri ai elitelor poloneze, inclusiv în Germania. Transportul prizonierilor se desfășura adesea în condiții îngrozitoare, în vagoane de marfă, în care mulți mureau înainte de a ajunge la destinație.

Exterminarea prin muncă (un mijloc prin care deținuții lagărelor erau munciți până mureau sau, adesea, până nu mai puteau să îndeplinească anumite munci și, apoi, selectați pentru exterminare) a fost, de asemenea, o altă politică de exterminare sistematică. Mai mult, deși aceasta nu a fost gândită ca metodă de exterminare sistematică, mulți prizonieri ale lagărelor mureau din cauza condițiilor dificile sau fiind executați fără un motiv anume, după ce li se permisese să trăiască mai multe zile sau luni.

La încarcerare, unele lagăre își tatuau prizonierii cu un număr de identificare.[194] Cei buni de muncă erau organizați în schimburi de 12 până la 14 ore. Înainte și după schimb, se făceau apeluri de prezență care puteau dura ore în șir, timp în care prizonierii mureau din cauza expunerii prelungite la soare.[195]

Ghetourile (1940–1945)[modificare | modificare sursă]

Zidul ghetoului din Varșovia, construit la ordinul naziștilor în august 1940

După invadarea Poloniei, naziștii au înființat ghetouri (în anii 1941 și 1942) în care erau obligați să trăiască evreii și unii romi, până când erau în cele din urmă trimiși în lagărele de exterminare sau uciși. Ghetoul Varșovia era cel mai mare, cu 380.000 de oameni, iar ghetoul din Łódź era al doilea, cu 160.000. Acestea erau, în fapt, închisori extrem de aglomerate, descrise de Michael Berenbaum ca instrumente de "ucidere lentă, pasivă."[196] Deși ghetoul din Varșovia conținea 400.000 de oameni[70] (30% din populația Varșoviei) ocupa doar 2.4% din suprafața orașului, cu 9,2 oameni în medie într-o cameră.

Între 1940 și 1942, sute de mii de oameni au murit de foame și de boli, în special de febră tifoidă. Peste 43.000 de rezidenți ai ghetoului din Varșovia au murit acolo în 1941,[70] adică mai mult de unul din zece; în Theresienstadt, peste jumătate din rezidenți au murit în 1942.[196]

Fiecare ghetou era condus de un Judenrat (consiliu evreiesc) format din lideri ai comunității evreiești, numiți de germani, responsabili pentru funcționarea de zi cu zi a ghetoului, inclusiv furnizarea de hrană, apă, căldură, medicamente, și adăpost. Se aștepta de la aceștia să facă și aranjamentele pentru deportarea în lagărele de exterminare. Heinrich Himmler a ordonat, în 19 iulie 1942, începerea deportărilor și două zile mai târziu, în 22 iulie, au început deportările din ghetoul Varșovia; de-a lungul următoarelor 52 de zile, până pe 12 septembrie, 300.000 de oameni doar din Varșovia au fost transportați cu trenurile marfare la Lagărul de exterminare Treblinka. Multe alte ghetouri au fost complet depopulate.

Berenbaum scrie că momentul definitoriu care a pus la încercare curajul și caracterul fiecărui Judenrat a venit atunci când li s-a cerut să furnizeze o listă de nume ale următorului grup ce avea să fie deportat. Membrii Judenrat au încercat diverse metode de tergiversare, mită, trageri de timp, rugăminți, și dus cu vorba, până când, în cele din urmă, a trebuit să fie luată o decizie. Unii au decis că este responsabilitatea lor să salveze evreii care puteau fi salvați, și că, astfel, alții trebuia să fie sacrificați; alții, inspirându-se de la Maimonides, au decis că nici măcar un singur individ nevinovat de vreo crimă capitală nu trebuie predat. Liderii Judenrat care au refuzat să alcătuiască o listă (ca, de exemplu, dr. Joseph Parnas din Lwow) au fost împușcați. Pe 14 octombrie 1942, întregul Judenrat din Byaroza s-a sinucis pentru a nu coopera la deportări.[198]

Prima răscoală dintr-un ghetou a avut loc în septembrie 1942 în orășelul Łachwa din sud-estul Poloniei. Deși au existat tentative de rezistență armată în ghetourile mai mari în 1943, cum ar fi revolta din ghetoul Varșovia sau cea din ghetoul Białystok, acestea nu au avut succes în fața militarilor naziști, iar evreii rămași au fost fie uciși, fie deportați în lagăre, proces pe care germanii l-au numit eufemistic "relocarea în est."[199]

Einsatzgruppen (1941–1943)[modificare | modificare sursă]

Invadarea Uniunii Sovietice de către Germania în iunie 1941 a deschis o nouă fază. Teritoriile sovietice ocupate până la începutul anului 1942, inclusiv întregul Belarus, Estonia, Letonia, Lituania, Basarabia și Ucraina, și majoritatea teritoriului rusesc de la vest de linia Leningrad-Moscova-Rostov, conțineau aproximativ patru milioane de evrei, inclusiv sute de mii care fugiseră din Polonia în 1939. În ciuda haosului retragerii sovietice, s-au făcut unele eforturi de a evacua evreii, și în jur de un milion au reușit să fugă spre est. Restul de trei milioane a rămas la dispoziția naziștilor germani.

În aceste teritorii, existau mai puține constrângeri care să blocheze exterminarea în masă a evreilor, decât erau în țări cum ar fi Franța sau Olanda, unde exista o lungă tradiție de toleranță și domnie a legii, sau chiar decât în Polonia unde, în ciuda unei tradiții antisemite puternice, exista o rezistență considerabilă împotriva persecuției evreilor polonezi de către naziști. În statele baltice, Belarus și Ucraina, antisemitismul localnicilor era întărit de ura față de dominația comunistă, pe care mulți o asociau cu evreii. Mii de oameni din aceste țări au colaborat activ cu naziștii și, astfel, mulți ucraineni și letoni s-au înrolat în forțele auxiliare SS și au făcut mare parte din munca de jos în lagărele de exterminare naziste. Raul Hilberg scrie că aceștia erau cetățeni obișnuiți, nu huligani sau bătăuși; marea majoritate erau profesioniști cu studii superioare.[200] Ei și-au folosit priceperea pentru a deveni asasini eficienți, după cum scrie Michael Berenbaum⁠(d).[200]

În ciuda servitudinii comandamentului armatei față de Hitler, Himmler nu avea încredere că armata va aproba și, cu atât mai puțin, va înfăptui masacrarea pe scară largă a evreilor din teritoriile sovietice ocupate. Această misiune a fost încredințată unor formațiuni germane SS numite Einsatzgruppen ("grupuri cu sarcini"), sub comanda generală a lui Heydrich. Acestea fuseseră folosite pe scară restrânsă în Polonia, în 1939, dar acum au fost organizate pe scară mult mai largă. Einsatzgruppe A (comandat de SS-Brigadeführer Dr. Franz Stahlecker⁠(d) a primit ordine să opereze în regiunea baltică, Einsatzgruppe B (SS-Brigadeführer Arthur Nebe⁠(d)) în Belarus, Einsatzgruppe C (SS-Gruppenführer Dr. Otto Rasch⁠(d)) în nordul și centrul Ucrainei, iar Einsatzgruppe D (SS-Gruppenführer Dr. Otto Ohlendorf⁠(d)) în Basarabia, sudul Ucrainei, peninsula Crimeea, și, în 1942, în Caucazul de nord. Din cele patru Einsatzgruppen, trei erau comandate de persoane cu doctorat, dintre care unul (Rasch) avea chiar două.[201]

După cum a declarat Ohlendorf la procesul său, "Einsatzgruppen aveau misiunea de a proteja spatele trupelor ucigând evreii, țiganii, funcționarii comuniști, activiștii comuniști, și toate persoanele care ar fi pus în pericol securitatea." În realitate, victimele grupelor de acțiune (intervenție) erau aproape toți civili evrei fără apărare (niciun membru al vreunei Einsatzgruppe nu a murit în acțiune în timpul acestor operațiuni). Până în decembrie 1941, cele patru (A,B,C,D) Einsatzgruppen enumerate mai sus uciseseră, respectiv, 125 000, 45 000, 75 000, și 55 000 de oameni—în total 300 000 de oameni - mai ales prin împușcare sau cu grenade, în locuri mai ascunse, aflate în afara marilor orașe.

Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA spune povestea unui supraviețuitor al masacrelor grupelor de intervenție naziste (Einsatzgruppen) din Pîriatîn, Ucraina, unde au fost uciși, în 6 aprilie 1942, a doua zi după Paștele evreiesc, 1.600 de evrei:

În august 1941, Himmler a călătorit la Minsk, unde a fost martor personal la împușcarea a 100 de evrei într-un șanț de lângă oraș, un eveniment descris de SS-Obergruppenführer Karl Wolff în jurnalul său. "Himmler era verde la față. Și-a scos batista și și-a șters obrazul stropit de o bucată de creier. Apoi a vomat." După ce și-a recăpătat calmul, a ținut un discurs membrilor SS despre nevoia de a urma "cea mai înaltă lege morală a Partidului" (nazist) în îndeplinirea misiunii lor.

Cel mai celebru masacru nazist de evrei din Uniunea Sovietică a avut loc la o prăpastie din Babi Iar, lângă Kiev, unde au fost omorâți 33.771 de evrei într-o singură operațiune, în zilele de 29-30 septembrie 1941. Exterminarea tuturor evreilor din Kiev a fost decisă de guvernatorul militar, General-maior Friedrich Eberhardt, comandantul poliției pentru Grupul de Armate Sud. SS-Obergruppenführer Friedrich Jeckeln⁠(d) și de comandantul Einsatzgruppe C Otto Rasch și executată de unități de SS, SD, ale Poliției de securitate și de polițiști ucraineni.

Masacrul a fost declanșat printr-un afiș care le cerea evreilor să se prezinte lângă cimitirul evreiesc sub pedeapsa cu moartea pentru recalcitranți:

Jidani din Kiev și din apropieri! Luni, 29 septembrie, vă veți prezenta la ora 08:00 a.m. cu obiectele voastre, bani, documente, obiecte de valoare, și haine groase pe Strada Dorogojițkaia, lângă cimitirul evreiesc. Neprezentarea se pedepsește cu moartea.
—Ordin afișat în Kiev în rusă și ucraineană, în preajma zilei de 26 septembrie 1941.[202]

Evreii din Kiev s-au adunat lângă cimitir, așteptând să fie urcați în trenuri. Mulțimea era destul de mare, astfel încât mulți dintre bărbați, femei și copii nu au știut ce se întâmplă până nu a fost prea târziu: până să audă focurile de mitralieră, nu mai era nicio șansă de scăpare. Toți au fost împinși pe un coridor de soldați, în grupuri de câte zece, și apoi împușcați. Un martor ocular, șofer de camion a descris masacrul:

„Unul după altul, a trebuit să își lase bagajele, apoi paltoanele, pantofii, apoi restul hainelor … Odată dezbrăcați, erau conduși la prăpastia care avea cam 150 de metri lungime și 30 de metri lățime și vreo 15 metri adâncime … Când ajungeau la baza prăpastiei, erau luați de membri ai Schutzpolizei și puși să se așeze peste alți evrei care fuseseră deja împușcați … Cadavrele erau literalmente în straturi. Un polițist venea apoi și împușca fiecare evreu în gât cu un pistol-mitralieră … Am văzut acești polițiști stând pe straturi de cadavre și împușcând oamenii unul după altul … Polițistul mergea apoi peste cadavrele evreilor executați la următorul evreu, care se așeza jos între timp și îl împușca.[202]
Evrei deportați în Transnistria sub supravegherea unui soldat român
Holocaust prin gloanțe. Evrei-români deportați în Transnistria și asasinați între Bârzula și Grozdovca de militarii români care-i escortau, octombrie 1941[203].

În decembrie 1941, au apărut câteva cazuri de tifos exantematic în lagărul de concentrare de la Bogdanovca din Transnistria, unde erau ținuți captivi 50 000 de oameni.[204]. Administrația românească a districtului și comisarul român de district, la propunerea unui consilier german au decis să asasineze toți deținuții. Masacrul a început la 21 decembrie, și a fost dus la îndeplinire de jandarmi și soldați români, ajutați de polițiști și civili ucraineni din Golta[205] și etnici germani localnici, sub ordinele comandantului poliției ucrainene, Kazachievici. Mii de deținuți bolnavi au fost împinși în două grajduri încuiate, care au fost stropite cu kerosen și aprinse. Toți cei dinăuntru au fost arși de vii. Alți deținuți au fost conduși în grupuri la o prăpastie dintr-o pădure din apropiere și împușcați în gât. Restul de evrei au săpat gropi cu mâinile goale în frig, și le-au umplut cu cadavre înghețate. Mii de evrei au murit de frig. S-a făcut pauză de Crăciun, dar uciderile au fost reluate pe 28 decembrie. Până pe 31 decembrie, peste 40 000 de evrei fuseseră asasinați[206][207].

Până la sfârșitul lui 1941, grupele de intervenție (Einsatzgruppen) uciseseră doar 15% din evreii din teritoriile sovietice ocupate, și era clar pentru Germania nazistă, că aceste metode nu puteau fi folosite pentru a extermina toți evreii din Europa. Chiar înainte de invadarea URSS, fuseseră efectuate experimente de ucidere a evreilor în dube, cu gaze de eșapament ale mașinii, și când aceasta s-a dovedit prea lentă, au fost testate alte gaze letale. Pentru ucideri pe scară largă cu gaz, însă, era nevoie de locații fixe, și s-a decis (probabil, de către Reinhard Heydrich și Eichmann) ca evreii să fie aduși în lagăre special construite pentru acest scop.

În mărturia depusă la Nürnberg, în 15 aprilie 1946, Rudolf Höss, comandantul lagărului de la Auschwitz, a declarat că Heinrich Himmler, personal, îi ordonase să pregătească Auschwitz pentru a pune în aplicare «soluția finală»:

Laurence Rees⁠(d) scrie că Höss s-ar putea să nu-și fi amintit corect anul în care i s-a spus aceasta. Himmler, într-adevăr, l-a vizitat pe Höss în vara lui 1941, dar nu există nicio dovadă că soluția finală fusese planificată la acel moment. Rees scrie că întâlnirea a avut loc înainte de uciderea evreilor de către grupele de intervenție (Einsatzgruppen) în est și de extinderea omorurilor în iulie 1941. A avut loc și înainte de Conferința de la Wannsee. Rees presupune că discuția cu Himmler a avut loc cel mai probabil în vara lui 1942.[212] Primele gazări cu un gaz industrial pe bază de acid prusic și cunoscut sub numele de Zyklon B, au fost efectuate la Auschwitz în septembrie 1941.[213]

Conferința de la Wannsee și Soluția finală (1942–1945)[modificare | modificare sursă]

Sufrageria vilei de la Wannsee unde a avut loc conferința de la Wannsee. Cei 15 care s-au așezat la masă pe 20 ianuarie 1942 pentru a discuta "soluția finală a problemei evreiești"[214] erau considerați cei mai buni și mai străluciți oameni ai Reichului.[215]
Facsimile ale minutelor de la conferința de la Wannsee. Această pagină conține numărul de evrei din toate țările europene.

Până la sfârșitul lui 1941, Himmler și Heydrich deveniseră din ce în ce mai nerăbdători în ce privește progresul Soluției finale. Principalul lor adversar era Göring, care reușise să scutească muncitorii industriali evrei de ordinele de deportare a tuturor evreilor în Guvernământul General și care se aliase cu comandanții Armatei care se opuneau exterminării evreilor din diverse motive, inclusiv rațiuni economice, aversiune față de SS și (în unele cazuri) sentimente umanitare. Deși puterea lui Göring era în declin după înfrângerea Luftwaffe în Bătălia Angliei, el încă avea acces privilegiat la Hitler și avea o mare putere de obstrucționare.

De aceea Heydrich a convocat o conferință (Conferința de la Wannsee), în 20 ianuarie 1942,la o vilă, Am Großen Wannsee Nr. 56-58, în suburbiile Berlinului pentru a finaliza un plan de exterminare a evreilor.[216] Planul a devenit cunoscut drept Operation Reinhard⁠(d) (Operațiunea Reinhard, după Reinhard Heydrich). Au fost prezenți Heydrich, Eichmann, Heinrich Müller (liderul Gestapo), și reprezentanți ai Ministerului pentru Teritoriile Ocupate din Est, Ministerului de Interne, Biroului pentru planul pe patru ani, Ministerului Justiției, Guvernământului General din Polonia (unde încă mai trăiau peste două milioane de evrei), Ministerului de Externe, Biroului pentru Rase și Strămutări, ai Partidului Nazist, și ai biroului responsabil de distribuirea proprietăților evreiești.[215] A fost prezent și SS-Sturmbannführer Rudolf Lange⁠(d), comandantul SD din Riga, care, recent, îndeplinise lichidarea ghetoului din Riga.[216] El pare a fi fost chemat acolo pentru a sfătui oficialii asupra aspectelor practice ale uciderii oamenilor pe scară industrială.

Michael Berenbaum⁠(d) scrie că cei 15 oameni care au luat parte la conferință erau considerați cei mai buni și mai străluciți; peste jumătate din ei aveau doctorate obținute în universități germane. Valeții le-au servit coniac în timpul discuțiilor.[215]

Celor prezenți li s-a prezentat un plan de ucidere a tuturor evreilor din Europa, inclusiv a 330.000 de evrei din Anglia și 4.000 din Irlanda,[216] deși minutele luate de Eichmann se referă la aceasta doar prin eufemisme, cum ar fi " … emigrația a fost acum înlocuită de evacuarea înspre est. Această operațiune ar trebui privită doar ca opțiune provizorie, deși, în lumina viitoarei soluții finale a problemei evreiești, ne furnizează deja experiență practică de importanță vitală."[216]

Oficialilor li s-a spus că există 2,3 milioane de evrei în Guvernământul General, 850.000 în Ungaria, 1,1 milioane în celelalte țări ocupate, și până la 5 milioane în Uniunea Sovietică (deși doar 3 milioane dintre aceștia erau în regiuni ocupate de germani) — un total de aproximativ 6,5 milioane. Aceștia urmau să fie cu toții transportați cu trenul la lagărele de exterminare (Vernichtungslager) din Polonia, unde cei inapți de muncă urmau să fie gazați pe loc. În unele lagăre, cum ar fi Auschwitz, cei apți de muncă erau ținuți în viață o vreme, dar în cele din urmă toți aveau să fie uciși. Reprezentantul lui Göring, dr. Erich Neumann⁠(d), a obținut o derogare limitată pentru unele clase de muncitori industriali.


Lagărele de exterminare[modificare | modificare sursă]

Poarta lagărului Auschwitz I
Numărul aproximativ de morți de la fiecare lagăr de exterminare (Sursa: Yad Vashem[217])
Numele lagărului Morți Ref.
Auschwitz II 1.400.000 [35][218]
Bełżec 600.000 [36]
Chełmno 320.000 [37]
Jasenovac 600.000 [219]
Lagărul de exterminare Majdanek 360.000 [38]
Maly Trostenets extermination camp⁠(d) 65.000 [39]
Sobibór 250.000 [40]
Treblinka 870.000 [41]

În anul 1942, în plus față de Auschwitz, au fost desemnate alte cinci lagăre ca lagăre de exterminare (Vernichtungslager) pentru aplicarea planului Reinhard.[220][221] Două dintre acestea, Chełmno (cunoscut și sub numele de Kulmhof) și Lagărul de exterminare Majdanek funcționau deja ca lagăre de muncă: acestora li s-au adăugat acum facilitățile de exterminare. Trei noi lagăre au fost construite doar pentru scopul de a ucide un număr mare de evrei cât de repede posibil, la Bełżec, Sobibór și Treblinka. Un al șaptelea lagăr, la Maly Trostenets extermination camp⁠(d) în Belarus, a fost și el folosit pentru acest scop. Jasenovac a fost un lagăr de exterminare unde au fost uciși mai ales etnici sârbi.

Calea ferată ce duce spre lagărul Auschwitz II (Birkenau).

Lagărele de exterminare sunt frecvent confundate cu lagărele de concentrare cum au fost Dachau și Lagărul de concentrare Bergen-Belsen, localizate mai ales în Germania și folosite ca locuri de încarcerare și muncă forțată pentru diferiți dușmani ai regimului nazist (cum ar fi comuniștii sau homosexualii). Acestea trebuie deosebite și de lagărele de muncă forțată, înființate în toate țările ocupate de Germania cu scopul de a exploata prin muncă prizonierii de diverse categorii, inclusiv prizonierii de război. În toate lagărele naziste numărul morților a fost mare, din cauza înfometării, bolilor și extenuării, dar numai lagărele de exterminare au fost construite anume pentru exterminări în masă.

Lagărele de exterminare erau administrate de ofițeri SS, dar mare parte din gărzi erau trupe auxiliare ucrainene sau baltice. Soldații germani din armată erau ținuți departe.


Camerele de gazare[modificare | modificare sursă]

Ruinele camerelor de gazare de la Auschwitz II (Birkenau)

La lagărele de exterminare cu camere de gazare, toți prizonierii soseau cu trenul și erau duși direct de pe peron la o zonă de recepție, unde le erau luate toate hainele și obiectele personale. Apoi erau mânați, dezbrăcați, în camerele de gazare. De obicei, li se spunea că acestea erau dușuri sau camere de despăduchere, iar pe ușile lor scria "baie" și "saună." Uneori li se dădea un prosop și un săpun pentru a evita panica, și li se cerea să țină minte unde își puseseră lucrurile, pentru același motiv. Când cereau apă pentru că le era sete după drumul lung în trenurile marfare, li se spunea să se grăbească, pentru că în lagăr îi aștepta cafea și că se răcește.[223]

Conform lui Rudolf Höss, comandantul lagărului Auschwitz, în buncărul 1 încăpeau 800 de oameni, iar în buncărul 2 încăpeau 1.200.[224] Odată ce camera era plină, ușile erau închise ermetic și se aruncau tuburi de Zyklon-B în camere prin găuri din zidurile laterale, tuburi ce emanau un gaz toxic. Cei aflați înauntru mureau în 20 de minute; viteza morții depindea de cât de aproape erau deținuții de gurile de gaz, conform cu declarațiile lui Höss, care a estimat că o treime din victime mureau imediat.[225] Joann Kremer, medic SS care superviza gazările, a declarat că: "Țipetele și strigătele victimelor se auzeau prin deschizături și era clar că luptau pentru viața lor."[226] Când erau scoase, dacă încăperea era aglomerată, cum se întâmpla deseori, victimele erau găsite aproape ghemuite, cu pielea colorată în roz cu pete roșii și verzi, unii cu spumă la gură sau sângerând din urechi.[225]

Gazul era pompat afară, cadavrele scoase (ceea ce dura până la patru ore), plombele de aur din dinți erau extrase cu cleștii de prizonierii dentiști, iar părul femeilor era tăiat.[227] Podeaua camerei de gazare era curățată, iar zidurile spoite.[226] Munca era făcută de prizonieri Sonderkommando⁠(d), evrei care sperau să mai câștige câteva luni de viață. În crematoriile 1 și 2, Sonderkommando trăiau într-un pod deasupra crematoriilor; în crematoriile 3 și 4, ei locuiau chiar în camerele de gazare.[228] Când cei din Sonderkommando terminau cu cadavrele, SS făcea verificări pentru a vedea dacă a fost extras tot aurul din gurile victimelor. Dacă la o verificare reieșea că fusese omisă vreo bucată de aur, prizonierul Sonderkommando responsabil era aruncat în cuptor de viu ca pedeapsă.[229]

La început, cadavrele erau îngropate în gropi adânci și acoperite cu var nestins, dar între septembrie și noiembrie 1942, din ordinele lui Himmler, acestea au fost dezgropate și arse. În primăvara lui 1943, s-au construit noi camere de gazare și crematorii pentru a face față numărului de prizonieri.[230]

Rezistența evreiască[modificare | modificare sursă]

Imagine din timpul revoltei din ghetoul Varșovia.

Yehuda Bauer⁠(d)[232][233] și alți istorici[234][235][236] afirmă că rezistența era nu doar opoziția fizică, ci orice activitate care le redădea evreilor demnitatea și umanitatea în cele mai umilitoare și inumane condiții.

Au existat multe exemple de rezistență a evreilor la Holocaust, cea mai importantă fiind revolta din ghetoul Varșovia din ianuarie 1943, când mii de luptători evrei slab înarmați au rezistat împotriva SS timp de patru săptămâni, și au ucis câteva sute de germani înainte de a fi striviți de forțe net superioare. Aceasta a fost urmată de revolta din lagărul de exterminare Treblinka din mai 1943, când 200 de deținuți au reușit să evadeze din lagăr după lupte cu paznicii. După două săptămâni, a fost o altă revoltă la ghetoul din Białystok. În septembrie, a existat o altă revoltă, de scurtă durată, în ghetoul din Vilnius. În octombrie, 600 de prizonieri evrei și ruși au încercat o evadare din lagărul de exterminare Sobibór. Aproximativ 60 au supraviețuit și s-au alăturat partizanilor sovietici. Majoritatea participanților la aceste revolte au fost uciși, dar unii au reușit să evadeze și s-au alăturat unităților de partizani.

Pe 7 octombrie 1944, Sonderkommando⁠(d)urile evreiești de la Auschwitz au pus la cale o revoltă. Femeile deținute aduseseră explozivi de la o fabrică de armament, și Crematoriul IV a fost parțial distrus de o explozie. Apoi prizonierii au încercat o evadare în masă, dar toți 250 au fost uciși curând după aceea.

Se estimează că 20.000 până la 30.000 partizani evrei au luptat activ contra naziștilor și colaboratorilor acestora în Europa de Est.[235] Brigada Evreiască, o unitate de 5.000 de voluntari din Mandatul Britanic al Palestinei au luptat în armata britanică. Voluntarii vorbitori de germană din Grupul Special de Interogare a efectuat operațiuni de comando și sabotaj împotriva naziștilor în spate liniilor frontului în Campania din Deșertul de Vest.

În Polonia și în teritoriile sovietice ocupate, mii de evrei au fugit în mlaștini și păduri și s-au alăturat partizanilor, deși mișcările de partizani nu i-au primit întotdeauna în rândurile lor. În Lituania și Belarus, o regiune cu mare concentrație de evrei și, în același timp, o regiune potrivită pentru operațiunile de gherilă, au operat grupuri de partizani care au salvat sute de evrei de la exterminare. Asemenea ocazii, bineînțeles, nu au existat pentru populația evreiască din orașe ca Amsterdam sau Budapesta. Intrarea în rândurile partizanilor era o opțiune doar pentru cei tineri și sănătoși, dispuși să-și abandoneze familiile. Puternicul simț evreiesc de solidaritate familială a făcut aceasta să nu fie o opțiune pentru mulți evrei, care au preferat să moară împreună decât să se despartă.

Pentru marea majoritate a evreilor, rezistența putea lua doar forme pasive de tergiversare, evitare, negocieri și, unde era posibil, mituire a oficialilor germani. Naziștii au încurajat aceasta forțând comunitățile evreiești să-și asigure singure ordinea, prin organe cum a fost Asociația Evreilor din Reich (Reichsvereinigung der Juden) din Germania și Consiliile Evreiești (Judenrate) din ghetourile urbane din Polonia. Germanii au promis concesii în schimb pentru fiecare predare, prinzând conducerile evreiești atât de profund în plasa unor compromisuri bine intenționate încât o decizie comună de a lupta nu ajungea niciodată posibilă. Supraviețuitorul Holocaustului Alexander Kimel scrie: "Tinerii din ghetouri visau să lupte. Cred că, deși existau mulți factori care ne-au inhibat reacțiile, cei mai importanți factori au fost izolarea și condiționarea istorică de a acepta martiriul."[238]

Condiționarea istorică a comunităților evreiești din Europa de a accepta persecuția și de a evita dezastrul prin compromis și negociere a fost cel mai important factor în eșecul rezistenței până la capăt; Revolta din ghetoul Varșovia a avut loc doar după ce populația evreiască a fost redusă de la 500.000 la 100.000 și după ce a devenit evident că niciun alt compromis nu era posibil. Paul Johnson⁠(d) scrie: "Evreii fuseseră persecutați timp de un mileniu și jumătate și învățaseră din lunga lor experiență că rezistența costa vieți și nu le salva. Istoria lor, teologia lor, folclorul lor, structura lor socială, și chiar vocabularul îi pregătea să negocieze, să plătească, să se roage, să protesteze, și nu să lupte."[239]

Comunitățile evreiești au fost, sistematic, înșelate cu privire la intențiile germanilor și au fost private de majoritatea surselor de știri din lumea exterioară. Germanii le-au spus evreilor că erau deportați în lagăre de muncă — proces denumit eufemistic "reașezarea în est" — și au păstrat această iluzie prin metode elaborate până la ușa camerelor de gazare pentru a evita revoltele. După cum au depus mărturie fotografii, evreii coborau din trenuri la gările de la Auschwitz și de la alte lagăre de exterminare ducând saci sau valize, neavând nicio idee cu privire la soarta care îi aștepta. Zvonuri despre realitatea lagărelor de exterminare se răspândeau doar foarte încet în ghetouri și nu erau de obicei crezute, așă cum nu au fost crezuți nici curieri ca Jan Karski, luptător în rezistența poloneză, care aduceau aceste vești Aliaților occidentali.[240]

Experimentele medicale[modificare | modificare sursă]

SS a utilizat deținuții lagărelor de concentrare și exterminare drept cobai în experimente medicale. Deținuți evrei, dar și neevrei, au fost utilizați în diverse experimente.[241] Cel mai celebru dintre acești medici a fost Josef Mengele, care a lucrat la Auschwitz. Printre experimentele lui se numărau punerea subiecților în camere de presiune, testare de medicamente pe ei, înghețarea lor, încercarea de a le schimba culoarea ochilor prin injectarea de substanțe în ochii copiilor, amputări și alte operații.[242][c]Alte experimente s-au făcut la Buchenwald, Dachau, Natzweiler⁠(d), Neuengamme, Ravensbrück⁠(d), Sachsenhausen, și altundeva. Unele dintre experimente implicau sterilizarea bărbaților și femeilor, tratarea de răni din război, căutarea de moduri de a contracara armele chimice, cercetarea de vaccinuri și medicamente și supraviețuirea în condiții grele. Aceste experimente au încălcat normele ce impuneau consimțământul subiecților și au fost efectuate fără a ține cont de etica medicală. Cel puțin 7000 de deținuți au fost supuși acestor experimente, iar majoritatea au murit în timpul lor sau imediat după.[244]

Punctul culminant[modificare | modificare sursă]

Heydrich a fost asasinat la Praga în iunie 1942 și la conducerea RSHA, în locul lui, a fost desemnat Ernst Kaltenbrunner⁠(d). Kaltenbrunner și Eichmann, sub atenta supraveghere a lui Himmler, au supervizat punctul culminant al Soluției Finale. În anii 1943 și 1944, lagărele de exterminare au funcționat la putere maximă, ucigând sutele de mii de oameni care le erau trimiși cu trenul din aproape toate țările aflate în sfera de influență germană. La Auschwitz, până la 6.000 de oameni erau gazați în fiecare zi până în primăvara anului 1944.[245]

În ciuda productivității mari a industriilor de război bazate pe ghetourile evreiești din Guvernământul General, în 1943 acestea au fost lichidate și populațiile lor au fost trimise în lagăre pentru exterminare. Cea mai mare operație de acest gen, deportarea a 100.000 de oameni din ghetoul Varșovia la începutul lui 1943, a provocat revolta din ghetoul Varșovia, reprimată cu mare brutalitate. În același timp, transporturi pe calea ferată soseau regulat din Europa de sud și de vest. Puțini evrei din teritoriile sovietice ocupate erau trimiși în lagăre: uciderea evreilor din această zonă fusese lăsată în mâinile SS, ajutat de trupe auxiliare recrutate dintre localnici. În orice caz, până la sfârșitul lui 1943, germanii fuseseră îndepărtați din majoritatea regiunilor sovietice.

Transporturile de evrei în lagăre avea prioritate pe căile ferate germane, și a continuat chiar în fața situației militare din ce în ce mai dificile după Bătălia de la Stalingrad de la sfârșitul lui 1942 și în fața atacurilor aeriene ale Aliaților îndreptate împotriva industriei și transporturilor germane. Comandanții militari și directorii economici se plângeau de această deturnare a resurselor și de uciderea muncitorilor calificați evrei, care nu puteau fi înlocuiți. Mai mult, până în 1944, era evident pentru majoritatea germanilor care nu erau orbiți de fanatismul nazist că Germania era pe cale să piardă războiul. Mulți oficiali înalți începuseră să se teamă de răzbunarea ce urma să se abată asupra Germaniei și asupra lor personal pentru crimele comise în numele lor. Dar puterea lui Himmler și a SS-ului în cadrul Reichului era prea mare, iar Himmler putea oricând să invoce autoritatea lui Hitler pentru cererile lui.

În octombrie 1943, Himmler a ținut un discurs în fața oficialilor Partidului Nazist, la Posen (Poznan, astăzi în vestul Poloniei). Aici, s-a apropiat mai mult ca niciodată de a declara explicit că intenționa să extermine evreii din Europa:

Printre cei prezenți la acest discurs s-a numărat și amiralul Karl Dönitz și ministrul armamentului Albert Speer, ambii care au susținut, ulterior, la procesul de la Nürnberg că nu știau despre Soluția Finală. Textul acestui discurs nu a fost cunoscut la momentul procesului acestora.

Scara exterminărilor s-a redus întrucâtva la începutul lui 1944 după ce au fost golite ghetourile din Polonia, dar în martie 1944, Hitler a ordonat ocuparea militară a Ungariei și Eichmann a fost trimis la Budapesta pentru a superviza deportarea celor 800.000 de evrei din Ungaria.[246] Peste jumătate din ei au fost trimiși la Auschwitz în acel an. Comandantul Rudolf Höss a spus la procesul său că a ucis 400.000 de evrei din Ungaria în trei luni. Această operațiune a întâmpinat o puternică opoziție în cadrul ierarhiei naziste și s-a sugerat ca Hitler să ofere Aliaților un pact prin care evreii din Ungaria să fie cruțați în schimb pentru o pace mai favorabilă. Au existat negocieri neoficiale în Istanbul între agenții lui Himmler, agenți britanici și reprezentanți ai organizațiilor evreiești, și la un anume punct, a existat o încercare a lui Eichmann de a da un milion de evrei pentru 10.000 de camioane - așa-numita propunere "sânge contra bunuri" — dar nu exista vreo posibilitate reală de a se ajunge la un astfel de acord.

Evadări, publicări de știri despre lagărele de exterminare (aprilie–iunie 1944)[modificare | modificare sursă]

Bratislava, iunie–iulie 1944. Rudolf Vrba⁠(d) (dreapta) a evadat de la Auschwitz pe 7 aprilie 1944, aducând lumii primele vești credibile despre crimele în masă ce erau înfăptuite acolo. Arnost Rosin (stânga), a evadat în 27 mai 1944.[247]

Evadările din lagăre erau rare, dar nu necunoscute. Puținele evadări reușite de la Auschwitz au fost posibile datorită infiltraților polonezi din lagăr și datorită localnicilor din exterior.[248] În 1940, comandantul lagărului Auschwitz a raportat că "populația locală este compusă din polonezi fanatici și … pregătită să treacă la acțiune împotriva personalului SS al lagărului. Toți prizonierii care au reușit să evadeze poate conta pe ajutorul lor în momentul în care ajunge la zidul primei gospodării poloneze."[249]

În februarie 1942, un deținut evadat din lagărul de exterminare Chełmno, Jacob Grojanowski, a ajuns în ghetoul Varșovia, unde a dat informații detaliate despre lagărul de la Chełmno grupului Oneg Shabbat. Raportul său, cunoscut sub numele de Raportul Grojanowski, a fost scos din ghetou prin intermediul infiltraților polonezi către Armed Forces Delegation for Poland⁠(d), și a ajuns la Londra în iunie 1942. Nu este clar ce anume s-a făcut cu acel raport după aceasta.[37][250][251][252]

În 1943, vești despre gazarea evreilor au fost anunțate la radio din Londra, în emisiuni difuzate în Olanda. Au fost publicate și în ziare ilegale ale rezistenței olandeze (de exemplu în Het Parool din 27 septembrie 1943). Totuși, veștile erau atât de incredibile încât mulți le-au considerat propagandă de război. Deoarece aceste publicări s-au dovedit contraproductive pentru rezistența olandeză, ele au fost oprite. Cu toate acestea, mulți evrei au fost avertizați că urmează să fie omorâți, pentru că niciun mesaj de la cei deportați nu ajunsese înapoi în Olanda, dar în practică o evadare era pentru mulți din ei imposibilă, astfel că au preferat să creadă că avertismentele erau false.[253][254]

În aprilie 1943, Witold Pilecki⁠(d), un membru al rezistenței poloneze, a evadat de la Auschwitz cu informații care au devenit baza unui raport în două părți în august 1943 și care a fost trimis Biroului de Servicii Strategice din Londra. Raportul includea detalii despre camerele de gazare, despre "selecție," și despre experimentele de sterilizare. Stipula că existau trei crematorii în Birkenau capabile să ardă 10.000 de oameni pe zi, și că 30.000 de oameni fuseseră gazați într-o singură zi. Autorul scria: "Istoria nu cunoaște o distrugere a vieții umane comparabilă cu aceasta." Raul Hilberg scrie că raportul a fost clasificat cu o notă care specifica faptul că nu există nicio indicație cu privire la încrederea ce poate fi acordată sursei.[255]

Rudolf Vrba⁠(d) și Alfréd Wetzler⁠(d), deținuți evrei au evadat din Auschwitz în aprilie 1944, ajungând în cele din urmă în Slovacia. Documentul de 32 de pagini pe care l-au dictat oficialilor evrei despre exterminările de la Auschwitz a devenit cunoscut sub numele raportul Vrba-Wetzler. Vrba avea memorie fotografică și lucrase la Judenrampe, unde evreii erau debarcați din trenuri pentru a fi "selectați" fie pentru gazare, fie pentru muncă forțată. Nivelul de detaliu cu care el a descris transporturile a permis oficialilor slovaci să-i compare relatarea cu propriile lor arhive de deportare, iar coroborarea acestora a permis Aliaților să ia acest raport în serios.[247][256]

Doi alți deținuți de la Auschwitz, Arnost Rosin și Czesław Mordowicz au evadat pe 27 mai 1944, sosind în Slovacia pe 6 iunie, ziua debarcării în Normandia (Ziua Z). Auzind de Normandia, au crezut că războiul s-a terminat și s-au îmbătat sărbătorind, folosind dolari pe care îi scoseseră din lagăr. Au fost arestați pentru violarea legilor monetare, și au petrecut opt zile în închisoare, înainte ca Judenrat⁠(d)ul să le plătească amenzile. Informațiile adiționale pe care le-au oferit Judenratului au fost adăugate raportului lui Vrba și Wetzler și au devenit cunoscute sub numele de Protocoalele Auschwitz. Acestea relatau că, între 15 și 27 mai 1944, 100.000 de evrei din Ungaria ajunseseră la Birkenau, și fuseseră uciși cu o viteză fără precedent, grăsimea umană fiind folosită pentru a accelera arderea.[257]

BBC și The New York Times au publicat materiale din raportul Vrba-Wetzler pe 15 iunie[258] și pe 20 iunie 1944. Presiunea ulterioară din partea liderilor mondiali l-a convins pe Miklós Horthy să oprească deportările în masă ale evreilor din Ungaria la Auschwitz pe 9 iulie, salvând până la 200.000 de evrei de lagărele de exterminare.[257]

Marșurile morții (1944 – 1945)[modificare | modificare sursă]

Până la sfârșitul lui 1944, soluția finală fusese derulată. Acele comunități evreiești ușor accesibile regimului nazist fuseseră exterminate în proporții de la peste 90% în Polonia, până la aproximativ 25% în Franța. În luna mai, Himmler anunța într-un discurs că "problema evreiască din Germania și din țările ocupate a fost rezolvată."[259] În anul 1944, continuarea acțiunilor pentru aplicarea așa-zisei soluții finale a devenit mult mai dificilă. Armatele germane se retrăgeau din Uniunea Sovietică, din Balcani și din Italia, iar aliații Germaniei erau înfrânți sau se întorceau împotriva ei (încă din 1943: Italia). În iunie 1944, forțele aliate occidentale au debarcat în Franța. Atacurile aeriene aliate și operațiunile partizanilor făceau transportul feroviar din ce în ce mai dificil, precum și obiecțiile militarilor la deturnarea transportului feroviar în scopul transportului evreilor în Polonia mai urgente și mai greu de ignorat.

Pe măsură ce armata sovietică, pătrunsă în Polonia, se apropia, lagărele din estul Poloniei au fost închise, deținuții acestora evacuați în vest, în lagăre mai apropiate de Germania, întâi la Auschwitz-Birkenau, apoi la Gross-Rosen concentration camp⁠(d), ambele situate în provincia Silezia. Auschwitz însuși a fost închis când sovieticii au înaintat pe teritoriul Poloniei. Ultimii 13 prizonieri, toți femei, au fost uciși la Auschwitz II la 25 noiembrie 1944; documentele arată că au fost unmittelbar getötet ("omorâte nemijlocit"), doar felul omorului nefiind clar: prin gazare sau altfel.[260]

În ciuda situației militare disperate, naziștii au organizat acțiuni de amploare pentru a ascunde și distruge dovezile a ceea ce se întâmplase în lagăre. Camerele de gazare au fost demontate, crematoriile dinamitate, cadavrele din gropile comune dezgropate și arse, iar țăranii polonezi au fost puși să cultive terenurile respective pentru a se lăsa impresia că nu existaseră niciodată. În octombrie 1944, Himmler, despre care se crede că negociase un pact secret cu Aliații fără să-l înștiințeze pe Hitler, a ordonat ca soluția finală să fie oprită. Dar ura față de evrei era atât de puternică în rândurile SS, încât ordinul lui Himmler a fost ignorat.[necesită citare] Comandanții locali, inclusiv civili[261], au continuat să ucidă evrei și să-i silească la marșuri extenuante din lagăr în lagăr până în ultimele săptămâni ale războiului.[262]

Mulți dintre ei fiind bolnavi după luni sau ani de violențe și înfometare, prizonierii erau forțați să mărșăluiască zeci de kilometri prin zăpadă până la gări, apoi, transportați zile întregi, fără mâncare sau adăpost, în trenuri de marfă cu vagoane deschise, iar, în final, forțați să mărșăluiască din nou la capătul călătoriei către un nou lagăr. Cei care cădeau sau rămâneau în urmă erau împușcați. Aproximativ 100.000 de evrei au murit în timpul acestor marșuri.[263][264][265]

Cel mai mare și cunoscut dintre aceste marșuri ale morții a avut loc în ianuarie 1945, când armata sovietică a avansat în Polonia. Cu nouă zile înainte ca sovieticii să ajungă la Auschwitz, SS a scos 60.000 de prizonieri din lagăr către Wodzislaw, la 56 km distanță, unde au fost urcați în trenuri de marfă spre alte lagăre. Aproximativ 15.000 au murit pe drum. Elie Wiesel și tatăl său, Shlomo, au fost printre supraviețuitorii acestui marș:

Eliberarea[modificare | modificare sursă]

Prizonieri înfometați din lagărul Mauthausen, Ebensee, Austria, eliberat de Divizia 80 Infanterie a Statelor Unite la 5 mai 1945.

Primul lagăr mare, Lagărul de exterminare Majdanek, a fost descoperit de sovietici la 23 iulie 1944. Auschwitz a fost eliberat tot de Armata Roșie la 27 ianuarie 1945; Buchenwald - de americani la 11 aprilie; Bergen-Belsen - de britanici la 15 aprilie; Dachau - de americani la 29 aprilie; Ravensbrück - de sovietici în aceeași zi; Mauthausen⁠(d) - de americani la 5 mai; și Theresienstadt de sovietici - la 8 mai.[267] Treblinka, Sobibór, și Bełżec nu au fost niciodată eliberate, deoarece fuseseră distruse de naziști în 1943. Colonelul William W. Quinn din Armata a Șaptea americană a spus despre Dachau: „Acolo trupele noastre au găsit imagini, sunete și miasme mai oribile ca orice imaginație, cruzimi atât de enorme, că sunt de neînțeles pentru mintea normală”.[268]

În majoritatea lagărelor descoperite de sovietici, cei mai mulți deținuți fuseseră evacuați, rămânând abandonați doar câteva mii în viață. De exemplu, 7.000 de deținuți au fost găsiți la Auschwitz-Birkenau, inclusiv 180 de copii pe care medicii făcuseră experimente.[270] Divizia a 11-a blindată britanică a găsit circa 60.000 de deținuți în lagărul de la Bergen-Belsen,[271], 13.000 de cadavre erau neîngropate. Dintre supraviețuitorii găsiți au murit, în următoarele câteva săptămâni, de tifos sau malnutriție circa zece mii.[272] Britanicii au forțat gardienii SS rămași în lagăr să adune cadavrele și să le îngroape în gropi comune.[273]

Richard Dimbleby⁠(d) de la BBC a descris scenele găsite de el împreună cu armata britanică la Belsen:

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note de completare[modificare | modificare sursă]

  1. ^ A fost înființat inițial după Primul Război Mondial sub numele de Partidul German al Muncitorilor și și-a schimbat numele în aprilie 1920.[97]
  2. ^ Francezii intenționau să-l judece pe Grynszpan pentru crimă, dar invazia germană din 1940 a întrerupt procedura. Grynszpan a fost predat germanilor și soarta sa rămâne necunoscută.[143]
  3. ^ Nu se cunoaște cât de mult s-a extins munca lui Mengele, deoarece Otmar Freiherr von Verschuer⁠(d) a distrus corespondența lui cu acesta în timp ce Mengele era la Auschwitz.[243]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Niewyk, Donald L. The Columbia Guide to the Holocaust, Columbia University Press, 2000, p.45: "Holocaust este definit de obicei ca uciderea a peste 5 000 000 de evrei de către germani în al doilea război mondial." Vezi și "The Holocaust," Encyclopaedia Britannica, 2007: "uciderea sistematică, susținută de stat, a șase milioane de evrei, bărbați, femei și copii și a milioane de alți oameni, de către Germania Nazistă și colaboratorii acesteia în timpul celui de-al doilea război mondial. Germanii au numit aceasta „soluția finală a problemei evreiești”.
  2. ^ (Levitic 8:21)
  3. ^ Robert Fisk, Holocaust and genocide
  4. ^ a b ""The Holocaust: Definition and Preliminary Discussion", Yad Vashem, accesat pe 8 iunie 2005
  5. ^ Holocaust, Yad Vashem
  6. ^ "Holocaust—Definition", Encyclopedia of the Holocaust, vol. II, MacMillan.
  7. ^ O analiză a termenilor se găsește în lucrarea: en Bartov, Omer: Antisemitism, the Holocaust, and Reinterpretation of National Socialism, în: Berenbaum, Michael & Peck, Abraham J. (editori), The Holocaust and History: The Known, the Unknown, the Disputed, and the Reexamined. Bloomington, 1998, pp. 75–98
  8. ^ The Spanish Holocaust: Amazon.co.uk: Paul Preston: 9780002556347: Books
  9. ^ Prof. Preston, profesor emerit la London School of Economics și reputat istoric al Spaniei secolului al XX-lea Spain, argumentează că niciun alt cuvând nu poate descrie în întregime tragedia spaniolă, care a inclus și un filon de antisemitism. - The Spanish civil war, Never forget, A dark time in history finally comes to light, The Economist, Mar 24th 2012. http://www.economist.com/node/21550764
  10. ^ Într-o lucrare rezultată în urma unor amănunțite cercetări, Paul Preston, istoric al Spaniei secolului al XX-lea, prezintă motivele și modul în care Franco și susținătorii săi s-au lansat în eliminarea „celor care nu gândesc ca noi” – circa 200.000 de oameni nevinovați: bărbați, femei și copii din toată Spania. - http://www.amazon.co.uk/Spanish-Holocaust-Inquisition-Extermination-Twentieth-Century/dp/0002556340
  11. ^ Mr Preston puts the number of those who died in battle at 200,000, after Nationalist military rebels rose against the democratically elected Republican government in 1936. He counts an additional 150,000 murders by the right-wing Nationalists—plus 20,000 more after the civil war ended in 1939—and a further 50,000 killings in areas held by Republicans. - The Spanish civil war, Never forget, A dark time in history finally comes to light, The Economist, Mar 24th 2012. http://www.economist.com/node/21550764
  12. ^ Mr Garzón was charged with abusing his powers by calling an investigation into the deaths of 114,000 people under Franco's dictatorship, despite a 1977 amnesty law. He was ultimately absolved of this charge, but in another case last month the conservative judiciary barred Mr Garzón from the bench for 11 years, thus ending his career. - The Spanish civil war, Never forget, A dark time in history finally comes to light, The Economist, Mar 24th 2012. http://www.economist.com/node/21550764
  13. ^ Berenbaum, Michael, The World Must Know, United States Holocaust Museum, 2006, p. 103.
  14. ^ Berenbaum, Michael. The World Must Know," United States Holocaust Museum, 2006, p. 104.
  15. ^ a b Friedländer, Saul⁠(d). Nazi Germany and the Jews 1939–1945: The Years of Extermination. HarperCollins, 2007, p. xxi.
  16. ^ Bauer 2002, p. 48.
  17. ^ Maier 1997, p. 53.
  18. ^ Evans 2015, pp. 376–377.
  19. ^ Bloxham 2009, pp. 140–141.
  20. ^ United States Holocaust Memorial Museum 1996, p. 7.
  21. ^ Crowe 2008, p. 447.
  22. ^ Gilbert 2001, p. 289.
  23. ^ Stone 2010, p. 109.
  24. ^ Bloxham 2009, p. 130.
  25. ^ Evans 2015, p. 385.
  26. ^ Gellately & Stoltzfus 2001, p. 216.
  27. ^ Gassing Operations”. Holocaust Encyclopedia. United States Holocaust Memorial Museum. 20 iunie 2014. http://www.ushmm.org/wlc/en/article.php?ModuleId=10005220. Accesat la 25 ianuarie 2015. 
  28. ^ "How many Jews were murdered in the Holocaust?", FAQs about the Holocaust, Yad Vashem.
  29. ^ Hilberg, Raul. The Destruction of the European Jews (Yale Univ. Press, 2003, c1961).
  30. ^ Yisrael Gutman, Michael Berenbaum, Raul Hilberg, Franciszek Piper, Yehuda Bauer, Anatomy of the Auschwitz Death Camp, Indiana University Press, 1998, p.71.
  31. ^ Gilbert, Martin, Atlas of the Holocaust, New York: William Morrow and Company, Inc, 1993.
  32. ^ Dawidowicz, Lucy⁠(d). The War Against The Jews, 1933–1945. New York : Holt, Rinehart and Winston, 1975.
  33. ^ Wolfgang Benz în Dimension des Völkermords: Die Zahl der jüdischen Opfer des Nationalsozialismus, München, Oldenbourg-Verlag, 1991
  34. ^ Wolfgang Benz, Dimension des Volksmords: Die Zahl der Jüdischen Opfer des Nationalsozialismus, München, editura Deutscher Taschebuch Verlag, 1991). Israel Gutman, Enciclopedia Holocaustului, Macmillan Reference Books; Reference edition (October 1, 1995)
  35. ^ a b "Learning and Remembering about Auschwitz-Birkenau", Yad Vashem.
  36. ^ a b Belzec, Yad Vashem.
  37. ^ a b c Chełmno, Yad Vashem.
  38. ^ a b Majdanek, Yad Vashem.
  39. ^ a b Maly Trostinets, Yad Vashem.
  40. ^ a b Sobibór, Yad Vashem.
  41. ^ a b Treblinka, Yad Vashem.
  42. ^ a b Berenbaum, Michael. The World Must Know, United States Holocaust Memorial Museum, 2006, p. 125.
  43. ^ Yad Vashem Center This figure includes Serbs, Roma, Jews and political opponents.
  44. ^ Această cifră reprezintă victimele care au murit în lagăre.
  45. ^ Se estimează că 1,8–1,9 milioane de cetățeni polonezi neevrei au murit ca rezultat al ocupației naziste și a războiului. Estimările provin de la istoricul polonez, Franciszek Piper, istoric-șef la Auschwitz. Poles: Victims of the Nazi Era la Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite.
  46. ^ "Sinti and Roma", Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite (USHMM). USHMM plasează estimările oficiale la 220 000–500 000. Michael Berenbaum în The World Must Know, publicat tot de USHMM, scrie că "cercetătorii serioși estimează că între 90 000 și 220 000 au fost uciși sub conducere germană." (Berenbaum, Michael. The World Must Know," United States Holocaust Memorial Museum, 2006, p. 126.
  47. ^ Hodapp, Christopher. Freemasons for Dummies, For Dummies, 2005.
  48. ^ Donna F. Ryan, John S. Schuchman, Deaf People in Hitler's Europe, Gallaudet University Press 2002, 62
  49. ^ Wingeate Pike, David. Spaniards in the Holocaust: Mauthausen, the Horror on the Danube, 2000; Razola, Marcel & Constante, Mariano. Triangle bleu; Gilbert, Martin. The Holocaust: A History of the Jews of Europe During the Second World War, Owl Books, 1987; "Spanish prisoners at Mauthausen", Scrapbookpages.com.
  50. ^ a b Shulman, William L. A State of Terror: Germany 1933–1939. Bayside, New York: Holocaust Resource Center and Archives.
  51. ^ Norman Davies, God's Playground: A History of Poland (New York: Columbia University Press, 1982), 2: 263.
  52. ^ Berghahn, Volker R. (1999). „Germans and Poles 1871–1945”. Germany and Eastern Europe: Cultural Identities and Cultural Differences (Rodopi). 
  53. ^ Piotrowski, Tadeusz (2005). „Project InPosterum: Poland WWII Casualties. http://www.projectinposterum.org/docs/poland_WWII_casualties.htm. Accesat la 15 martie 2007. 
  54. ^ Łuczak, Czesław (1994). „Szanse i trudności bilansu demograficznego Polski w latach 1939–1945”. Dzieje Najnowsze (1994/2). 
  55. ^ "1859 Dni Warszawy" by Władysław Bartoszewski, Cracow 1974, pages 303-304
  56. ^ Zece lucruri pe care nu le stiai despre cel de-al Doilea Razboi Mondial
  57. ^ Genocide in Satellite Croatia, Edmond Paris, American Institute for Balkan Affairs, Chicago 1961, p100.
  58. ^ Genocide policy”. Khatyn.by. SMC "Khatyn". 2005. http://www.khatyn.by/en/genocide/expeditions/. Accesat la 26 august 2006. 
  59. ^ Soviet Prisoners of war. http://www.gendercide.org/case_soviet.html. 
  60. ^ Nazi persecution of Soviet Prisoners of War. http://www.ushmm.org/wlc/article.php?lang=en&ModuleId=10007178. 
  61. ^ a b Niewyk, Donald & Nicosia, Frances. "The Gypsies," The Columbia Guide to the Holocaust, p. 47.
  62. ^ "We had the same pain", The Guardian, 29 noiembrie 2004.
  63. ^ Bauer, Yehuda⁠(d). "Gypsies," în Berenbaum, Michael & Gutman, Yisrael (eds). Anatomy of the Auschwitz Death Camp. Indiana University Press și Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite (1994); this edition 1998, p. 453.
  64. ^ Berenbaum, Michael. The World Must Know, United States Holocaust Memorial Museum, 2006, p. 126.
  65. ^ citat în Re. Holocaust Victim Assets Litigation (Swiss Banks) Special Master's Proposals, 11 septembrie 2000).
  66. ^ "Sinti and Roma", United States Holocaust Memorial Museum.
  67. ^ Hanock, Ian. "Romanies and the Holocaust: A Reevaluation and an Overview", publicat în Stone, D. (ed.) (2004) The Historiography of the Holocaust. Palgrave, Basingstoke și New York.
  68. ^ Hancock, Ian. Jewish Responses to the Porajmos (The Romani Holocaust), Center for Holocaust and Genocide Studies, University of Minnesota.
  69. ^ Kermish, Joseph. (ed.) "Emmanuel Ringblaum's Notes, Hitherto Unpublished"PDF (31.2 KiB⁠(d)), , Yad Vashem Studies VII, Jerusalem 1968, pp. 177–178.
  70. ^ a b c "Deportations to and from the Warsaw Ghetto", United States Holocaust Memorial Museum.
  71. ^ Breitman, Richard. Himmler and the Final Solution: The Architect of Genocide. Random House, 2004.
  72. ^ Bauer, Yehuda⁠(d). "Gypsies," în Berenbaum, Michael & Gutman, Yisrael (eds). Anatomy of the Auschwitz Death Camp. Indiana University Press și United States Holocaust Memorial Museum (1994); this edition 1998, p. 444.
  73. ^ Bauer, Yehuda⁠(d). "Gypsies," in Berenbaum, Michael & Gutman, Yisrael (eds). Anatomy of the Auschwitz Death Camp. Indiana University Press și United States Holocaust Memorial Museum (1994); this edition 1998, p. 445.
  74. ^ Bauer, Yehuda⁠(d). "Gypsies," in Berenbaum, Michael & Gutman, Yisrael (eds). Anatomy of the Auschwitz Death Camp. Indiana University Press și United States Holocaust Memorial Museum (1994); this edition 1998, p. 446.
  75. ^ Holocaust Remembrance Network.
  76. ^ Kershaw, Ian⁠(d). Hitler, volumul II, Norton 2000, p. 430.
  77. ^ a b Lifton, Robert J. The Nazi Doctors" Medical Killing and the Psychology of Genocide. Londra: Papermac, 1986 (retipărit în 1990) p. 142.
  78. ^ Neugebauer, Wolfgang. "Racial Hygiene in Vienna 1938", Wiener Klinische Wochenschrift, ediție specială, martie 1998.
  79. ^ Serény, Gitta. Into That Darkness, Pimlico 1974, p. 48.
  80. ^ a b c d The Holocaust Chronicle, Publications International Ltd., p. 108.
  81. ^ a b c d Steakley, James. "Homosexuals and the Third Reich", The Body Politic, Numărul 11, ianuarie/februarue 1974.
  82. ^ Giles, Geoffrey J. "The Most Unkindest Cut of All': Castration, Homosexuality and Nazi Justice," Journal of Contemporary History, Vol. 27, Nr. 1, (ianuarie 1992): pp. 41–61.
  83. ^ Hitler, Adolf. Mein Kampf, pp. 315 and 320.
  84. ^ Katz, Jews and Freemasons in Europe citat în The Encyclopedia of the Holocaust, volumul 2, pagina 531.
  85. ^ Dovezi documentate din Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA legate de persecuția masonilor accesat la 21 mai 2006.
  86. ^ RSHA Amt VII, Înregistrări scrise, supervizat de prof. Franz Six⁠(d), a fost responsabil pentru misiunile "ideologice", prin care se înțelegea crearea propagandei antisemite și antimasonice.
  87. ^ Persecution and Resistance of Jehovah's Witnesses During the Nazi-Regime 1933–1945 Social Disinterest, Governmental Disinformation, Renewed Persecution, and Now Manipulation of History? p. 251.
  88. ^ Jones 2006, p. 148.
  89. ^ Bergen 2016, pp. 14–17.
  90. ^ Fischer 2002, pp. 47–49.
  91. ^ Boycotts”. Educational Resources. Center for Holocaust and Genocide Studies, University of Minnesota. Există o versiune arhivată la 11 iunie 2007. http://www.chgs.umn.edu/Educational_Resources/Curriculum/Broken_Threads/Boycotts/boycotts.html. Accesat la 30 octombrie 2016. 
  92. ^ a b Evans 1989, pp. 69–70.
  93. ^ Friedlander 1994, pp. 495–496.
  94. ^ Antisemitism in History: World War I”. Holocaust Encyclopedia. United States Holocaust Memorial Museum. http://www.ushmm.org/wlc/en/article.php?ModuleId=10007166. Accesat la 1 septembrie 2015. 
  95. ^ Evans 2004, pp. 377–378.
  96. ^ Peukert 1994, p. 289.
  97. ^ a b Snyder 1976, p. 63.
  98. ^ Fischer 2002, p. 47.
  99. ^ Yahil 1990, pp. 41–43.
  100. ^ Kershaw 1998, p. 60.
  101. ^ Bergen 2016, p. 52.
  102. ^ Bergen 2016, pp. 53–54.
  103. ^ Bergen 2016, p. 56.
  104. ^ Fleming 1994, p. 17.
  105. ^ Fritzsche 2009, pp. 38–39.
  106. ^ Noakes & Pridham 1983, p. 499.
  107. ^ Wachsmann 2015, pp. 28–30.
  108. ^ Wachsmann 2015, pp. 32–38.
  109. ^ Gilbert 1985, p. 32.
  110. ^ Longerich 2012, p. 155.
  111. ^ Wachsmann 2015, pp. 84–86.
  112. ^ Peukert 1987, p. 214.
  113. ^ a b Friedländer 1997, p. 33.
  114. ^ Evans 2004, pp. 434–435.
  115. ^ a b Burleigh & Wippermann 1991, p. 78.
  116. ^ Friedländer 1997, p. 29.
  117. ^ Burleigh & Wippermann 1991, pp. 86–87.
  118. ^ Friedländer 1997, p. 134.
  119. ^ Evans 2005, pp. 158–159.
  120. ^ Evans 2005, p. 169.
  121. ^ Lifton 2000, p. 21.
  122. ^ Hanauske-Abel 1996, p. 1457.
  123. ^ Proctor 1988, pp. 101–103.
  124. ^ Tolischus, Otto D. (21 December 1933). "400,000 Germans to be sterilized", The New York Times.
  125. ^ Hanauske-Abel 1996, p. 1458.
  126. ^ Proctor 1988, pp. 106–108.
  127. ^ Burleigh & Wippermann 1991, pp. 142–149.
  128. ^ Kershaw 2000, pp. 252–261.
  129. ^ Bloxham 2009, p. 171.
  130. ^ Lifton 2000, p. 142.
  131. ^ Niewyk & Nicosia 2000, p. 48.
  132. ^ a b Nuremberg Laws, Holocaust Encyclopedia, United States Holocaust Memorial Museum. Retrieved 7 October 2017.
  133. ^ Arad, Gutman & Margaliot 2014, p. 78.
  134. ^ a b Gilbert 2001, p. 285.
  135. ^ Fischel 1998, p. 20.
  136. ^ Friedländer 1997, p. 1.
  137. ^ Friedländer 1997, p. 12.
  138. ^ Evans 2005, p. 16.
  139. ^ Cesarani 2016, pp. 147–150.
  140. ^ Cesarani 2016, pp. 153–155.
  141. ^ Evans 2005, pp. 659–661.
  142. ^ Evans 2005, p. 580.
  143. ^ Friedländer 1997, pp. 301–302.
  144. ^ Cesarani 2016, p. 183.
  145. ^ Evans 2005, pp. 581–582.
  146. ^ Snyder 1976, p. 201.
  147. ^ Evans 2005, pp. 583–584.
  148. ^ Bloxham 2009, p. 168.
  149. ^ Cesarani 2016, pp. 184–185.
  150. ^ Cesarani 2016, p. 187.
  151. ^ Evans 2005, p. 591.
  152. ^ Cesarani 2016, p. 200.
  153. ^ Evans 2005, pp. 595–596.
  154. ^ Ben-Rafael, Glöckner & Sternberg 2011, pp. 25–26.
  155. ^ Friedländer 1989, p. 224-225.
  156. ^ Friedländer 1997, pp. 62–63.
  157. ^ a b Browning 2001.
  158. ^ Cesarani, David (17 februarie 2011). „From Persecution to Genocide”. History: World Wars. BBC. http://www.bbc.co.uk/history/worldwars/genocide/radicalisation_01.shtml. Accesat la 25 septembrie 2012. 
  159. ^ Fischel 2010, p. 264.
  160. ^ Chase 1999, p. xiii.
  161. ^ Naimark 2001, p. 73.
  162. ^ Browning 2004, pp. 81–85.
  163. ^ Browning 2004, p. 88.
  164. ^ Hildebrand 2005, p. 70.
  165. ^ Crowe 2008, pp. 158–159.
  166. ^ Bergen 2016, pp. 136–137.
  167. ^ Black 2016, p. 29.
  168. ^ Browning 2004, pp. 111–113.
  169. ^ Black 2016, pp. 29–30.
  170. ^ Bergen 2016, p. 146.
  171. ^ a b Black 2016, p. 31.
  172. ^ "Nisko and Lublin Plan", Yad Vashem.
  173. ^ Cesarani 2016, p. 264.
  174. ^ Cesarani 2004, pp. 77–79.
  175. ^ Cesarani 2004, pp. 259–260, 280, 288.
  176. ^ Cesarani 2016, pp. 261–263.
  177. ^ Cesarani 2004, p. 266.
  178. ^ Longerich 2010, pp. 156-159.
  179. ^ Edelheit 1994, p. 52.
  180. ^ Cesarani 2016, p. 262.
  181. ^ a b Bergen 2016, p. 169.
  182. ^ McKale 2002, p. 162.
  183. ^ McKale 2002, p. 161.
  184. ^ McKale 2002, pp. 162–163.
  185. ^ McKale 2002, p. 164.
  186. ^ McKale 2002, pp. 165–166.
  187. ^ Zuccotti 1993, p. 52.
  188. ^ McKale 2002, pp. 192–193.
  189. ^ Black 2016, p. 134.
  190. ^ a b Holocaust Timeline: The Camps”. A Teacher's Guide to the Holocaust. University of South Florida. http://fcit.usf.edu/holocaust/timeline/camps.htm. Accesat la 6 ianuarie 2007. 
  191. ^ Harran, Marilyn (2000). The Holocaust Chronicles, A History in Words and Pictures. Louis Weber. pp. Pg.321. ISBN 0-7853-2963-3 
  192. ^ "Lista lagărelor de concentrare", Jewish Virtual Library.
  193. ^ "Lagărele uitate".
  194. ^ Harran, Marilyn (2000). The Holocaust Chronicles, A History in Words and Pictures. Louis Weber. pp. Pg.461. ISBN 0-7853-2963-3 
  195. ^ "Just a Normal Day in the Camps", JewishGen, January 6, 2007.
  196. ^ a b Berenbaum, Michael⁠(d). The World Must Know, United States Holocaust Memorial Museum, 2006, p. 114.
  197. ^ Berenbaum, Michael⁠(d). The World Must Know, United States Holocaust Memorial Museum, 2006, p. 115–116.
  198. ^ Berenbaum, Michael⁠(d). The World Must Know, United States Holocaust Memorial Museum, ediția 2006, pp. 81–83.
  199. ^ Berenbaum, Michael⁠(d). The World Must Know, United States Holocaust Memorial Museum, ediția 2006, p 116.
  200. ^ a b c Hilberg, Raul citat în Berenbaum, Michael⁠(d). The World Must Know. United States Holocaust Memorial Museum, Johns Hopkins University Press, 2nd edition, 2006, p. 93.
  201. ^ Browning, Christopher R. (2004). The Origins of the Final Solution: The Evolution of Nazi Jewish Policy, September 1939 – March 1942 (Comprehensive History of the Holocaust). University of Nebraska Press. pp. 225–226. ISBN 978-0803213272. http://books.google.com/books?id=d9Wg4gjtP3cC&pg=RA1-PA226&ots=ci4PczZKYY&dq=%22dr+otto+ohlendorf%22&sig=zQsLkXmX4b2enQLVRXFUzVH-1HY 
  202. ^ a b Berenbaum, Michael⁠(d). The World Must Know, United States Holocaust Memorial Museum, ediția 2006, pp. 97–98.
  203. ^ Carp, Matatias: Cartea neagră. Suferințele evreilor din România: 1940—1944, vol. III: Transnistria, Dacia Traiană (Socec), București, 1947
  204. ^ Bogdanovka”. Yad Vashem. http://www1.yadvashem.org/odot_pdf/microsoft%20word%20-%20103.pdf. 
  205. ^ Un district al Transnistriei.
  206. ^ 21 decembrie: Peste 40 000 evrei împușcați la Bogdanovca”. Yad Vashem. http://www1.yadvashem.org/about_holocaust/chronology/1939-1941/1941/chronology_1941_54.html. 
  207. ^ Raportul final al Comisiei internaționale de studiere a Holocaustului în România”. pp. 166-167. http://www.ushmm.org/research/center/presentations/features/details/2005-03-10/pdf/romanian/chapter_05.pdf. 
  208. ^ One Hundred and Eighth Day, Luni, 4/15/1946, Partea 01”. Court TV News. http://www.courttv.com/archive/casefiles/nuremberg/hoess.html. 
  209. ^ Mărturia lui Rudolf Höss, comandant al lagărului Auschwitz”. University of Missouri-Kansas City School of Law. http://www.law.umkc.edu/faculty/projects/ftrials/nuremberg/hoesstest.html. 
  210. ^ Extras din dovezile scrise ale lui Rudolf Höss, comandant al Lagărului de Exterminare Auschwitz”. Yad Vashem. http://www1.yadvashem.org/about_holocaust/documents/part2/doc164.html. 
  211. ^ Höss, Rudolf”. Yad Vashem. http://www1.yadvashem.org/odot_pdf/microsoft%20word%20-%206418.pdf. 
  212. ^ Declarația martorului Gustave Gilbert⁠(d) citată în Dwork, Deborah & Van Pelt, Robert Jan. Auschwitz, Norton, ediția 2002, p. 278, citat în Rees, Laurence⁠(d). Auschwitz: A New History, Public Affairs, publicat în 2006, ediția 2005, p. 53.
  213. ^ 3 septembrie: Primele gazări experimentale la Auschwitz”. Yad Vashem. http://www1.yadvashem.org/about_holocaust/chronology/1939-1941/1941/chronology_1941_27.html. 
  214. ^ Scrisoare din partea lui Reinhard Heydrich către Martin Luther, Ministerul de externe, 26 februarie 1942, cu privire la minutele conferinței de la Wannsee.
  215. ^ a b c Berenbaum, Michael⁠(d). The World Must Know, United States Holocaust Memorial Museum, ediția 2006, p. 101–102.
  216. ^ a b c d Protocolul conferinței de la Wannsee, Haus der Wannsee-Konferenz.
  217. ^ Yad Vashem, Accesat 7 mai 2007
  218. ^ Conform [1], numărul total de morți de la Auschwitz II este "între 1,3 și 1,5 milioane", iar aici se folosește valoarea medie de 1,4 milioane 1.4M ca estimat.
  219. ^ Jasenovac, Yad Vashem.
  220. ^ Aktion Reinhard”. Yad Vashem. http://www1.yadvashem.org/odot_pdf/microsoft%20word%20-%205724.pdf. 
  221. ^ Deși Chełmno nu făcea teoretic parte din Aktion Reinhard, a început și el să funcționeze ca lagăr de exterminare în decembrie 1941.[2]
  222. ^ Rudolf Vrba⁠(d) citat în Berenbaum, Michael⁠(d), The World Must Know, United States Holocaust Memorial Museum, p. 114.
  223. ^ Piper, Franciszek⁠(d). "Gas chambers and Crematoria," in Berenbaum, Michael & Gutman, Yisrael (eds). Anatomy of the Auschwitz Death Camp, Indiana University Press și United States Holocaust Memorial Museum, 1994, p. 173.
  224. ^ Piper, Franciszek⁠(d). "Gas chambers and Crematoria," in Berenbaum, Michael & Gutman, Yisrael (eds). Anatomy of the Auschwitz Death Camp, Indiana University Press and the United States Holocaust Memorial Museum, 1994, p. 162.
  225. ^ a b Piper, Franciszek⁠(d). "Gas chambers and Crematoria," in Berenbaum, Michael & Gutman, Yisrael (eds). Anatomy of the Auschwitz Death Camp, Indiana University Press and the United States Holocaust Memorial Museum, 1994, p. 170.
  226. ^ a b Piper, Franciszek⁠(d). "Gas chambers and Crematoria," in Berenbaum, Michael & Gutman, Yisrael (eds). Anatomy of the Auschwitz Death Camp, Indiana University Press and the United States Holocaust Memorial Museum, 1994, p. 163.
  227. ^ Piper, Franciszek⁠(d). "Gas chambers and Crematoria," in Berenbaum, Michael & Gutman, Yisrael (eds). Anatomy of the Auschwitz Death Camp, Indiana University Press and the United States Holocaust Memorial Museum, 1994, p. 163. Also in Goldensohn, Leon⁠(d). Nuremberg Interviews, Vintage paperback 2005, p. 298: Goldensohn, un psihiatru american, l-a intervievat pe Rudolf Höss la Nürnberg pe 8 aprilie 1946. Höss i-a spus: "Tăiam părul femeilor după ce erau exterminate în camerele de gazare. Părul era apoi trimis la fabrici, din care se făceau câlți pentru manșoane." Höss a spus că se tăia doar părul femeilor și doar după ce mureau. A spus că ordinul de a face aceasta l-a primit prima oară în 1943.
  228. ^ Piper, Franciszek⁠(d). "Gas chambers and Crematoria," in Berenbaum, Michael & Gutman, Yisrael (eds). Anatomy of the Auschwitz Death Camp, Indiana University Press and the United States Holocaust Memorial Museum, 1994, p. 172. Privind condițiile de trai ale membrilor Sonderkommando, Piper citează mărturia supraviețuitorilor de la procesul lui Adolf Eichmann.
  229. ^ Piper, Franciszek⁠(d). "Gas chambers and Crematoria," in Berenbaum, Michael & Gutman, Yisrael (eds). Anatomy of the Auschwitz Death Camp, Indiana University Press and the United States Holocaust Memorial Museum, 1994, p. 171.
  230. ^ Piper, Franciszek⁠(d). "Gas chambers and Crematoria," in Berenbaum, Michael & Gutman, Yisrael (eds). Anatomy of the Auschwitz Death Camp, Indiana University Press and the United States Holocaust Memorial Museum, 1994, p. 164.
  231. ^ Modern History Sourcebook: Rudolf Höß, Commandant of Auschwitz: Testimony at Nuremburg, 1946 Accesat pe 6 mai 2007
  232. ^ Bauer, Yehuda. Forms of Jewish Resistance During the Holocaust. În The Nazi Holocaust: Historical Articles on the Destruction of European Jews. Vol. 7: Jewish Resistance to the Holocaust, editat de Michael R. Marrus, 34–48. Westport, CT: Meckler, 1989.
  233. ^ Bauer, Yehuda, They chose life: Jewish resistance in the Holocaust, New York, The American Jewish Committee, 1973.
  234. ^ Rezistența evreiască în timpul Holocaustului de Israel Gutman. Yad Vashem
  235. ^ a b Rezistența în timpul Holocaustului US Holocaust Memorial Museum
  236. ^ Jewish Resistance. A Working Bibliography. Centrul Miles Lerman pentru Studiul Rezistenței Evreiești. Centrul pentru Studii Avansate privind Holocaustul. US Holocaust Memorial Museum
  237. ^ Gilbert, Martin. The Holocaust: The Jewish Tragedy. London: St. Edmundsbury Press 1986.
  238. ^ Kimel, Alexander. „Holocaust Resistance. http://www.kimel.net/resistance3.html. 
  239. ^ Johnson, Paul M. (14 septembrie 1988). A History of the Jews. Harper Perennial⁠(d); Reprint edition, Paperback. pp. pp. 506. ISBN 978-0060915339. http://www.amazon.com/gp/reader/0060915331/ 
  240. ^ Wood, Thomas E. & Jankowski, Stanisław M. Karski: How One Man Tried to Stop the Holocaust, 1994.
  241. ^ Niewyk & Nicosia 2000, pp. 229–230.
  242. ^ Harran 2000, p. 384.
  243. ^ Lifton 2000, p. 358.
  244. ^ Fisher 2001, pp. 410–414.
  245. ^ KILLING CENTERS”. USHMM. http://www.ushmm.org/wlc/article.php?lang=en&ModuleId=10007327. 
  246. ^ Raportul final al Comisiei pentru Studierea Holocaustului în România”. pp. 310. http://www.ushmm.org/research/center/presentations/features/details/2005-03-10/pdf/romanian/chapter_10.pdf. 
  247. ^ a b Conway, John S⁠(d). "The first report about Auschwitz", Muzeul Toleranței, Centrul Simon Wiesenthal, Anual 1 Capitolul 07, accesat pe 11 septembrie 2006.
  248. ^ Linn, Ruth⁠(d). Escaping Auschwitz. A culture of forgetting, Cornell University Press, 2004, p. 20.
  249. ^ Swiebocki, Henryk. "Prisoner Escapes," în Berenbaum, Michael & Gutman, Yisrael (eds). Anatomy of the Auschwitz Death Camp, Indiana University Press și Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA, 1994, p. 505.
  250. ^ Raportul Grojanowski
  251. ^ Raportul Grojanowski, Yad Vashem
  252. ^ Yad Vashem, "Jurnale"
  253. ^ Het Parool, 27 septembrie pp. 4–5. Concentration camps: where the Nazi's bring their ideals in practice, NIOD (Institutul Olandez pentru Documente de Război), Amsterdam
  254. ^ [3] și [4] (Het Parool, 27 septembrie, p. 4–5)
  255. ^ Hilberg, Raul. The Destruction of the European Jews, Yale University Press, 2003, p. 1212.
  256. ^ Vrba, Rudolf⁠(d). I Escaped from Auschwitz, Barricade Books, 2002.
  257. ^ a b Linn, Ruth⁠(d). "Rudolf Vrba", The Guardian, 13 aprilie 2006.
  258. ^ BBC a difuzat informații din raport pentru prima oară pe 18 iunie și nu pe 15, conform lui Ruth Linn⁠(d) în Escaping Auschwitz: A Culture of Forgetting, p. 28.
  259. ^ Captured German sound recordings, The National Archives.
  260. ^ Czech, Danuta (ed) Kalendarium der Ereignisse im Konzentrationslager Auschwitz-Birkenau 1939–1945, Reinbek bei Hamburg, 1989, pp. 920 and 933, folosind informații dintr-o serie intitulată Hefte von Auschwitz, și citat în Kárný, Miroslav. "Raportul Vrba și Wetzler," în Berenbaum, Michael & Gutman, Yisrael (eds). Anatomy of the Auschwitz Death Camp, p. 564, Indiana University Press și Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA, 1994. În original în germană este: "25. November Im KL Auschwitz II kommen 24 weibliche Häftlinge ums Leben, von denen 13 unmittelbar getötet werden."
  261. ^ Blatman, Daniel (Hebrew University, Jerusalem), Die Todesmärsche 1944/45. Das letzte Kapitel des nationalsozialistischen Massenmords (Marșurile morții 1944/45. Ultimul capitol al asasinărilor naziste în masă). (editura) Rowohlt-Verlag, Reinbek, 2011. 864 pagini. Prezentarea versiunii în germană a cărții în: săptămânalul german Der Spiegel, nr. 2/10 ianuarie 2011, rubrica Zeitgeschichte, pag. 29-30, autor: Jan Friedmann, titlul: Jagd an der Heimatfront
  262. ^ Hărți ale principalelor marșuri ale morții, Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA.
  263. ^ Gilbert, Martin⁠(d). The Oxford Companion to World War II
  264. ^ Blatman, Daniel, The Death Marches (January-May 1945): Who was Responsible for what?, Yad Vashem Studies, XXVIII, 2000
  265. ^ Blatman, Daniel, “Rückzug, Evakuierung und Todesmärsche, 1944-1945” (Retragere, evacuare și marșuri ale morții), în volumul: Wolfgang Benz & Barbara Dister (autori coordonatori), Der Ort des Terrors. Geschichte der nationalsozialistischen Konzentrationslager (Locul terorii. Istoria lagărelor de concentrare naziste), vol. I: Die Organistion des Terrors (Organizarea terorii), München: editura C. H. Beck, 2005 (pp. 296-312)
  266. ^ Wiesel, Elie. Noaptea, p. 81.
  267. ^ Holocaust: The events and their impact on real people, DK Publishing împreună cu USC Shoah Foundation Institute for Visual History and Education, p. 144.
  268. ^ Holocaust: The events and their impact on real people, DK Publishing împreună cu USC Shoah Foundation Institute for Visual History and Education, p. 146.
  269. ^ Wiesel, Elie. After the Darkness: Reflections on the Holocaust, Schocken Books, p. 39.
  270. ^ Holocaust: The events and their impact on real people, DK Publishing împreună cu USC Shoah Foundation Institute for Visual History and Education, p. 145.
  271. ^ The 11th Armoured Division (Great Britain), United States Holocaust Memorial Museum
  272. ^ "Bergen-Belsen", United States Holocaust Memorial Museum.
  273. ^ Wiesel, Elie, After the Darkness: Reflections on the Holocaust, Schocken Books, p. 41.
  274. ^ "Liberation of Belsen", BBC News, 15 aprilie 1945.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • en Browning, Christopher R.: The Final Solution and the German Foreign Office : a study of Referat D III of Abteilung Deutschland, 1940–43, New York : Holmes & Meier, 1978.
  • en Browning, Christopher R.: Fateful Months : Essays on the Emergence of the Final Solution, New York : Holmes & Meier, 1985.
  • en Gutman, Israel: Encyclopedia of the Holocaust (4 Volumes), New York, Macmillan Pub. Co., 1989.
  • en Yahil, Leni: The Holocaust : the fate of European Jewry, 1932-1945, New York, Oxford University Press, 1991, ISBN 0-19-504523-8 9780195045239.
  • en Browning, Christopher R.: Ordinary Men : Reserve Police Battalion 101 and the Final Solution in Poland, New York, Harper Collins, 1992.
  • en Bachrach, Susan D.: Tell them we remember : the story of the Holocaust, United States Holocaust Memorial Museum, Boston, Little, Brown, 1994.
  • en Feingold, Henry L.: Bearing witness :how America and its Jews responded to the Holocaust Syracuse University Press, 1995, ISBN 0-8156-2670-3
  • en Wyman, David S. & Rosenzveig‏, Charles H.: The world reacts to the Holocaust, JHU Press (The Johns Hopkins University Press), 1996, ISBN 0-8018-4969-1.
  • en Browning, Christopher R.: The Path to Genocide : Essays on launching the Final Solution, Cambridge, Cambridge University Press, 1998.
  • en Browning, Christopher R.: Nazi policy, Jewish workers, German killers, Cambridge & New York, Cambridge University Press, 2000.
  • en Rozett, Robert & Spector, Shmuel: Encyclopedia of the Holocaust, Chicago, London Fitzroy Dearborn Publishers & Jerusalem Yad Vashem, 2000.
  • en ‏Wyman,‏ ‏David S. & Medoff, Rafael: A race against death: Peter Bergson, America, and the Holocaust, New Press, 2002, ‏ISBN - 156584761X.
  • en Browning, Christopher R.: Collected memories : Holocaust History and Postwar Testimony, Madison, Wis., London, University of Wisconsin Press, 2003.
  • en Browning, Christopher R. & Matthäus, Jürgen: The Origins of the Final Solution : The Evolution of Nazi Jewish Policy, September 1939 – March 1942, Lincoln : University of Nebraska Press, 2004. ISBN 0-803-25979-4 OCLC 52838928
  • en Wiesel, Elie (preșidentele comisiei), Friling, Tuvia, Ioanid, Radu, Benjamin, ‏Lya‏ & Ionescu, Mihail E. (edit.): International Commission on the Holocaust in Romania Final report (electronic resource, Comisia internaționalâ pentru studierea Holocaustului în România), Polirom, 2004 ISBN 973-681-989-2
  • en Browning, Christopher R.: Everyday Lasts a Year: A Jewish Family's Correspondence from Poland, Cambridge : Cambridge University Press, 2007.
  • en ‏Wyman,‏ ‏David S.: The abandonment of the Jews: America and the Holocaust, 1941-1945, New York, NY : New Press, 2007, ISBN 978-1-59558-174-7 (pbk.).
  • en Dean, Martin: Robbing the Jews - The Cofiscation of Jewish Property in the Holocaust, 1935 - 1945, Cambridge University Press, 2008.
  • en Browning, Christopher R.: Remembering Survival: Inside a Nazi Slave-Labor Camp, New York: W.W. Norton & Co., 2010. ISBN 0-393-07019-0 OCLC 317919861
  • en Rozett, Robert & Spector, Shmuel (ed.): Encyclopedia of the Holocaust, edit. Yad Vashem in association with the Jerusalem Publishing House, 2000, ISBN: 0-8160-4333-7.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Holocaust