Sari la conținut

Lagărul de exterminare Kulmhof

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Lagărul de exterminare Kulmhof
Vernichtungslager Kulmhof
—  lagăr de exterminare, lagăr de concentrare[1] și monument al arhitecturii[*]​[2]  —

Map
Lagărul de exterminare Kulmhof (Polonia)
Poziția geografică în Polonia
Coordonate: 52°09′15″N 18°43′23″E ({{PAGENAME}}) / 52.154166666667°N 18.723055555556°E52.154166666667; 18.723055555556
Țară Polonia
Voievodat Voievodatul Polonia Mare
Powiat powiat kolski[*][[powiat kolski (powiat of Poland)|​]]
Municipalitate urban-rurală din Polonia Dąbie[*]​
Sat din Polonia[*]​Chełmno nad Nerem
Prezență online
site oficial Modificați la Wikidata
GeoNames Modificați la Wikidata
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Lagărul de exterminare Kulmhof (Kulmhof fiind, în limba germană, numele satului polonez Chełmno nad Nerem) a fost primul lagăr de exterminare nazist destinat asasinării, în primul rând, a evreilor și romilor, cu gaze asfixiante, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Lagărul era situat în Chełmno, la 60 de kilometri la nord-est de Łódź, în regiunea din Polonia anexată și numită de naziști Reichsgau Wartheland⁠(d) sau Warthegau. A fost folosit între decembrie 1941 și martie 1943, apoi din martie 1944 până în ianuarie 1945. Au fost exterminate acolo peste 150.000 de persoane, mai ales evrei din Warthegau. Lagărul se caracteriza prin folosirea gazului de eșapament de la camioane transformate pentru asfixierea deportaților, ca o continuare a procedeului utilizat în cadrul Aktion T4 (de eutanasie a persoanelor cu boli mintale judecate incurabile și a celor cu dizabilități mintale). Același procedeu era folosit și de unele Einsatzgruppen care masacrau evrei, romi și comisari politici prizonieri pe teritoriul ocupat de trupele germane pe măsură ce înaintau pe Frontul de Răsărit. Înființarea sa a constituit, totodată, o etapă în procesul de construire a marilor lagăre de exterminare cum au fost Sobibor, Treblinka, Majdanek, Bełżec și Auschwitz. A fost și un centru de experimentare a procesului de exterminare și de instruire a executanților pentru celelalte lagăre de exterminare. S-a deosebit de acestea și prin lipsa camerelor de gazare, precum și prin independența atât față de Oficiul Central SS pentru Economie și Administrație, cât și de Operațiunea Reinhard.

Înființarea și organizarea lagărului

[modificare | modificare sursă]

Originea lagărului

[modificare | modificare sursă]
Arthur Greiser⁠(d)

În 1941, Gauleiterul (guvernatorul) nazist al Warthegau, Arthur Greiser⁠(d), i-a cerut lui Heinrich Himmler și a primit de la acesta autorizația de a asasina 100.000 de evrei din district[3], din cei 420.000 care locuiau acolo[4]. Greiser voia să reducă aglomerația din ghetourile din Warthegau, lichidându-i pe evreii incapabili să muncească, pentru a face loc evreilor deportați din Germania[5].

La 16 iulie 1941, ofițerul SS Rolf-Heinz Höppner⁠(d), șeful Oficiului Central de Emigrație din Poznań, i-a adresat un memorandum lui Adolf Eichmann. I-a comunicat că autoritățile germane locale propun înființarea unui lagăr pentru 300.000 de evrei, în care să fie lichidați evreii incapabili de muncă din Warthegau și sterilizate toate femeile capabile de a procrea[6][7].

Înființarea lagărului a fost autorizată și sarcina aceasta i-a fost încredințată unității numite SS-Sonderkommando Lange, comandată de Herbert Lange. Aceasta se ocupase deja de eutanasierea bolnavilor mintal și a celor cu dizabilități mintale din Polonia ocupată[8].

Locul viitorului lagăr, în Chełmno, situat la jumătatea distanței dintre Varșovia și Poznań, a fost ales de Lange[9], deoarece corespundea scopului din punct de vedere logistic. Avea legătură printr-o cale ferată îngustă cu orășelul Koło din apropiere[10], iar prin gara acestuia trecea linia ferată Łódź-Poznań. Satul era legat și de Łódź cu o șosea în stare bună. În sat era un parc îngrădit și un fost conac cu apartamente locuit de localnici, cu clădiri anexe[11]. Satul avea vreo 250 de locuitori, în majoritate polonezi, cu o minoritate de germani așezați acolo după ocuparea Poloniei[12].

Încă înainte de construirea lagărului, Lange și subordonații lui au început exterminarea evreilor din Warthegau. De la sfârșitul lui septembrie la sfârșitul lui noiembrie 1941 au gazat circa 2.000 de evrei din zonele Konin și Kalisz, folosind un camion în care gazul asfixiant era eliberat din butelii de monoxid de carbon. Folosirea acestora a fost abandonată ulterior[12][13].

Planul lagărului

Amenajarea lagărului

[modificare | modificare sursă]

La sfârșitul lui octombrie 1941 a venit la Chełmno personalul desemnat pentru lagăr. A fost rechiziționat și ocupat conacul, iar lagărul a fost amenajat în câteva săptămâni[14]. Populația poloneză din sat a fost expulzată, cu excepția câtorva bărbați angajați pentru lucrări[5]. A fost înlocuită cu germani; astfel, populația satului număra cam 300 de locuitori, în principal germani[15].

Lagărul avea două părți distincte, așa-numitul „lagăr de la conac” și cel numit „lagărul din pădure”, legate unul de altul printr-un drum de patru kilometri. În primul erau uciși deportații. Parcul a fost înconjurat cu un gard de sârmă care nu ascundea operațiunile de exterminare; de aceea, după o lună de la începutul lor, a fost înlocuit cu unul din scânduri[12]. La subsolul conacului erau ateliere, depozite și încăperi pentru cazarea evreilor muncitori. La nivelul de deasupra erau două încăperi unde trebuiau să se dezbrace deportații[16].

Al doilea „lagăr” consta în trei luminișuri dintr-o pădure deasă unde, până în vara lui 1942, au fost îngropate victimele în gropi comune[17]. Din luminișuri porneau drumuri de câteva sute de metri până la cel către sat[18].

În sat au mai fost confiscate mai multe clădiri care și serveau, direct sau indirect, la procesul de exterminare. Acestea erau biserica cu casa parohială, primăria, școala, o clădire mare de peste drum de conac și case ale unor familii de polonezi expulzați. În aceste clădiri erau comandamentul lagărului, locurile de cazare a SS-iștilor, bucătăria, cantina lor etc.[18].

Personalul lagărului

[modificare | modificare sursă]

Nucleul executanților exterminării era format din vreo 15 membri ai Sicherheitspolizei[15][19]. Aceștia erau SS-iști dintre care unii participaseră la gazările din cadrul Aktion T4[20]. Ei ocupau în lagăr funcțiile principale[21]. La aceștia se adăugau membri ai Schutzpolizei, poliția germană obișnuită, de menținere a ordinii, din Łódź și din Poznań. Printre ei erau și SS-iști. La început, membrii Schutzpolizei au fost în număr de 30, apoi efectivul lor a ajuns la 120[22]. Unii dintre ei se prezentaseră voluntar pentru o misiune externă fără să știe în ce consta aceasta[23].Cei din Schutzpolizei formau trei subunități: una asigura paza lagărului de la conac, a doua era însărcinată cu lagărul din pădure, iar a treia escorta deportații de la gara din Koło la conac[24]. Personalul era completat de opt polonezi. Aceștia au fost aduși ca prizonieri, dar treptat au primit tot mai multă libertate și au devenit auxiliari în procesul de exterminare[25].

Primul comandant al lagărului a fost Herbert Lange, ales pe baza experienței sale, apoi, din martie 1942 – Hans Bothmann[26]. Lange îi era direct subordonat lui Heinrich Himmler sau lui Arthur Greiser, căruia Himmler îi conferise o autoritate considerabilă[12].

Toți membrii germani ai personalului beneficiau de o soldă dublă față de cea normală[23]. Își petreceau timpul liber jucând cărți și bând alcool. Mergeau la cinema la Koło și puteau aduce femei la locul lor de cazare[27].

Deținuții muncitori evrei

[modificare | modificare sursă]

La începutul funcționării lagărului, muncile anexe procesului de exterminare au fost asigurate de prizonieri polonezi, dar foarte curând, probabil la începutul lui ianuarie 1942, aceștia au fost înlocuiți cu deportați evrei selecționați la sosire și lăsați provizoriu în viață, numiți Arbeitsjuden (literal „evrei muncitori”)[28].

Erau circa 40 de bărbați deținuți muncitori, dintre care erau frecvent asasinați unii și înlocuiți cu alții[29]. După evadarea unuia dintre ei, picioarele le-au fost înlănțuite[30]. Opt-zece dintre ei erau meșteșugari, printre care croitori și cizmari, care lucrau pentru călăi[29]. Vreo 15 lucrau la trierea lucrurilor luate de la deportați. Cel puțin 30 de alți deportați lucrau în lagărul din pădure, la scoaterea cadavrelor din camion, curățarea acestuia și îngroparea victimelor în gropi comune[31].

Procesul de exterminare

[modificare | modificare sursă]

Sosirea transporturilor cu deportați

[modificare | modificare sursă]
Îmbarcarea în camioane la Koło a unui transport de deportați aduși cu trenul din ghetoul din Łódź, pentru a fi duși la Chełmno (1942)

Lagărul a fost gata de funcționare la începutul lui decembrie 1941[32] și tot atunci a început exterminarea[33]. Primele victime proveneau din localitățile din apropierea lagărului, precum Konin, Koło și Kłodawa, de unde erau aduse direct, cu camioane[34].

În ianuarie 1942 au început deportările din ghetoul din Łódź. Primul transport cu trenul, plecat pe la mijlocul lui ianuarie, era compus din persoane calificate ca „indezirabile” sau „dăunătoare” de către o comisie a administrației evreiești din ghetou[35].

Copii din ghetoul din Łódź adunați pentru a fi duși la Chełmno

Aceștia au fost primii deportați transportați cu trenul. Transporturile ulterioare au fost compuse în majoritate tot din evrei polonezi, dar pe parcursul funcționării lagărului au fost aduși, în număr mai mic, și evrei din Austria, Germania, Luxemburg și Protectoratul Boemiei și Moraviei; romi[36]; copii neevrei din Protectoratul Boemiei și Moraviei, mai ales din satul Lidice[37][38]; polonezi neevrei; prizonieri de război sovietici[39].

Trenurile opreau în gara din Koło. Numărul de deportați era inegal de la un transport la altul, dar putea ajunge până la 1.500, în circa zece vagoane. La sosire, deportații erau tratați cu o violență extremă. Unii martori vor relata că, o dată, un copil care plângea a fost ucis sub ochii mamei; altă dată, un tânăr care protesta a fost omorât cu lovituri de bâtă; a fost văzut un bătrân aruncat din trenul în mers; cei care nu se mișcau destul de repede erau și ei omorâți în bătaie[40].

La început, deportații erau conduși pe jos prin oraș la o sinagogă în care erau ținuți uneori peste noapte. De acolo erau duși în camioane la conac. Ulterior, ca să se evite trecerea lor prin oraș, erau duși în camioane direct de la gară la conac[41]. Șoferii camioanelor erau angajați civili germani care nu aveau voie să intre în incinta lagărului. De la intrare, camioanele erau conduse de un SS-ist care, apoi, le conducea afară[42]. Mai târziu s-a adoptat, pe lângă acesta, și un alt procedeu de transport, deportații fiind duși din gară, cu trenul, pe calea ferată îngustă[43] până în satul Powiercie⁠(d), apoi, pe jos, la o moară din satul Zawadka⁠(d), unde erau ținuți până când erau lichidați cei aduși în camioane[41].

La sosirea la conac, deportaților li se spunea că vor fi trimiși la lucru în Germania[44], dar că mai întâi trebuie să facă duș și să li se dezinfecteze hainele. Unii SS-iști purtau, cu această ocazie, halate albe[45] și un stetoscop, ca să dea iluzia că lagărul era unul de tranzit[46].

Exterminarea

[modificare | modificare sursă]
Planul subsolului conacului

După abandonarea camionului cu butelii cu monoxid de carbon, au fost adaptate pentru gazare alte două camioane. Pe platformă era o benă din metal cu uși care se închideau ermetic. Camionul avea o țeavă de eșapament specială, la care se cupla un furtun. Celălalt capăt al acestuia se cupla la o țeavă prevăzută cu găuri, care trecea pe planșeul benei, pe sub un grătar de lemn[47][48].

Deportații trebuiau să se dezbrace în încăperile din conac destinate acestui scop[14] și să-și depună obiectele de valoare în cutii. La început, auxiliarii polonezi, mai târziu, deținuții muncitori care asistau la aceasta, notau numele proprietarilor într-un carnet, ca să mențină iluzia lagărului de tranzit. După aceea, victimele coborau niște scări într-un subsol, apoi treceau printr-un culoar cu inscripția „Către dușuri”[49]. Culoarul dădea pe o rampă mărginită de garduri înalte, la capătul căreia staționa camionul de gazare[14]. Aici simțeau deportații pericolul. Cei care ezitau să pornească pe rampă erau forțați cu violență să o facă[49][50]. După ce în benă intrau 30-40 de victime, ușile erau închise și erau cuplate capetele furtunului la țeava de eșapament, respectiv la țeava din camion. Șoferul, un SS-ist, pornea motorul, camionul stând pe loc. Agonia victimelor dura 10-15 minute[14].

Procedeul de exterminare a fost pus la punct de Lange, apoi aplicat de Bothmann, succesorul lui. Au avut loc și incidente. În martie 1942 a explodat un camion[51]. Altă dată, un auxiliar polonez a fost închis din greșeală în benă împreună cu deportații. SS-iștii au considerat că era prea târziu să se deschidă ușile[52].

Tratarea cadavrelor

[modificare | modificare sursă]

Camioanele duceau cadavrele în lagărul din pădure. Se întâmpla ca, la deschiderea ușilor, unii deportați să-și revină. Aceștia erau uciși de SS-iști[53]. Deținuții muncitori de acolo trebuiau să scoată cadavrele; unii dintre ei aveau sarcina să le smulgă din gură coroanele de aur, apoi cadavrele erau aruncate într-o groapă comună. Când se umplea, era acoperită cu pământ[54].

În vara lui 1942, descompunerea cadavrelor a cauzat o situație care a necesitat oprirea provizorie a gazărilor până la găsirea unei soluții. Mai întâi s-a încercat aceasta prin explozii, care au împrăștiat resturi umane, provocând și un incendiu în pădure[55][56]. Până la urmă s-a hotărât dezgroparea și arderea cadavrelor îngropate până atunci. Drept crematorii au fost săpate gropi prevăzute cu pereți din cărămidă, în care s-au plasat șine de cale ferată cu capetele pe ridicături. Pe șine se ridicau ruguri formate din straturi alternative de cadavre și de lemne drept combustibil[57]. Oasele nearse erau zdrobite cu unelte de lemn pe o dală de beton. Ulterior s-a folosit pentru aceasta o moară alimentată de un motor cu benzină. Cenușa era amestecată cu pământ și îngropată, iar peste gropi se plantau arbori. Mai târziu s-a recurs la aruncarea cenușii în râul Warta, de pe un pod din apropierea morii din Zawadka[58][59]. Scopul acestui procedeu era și ștergerea urmelor exterminării în masă[60].

Oprirea provizorie a procesului de exterminare

[modificare | modificare sursă]

Deportările la Chełmno au încetat în martie 1943. Toți evreii din ghetourile din Warthegau fuseseră exterminați, în afară de cei din ghetoul din Łódź, folosit pentru adunarea evreilor din alte regiuni[61].

La 7 aprilie 1943 au fost uciși și ultimii deținuți muncitori, apoi au fost distruse crematoriile prin explozii[62] sau demontate pentru a fi refolosite cărămizile[63]. Au fost demontate și gardurile rampei, a fost aruncat parțial în aer conacul și s-a semănat iarbă peste gropile comune[61].

La 11 aprilie 1943, personalul a părăsit locul lagărului, acesta fiind lăsat în paza unei subunități locale de jandarmi. Lucrările de distrugere a dovezilor exterminării au mai continuat până în noiembrie 1943[61].

A doua perioadă de funcționare

[modificare | modificare sursă]
Stelă pe locul unui fost crematoriu

În februarie 1944, Arthur Greiser a hotărât repunerea în funcțiune a lagărului pentru exterminarea evreilor din ghetoul din Łódź. Bothmann a fost rechemat din Croația ca să reia comanda lagărului[64].

Lagărul a fost reconstruit sumar. Un hambar cu două niveluri rămas în preajma ruinelor conacului a fost folosit pentru deținerea și atelierele evreilor muncitori. Lângă hambar s-a construit o baracă cu o încăpere pentru depozitarea lucrurilor luate de la deportați și una folosită ca birou. S-a mai ridicat și un cort mare, unde se sortau lucrurile confiscate. În pădure s-au construit două barăci: într-una dintre ele trebuiau să se dezbrace deportații, în cealaltă erau ținute două camioane de gazare[65]. Pentru arderea cadavrelor au fost construite două crematorii în gropi[66]. Lucrările au fost executate de vreo 50 de evrei din ghetoul din Łódź, supuși unor maltratări care au necesitat completarea repetată a efectivului cu noi deportați[67].

Lagărul a reînceput să funcționeze în aprilie 1944[68]. Gazările aveau loc între orele 7-8 și 14. Unele transporturi nu puteau fi lichidate într-o singură zi, de aceea, deportații rămași erau ținuți peste noapte în biserica din sat[69].

Jefuirea deportaților

[modificare | modificare sursă]

Spre deosebire de alte lagăre de exterminare, Chełmno nu dispunea de un depozit permanent pentru stocarea lucrurilor luate de la deportați. La început, acestea erau ținute în hambarul din incinta conacului[18]. În prima perioadă a lagărului, deportații trebuiau să-și lase bagajele la sinagoga din Koło, la gara din Powiercie sau la moara din Zawadka, apoi acestea erau duse la Chełmno. În a doua perioadă, le lăsau la biserica din sat[70]. Obiectele de valoare și banii erau luați când se dezbrăcau. Banii, aurul și bijuteriile erau duse direct la administrația germană a ghetoului din Łódź. Tot ce nu era de valoare (documente personale, fotografii, acte de identitate și obiecte fără valoare) era ars într-o groapă din parcul conacului[71].

La început, selectarea lucrurilor confiscate s-a făcut pe loc de către o echipă de deținuți muncitori, dar aceasta s-a dovedit a fi ineficace[72]. Din mai 1942, aceasta s-a făcut la un mare centru de selectare și stocare a bunurilor victimelor înființat în satul Dąbrowa⁠(d), la trei kilometri de Pabianice. Aici lucrau evrei din ghetoul din această din urmă localitate[73], al căror număr varia, în funcție de perioade, de la 100 la 250[74].

Lichidarea definitivă a lagărului

[modificare | modificare sursă]

În ianuarie 1945, Armata Roșie în ofensivă se apropia tot mai mult de lagăr. De aceea, în zilele de 17 și 18, s-a procedat la distrugerea lui. Barăcile au fost incendiate. Cei 40-45 de deportați rămași[75], deținuți muncitori[64], erau ținuți în hambarul de pe lângă ruinele conacului. În noaptea de 17 spre 18 ianuarie, SS-iștii au început să-i execute. Un deportat a reușit să evadeze în timpul execuțiilor, iar altul a fost rănit și s-a prefăcut mort. După ce au fost executate câteva grupuri mici de deportați, vreo 20 s-au răzvrătit, au reținut un gardian în hambar și i-au luat pistolul. După un scurt schimb de focuri, hambarul a luat foc în condiții neelucidate complet. Istoricul Patrick Montague înclină să creadă că a fost incendiat de SS-iști. Dintre deținuții rămași, unii au fost uciși când au încercat să iasă, iar ceilalți au pierit în incendiu împreună cu gardianul capturat și încă un polițist. Deținutul rănit a reușit să iasă din lagăr profitând de haosul creat. În dimineața de 18 ianuarie, SS-iștii au distrus ultimele documente rămase și au părăsit definitiv locul[76].

Numărul victimelor

[modificare | modificare sursă]
Locuitori ai ghetoului din Łódź în timpul deportării lor la Chełmno

Bilanțul exterminării la Chełmno variază de la o epocă la alta și de la un autor la altul.

Conform anchetei efectuate de autoritățile poloneze în 1945-1946, numărul victimelor asasinate la Chełmno a fost de 340.000[77]. În 1961, istoricul Raul Hilberg, în prima ediție a cărții sale Distrugerea evreilor din Europa, a redus acest număr la 150.000[78]. Din mărturiile de la procesul de la Bonn (1962-1963) al membrilor personalului lagărului a rezultat aproximativ același bilanț, reținut de judecători, cu precizarea că este vorba de un număr minim incontestabil[79].

În 1977, Lucy S. Dawidowicz⁠(d) a reținut numărul de 250.000 de victime[80]. Acesta este și numărul reținut ca un minimum de către Cila Cehreli[81]. Estimarea din 2011 a lui Annette Wieviorka⁠(d) este de minimum 150.000 de victime evreiești[82]. Muzeul din Chełmno dă numărul de 200.000 de exterminați[83]. Montague 2012 ajunge la numărul minim de 152.000[84].

Supraviețuitori și mărturii

[modificare | modificare sursă]
Mordechaj Podchlebnik⁠(d) (1907-1985) în 1945

Se știe că au avut loc mai multe evadări din Chełmno, dar nu se știe câți deportați au evadat, și au fost identificați numai șapte. Șase dintre ei au supraviețuit războiului[85]:

Există mărturii substanțiale despre Chełmno de la câțiva evadați. Winer a ajuns în ghetoul de la Varșovia și a relatat tot ce știa pentru arhiva constituită acolo de către istoricul Emanuel Ringelblum⁠(d). Mărturia lui Winer a fost transmisă, de către rezistența poloneză, guvernului polonez în exil la Londra[91], ajungând și în presa britanică[92].

Podchlebnik a depus mărturie în 1946, în fața comisiei de anchetă poloneze, apoi în 1961, la procesul lui Eichmann și, în 1963, la procesul de la Bonn al unor membri ai personalului lagărului. Srebrnik a depus, și el, mărturie, la procesele din 1961 și 1963. Żurawski, de asemenea, a colaborat, în 1946, cu comisia de anchetă poloneză și a fost martor la procesul lui Greiser în același an. În 1949 a depus mărturie și la procesul unui SS-ist din lagăr, apoi și la procesele din 1961 și 1963[93]. Srebrnik a fost, de asemenea, intervievat în filmul documentar Shoah, din 1985[94], al lui Claude Lanzmann[95], la fel ca și Podchlebnik[96].

Soarta ucigașilor

[modificare | modificare sursă]

Arthur Greiser a fost capturat de trupele americane și predat autorităților poloneze. A fost judecat, condamnat la moarte și executat în iulie 1946[97].

Herbert Lange a murit în aprilie 1945, în timpul bătăliei Berlinului, iar Hans Bothmann a fost prins de trupele britanice și s-a sinucis în captivitate, în 1946[98]. Doi gardieni au fost condamnați de tribunale poloneze în 1948, respectiv în 1950, și executați[99].

Serviciul Central de Anchetare a Crimelor Național-socialiste din Ludwigsburg a estimat la 160 numărul celor care au participat sau au colaborat la operațiunile de exterminare din Chełmno, dintre care a identificat numai 33[99]. Au fost arestați și inculpați pentru complicitate la omucidere în masă 12 membri ai personalului lagărului. Au fost judecați la Bonn, în 1962-1963. Trei au fost achitați de la început, trei au fost condamnați la 13 luni și două săptămâni, doi la 15 ani, unul la 13 ani, unul la opt ani, unul la șapte ani, iar unul la trei ani și jumătate. La procesul în apel, sentința a doi dintre ei a fost redusă la 13 ani, iar trei au fost achitați[100]. În 1965, la Köln, a mai fost condamnat un gardian la 13 luni și două săptămâni[101]. Ultima condamnare a avut loc în Polonia, în 2001, cea a unuia dintre auxiliarii polonezi[102].

Amintirea lagărului

[modificare | modificare sursă]

Imediat după trecerea Armatei Roșii, localnicii au luat de pe terenul lagărului tot ce mai rămăsese folosibil de către ei. De asemenea, solul a fost scotocit de căutători de obiecte prețioase[103].

Prima comemorare a victimelor a avut loc în 1957, odată cu inaugurarea unui mic monument în apropierea ruinelor conacului, ridicat de supraviețuitorii comunităților evreiești din Łódź și Włocławek. În 1964 a fost construit un monument în lagărul din pădure, prin grija guvernului polonez[104]. Pe acest monument era inscripția „În memoria victimelor terorii hitleriste, asasinate în 1941-1943”, ocultându-se faptul că, în esență, lagărul funcționase în cadrul genocidului împotriva evreilor[105].

În 1975 au fost efectuate lucrări peisagistice în pădure, cu un drum asfaltat, poteci, scuaruri și arbuști ornamentali, doar că aceste lucrări au îngreunat cercetările arheologice de mai târziu. La începutul anilor 1980, aceste lucrări au fost completate. În 1986 și 1987, muzeul din Konin a început săpături arheologice în vederea înființării unui muzeu pe terenul fostului lagăr. În 1990 a fost deschis unul mic în pădure, unde s-au lăsat la vedere resturile unui crematoriu. S-a ridicat și un „zid al memoriei” cu inscripția „În memoria evreilor asasinați la Chełmno 1941-1945”, destinat înscrierii numelor victimelor cunoscute și ale celor care urmau să fie identificate. În anii următori au fost ridicate și alte memoriale de către diverse asociații evreiești. Au fost continuate și cercetările arheologice, incluzând, de asemenea, terenul fostului conac[106]. Partea principală a muzeului actual se află pe terenul conacului unde, în 2019, s-a inaugurat o expoziție permanentă[107].

Filmografie

[modificare | modificare sursă]
  • filmul documentar Shoah (1985), de Claude Lanzmann, cu părți și despre Chełmno[94];
  • filmul artistic The World Will Tremble (Pământul se va cutremura) (2025), regizat de Lior Geller⁠(d)[108].

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ↑ Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite ale Americii (). Geoffrey P. Megargee, ed. „Encyclopedia of Camps and Ghettos, 1933-1945” (în engleză). Indiana University Press. LCCN 2008037382. OCLC 244567181. Wikidata Q6946780.
  2. ↑ INSPIRE ID: PL.1.9.ZIPOZ.NID_N_30_ZE.49850
  3. ↑ Hilberg 2006, p. 1067-1068.
  4. ↑ Krakowski 2009, p. 14.
  5. 1 2 Mayer 2002, p. 437.
  6. ↑ Kogon et al. 1987, p. 98-99.
  7. ↑ Montague 2012, p. 37.
  8. ↑ Montague 2012, p. 40.
  9. ↑ Browning 2007, p. 438.
  10. ↑ Montague 2012, p. 50.
  11. ↑ Mayer 2002, p. 436-437.
  12. 1 2 3 4 Browning 2007, p. 439.
  13. ↑ Krakowski 2009, p. 23-29.
  14. 1 2 3 4 Adam 1985, p. 244.
  15. 1 2 Krakowski 2009, p. 32.
  16. ↑ Montague 2012, p. 56-57.
  17. ↑ Montague 2012, p. 91.
  18. 1 2 3 Cehreli 2013, p. 38.
  19. ↑ Curilla 2011, p. 98.
  20. ↑ Cehreli 2013, p. 36-37.
  21. ↑ Kogon, p. 104-106.
  22. ↑ Montague 2012, p. 56-57.
  23. 1 2 Kogon et al. 1987, p. 104-106.
  24. ↑ Montague 2012, p. 56-57.
  25. ↑ Montague 2012, p. 57-58.
  26. ↑ Adam 1985, p. 245.
  27. ↑ Krakowski 2009, p. 40-41.
  28. ↑ Cehreli 2013, p. 55.
  29. 1 2 Kogon et al. 1987, p. 115-117.
  30. ↑ Cehreli 2013, p. 51.
  31. ↑ Browning 2007, p. 440.
  32. ↑ Curilla 2011, p. 100.
  33. ↑ Montague 2012, p. 63.
  34. ↑ Cehreli 2013, p. 40.
  35. ↑ Horwitz 2012, p. 146.
  36. ↑ fr Le génocide des Tsiganes européens, 1939-1945 (Genocidul țiganilor europeni, 1939-1945), encyclopedia.ushmm.org (accesat la 26 august 2026).
  37. ↑ Friedländer 2008, p. 441.
  38. ↑ În iunie 1942, Lidice a fost complet distrus, toți bărbații au fost uciși, iar femeile deportate, ca represalii pentru atentatul asupra lui Reinhard Heydrich.
  39. ↑ Kogon et al. 1987, p. 118-120.
  40. ↑ Kogon et al. 1987, p. 106-110.
  41. 1 2 Montague 2012, p. 69.
  42. ↑ Cehreli 2013, p. 42-44.
  43. ↑ Hilberg 2006, p. 1786-1787.
  44. ↑ Hilberg 2006, p. 1789.
  45. ↑ Curilla 2011, p. 101.
  46. ↑ Cehreli 2013, p. 43.
  47. ↑ Kogon, p. 102-103.
  48. ↑ Montague 2012, p. 200.
  49. 1 2 Krakowski 2009, p. 38.
  50. ↑ Cf. mărturia lui Adolf Eichmann la procesul lui, apud Wieviorka 2011, p. 152.
  51. ↑ Adam 1985, p. 245.
  52. ↑ Hilberg 2006, p. 1796.
  53. ↑ Friedländer 2008, p. 404.
  54. ↑ Montague 2012, p. 163.
  55. ↑ Cehreli 2013, p. 50-51.
  56. ↑ Montague 2012, p. 115.
  57. ↑ Kogon et al. 1987, p. 103-104.
  58. ↑ Cehreli 2013, p. 52.
  59. ↑ Curilla 2011, p. 106.
  60. ↑ Krakowski 2009, p. 150.
  61. 1 2 3 Kogon et al. 1987, p. 122.
  62. ↑ Adam 1985, p. 245.
  63. ↑ Cehreli 2013, p. 48.
  64. 1 2 Hilberg 2006, p. 1803.
  65. ↑ Montague 2012, 152-153.
  66. ↑ Montague 2012, 155.
  67. ↑ Horwitz 2012, p. 262-263.
  68. ↑ Curilla 2011, p. 110.
  69. ↑ Cehreli 2013, p. 49-50.
  70. ↑ Cehreli 2013, p. 41-42.
  71. ↑ Cehreli 2013, p. 46-47.
  72. ↑ Krakowski 2009, p. 185.
  73. ↑ Montague 2012, p. 87.
  74. ↑ Krakowski 2009, p. 186-187.
  75. ↑ Kogon et al. 1987, p. 130-131.
  76. 1 2 Montague 2012, p. 172-174.
  77. ↑ en Central Commision for Investigation of German Crimes in Poland. GERMAN CRIMES IN POLAND (Warsaw, 1946, 1947). Extermination Camp Chelmno (Kulmhof) (accesat la 26 august 2026).
  78. ↑ Hilberg 2006, p. 1654.
  79. ↑ Kogon et al. 1987, p. 131-132.
  80. ↑ Dawidowicz 1977, p. 241.
  81. ↑ Cehreli 2013, p. 53.
  82. ↑ Wieviorka 2011, p. 152.
  83. ↑ Site-ul muzeului, chelmno-muzeum.eu (accesat la 26 august 2026).
  84. ↑ Montague 2012, p. 188.
  85. ↑ Montague 2012, p. 136-137.
  86. ↑ Litka 2013.
  87. ↑ Montague 2012, p. 131.
  88. ↑ Montague 2012, p. 83.
  89. ↑ Montague 2012, p. 135-136.
  90. ↑ Montague 2012, p. 137.
  91. ↑ Montague 2012, p. 135.
  92. ↑ Friedländer, p. 491.
  93. ↑ Montague 2012, p. 219-221.
  94. 1 2 en Shoah, imdb.com (accesat la 26 august 2026).
  95. ↑ Lanzmann 1985, p. 5, 15 și 101-103.
  96. ↑ Lanzmann 1985, p. 7, 11 și 78-80.
  97. ↑ Krakowski 2009, p. 216-217.
  98. ↑ Krakowski 2009, p. 234-235.
  99. 1 2 Krakowski 2009, p. 215-216.
  100. ↑ Montague 212, p. 180.
  101. ↑ Montague 212, p. 223.
  102. ↑ Montague 212, p. 194.
  103. ↑ Montague 212, p. 177.
  104. ↑ Montague 212, p. 179.
  105. ↑ Kuwalek, p. 186.
  106. ↑ Montague 212, p. 180-181.
  107. ↑ Site-ul muzeului, chelmno-muzeum.eu (accesat la 26 august 2026).
  108. ↑ The World Will Tremble, imdb.com. (accesat la 26 august 2026)

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]
  • fr Adam, Uwe Dietrich, Les Chambres à gaz (Camerele de gazare), în L'Allemagne nazie et le génocide juif, (Germania nazistă și genocidul evreilor), Paris, Gallimard – Le Seuil, 1985, ISBN: 2-02-008985-8
  • fr Browning, Christopher R., Les Origines de la Solution finale. L'évolution de la politique antijuive des nazis, septembre 1939-mars 1942 (Originile „soluției finale”. Evoluția politicii antievreiești a naziștilor, septembrie 1939 – martie 1942), Paris, Les Belles Lettres, 2007, ISBN: 978-2-251-38086-5
  • fr Cehreli, Cila, Témoignages du Khurbn. La résistance juive dans les centres de mise à mort. Chelmno, Belzec, Sobibor, Treblinka (Mărturii despre Holocaust. Rezistența evreiască în lagărele de exterminare. Chelmno, Belzec, Sobibor, Treblinka), Bruxelles, Kimé, col. Entre Histoire et Mémoire, Fondation Auschwitz, 2013, ISBN: 978-2-84174-638-5
  • de Curilla, Wolfgang, Der Judenmord in Polen und die deutsche Ordnungspolizei 1939-1945 (Exterminarea evreilor din Polonia și Ordnungspolizei germană), Paderborn – München – Viena – Zürich, Ferdinand Schöningh, 2011, ISBN: 978-3-506-77043-1
  • fr Dawidowicz, Lucy S., La Guerre contre les Juifs (Războiul împotriva evreilor), Paris, Hachette, 1977
  • fr Friedländer, Saul, Les Années d'extermination : L’Allemagne nazie et les Juifs : 1939-1945 (Anii exterminării. Germania nazistă și evreii, 1939-1945), Paris, Seuil, 2008, ISBN: 978-2-02-020282-4
  • fr Hilberg, Raul, La Destruction des Juifs d'Europe (Distrugerea evreilor din Europa), Paris, Gallimard, col. Folio Histoire, 2006, ISBN: 978-2-07-030985-6
  • fr Horwitz, Gordon J., Ghettostadt. Lodz et la formation d'une ville nazie (Oraș-ghetou. Lodz și constituirea unui oraș nazist), Paris, Calmann-Lévy – Mémorial de la Shoah, 2012, ISBN: 978-2-7021-4295-0
  • fr Husson, Édouard Husson, Heydrich et la solution finale (Heydrich și „soluția finală”), Paris, Perrin, col. Tempus, nr. 422, 2012, ISBN: 978-2-262-02719-3
  • fr Kogon, Eugen; Langbein, Hermann; Ruckerl, Adalbert, Les Chambres à gaz, secret d'État] (Camerele de gazare, secret de stat), Paris, Minuit, col. Points Histoire, 1987, ISBN: 2-02-009628-5
  • en Krakowski, Shmuel, Chelmno, a Small Village in Europe. The first nazi mass extermination camp (Chelmno, un mic sat din Europa. Primul lagăr nazist de exterminare), Ierusalim, Yad Vashem, 2009, ISBN: 978-965-308-332-5
  • en Lanzmann, Claude, Shoah. An Oral History of the Holocaust. The Complete Text of the Film, (Shoah. O istorie orală a Holocaustului. Textul complet al filmului), New York, Pantheon Books, 1985, ISBN: 0-394-55142-7
  • pl Litka, Piotr, Abram Rój. Opowieść córki (Abram Rój. Relatarea fiicei sale), în Tygodnik Powszechny, tygodnikpowszechny.pl, 11 februarie 2013 (accesat la 26 august 2026)
  • fr Mayer, Arno J., La « Solution finale » dans l'histoire („Soluția finală” în istorie), Paris, La Découverte, col. Poche, 2002, ISBN: 978-2-7071-3680-0
  • en Montague, Patrick, Chelmno and the Holocaust: The History of Hitler’s First Death Camp (Chelmno și Holocaustul. Istoria primului lagăr de exterminare al lui Hitler), Londra – New York, I.B.Tauris & Co Ltd, 2012, ISBN: 978-1-84885-722-3
  • fr Wieviorka, Annette, Eichmann. De la traque au procès (Eichmann. De la urmărire la proces), Paris, André Versaille, 2011, ISBN: 978-2-87495-139-8

Legături externe

[modificare | modificare sursă]

Vezi și

[modificare | modificare sursă]
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Lagărul_de_exterminare_Kulmhof&oldid=17945267