Holocaustul în România

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Holocaustul în România denumește prigoana și exterminarea evreilor în teritoriile controlate de statul român în anii 1937-1944, adică de la primele legi anti-evreiești ale guvernului Goga-Cuza și până la lovitura de stat din 23 august 1944. Potrivit istoricului Raul Hilberg, includerea soartei evreilor din teritorii foste românești înainte de 1940, dar care nu se aflau sub control românesc în momentul faptelor, constitue o definiție eronată a Holocaustului în România. Mai precis aceasta privește evreii care, indiferent de cetățenia lor, au fost fie persecutați sau uciși de agenți ai statului român (sau de particulari precum Legionarii) în teritoriile controlate de acest stat la momentul faptelor (inclusiv și mai ales Transnistria), fie predați Germaniei naziste (cazul evreilor de cetățenie germană din România și celor de cetățenie sovietică care fugeau de Einsatzgrupe trecând Bugul spre Transnistria).[1]

Demografie[modificare | modificare sursă]

Sinagoga mică de la Constanța, în stil romaniot, în paragină în 2010 ; cea mare, în stil germanic, a fost demolată în anii 1980.

La recensământul din 1938 apar printre cetățenii români 756.930 de evrei.[2] Conform lucrărilor lui Matatias Carp și Marius Mircu,[3] între 1938 și 1941 au pierdut cetățenia română 387.407 evrei, fie că le fusese retrasă de guvernul Goga (circa 120.000 de persoane), fie că deveniseră cetățeni maghiari sau sovietici prin cedarea Transilvaniei de nord, Bucovinei de nord, ținutului Herța și Basarabiei (circa 270.000 persoane). În 1940, mai erau cetățeni români 369.523 de evrei. Conform lucrărilor Commisiei Wiesel,[4] dintre evreii români din 1938, mai ales dintre cei deveniți apatrizi în 1938 și dintre cei bucovineni sau basarabeni, acuzați că ar fi susținut Uniunea Sovietică și că s-ar fi dedat la jafuri și cruzimi în dauna populației românești în 1940, au fost exterminați de statul român circa 140.000 (îndeosebi în Transnistria), în timp ce 130.000 au fost exterminați de Ungaria Horthystă în Transilvania de nord, fie direct, fie prin deportare în lagărele germane. În total au fost măcelărite 270.000 persoane (35% din populația evreiască română din 1938) și au devenit sovietice 136.250 (18% din populația evreiască română din 1938).[5] Dintre cei 356.237 evrei români din 1952[6] (47% din populația evreiască română din 1938), până în 1956 au emigrat spre Palestina, Europa Occidentală și America 209.963 persoane, astfel că la recensământul din 1956 mai erau 146.274 evrei în România. Emigrația a continuat: în 1970 mai rămăseseră 24.667 evrei, în 1992 doar 9.670 iar în 2002 doar 6.179. Majoritatea lăcașurilor de cult ale evreilor au fost abandonate și sunt ruinate.

Situația evreilor din România înainte de alianța cu Germania nazistă[modificare | modificare sursă]

Sinagoga sefardă din București
devastată și incendiată în timpul rebeliunii legionare, la 21 ianuarie 1941.

Înaintea alianței dintre România și Germania nazistă (octombrie 1940), societatea românească, precum și celelalte societăți europene ale vremii, cuprindea un mare număr de evrei integrați (inclusiv în sferele politică, economică, intelectuală), care nu mai practicau iudaismul decât în marele ocazii (nașteri, bar-mițvá, căsătorii, decese) dar și minorități tradiționaliste religioase trăind separat de restul populațiilor, mai ales în nordul și răsăritul țării (în ștetle rurale sau ghetouri urbane[a]). Ca în restul Europei vremii, opinia publică era traversată de curente mai mult sau mai puțin antisemite, având rădăcini fie religioase (evreii fiind considerați de creștinii mai habotnici ca fiind „călăii lui Isus”), fie economice (evreii din burghezie sau negustorii și cămătarii rurali, adesea mai școliți decât țărănimea sau muncitorimea, fiind pizmuiți ca atare), fie politice (o parte dintre evreii socialiști din "Bund" -בונד, Бунд, un partid marxist evreiesc- susținuseră bolșevicii maghiari în Transilvania sau ruși în Basarabia împotriva mișcărilor naționale române).[7] După marea criză economică din anii 1930, aceste curente antisemite au câștigat teren în opinie, evreii fiind socotiți principalii responsabili, mai ales în clasa medie sărăcită (țărani mici proprietari, meșteșugari, salariați ai marilor întreprinderi și ai administrațiilor) care adera la tezele lui Octavian Goga sau ale Legionarilor pentru care evreii sunt „străini de neam” și trebuie „dați afară”.

În decembrie 1937 guvernul Goga ia primele măsuri de numerus clausus în învățământ, avocatură și administrație, țintind limitarea numărului evreilor în universități, în școlile superioare, barouri și organele statului, și retrage cetățenia română unui număr de circa 120.000 de evrei vorbitori uzuali ai limbilor yiddish, maghiară, germană sau rusă și doar aproximativi ai limbii române, cu atât mai ușor cu cât, în teritoriile românești care aparținuseră împărățiilor austro-ungară și rusă, evreii unguri sau ruși erau socotiți ca fiind agenți fie ai bolșevismului, fie ai revizionismului maghiar sau rusesc.[8] La data de 8 august 1940, măsurile de numerus clausus sunt extinse la maranii calotești (creștini, dar de origine evreiască), iar căsătoriile între creștini și evrei sunt interzise.

Evrei împușcați în stradă la Iași în timpul Pogromului de la Iași.
« Trenul morții » Iași, 27 iunie 1941.
Evrei deportați în Transnistria sub supravegherea unui soldat român.
Evrei deportați în Transnistria și împușcați între Bîrzula și Grozdovka de militarii români care-i escortau, octombrie 1941; femeia a fost și dezgolită.

Situația evreilor în perioada Holocaustului[modificare | modificare sursă]

Începând cu toamna anului 1940, sute de evrei, o parte din ei refugiați din alte țări, pleacă în fiecare lună spre Palestina, în mod ilegal, prin asociația Aliyah condusă de Eugen Maisner și Samuel Leibovici, cu asentimentul guvernului Antonescu pentru care expulzarea este, în acel moment „soluția corectă pentru rezolvarea problemei evreiești”. Desigur, respectivii trebuie să-și abandoneze toate bunurile și economiile statului român.[9] Circa 80.000 de evrei au părăsit România pe parcursul unui an. Nu toți au ajuns sau au rămas în Palestina; unii aveau să emigreze în final spre S.U.A., stat atunci neutru. „Soluția corectă” a devenit inaplicabilă după luna decembrie 1941, când Aliații au declarat război României și au început să considere evreii români ca fiind „cetățeni sau resortisanți ai unui stat inamic”.[10] Din acel moment, nici țările neutre precum Turcia nu au mai acceptat să-i primească, astfel că guvernul Antonescu a început deportarea evreilor spre Transnistria, inaugurând perioada cea mai cruntă din istoria evreilor în România.[11]

Situația evreilor în teritoriile cedate de România[modificare | modificare sursă]

În regiunile cedate Ungariei (Transilvania de nord), armata amiralului Horthy, « Legionarii » maghiari și « Baroșii » (o organizație antisemită, al cărei președinte a fost József Haracsek) au ucis sau predat Germaniei naziste circa 120.000 de evrei care fuseseră cetățeni români înainte de război, adică 80 % din populația evreiască din acest teritoriu. În acelea cedate U.R.S.S.-ului ( Bucovina de nord și în Basarabia), Evreii nu au fost persecutați ca atare de noile autorități sovietice, dar cei dintre ei care erau negustori, având magazine și case, precum și cei care fuseseră salariați ai statului român, au fost deportați spre Kazakhstan ca exploatatori ai norodului sau ca lachei ai ocupantului burghezo-moșieresc român.

Ceilalți evrei bucovineni și basarabeni și-au afirmat credința în Uniunea Sovietică, fie nevoiți ca toți Basarabenii indiferent de neam, fie din convingere pentru cei care erau comuniști. Dintre aceștia din urmă, o parte s-au dedat la acte de jaf și de cruzime, împreună cu ceilalți comuniști de diferite naționalități[12]; altă parte, idealiștii care nu cunoșteau realitatea regimului sovietic, au protestat și au fost deportați spre Gulag ca deviaționiști. Din cauza celor care se dedaseră la violență în iunie-iulie 1940, toți evreii bucovineni și basarabeni fără deosebire, și mai larg toți evreii din România au fost considerați de regimul Antonescu ca fiind dușmani ai poporului român. Pentru ei, data de 22 iunie 1941, când începe Operațiunea Barbarossa, înseamnă începutul Holocaustului săvârșit de Statul român.[13]

Situația evreilor în teritoriul rămas sau devenit românesc[modificare | modificare sursă]

Ca în toată Europa sub influență germană, în România atât legionarii (până în ianuarie 1941) cât și guvernul Antonescu socotesc evreii ca fiind responsabili de corupția antebelică și de criza economică. Ca și țiganii, ei îi sunt prezentați populației (prin articole de presă, prin știrile cinematografice dinaintea oricărui film, prin radio și expoziții) ca fiind dăunători națiunii și paraziți, pentru a pregăti opinia să accepte ceea ce regimul denumește „curățirea terenului”.

Nu în limitele teritoriale ale României propriu-zise, unde se aplicau legile civile, au fost comise cele mai mari crime, ci în Transnistria, teritoriu sub administrație militară, anexat formal de România. Crimele au fost comise din ordin, pe militarii șovăielnici așteptându-i aspre pedepse, cum reiese clar din declarațiile mareșalului Antonescu.[14] Evreii care treceau Bugul meridional (limita răsăriteană a Transnistriei) fugind de Einsatzgrupele naziste, erau predați înapoi. Câteva zile după trecerea Prutului, un incident cu niște soldați dezertori care trăseseră într-o patrulă a declanșat pogromul de la Iași în care 12.000 de evrei ieșeni, civili, au fost măcelăriți sau închiși într-un tren de marfă în care au murit de sete și foame.[15]

La numai o lună după trecerea Prutului, 25.000 de evrei basarabeni fuseseră deja deportați în Transnistria, conform ordinelor date de mareșalul Antonescu privind „curățirea terenului”. În total, în cei trei ani cât a durat stăpânirea românească în Transnistria, circa 160.000 de evrei din toată țara, dar îndeosebi bucovineni și basarabeni, au fost deportați în Transnistria în asemenea condiții, încât peste 25.000 au murit în drum. Dintre cei ajunși în viață, încă o treime au mai murit la fața locului de frig, foame și boli (în special dizenterie).[16] Jumătate dintre cei 320.000 evrei bucovineni, dorohoieni și basarabeni au pierit în acest răstimp, majoritatea în cele cincisprezece lagăre în care fuseseră regrupați, sub pază militară, și în care orice incident dădea loc împușcării în grup a deținuților implicați sau bănuiți (cele mai sinistre lagăre fiind Ahmetcetka, Bogdanivka, Domanivka și Peciora).[17]

În anii 1943 și 1944 (până în august), statul român le impusese evreilor din restul țării obligația de a asigura, în locul soldaților plecați pe front, munca de jos adică terasamentul, curățarea străzilor ș.a., în comunele și orașele unde locuiau; cei care nu se prezentau erau arestați și deportați în Transnistria (45.000 cazuri), dar exista posibilitatea de a plăti taxe pentru a fi scutit (26.000 cazuri).[18]

În 1942, regimul Antonescu a refuzat predarea evreilor români către Germania nazistă (inclusiv în însăși Germania sau în țările ocupate de aceasta), cerută de plenipotențiarul SS Gustav Richter, sub motivul că „România este perfect în stare să asigure ea însăși soluționarea problemei evreiești”. Radu Lecca și Mihai Antonescu au creat Centrala Evreilor din România, pentru a contrabalansa Confederația Societăților Evreiești din România, condusă de Wilhelm Filderman,[19] socotită prea independentă, și care, împreună cu Crucea-Roșie, aducea deportaților din Transnistria merinde și medicamente, ba chiar obținea rapatrierea unora dintre ei.[20] În noiembrie 1941, ambasada Germaniei la București se plângea că ambasadele române din Europa se opun deportării evreilor români de către autoritățile germane, dar a obținut ca statul român să predea Germaniei evreii de cetățenie germană prezenți în România, și ca ambasada română din Franța să se dezintereseze de evreii români din acea țară, care erau arestați de autoritățile franceze colaboraționiste și predați Germaniei (cazul Olgăi Bancic). În iulie 1942, ambasada română din Berlin, observând că evreii maghiari din Germania nu erau deportați, le afirmă Germanilor că România nu poate accepta un tratament diferit pentru evreii români.[21] Simultan, la Lublin, în Polonia ocupată, Adolf Eichmann, șeful Serviciului german de Siguranță, se izbea de opoziția lui Radu Lecca care, de la Berlin, refuza să autorizeze deportarea evreilor români din acea zonă; germanii îl acuză pe Lecca că „a fost corupt de banii jidovimii”.[22] În decembrie 1942 Germania protesta oficial împotriva deciziei mareșalului Antonescu de a autoriza rapatrierea a circa 75.000 de evrei din Transnistria și plecarea lor spre Palestina, cu condiția ca Sfatul Mondial Evreiesc să-i plătească României o însemnată indemnitate. Și Aliații au protestat, motivând că „nu-i aparține Sfatului Mondial Evreiesc să finanțeze o țară inamică”.[23]

Elie Wiesel rezuma astfel situația: „Dintre toți aliații Germaniei naziste, Franța Vichystă și România sunt cei care aveau cele mai importante comunități evreiești și cei care au pus la cale propria lor politică de exterminare, astfel că poartă răspunderea cea mai mare, după însăși Germania, pentru moartea evreilor europeni... Iași, Odesa, Bogdanivka, Domanivka, Peciora de exemplu sunt printre cele mai hidoase măceluri comise contra evreilor în decursul Holocaustului. Statul român a săvârșit și el un genocid împotriva evreilor. Faptul că nu i-a exterminat pe toți nu trebuie să ascundă această realitate.”[24]

Măcelul de la Odesa[modificare | modificare sursă]

Măcelul de la Odesa este cea mai mare crimă săvârșită vreodată de armata română. El a avut loc șase zile după intrarea trupelor române în Odesa, în urma unui atentat al partizanilor sovietici care l-au ucis pe generalul Glogojanu, comandant al orașului, împreună cu alți 40 de militari.[25] Succesorul lui Glogojanu, generalul Trestioreanu, a replicat spânzurând aproximativ 5000 de persoane chiar în ziua și noaptea următoare (de felinare și balcoane), în majoritate evrei, deoarece partizanii, care cunoșteau perfect canalizarea orașului, erau mult mai greu de prins. La data de 23 octombrie, 19.000 de evrei au fost arestați pe cartiere și deținuți în hangare, biserici și săli publice. Sute dintre ei, poate mii au fost împușcați cu mitraliera apoi stropiți cu benzină și arși, iar în ziua următoare alte câteva mii au fost conduși în afara orașului în șanțurile defensive și acolo împușcați cu mitraliera câte 40 sau 50 laolaltă, fiind acoperiți cu pământ pe măsură ce se prăvăleau în șanțuri. Încă 5000 au fost închiși în trei depozite industriale mari, de asemenea împușcați cu mitraliera, stropiți cu benzină și arși cu depozite cu tot. Estimația numărului victimelor variază de la 15.000[26] la 40.000 de evrei odeseni.[27]

Pe 1 noiembrie, 33.885 de evrei supraviețuitori (dintr-o comunitate inițială de circa 50.000 înainte de război) au fost regrupați la apus de oraș, în cartierul Moldoveanca și în kolhozurile și grajdurile din jurul Odesei[28] în vederea deportării în nordul Transnistriei. Majoritatea au murit de dizenterie, foame și frig în decursul lunii decembrie: Raul Hilberg afirmă că în total măcelul de la Odesa ar fi cauzat aproximativ 100.000 de morți, la cei odeseni adăugându-se mii de evrei basarabeni aduși și ei la Moldoveanca (pe unde trecea calea ferată Tighina–Odesa).[29] Într-o scrisoare a mareșalului Antonescu din 19 octombrie 1941 către fostul său coleg de liceu Wilhelm Filderman,[30] Conducătorul statului se justifică astfel: „La Odesa, evreii sunt cei care au insistat pentru ca trupele rusești să ne opună o rezistență îndârjită și inutilă, numai ca să ne aducă nouă cât mai mari daune”.[31]

Istoriografie și analize[modificare | modificare sursă]

Monumentul Victimelor Pogromului de la Iași.
Mormântul celor 36 de evrei Soroceni uciși de armata română în Iulie 1941.

Există trei interpretări ale Holocaustului din România. Toți autorii descriu aceleași crude fapte, dar cei care le-au trăit ei-înșiși, precum Matatias Carp,[32] Marius Mircu sau Raul Rubsel[33] le înțeleg ca o paranteză monstruoasă de bestialitate în istoria poporului român provocată de circumstanțele războiului, dar străină de caracterul obișnuit al acestui popor. În schimb, cei care nu au trăit ei-înșiși urgia, unii afirmă că « Istoria României moderne nu poate fi înțeleasă fără antisemitism »[34], în acord prin aceasta cu Mișcarea Legionară[35]. Istoricul Neagu Djuvara, mărturisind că el însuși a fost influențat de ideile antisemite în tinerețe, a explicat[36] că bestialitatea nu face parte din identitatea nici-unui popor în particular, ea ieșind la iveală oriunde dispare democrația și oriunde o ideologie totalitară justifică folosirea violenței ce mijloc de rezolvare a problemelor politice: în România, violența criminală inițial dezlănțuită împotriva Evreilor a lovit ulterior, până la 22 decembrie 1989, majoritatea poporului român. Tot el estima că ipoteza « parantezei monstruoase » duce la pocăință și împăcare suscitând groază și milă față de victime la tinerele generații, astfel incitate să aibă grijă să nu se mai întâmple niciodată asemenea crime, pe când ipoteza « României moderne nedesparțită de antisemitism » duce la întreținerea și chiar la reapariția antisemitismului, culpabilizând tinerele generații care, simțindu-se acuzate de sentimente monstruoase prin simplul fapt că aparțin poporului român, sunt incitate să se simtă potrivnice acuzatorilor sau chiar să ia partea călăilor.

Multe fapte infirmă ipoteza « României moderne nedespărțită de antisemitism ». Între iunie 1941 și august 1944, aproape 86.000 de militari au fost condamnați pentru că au refuzat să execute ordine privind măcelul evreilor sau altor civili[37] și două divizii, denumite « Tudor Vladimirescu » și « Horia-Cloșca-Crișan » au combătut de partea Aliaților în cadrul forțelor sovietice; nu toți acești soldați erau evrei sau comuniști, iar poporul român nu poate fi împărțit doar în "antisemiți" și "comuniști". Este adevărat că « Yad Vashem » a recenzat numai 139 de « Drepți între popoare » (79 în Rep. Moldova și 60 în România) și este logic: « Yad Vashem » era necunoscut în țările comuniste (1946–1990), majoritatea « Drepților » murind fără să fi aflat de existența sa, iar familiile salvate de ei și trăind în Israel sau în alte « țări imperialiste » nu aveau cum să-i mai găsească pe binefăcătorii lor. Însuși Iosif Goebbels scria în jurnalul său personal la data de 19 februarie 1941 că « Antonescu este la guvern cu sprijinul francmasonilor și dușmanilor Germaniei iar sașii noștri sunt prigoniți: Reich-ul a făcut atâtea eforturi degeaba! ».

Situația evreilor în România după 23 august 1944[modificare | modificare sursă]

Prin lovitura de stat din 23 august 1944 România trece de partea Aliaților declarând război Germaniei naziste și Ungariei horthyste. Guvernul generalului Constantin Sănătescu desființează toate măsurile și legile împotriva evreilor, dar haosul domnind în țară, ocupată de Armata Roșie care continua să se socotească în teritoriu inamic, chiar și după 12 septembrie când s-a semnat armistițiul, nu le-a permis multor dintre evreii deportați în Transnistria să-și reocupe domiciliile, cel mai adesea jefuite sau ocupate de alți refugiați.[38] Evreii prezenți în conducerea Partidului Comunist, care preia puterea la data de 6 martie 1945, precum Ana Pauker sau Iosif Chișinevschi, nu s-au preocupat de evreime în general, nici de soarta refugiaților, ci excluziv de interesele lor de staliniști carieriști, iar cei care, închipuindu-și că pot obține de la ei ajutoare sau dreptate, revendicându-se ca evrei, au fost acuzați că ar fi naționaliști mici-burghezi sau mai rău, cosmopoliți fără conștiință de clasă. Unii ajung astfel în lagărele din Bărăgan.[38] Consolidându-se, regimul comunist promovează cultura yiddish și muzica klezmer, dar excluziv în cadrul proletcultismului oficial, pentru a proslăvi Partidul și conducătorii săi. A apărut astfel un folclor evreiesc „socialist” care, aidoma folclorului românilor, sașilor sau maghiarilor, nu reușea să ascundă înăbușirea intelectuală și economică a majorității cetățenilor țării, evrei sau nu. Astfel, ca și sașii, grecii sau turcii,[necesită citare] evreii din România au părăsit masiv țara, emigrând spre statul care accepta să plătească pentru ei, anume Israelul. Astfel, dispare treptat iudaismul românesc, care mai dăinuiește numai în Israel unde există încă ziare și restaurante românești, precum și asociații ale evreilor veniți din România.

Note de completare[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Cuvântul de origine italiană ghetto provine, de altfel, din ebraicul גטו ghet, adică „separat”

Note bibliografice[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Raul Hilberg, La destruction des juifs d'Europe, Gallimard, collecția Folio, 2006, Tomul II, pag. 1408.
  2. ^ Ghid general, Ed. Ghidul României, București 1939, p. 8
  3. ^ Matatias Carp, Cartea neagră, București, 1948 ; Marius Mircu, Ce qui li s-a întâmplat evreilor din România, Glob, Bat Yam și Papyrus, Holon, Israel 1996
  4. ^ International Commission on the Holocaust in Romania, Final Report of the International Commission on the Holocaust in Romania, Yad Vashem (The Holocaust Martyrs' and Heroes' Remembrance Authority), 2004 pe [1]
  5. ^ Raul Hilberg, La Destruction des Juifs d'Europe, Gallimard, collection Folio, 2006, TII, p.1408.
  6. ^ Republica Populară Romînă, Ghid general, Ed. pentru răspîndirea științei și culturii, București 1960, p. 94
  7. ^ Victor Eskenasy, Izvoare și mărturii referitoare la evreii din România, I ed., București 1986; Andrei Oișteanu, Imaginea evreului în cultura română: studiu de imagologie în contextul est-central european, Ed. Polirom, Iași, 2012.
  8. ^ Vezi Encyclopédie multimédia de la Shoah : Roumanie și Raul Hilberg, tomul II, pag. 1410.
  9. ^ Raul Hilberg, tomul II, pp. 1411 - 1468
  10. ^ Declarația britanicului Harold McMichael după tragedia navei Struma.
  11. ^ Dennis Deletant, Transnistria, soluția românească la „problema evreiască“, în vol. „Despre Holocaust și comunism“, p. 79, și Jean Ancel, Contribuții la istoria României, problema evreiască (1933 - 1944), (2 volume), Ed. Hasefer, 2001 și 2003.
  12. ^ Arhivele Militare Române, fond 948, Secția a 3-a operații, dosarele 527, 98, 1836, 1891; Mihai Pelin, capitolul Săptămâna suferinței în Antonescu și războiul său, vol.I, pp. 29-130, Ed. Iosif Drăgan, Veneția, 1988 ; și Paul Goma a relatat aceste fapte în Săptămâna roșie ale cărei versiuni mai noi sunt preferabile, deoarece autorul le-a curățat de exagerări, dar oricum lucrarea tot contestabilă rămâne, fiindcă Paul Goma impută cruzimile aproape excluziv evreilor și tuturor evreilor, ceeace este un punct de vedere antisemit.
  13. ^ Dennis Deletant, Transnistria, soluția românească la „problema evreiască“, în vol. „Despre Holocaust și comunism“, p. 79.
  14. ^ A. Duțu, F. Dobre, L. Loghin, Armata română în al doilea război mondial (1941-1945) - Dicționar enciclopedic, Ed. enciclopedică, 1999
  15. ^ Jean Ancel, Preludiu la asasinat: pogromul de la Iași, 29 iunie 1941, Ed. Polirom, Iași, 2005.
  16. ^ Hilberg, TII, p.1439
  17. ^ Matatias Carp: Cartea neagră: suferințele evreilor din România: 1940—1944, vol. III: Transnistria, Dacia Traiană (Socec), București, 1947 și Carol Iancu, Shoah în România. Evreii în timpul regimului Antonescu (1940-1944), Iași, Ed. Polirom, 2001.
  18. ^ Hilberg, TII, p. 1449.
  19. ^ Willi Filderman, colegul de liceu al Mareșalului în Evreii care l-au influentat pe Antonescu (2) - Dosare ultrasecrete, Ziua - 24 iunie 2006, pe [2].
  20. ^ Hilberg, TII, pp. 1453-55.
  21. ^ Hilberg, TII, pp. 1457-58.
  22. ^ Hilberg, TII, p.1460-65
  23. ^ Hilberg, Tomul II, pag. 1468.
  24. ^ International Commission on the Holocaust in Romania (Comisia Wiesel), Final Report of the International Commission on the Holocaust in Romania, Yad Vashem (The Holocaust Martyrs' and Heroes' Remembrance Authority), 2004, pe [3].
  25. ^ Raul Hilberg, T. 1, p 545
  26. ^ A. Duțu, F. Dobre, L. Loghin, Armata română în al doilea război mondial (1941-1945) - Dicționar enciclopedic, Ed. enciclopedică, 1999
  27. ^ Raul Hilberg, T. 1, pp. 546–548.
  28. ^ Raul Hilberg, T. 1, p 549
  29. ^ Raul Hilberg, Tomul 1, pag. 676.
  30. ^ Willi Filderman, colegul de liceu al Mareșalului în Evreii care l-au influentat pe Antonescu (2) - Dosare ultrasecrete „Ziua“ - 24 iunie 2006, pe [4].
  31. ^ Hilberg, Tomul II, pag. 1437.
  32. ^ Matatias Carp, Cartea neagră. Suferințele evreilor din România: 1940—1944, Dacia Traiană (Socec), București, 1947
  33. ^ Raul Rubsel, Iadul pe pământ, Paris 1951.
  34. ^ Vlad Stoicescu în Adevărul: INTERVIU Radu Ioanid: „Istoria României moderne nu poate fi despărțită de antisemitism” accesat 27 ianuarie 2013.
  35. ^ Vezi: [5].
  36. ^ Dezbatere cu Neagu Djuvara la Institutul Erudio, la date de 11 noiembrie 2009, la Novotel Rive droite din Paris.
  37. ^ A. Duțu, F. Dobre, L. Loghin, Armata română în al doilea război mondial (1941-1945) - Dicționar enciclopedic, Ed. enciclopedică, 1999
  38. ^ a b Raul Rubsel, Iadul pe pământ, Paris, 1950

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Matatias Carp, Cartea Neagră'.
  • Marianne Hausleitner, Brigitte Mihok, Juliane Wetzel, Rumänien und der Holocaust – zu den Massenverbrechen in Transnistrien 1941-1944, Berlin 2001, ISBN 3-932482-43-3
  • Carol Iancu, Holocaustul în România
  • Radu Ioanid, România și Holocaustul

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]