Ustașa

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Simbolul Ustașei

Ustașa (în croată ustaša înseamnă răsculat, insurgent) a fost mișcare naționalistă și separatistă croată înființată în 1929 de avocatul Ante Pavelić, cu puțin timp înainte de instaurarea de către regele Alexandru I în Iugoslavia a unui regim forte, ce accentua dominația sârbă. Numele original al organizației a apărut în aprilie 1931 ca Ustaša - Hrvatska Revolucionarna Organizacija sau UHRO (Ustașa - Organizația Revoluționară Croată), în 1933 a fost redenumit Ustaša - Hrvatski Pokret Revolucionarni (Ustaša - Mișcarea Revoluționară Croată).

Ustașii au fost răspunzători de asasinarea regelui iugoslav Alexandru la Marsilia în 1934. Asasinatul s-a înfăptuit cu sprijinul autorităților de la Roma și Budapesta, în strânsă colaborare cu mișcarea de extremă dreaptă macedoneană, Vmro - Organizația Revoluționară Internă Macedoneană aflată sub tutela guvernului militar de la Sofia, Bulgaria. Ustașa reprezintă forța de extremă dreapta, șovinistă și antisârbească, strâns legată de Partidul Dreptului din Croația, condus, pe rând, de Dr. Starčević și colonelul Kvaternik. Ultimul este protectorul și omul cel mai loial lui Pavelić.

Ustașii în timpul războiului mondial[modificare | modificare sursă]

În timpul celui de-Al doilea război mondial, după ocupația nazistă a Iugoslaviei, ustașii au obținut crearea unui stat croat independent, protejat de germani și italieni. Guvernarea lui Ante Pavelić și a Ustașei a durat doar 60 de luni și este marcată de represalii antisârbești, antisemite și antirrome. Teroarea ustașă s-a manifestat și împotriva croaților care se opuneau alianței cu puterile Axei. Trupele ustașe vor fi angrenate într-un crunt război civil împotriva partizanilor lui Iosip Broz Tito și a regaliștilor sârbi conduși de colonelul Dragoljub "Draža" Mihailović.

Înfrângerea de la Stalingrad marchează începutul sfârșitului pentru regimul lui Pavelić. Mussolini și fascismul italian sunt înlăturați de la putere în iulie 1943, iar noul guvern semnează armistițiul cu Aliații. Armata germană pierde inițiativa pe frontul de răsărit și se apropie cu pași repezi de colaps. În aceste condiții, la Zagreb se urzește un complot. Vokić, ministrul apărării, Loković, ministrul de interne, și Maček, liderul Partidului Țărănesc, ajung la un acord privind constituirea unui triumvirat condus de arhiepiscopul Stepinac. Triumviratul urma să decidă dizolvarea unităților militare ustașe și stabilirea de contacte cu britanicii. În prealabil, Pavelić trebuia expediat, în exil, în Elveția. Autoritatea lui Pavelić se diminuează treptat, el controlând în iarna anului 1943-1944, după capitularea Italiei, doar un teritoriu de 150 km în jurul Zagrebului. Ocupația germană s-a extins până la țărmurile Dalmației. De teamă, își exercită autoritatea prin teroare și nu poate stăpâni abuzurile propriei sale poliții secrete.

Sfârșitul Războiului[modificare | modificare sursă]

Pavelić trimite emisari la cartierele generale britanic și american, cu scopul de a încerca salvarea statului croat, dar nu primește nici un răspuns. În seara zilei de 6 mai 1945, după 60 de luni de guvernare, Pavelić părăsește Zagrebul. Orașul este asediat de trupele de partizani ale lui Tito. După două zile, este cucerit. Coloane masive de ustași, aproape 100.000 de militari, cu neveste și copii, înaintează spe localitatea austriacă de graniță Bleiburg, unde ajunge la 13 mai, și sunt încercuite de britanici și partizani. Britanicii le refuză dreptul de trecere. La 15 mai, sunt capturați de partizani. Bărbații sunt executați, după o procedură sumară, în timp ce femeile și copiii sunt internați în lagăre de concentrare. Dispărut din 6 mai 1945, Pavelic reușește să treacă Alpii în Austria. Deghizat, dispare în munți. După o călătorie lungă, plină de peripeții, reușește să ajungă în Argentina, unde îl regăsește pe vechiul camarad și prieten fidel, Kvaternik. Pavelić a lucrat în calitate de consilier de securitate națională al dictatorului argentinian Juan Perón. Acolo el a format un „guvern în exil“, dar acest lucru nu a fost recunoscută de nici un stat. În 1959 se stinge din viață.

După victoria în război a partizanilor iugoslavi, mulți ustași au fugit în străinătate. Cu toate că mulți ustași erau vinovați pentru infracțiuni în timpul războiului, au fost totuși asistați în evadarea lor de către Biserica Romano-Catolică croată, prin coridoare clandestine, zburând spre Spania, America de Sud, Canada și spre unele state arabe. [1]

Ustașii în epoca postbelică[modificare | modificare sursă]

În anii '60 și '70 ustașii au organizat numeroase atentate anti-iugoslave. De asemenea, în Germania de Vest, în sprijinul ustașilor exilați au intervenit Serviciile Federale de Informații (BND), ajutându-se reciproc în numeroasele atacuri comise împotriva autorităților comuniste iugoslave. [2] [3]

Renașterea mișcării ustașe în era Tuđman[modificare | modificare sursă]

Din 1990, ideologia ustașă și simbolistica ei au suferit o reabilitare sub Franjo Tuđman. Reapariția simbolurilor fasciste din timpului ustașilor (de exemplu, stema cu tabla de șah pe un câmp alb adoptat în decembrie 1990, exact ca steagul Statului Independent al Croației (SIC) din 1941-1945) a echivalat pentru mulți sârbi cu zvastica nazistă. [4] Urmașii ustașilor au fost aduși înapoi în țară și/sau li s-au oferit o funcție politică importantă. Au fost înființate ranguri militare croate și unitățile militare individuale ale Legiunii ustașe (după modelul SIC), la care s-au oferit voluntari și veterani de război; oriunde mergeau, au împodobit Dalmația, Slavonia și Bosnia cu semnul „U“, au adoptat salutul cu formula ustașă „Za dom SPREMNI !“ (Pentru casă suntem gata !) și au intonat cântece ustașe. Străzile din Croația au căpătat denumiri ustașe și aproximativ 3.000 monumente comemorative ale luptei antifasciste și ale victimelor ucise de ustași au fost deteriorate sau distruse. [5] [6] [7] În 1990, Tuđman a declarat, la primul congres al partidului "Uniunea Democratică Croată", că statul-marionetă fascist al lui Pavelić a fost, de asemenea, o „expresie a aspirațiilor poporului croat pentru independență și suveranitate.“ [8]

Frica față de un noul regim pro-ustașă a agitat în mod deliberat minoritatea sârbă din Croația și a contribuit semnificativ la escaladarea conflictului din regiunea de frontieră Krajina dintre Serbia și Croația. De asemenea, teama de noul regim pro-fascist a fost exploatată în presa sârbă în mod deliberat în scopuri propagandistice, pentru a inflama tensiunile etnice. [9]

Intervenția Austriei și a Germaniei (de Vest) în afacerile interne ale Iugoslaviei și nepăsarea S.U.A. (și desconsiderarea opiniilor Rusiei și ale Franței) au dus, până la urmă, la izbucnirea unor conflicte civile ce au sfâșiat Iugoslavia.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Enciclopedie de Istorie Universală, deAgostini, Editura All Educational, București 2003, pagina 1258.
  • Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1988, vol. I - pag. 221-223, vol. II - pag. 324-325.
  • Stefano Bianchini, Problema iugoslavă, Editura All, București, 2003, pag. 20, 27, 41, 57, 64
  • "Yugoslavia: The Avoidable War", de Frontier Theatre and Film Inc., George Bogdanovich și Martin Lettmayer, 2002 (film documentar în engleză, subtitrat în sârbocroată): https://www.youtube.com/watch?v=u04IL4Od8Qo
  1. ^ Shelah, Menachem (1989). The Catholic Church in Croatia, the Vatican and the Murder of the Croatian Jews. In: Holocaust and Genocide Studies. Band 4, Nr. 3. p. S. 337 
  2. ^ Der Spiegel -- Geld vom Baron. „EMIGRANTEN / USTASCHA. http://www.spiegel.de/spiegel/print/d-45741533.html. Accesat la 26 martie 2017. 
  3. ^ Der Spiegel. „Liebesgrüße aus Belgrad. http://www.spiegel.de/spiegel/print/d-43231085.html. Accesat la 26 mai 2017. 
  4. ^ Das Parlament: Der Zerfall Jugoslawiens und dessen Folgen, herausgegeben vom deutschen Bundestag. http://webarchiv.bundestag.de/archive/2010/0824/dasparlament/2008/32/Beilage/002.html. Accesat la 26 mai 2017. 
  5. ^ Küntzel, Matthias (2000). Der Weg in den Krieg: Deutschland, die Nato und das Kosovo. Elefanten Press, Berlin. p. 57 
  6. ^ Denich, Bette (2000). Neighbors at War: Anthropological Perspectives on Yugoslav Ethnicity, Culture and History. Pennsylvania State University Press. p. s. 52 
  7. ^ Radonic, Ljiljana (2010). Krieg um die Erinnerung: kroatische Vergangenheitspolitik zwischen Revisionismus und europäischen Standards. Campus, Frankfurt am Main/New York. p. s. 157 
  8. ^ Gregor Mayer, Bernhard Odehnal (2010). Aufmarsch – Die Rechte Gefahr aus Osteuropa. Residenz Verlag, St. Pölten/Salzburg. p. s. 222 
  9. ^ Kurt, Köpruner (2003). Reisen in das Land der Kriege. Diederichs