Constantin Isopescu-Grecul

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Constantin Isopescu-Grecul
Isopescul-Grecul Konstantin.png
Isopescu-Grecul în jurul anului 1907
Date personale
Născut2 februarie 1871
Cernăuți, Ducatul Bucovinei, Austro-Ungaria
Decedat29 martie 1938
Cernăuți, Regatul României
PărințiDimitrie Isopescu Modificați la Wikidata
NaționalitateAustro-ungară (până în 1918)
Română (după 1918)
ReligieRomân ortodox
OcupațieJurist, jurnalist, industriaș
Deputat al Imperiului
În funcție
1907 – 1918
CircumscripțiaStorojinețBoianCernăuți
Membru al Camerei Deputaților din România
În funcție
12 decembrie 1928 – mai 1930
CircumscripțiaJudețul Cernăuți

PremiiOrdinul Franz Joseph
Partid politicSocietatea Concordia (anii 1890, 1909, cca. 1911–1923)
Partidul Național Român (cca. 1907, 1911)
Partidul Independent (1908–1909)
Partidul Național-Țărănesc (cca. 1928–1938)
Alma materUniversitatea din Cernăuți

Constantin Isopescu-Grecul sau Constantin cavaler de Isopescu-Grecul (germană Constantin Ritter von Isopescu-Grecul)); cu prenumele ortografiat uneori Konstantin, iar numele Isopescul-Grecul ori Isopescu Grecu; în ucraineană Константин Ісопискуль-Грекуль; n. , Cernăuți, Austro-Ungaria – d. , Cernăuți, Regatul României) a fost un jurist, politician, jurnalist și industriaș de origine română, născut în Austro-Ungaria. Începând din 1907, el a reprezentat în mod neîntrerupt regiunea Bucovina și circumscripția românească StorojinețBoianCernăuți în Camera Deputaților din Austria, participând la evenimentele politice ale Primului Război Mondial. A fost în general cunoscut drept un legiuitor reformator și un politician moderat, care a respins formele radicale ale naționalismului românesc și a căutat în principal să obțină un statut special pentru români în cadrul unei Austrii reformate. Loialitatea sa a fost răsplătită de autoritățile austriece și criticată de Partidul Național Român, dar Isopescu-Grecul s-a distanțat de linia pro-austriacă propovăduită de Aurel Onciul. În 1908, Isopescu-Grecul a înființat, împreună cu Nicu Flondor și Teofil Simionovici, Partidul Independent, care susținea un program moderat. Ulterior, Isopescu-Grecul s-a raliat lui Iancu Flondor, îmbrățișând viziunea conservatoare a acestuia în privința cauzei naționale.

El a fost atras mai aproape de naționalism în timpul războiului mondial. A denunțat persecutarea românilor din Transilvania și a fost dezamăgit de oferta austriacă de anexare a Bucovinei la Republica Populară Ucraineană. La sfârșitul anului 1918, Isopescu-Grecul încă sprijinea autonomia sau independența Bucovinei și Transilvaniei în dauna unirii cu Regatul României, promovând Doctrina Wilson. În timpul dezordinilor din Viena, de după război, el și Iuliu Maniu au organizat unități de apărare formate din români încorporați în Armata Comună, care au acționat ca o forță polițienească și au restabilit ordinea. Odată procesul de unire dintre Bucovina–Transilvania și România fiind inițiat, Isopescu-Grecul a acceptat rezultatul. A continuat să servească drept consul român la Viena și Praga în cea mai mare parte a Războiului româno-ungar, când a fost favorabil stabilirii unei alianțe trainice între România și forțele ungare conservatoare.

În 1920, Isopescu-Grecul s-a întors în Bucovina în calitate de consilier al guvernelor românești și ca investitor în industria forestieră. A revenit în politică opt ani mai târziu, când s-a alăturat Partidului Național-Țărănesc condus de Iuliu Maniu și a fost pentru scurtă vreme membru al Camerei Deputaților. În 1930–1933, a deținut poziția de rector al Universității din Cernăuți, instituție pe care a reprezentat-o și în Senatul României.

Familia și primii ani[modificare | modificare sursă]

S-a născut într-o familie nobiliară românească din Cernăuți, tatăl său – conservator, Dimitrie fiind director de liceu și bunicul său preot ortodox român.[1] Mama sa, Aglaia Constantinovici-Grecul, era fiica lui Ghideon Ritter von Grecul, arhimandrit și înalt oficial guvernamental.[2][3] Constantin a avut o soră, Aurelia – care s-a căsătorit cu austriacul Johann Wenzel Patzit - și 3 frați: Emanoil, Eusebie și Gheorghe — aceștia devenind primul profesor, al doilea medic și al treilea militar de carieră. Constantin a fost adoptat de către unchiul său matern – Temistocle Grecul - și, prin urmare, și-a adăugat la nume particula „Grecul”.[4]

Viitorul om politic a urmat școala în orașul său natal, după care s-a înscris la Universitatea din Cernăuți. În jurul anului 1892 a început să scrie sub pseudonimul Constantin Verdi (sau doar Verdi) în presa română din Bucovina, cu articole în Încercări Literare și mai târziu în Gazeta Bucovinei.[5] Tot sub acest pseudonim a publicat prima și singura sa poezie.[6]

S-a căsătorit în anul 1897 și a avut un fiu și o fiică.[2]

Cariera[modificare | modificare sursă]

Primii ani[modificare | modificare sursă]

Și-a luat doctoratul în drept în 1897[3] și a intrat în magistratură, servind ca grefier în Gura Humorului pentru un timp, înainte de a deveni procuror în Cernăuți. Începând din 1905 a fost asistent universitar de drept penal la Universitatea din Cernăuți, ajungând profesor universitar în 1909.[2][3]

De asemenea, în 1897, Isopescu-Grecul și-a făcut debutul în politică, fiind unul dintre membrii fondatori ai Partidului Național Român din Bucovina, organizat în jurul lui Iancu Flondor și a Societății Concordia.[7] Textele sale jurnalistice au văzut lumina tiparului în aproape fiecare ziar și revistă din Cernăuți, precum și, de asemenea, în publicații românești din alte părți ale Austro-Ungariei (Tribuna, Vatra) și din Regatul României (Convorbiri Literare, Neamul Românesc). Articolele publicate în revistele din Regatul României au fost semnate uneori cu pseudonimul Un român bucovinean.[5] Lucrările sale academice s-au axat pe încercări de a reglementa camăta, care era un subiect principal de îngrijorare din punct de vedere juridic și economic în regiune. El și-a publicat lucrarea despre camătă și despre Codul Penal Austriac în 1906.[8]

În Consiliul Imperial și în Dieta Bucovinei[modificare | modificare sursă]

Înainte de a muri de inimă în mai 1901, Dimitrie a servit ca reprezentant al Ducatului Bucovinei în Parlamentul Austriac,[9] fiind afiliat la Partidul Conservator (sau „Pactist”), condus de Ioan Volcinschi.[10] Ca membru al facțiunii secesioniste constituite ca Partidul Național Român al Poporului (PNRP) (grupul „Apărărist”), Constantin s-a distanțat de tatăl său și a participat din această poziție la alegerile austriece din 1907, câștigând un mandat în Consiliul Imperial pentru Cernăuți, Storojineț și Boian.[11] A fost primul său mandat dintr-o carieră cu mai multe astfel de succese, în care a ajuns vicepreședinte al Consiliului.[3] Isopescu-Grecul a fost perceput ca unul dintre cei mai loialiști membri de origine română ai Austriei și a fondat Partidul Independent, împreună cu Nicu Flondor și Teofil Simionovici. Acest partid a luat naștere în octombrie 1908, atunci când Dorimedont Popovici l-a exclus pe Isopescu-Grecul din PNRP, acuzându-l că se opune unei reunificări cu Partidul Țărănesc Democrat. Respingând această afirmație, Isopescu-Grecul l-a acuzat pe Popovici de generarea unei „diversiuni”.[12]

Ulterior, independenții au ocupat zona de mijloc între cele două abordări ireconciliabile: naționalismul radical al PNRP și al Societății Concordia și loialismul Partidului Țărănesc Democrat.[13] Noul partid nu a reușit să supraviețuiască pentru mult timp, chiar dacă Isopescu-Grecul a rezistat oricărei încercări de reconciliere cu Concordia și a refuzat să-și dea demisia din parlament.[14] Pentru o mare parte din cariera sa ulterioară, a fost președintele grupului celor patru deputați români de la Viena[3][15] și în 1909 a fost cofondator al unui grup parlamentar numit „Uniunea latină”, împreună cu Aurel Onciul, Alexandru Hurmuzaki și diverși deputați italieni.[16] De asemenea, în acel an a revenit pentru scurt timp în aripa conservatoare a vechii societăți Concordia, care continua să existe sub conducerea lui Iancu Flondor.[17]

În 1911, când toate facțiunile românești au cooperat o scurtă perioadă pentru a bloca alte comunități etnice, Isopescu-Grecul a câștigat un mandat în Dieta Bucovinei pentru Storojineț.[18] S-a împăcat cu Popovici și cu aripa tânără a PNRP, devenind unul dintre cei șapte reprezentanți ai grupului în Dietă (țărăniștii democrați aveau opt, iar conservatorii conduși de Iancu Flondor aveau cinci).[19] În același an și-a recâștigat mandatul în Consiliul Imperial în alegerile parlamentare din 1911, tot ca reprezentant pentru Storojineț, Boian și Cernăuți.[20] În Boian, el l-a învins pe Florea Lupu, bancher al Partidului Țărănesc Democrat, în timpul unei campanii agitate în care a fost rănit de către votanții lui Lupu. Isopescu-Grecul s-a folosit de ziarul Unirea Națională, care a susținut că Lupu a dorit să distrugă rețeaua de bănci românești bucovinene.[21]

Implicarea în politica internă și externă a Imperiului[modificare | modificare sursă]

Dată fiind pregătirea sa juridică, Isopescu-Grecul a petrecut mult timp pentru a reforma vechiul cod penal militar și a ajutat la scrierea unuia nou.[22] În 1911 i s-a acordat rangul de consilier al împăratului Franz Joseph[3] și a fost făcut comandor al Ordinului Franz Joseph în septembrie 1912.[2] Acasă însă, el a fost criticat pentru susținerea proiectului de lege privind serviciul militar obligatoriu. Această lege le-a oferit țărilor Coroanei Sfântului Ștefan posibilitatea de a deține un control crescut peste o mare parte din Armata Austro-Ungară și astfel a interferat cu agenda românilor din Transleithania.[23]

Înnobilat în iunie 1913,[24] Isopescu-Grecul a fost trimis într-un turneu diplomatic în România, alături de Mihail Chisanovici. Pregătit de către contele Leopold von Berchtold, prim-ministru al Austriei, turneul a avut scopul de a calma iredentismul antiaustriac al naționaliștilor români precum Nicolae Iorga.[25] La sfârșitul Primului Război Balcanic, Isopescu-Grecul s-a folosit de contactele sale din România pentru a promova o cauză favorită: statalitatea aromânilor. Deja din 1912 el i-a susținut pe Dervish Hima și pe Andrei Balamace, care militau pe plan internațional pentru o Albanie independentă cu o reprezentare națională aromână.[26] Isopescu-Grecul a susținut ideea ca România și Puterile Centrale ar putea împreună să ofere cele mai bune garanții pentru aromâni, promovând ideea de românism împotriva ambițiilor Regatului Grec și ale celui sârb.[27]

Primul Război Mondial[modificare | modificare sursă]

Perioada loialistă[modificare | modificare sursă]

Isopescu-Grecul și-a menținut sprijinul pentru status-quo în primele faze ale Primului Război Mondial, în timp ce România a rămas neutră, dar ostilă față de Austria. A dezaprobat în mod deschis pe bucovinenii care au optat pentru unirea cu România. De asemenea, a deplâns creșterea sentimentelor antiaustriece în Regatul României, insistând că acestea sunt alimentate de către Imperiul Rus.[28] În august 1914, având gradul de Unterleutnant în Armata Austro-Ungară, a fost promovat de către împărat la gradul de Oberleutnant-Auditor.[29]

În perioada 1916-1917, dat fiind că România intrase în război împotriva Austro-Ungariei, autoritățile austriece au reprimat manifestările naționaliste, în special în Transleithania maghiară. În luările sale de poziție din Consiliul Imperial, Isopescu-Grecul a susținut că aproximativ 6.000 de români au fost arestați în calitate de suspecți și a cerut eliberarea lor.[30] Guvernul maghiar al lui István Tisza a ordonat arestarea a 16 lideri naționaliști români, 9 dintre aceștia fiind condamnați la moarte în urma unui proces. Isopescu-Grecul a pledat cauza lor în Parlamentul de la Viena, dobândind sprijinul unor figuri proeminente precum Karl Seitz și Ignaz Seipel; aceștia au pledat în favoarea condamnaților în fața împăratului, obținând iertarea și eliberarea prizonierilor.[31]

În acea perioadă, mișcările pentru autonomia etnică și regională au început să intre în competiție unele cu altele în Bucovina și în Regatul Galiției și Lodomeriei. La Cernăuți germanii bucovineni și-au proclamat autonomia regională, manevră care i-a nedumerit pe români. Isopescu-Grecul și adjunctul său, Simionovici, au solicitat un întâlnire cu primul ministru Ernest von Koerber, față de care și-au reafirmat loialismul pro-austriac și pe care l-au asigurat că Bucovina va rămâne în cadrul statului austriac.[32]

Asocierea cu naționalismul românesc[modificare | modificare sursă]

În 1918 însă, odată ce prăbușirea Austro-Ungariei a devenit iminentă, Isopescu-Grecul s-a asociat mai îndeaproape cu naționalismul românesc, distanțându-se față de țărăniștii-democrați precum Aurel Onciul.[33] De asemenea, a respins planurile Austriei de a transfera o parte din Bucovina către Republica Populară Ucraineană. Isopescu-Grecul a susținut public ideea conservării unei Bucovine nedezmembrate; în secret însă, partidul său s-a pregătit pentru cedarea Șipenițului și a altor zone din nord statului ucrainean, cerând ca restul să rămână teritoriu românesc.[34] Din punct de vedere politic, Isopescu-Grecul a revenit la facțiunea lui Flondor din mișcarea Concordia și, pentru o vreme, a fost nominal președintele Partidului Național al românilor din Bucovina al lui Flondor.[35]

Tratatul de la Brest-Litovsk a pus capăt războiului pe Frontul de Est și ca atare administrația austriacă s-a întors la Cernăuți. Starea de război a mai continuat un timp între Austro-Ungaria și Regatul României și, în timpul verii anului 1918, Isopescu-Grecul l-a felicitat pe împăratul Carol în ceea ce privește restaurarea puterii austriece în Bucovina.[36] Cu toate acestea, în septembrie 1918, el și Simionovici l-au informat pe baronul Hussarek, primul ministru austriac, că românii bucovineni s-au simțit trădați de către regim și că nu se mai consideră loiali monarhiei. Pe 4 octombrie, în timpul unei discuții cu împăratul, a revendicat faptul că 4 milioane de români din Bucovina și Transilvania doreau să formeze propriul lor stat independent,[37] sau o singură entitate autonomă în cadrul statului austriac.[38] În timp ce a susținut în unele scrieri ideea Federației Danubiene propusă de Woodrow Wilson,[39] el a descris-o în discursurile sale ca nemaifiind posibilă sau de dorit.[40]

La 16 octombrie 1918, Isopescu-Grecul a devenit conducătorul filialei din Viena a Consiliul Național Român, care se considera o adunare constituțională pentru Transilvania și Bucovina.[41] Organismul vienez a fost format din cinci membri: cei patru deputați români din Consiliul Imperial, împreună cu George Grigorovici din Partidul Social Democratic din Bucovina.[42] În aceeași zi, împăratul Carol și-a lansat proclamația Către popoarele mele!, prin care a promis un nou sistem politic pentru Cisleithania, dar în care nu a făcut practic nici o mențiune în ceea ce privește organizarea viitoare a Bucovinei.[43]

Criza vieneză[modificare | modificare sursă]

Isopescu-Grecul a obținut ca sesiunea din 22 octombrie a Consiliului Imperial să se axeze pe prezentarea revendicărilor românilor bucovineni. În propriul său discurs, el s-a referit la doctrina celor 14 puncte ca la o garanție la autodeterminare, criticând promisiunile „nebuloase” ale împăratului; de asemenea, el a atacat Austria pentru că nu a intervenit pentru a sprijini cauza românească în Transilvania sau în Transleithania în general.[44] Respingând orice idee de împărțire, asemenea celor mai mai mulți deputați neucraineni din Bucovina, el a declarat că așteaptă cu nerăbdare ca subiectul să fie abordat la conferința de pace.[45] A dat apoi tonul interpretării de către deputații români a cântecului Deșteaptă-te, române!, imnul patriotic românesc.[44] Până pe 1 noiembrie, imperiul a fost cuprins de anarhie, iar vorbitorii de limbă germană din Viena au cerut o republică germană a lor. În cuvintele lui Isopescu-Grecul: „ne așteptăm la schimbarea absolută, poate chiar la dizolvarea Austriei, în maxim trei luni”.[46]

Isopescu-Grecul l-a primit la Viena pe transilvăneanul Iuliu Maniu, ce conducea Partidul Național Român (PNR). Împreună, ei l-au vizitat pe generalul Stöger-Steiner, aflat nominal în fruntea Ministerului de Război, și i-au cerut controlul direct asupra unităților românești din Armată Comună. Stöger a cedat după o oră, deși a recunoscut că nu mai controlează trupele și că acestea răspund doar în fața unui comitet revoluționar.[47] Cu aceasta, Senatul Militar Român a preluat sarcina asigurării ordinii publice în Viena, reorganizând trupele pe baze naționale și sub drapelul românesc.[48]

Pe 25 noiembrie, Isopescu-Grecul a călătorit la Praga într-o misiune din partea Consiliului Național Român vienez, fiind însărcinat cu stabilirea relațiilor cu noul stat independent cehoslovac.[49] Ulterior, Consiliul s-a autodizolvat și membrii săi s-au plasat la dispoziția consiliului similar din Cernăuți, care a militat în mod deschis pentru unirea cu România.[50] Isopescu-Grecul a fost ales într-un un comitet de 50 de membri,[51] destinat să supravegheze încorporarea Bucovinei în România Mare. Pe 1 decembrie 1918 în ziua Marii Uniri, când românii transilvăneni și-au declarat propria lor unire cu România, el a declarat că aderă necondiționat la proclamația unionistă.[52]

La începutul anului 1919 a reprezentat atât Bucovina, cât și Transilvania la Viena, cu titlul de comisar al regelui Ferdinand I.[53] De asemenea, a fost, începând din 8 februarie 1919, primul ambasador al României în Cehoslovacia.[54] În același timp, a condus o comisie de lichidare însărcinată cu soluționarea problemelor litigioase dintre România și Republica Austriacă, respectiv dintre România și Ungaria. Alături de generalul Ioan Boeriu, a participat la dizolvarea oficială a Senatului Militar Român din Viena.[55]

Războiul româno-ungar[modificare | modificare sursă]

În noua sa calitate, Isopescu-Grecul a favorizat o înțelegere cu conservatorii unguri în timpul Războiului Româno-Ungar, în care România a învins Republica Sovietică Ungaria. În contactele sale indirecte cu József Somssich, ministrul conservator ungar al afacerilor externe, a propus o destindere, subliniind faptul că ambele țări sunt amenințate de panslavism. Conform surselor, Isopescu-Grecul a descris conduita militarilor români din Ungaria drept „cât se poate de regretabilă”[56] și s-a plâns la propriu conaționalilor săi despre stilul de administrație românească în noile regiuni. De asemenea, au circulat zvonuri despre o posibilă federație româno-maghiară, care i s-ar fi propus de către proprietarii maghiari de terenuri.[57][58]

În iunie 1919, Isopescu-Grecul a remarcat cu îngrijorare că ungurii și-au pierdut interesul de a forma o alianță cu România și s-au îndreptat spre o uniune personală cu Regatul Iugoslaviei, ce era condus atunci de regele Alexandru I Karađorđević.[59] În august 1919, în condițiile în care proiectul respectiv a fost tras pe linie moartă, și-a exprimat sprijinul pentru o uniune vamală și „o alianță strânsă” între Ungaria și România, argumentând că cele două țări au format un „întreg economic”.[60]

Arhivele diplomatice maghiare ale timpului sugerează că Isopescu-Grecul s-a opus alianței României cu Cehoslovacia și Austria împotriva Regatului Ungariei restaurat, argumentând că „România preferă mai degrabă un guvern conservator în fața sa decât un guvern socialist în spatele său”.[61] A fost de asemenea de acord să permită Ungariei să se reînarmeze și să se alăture cauzei Aliaților împotriva Rusiei Bolșevice și a promis să ajute la restabilirea comunicațiilor dintre Ungaria și Transilvania.[62]

În marea politică a Regatului României[modificare | modificare sursă]

Misiunea lui Isopescu-Grecul s-a încheiat în septembrie 1920 când Ungaria și România au schimbat ambasadori, aranjând pentru Szilárd Masirevich să fie recunoscut ca reprezentant al Ungariei în România, înainte de a fi el însuși eliberat de către ambasadorul Traian Stârcea.[63] În decembrie 1920 a început să lucreze pe post de consilier la Ministerul Agriculturii și Domeniilor Regale, sub ministeriatul lui Dimitrie A. Grecianu.[53] A continuat să servească în calitate de șef al comitetului de lichidare până în 1922.[3] În aceeași perioadă s-a implicat de asemenea ca fondator al industriei lemnului din Bucovina (la sfârșitul anului 1920)[64] și președinte al eponimei Societăți pe Acțiuni Industria Silvică din Bucovina.[65] În 1923 a reluat colaborarea cu Iuliu Maniu, în speranța de a-l atrage pe acesta, împreună cu PNR, într-o alianță cu Flondor. Politica lor a fost îndreptată împotriva celei centralizatoare a Partidului Național Liberal și a aliaților săi bucovineni, democrații unioniști.[35]

Într-un final, Isopescu-Grecul a intrat în politica națională în alegerile generale din 1928, aderând la Partidul Național-Țărănesc (PNȚ) al lui Maniu într-un moment în care acesta conducea opoziția. A fost vicepreședinte al PNȚ în Bucovina și gazdă a congresului național de la Alba Iulia în 1928.[66] A câștigat un loc în Camera Deputaților după victoria răsunătoare a partidului, preluând unul dintre cele patru mandate obținute de PNȚ în județul Cernăuți, pe o listă ce-l avea în frunte pe Teofil Sauciuc-Săveanu.[67] În această calitate l-a consiliat pe noul ministru al transporturilor în ceea ce privește supravegherea căilor ferate particulare.[68] În noiembrie 1929 a fost făcut comandor al Ordinului Papa Pius al IX-lea de către Sfântul Scaun.[69]

Isopescu-Grecul a îndeplinit, în perioada 1930-1933, funcția de rector al Universității din Cernăuți[3][70] și, din mai 1931, a ocupat locul destinat acestei universități în Senatul României.[71] Instituția sa fiind lovită de Marea Depresiune, a cerut în mod oficial asistență financiară pentru „Creierul și inima Bucovinei” de la guvernul condus în acea vreme de fostul său rival, Nicolae Iorga.[72] S-a retras apoi în activitatea academică și a contribuit cu eseuri pe teme juridice, cele mai multe dintre ele rămânând cunoscute doar în comunitatea de specialiști.[6] Primăria orașului Cernăuți a numit o stradă în onoarea lui, dar aceasta s-a dovedit a fi subiect de controverse. Comisia de Reevaluare a respins decizia, menționând că rectorul este încă în viață și de aceea contemporanii săi nu sunt în măsură să evalueze meritele sale „cu deplină competență”.[73]

Ultimii ani[modificare | modificare sursă]

În ultimii săi ani, Isopescu-Grecul a fost implicat în intrigile dintre ruteni și comunitățile ucrainene, sprijinindu-i pe Casian Bohatereț și Evghen Kozak ca reprezentanții autorizați ai celor dintâi.[71] În aprilie 1935 au circulat zvonuri că ar fi părăsit PNȚ și că ar fi aderat la Frontul Românesc, de extremă dreaptă. Isopescu-Grecul a negat această afirmație și a respins antisemitismul economic al Frontului, insistând asupra faptului că el îi consideră evreii români ca fiind patrioți și că statutul lor de cetățeni români a fost „foarte important” pentru el. De asemenea, s-a descris pe sine însuși ca un „un simplu soldat, dacă nu chiar o ordonanță a Partidului Național Țărănesc și, prin urmare obișnuit cu disciplina”.[74]

Isopescu-Grecul a murit în orașul său natal la începutul anului 1938.[3][31][70] Una din ultimele sale misiuni a fost aceea de delegat al corpului academic din România în Regatul Italiei.[75] Într-un necrolog publicat în aprilie 1938, Iorga a recunoscut că Isopescu-Grecul a fost un „bun român” și un legiuitor „impasibil și imparțial”, caracterizându-l ca fiind un exponent al „corectului birocratism austriac”.[6] În contrast cu Iorga, Constantin Argetoianu – partener de guvernare al acestuia - nu l-a apreciat pe Isopescu-Grecul în memoriile sale, caracterizându-l drept „un escroc antipatic”.[76]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Bejinariu, p. 247; Grigoroviță, pp. 305–306
  2. ^ a b c d Abg. Ritter von Isopescul-Grecul, Czernowitz Allgemeine Zeitung, 14 iunie 1913, p. 3
  3. ^ a b c d e f g h i Jean Nouzille, La question juive en Roumanie jusqu'en 1940, în Ioan Bolovan (ed. Ladislau Gyémánt, Maria Ghitta), Dilemele conviețuirii, p. 143. Cluj-Napoca: Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, 2006. ISBN 978-973-7784-09-4
  4. ^ Bejinariu, p. 248
  5. ^ a b Mihail Straje, Dicționar de pseudonime, anonime, anagrame, astronime, criptonime ale scriitorilor și publiciștilor români, p. 364. București: Editura Minerva, 1973. OCLC 8994172
  6. ^ a b c Nicolae_Iorga, Oameni cari au fost, Vol. IV, pp. 245–246. București: Editura Fundațiilor Regale, 1939
  7. ^ Ceaușu, pp. 101–102; Cocuz, pp. 216, 257
  8. ^ Ion Răducanu, Economiștii străini în Academia Română, in Memoriile Secțiunii Istorice, Series III, Vol. XIX, 1937, p. 308
  9. ^ Ceaușu, p. 104; Cocuz, pp. 283–284, 294, 297; Grigoroviță, p. 305
  10. ^ Cocuz, pp. 280, 283, 294
  11. ^ „Dela frați. Românii din Bucovina în fața alegerilor”, în Tribuna Poporului, nr. 95, mai 1907, pp. 3–4; Cocuz, p. 344
  12. ^ „Din Bucovina”, în Tribuna Poporului, nr. 218, octombrie 1908, pp. 2–3. Vezi și Cocuz, p. 347
  13. ^ Gafița, p. 120
  14. ^ Cocuz, pp. 347, 370–373
  15. ^ Bălan, pp. 82–83
  16. ^ Ceaușu, p. 107. Vezi și Cocuz, pp. 372–374
  17. ^ Gheorghe Bucovineanu, „Scrisori din Bucovina. Situația politică. Chestiuni culturale”, în Viața Romînească, nr. 12, decembrie 1909, p. 441
  18. ^ Cocuz, pp. 380–382, 435. Vezi și En., p. 137
  19. ^ Cocuz, p. 382; En., p. 137
  20. ^ En., p. 142
  21. ^ „Știri din Bucovina”, în Tribuna, nr. 120/1911, pp. 6–7
  22. ^ Graur, pp. 336, 501–502
  23. ^ „N'a știut ce face” și „Situația politică din Austria”, în Românul (Arad), nr. 124/1912, pp. 2–3
  24. ^ „Informațiuni. D. Isopescul-Grecul învestit cu titlul de nobil austriac”, în Românul (Arad), nr. 121/1913, p. 7
  25. ^ Gafița, pp. 119–120
  26. ^ „Parte neoficială. Telegrame”, în Monitorul Oficial, nr. 191, 24 noiembrie 1912, p. 8982
  27. ^ „Pacea dela București și romînii din Macedonia. Părerile unui eminent bărbat politic din Bucovina”, în Adevărul, 16 august 1913, p. 2
  28. ^ Ilie Bărbulescu, „Greșelile curentului politic popular anti-austriac dela Romîni”, în Viața Romînească, nr. 7–8–9, iulie-septembrie 1914, pp. 134–135
  29. ^ „Informațiuni. Militare”, în Românul (Arad), nr. 235/1914, p. 4
  30. ^ Mircea-Gheorghe Abrudan, Mihai-Octavian Groza, „Un colaborator destoinic și 'Prim Sfetnic' al Episcopului Nicolae Ivan: Protopopul cărturar Sebastian Stanca (1878–1947)”, în Tabor, nr. 2, februarie 2016, p. 97
  31. ^ a b „Insemnări. Isopescu-Grecul”, în Țara Noastră, nr. 8/1938, pp. 263–264
  32. ^ „III. La vie politique en Autriche”, în Bulletin Périodique de la Presse Austro-Hongroise de Langue Allemande, nr. 20, 18 decembrie 1916, p. 5
  33. ^ Bălan, pp. 84–85
  34. ^ Bălan, pp. 83–84
  35. ^ a b „Bucovina condamnă încercarea de a se impune Constituția liberală. Partidul național român în Bucovina. D. Iosipescul-Grecul la d. Iuliu Maniu”, în Adevărul, 12 februarie 1923, p. 4
  36. ^ Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile subt cultura pumnului german, p. 126. București: Cartea Românească, 1920
  37. ^ Bianu, p. 85; Deac & Spălățelu, p. 468; Graur, pp. 240–242
  38. ^ „Românii din monarhie pretind stat autonom în cadrele monarhiei”, în Biserica și Școala, nr. 40/1918, pp. 2–3; Bălan, p. 83
  39. ^ Bianu, p. 85
  40. ^ Graur, p. 241
  41. ^ Deac & Spălățelu, p. 469
  42. ^ Bălan, pp. 82, 89
  43. ^ Ciorteanu, pp. 127–128
  44. ^ a b Bălan, p. 90
  45. ^ Ciorteanu, p. 128
  46. ^ Groza, p. 166
  47. ^ Groza, pp. 166–167
  48. ^ Groza, pp. 166–174; Cristian Mareș, „Revoluția din Ardeal din 1918 și Gărzile naționale române (I)”, în Eroii Neamului, nr. 4 (9), decembrie 2011, pp. 17–18
  49. ^ „Iz České. Češko-Slovaška in Rumunija”, în Slovenec, 26 noiembrie 1918, p. 3
  50. ^ Bălan, pp. 92–93
  51. ^ Bianu, p. 94
  52. ^ Groza, pp. 177–178
  53. ^ a b „Deciziuni ministeriale”, în Monitorul Oficial, nr. 202, 14 decembrie 1920, p. 8097
  54. ^ Radu Mârza, „Legăturile istorice, culturale și diplomatice româno–cehoslovace”, în Romano-Bohemica. Journal for Central European Studies, Vol. I, 2015, p. 29
  55. ^ Groza, p. 178
  56. ^ Deák & de Ujváry, pp. 100–101
  57. ^ Alexandru Marghiloman, Note politice, 4. 1918–1919, pp. 354–355, 358.
  58. ^ Alexandru Marghiloman, Note politice, 4. 1918–1919, pp. 354–355, 358. București: Editura Institutului de Arte Grafice Eminescu, 1927
  59. ^ „IV. La Roumanie et le Bolchevisme. a) La Hongrie”, în Bulletin Périodique de la Presse Roumaine, nr. 16, 8 septembrie 1919, p. 5
  60. ^ „Les événements de Hongrie: Les relations magyaro–roumaines”, în Le Temps, 31 august 1919, p. 1
  61. ^ Deák & de Ujváry, p. 122
  62. ^ Deák & de Ujváry, pp. 130–131, 214–215
  63. ^ Deák & de Ujváry, p. 617
  64. ^ „Anunțuri particulare”, în Monitorul Oficial, nr. 202, 14 decembrie 1920, p. 8120
  65. ^ „Anunțuri particulare”, în Monitorul Oficial, nr. 238, 1 februarie 1921, p. 10175
  66. ^ „Adunarea Națională dela Alba-Iulia a declarat guvernul dușman al poporului român!”, în Românul (Arad), nr. 19/1928, p. 2
  67. ^ „Lista nominală a nouilor deputați din județe”, în Clujul, nr. 49–52/1928, p. 2
  68. ^ „Deciziuni ministeriale. Ministerul Comunicațiilor”, în Monitorul Oficial, nr. 109, 23 mai 1929, p. 3995
  69. ^ „Mari decorațiuni papale”, în Clujul, nr. 36–52/1929, p. 1
  70. ^ a b Ion Nistor, „Zece ani de activitate universitară la Cernăuți”, în Revista Fundațiilor Regale, nr. 8–9/1941, p. 391
  71. ^ a b Nicolae Iorga, Memorii. Vol. 6: Încercarea guvernării peste partide: (1931–2), p. 99. Vălenii de Munte: Datina Românească, 1939
  72. ^ „Partea a III-a. Desbaterile parlamentare. Senatul: Sesiunea ordinară (prelungită) 1932 – 1933. Ședința de vineri 10 martie 1933”, în Monitorul Oficial, nr. 32, 29 martie 1933, pp. 1011–1012
  73. ^ D. R., „Legi—jurisprudențe. 3. Comitetul local de revizuire Cernăuți și denumirea străzilor”, în Urbanismul. Monitor al Uniunei Orașelor din România, nr. 11–12/1933, p. 700
  74. ^ M. L., „Gibt es ein Judenproblem in Rumänien? Wer geht in der Bukowina mit Vaida?”, în Der Tag in Czernowitz, 7 aprilie 1935, p. 3
  75. ^ „'Universitatea' italiană din București”, în Ilustrațiunea Română, nr. 51, decembrie 1938, p. 3
  76. ^ Z. Ornea, „[Încă un volum din memoriile lui Argetoianu]”, în România Literară, nr. 28/1996

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Analele Bucovinei, Vol. VIII, Partea a 2-a, 2001. A se vedea:
    • Petru Bejinariu, "Dimitrie C. Isopescu — profesor și director al învățământului", pp. 247-248.
    • Mircea Grigoroviță, "Pedagogi din Bucovina", p. 303-318.
  • Teodor Bălan, Bucovina în războiul mondial. Cernăuți: Institutul de Arte Grafice și Editură Glasul Bucovinei, 1929.
  • Vasile Bianu, Insemnări din răsboiul României Mari. Tomul II: Dela mobilizare până la pacea din București. Cluj: Institutul de Arte Grafice Ardealul, 1926.
  • Mihai-Ștefan Ceaușu, "Die historische Entwicklung der rumänischen politischen Parteien in der Bukowina und ihre bedeutendsten Vertreter im Reichsrat und Landtag (1861-1914)", în Codrul Cosminului, Vol. XVII, issue 2, 2011, pp. 93-108.
  • Cezar Ciorteanu, "Proiecte politico-teritoriale privind Bucovina și frontiera româno–poloneză în contextul negocierilor diplomatice în timpul și după primul Război Mondial (1914-1920)", în Codrul Cosminului, Vol. XX, ediția 1, 2014, p. 113-148.
  • Ioan Cocuz, Partidele politice românești din Bucovina, 1862-1914. Suceava: Cuvântul Nostru, 2003. ISBN 973-85272-0-1
  • Augustin Deac, Ion Spălățelu, "Prăbușirea imperiului austro-ungar și formarea statelor naționale unitare din centrul și sud-estul Europei", în Revista de Istorie, Nr. 3/1979, p. 449-480.
  • François Deák, Dezső de Ujváry (eds.), Papers and Documents Relating to the Foreign Relations of Hungary. Volume 1: 1919–1920.Budapest: Royal Hungarian Ministry for Foreign Affaris, 1939. OCLC 1664309
  • Ro., "Scrisori din Bucovina. Alegeri", în Viața Romînească, issue 4, aprilie 1911, p.133-142.
  • Vlad Gafița, "Puncte comune și contradicții între partidele politice românești din Bucovina (1911-1914)", în Codrul Cosminului, ediția 12, 2006, pp. 117-122.
  • Constantin Graur, Cu privire la Franz Ferdinand. București: Adevĕrul, 1935. OCLC 34613821
  • Mihai-Octavian Groza, "Drumul spre Alba-Iulia, trece prin Viena. Activitatea Senatului Militar Român Central al Ofițerilor și Soldaților din Viena (31 octombrie – 27 noiembrie 1918)", în Doru Sinaci, Emil Arbonie (coord.), Administrație românească arădeană. Studii și comunicări. Vol. 10: Studii și comunicări din Banat–Crișana, p. 163-179. Arad: Vasile Goldiș University Press, 2015, Octombrie. ISBN 978-973-664-767-3