Intervenția Armatei României în Bucovina în 1918

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigare Sari la căutare
Intervenția Armatei României în Bucovina în 1918
Parte a Operațiilor militare pentru apărarea Marii Uniri

Perioadă
Loc Ducatul Bucovinei
Beligeranți
România Armata Română Flag of Ukraine.svg Armata Galițiană
Conducători
România Generalul Iacob Zadik Flag of Ukraine.svg
Efective
România Divizia 8 Infanterie Flag of Ukraine.svg Legiunea Ucraineană (galițiană)
Pierderi
? ?

Intervenția Armatei României în Bucovina în 1918 a reprezentat o acțiune a trupelor Regatului României, desfășurată în sprijinul Consiliului Național Român al Bucovinei, la cererea conducătorului acestuia, Iancu Flondor și cu acordul Guvernului de atunci al României. Intervenția, în care au fost implicate unitățile Diviziei 8 Infanterie române, a vizat securizarea militară și menținerea unității teritoriale a Ducatului Bucovinei, care, urma să intre în componența teritorială a Regatului României.

Contextul[modificare | modificare sursă]

Harta etnică a Bucovinei în 1910

În Bucovina istorică, în 1918 procentul membrilor comunităților alogene era unul semnificativ, de 52% - 55% conform unor surse diferite, populațiila de acest tip depășind-o pe cea românească autohtonă.[1]

Exquisite-kfind.png   Vezi și articolul:  [[]]Vezi și articolele Ducatul Bucovinei și Memoriu privitor la fruntariile BucovineiVezi și articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] și [[{{{6}}}]]Vezi și articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] și [[{{{10}}}]]Vezi și articolele [[{{{11}}}]], [[{{{12}}}]], [[{{{13}}}]], [[{{{14}}}]] și [[{{{15}}}]]Vezi și articolele [[{{{16}}}]], [[{{{17}}}]], [[{{{18}}}]], [[{{{19}}}]], [[{{{20}}}]] și [[{{{21}}}]].

Poziția României în timpul războiului[modificare | modificare sursă]

A doua pagină a Tratatului politic de alianță dintre România și Antanta.

Prin Tratatul de alianță dintre România și Antanta, prin care, România s-a angajat să intre Primul Război Mondial, au fost stipulate teritoriile pe care România urma să le obțină de la Austro-Ungaria, conform unei linii de demarcație descrisă în articolul IV.[2]

Linia de delimitare a teritoriului bucovinean care, ar fi urmat să intre astfel în componența Regatului României, urma să înceapă de la Prut din dreptul frontierei dintre România și Imperiul Rus, din zona aflată lângă Noua Suliță (în rusă Novoselița (transliterat), în germană Nowosielitza, în poloneză Nowosielica). De aici spre vest, urma să fie de-a lungul Prutului până la confluența sa cu Ceremușul (poloneză Czeremosz, germană Tscheremosch) și mai departe de-a lungul graniței dintre Bucovina și Galiția.[2]

Exquisite-kfind.png   Vezi și articolul:  Tratatul de la București (1918)Vezi și articolele [[{{{2}}}]] și [[{{{3}}}]]Vezi și articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] și [[{{{6}}}]]Vezi și articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] și [[{{{10}}}]]Vezi și articolele [[{{{11}}}]], [[{{{12}}}]], [[{{{13}}}]], [[{{{14}}}]] și [[{{{15}}}]]Vezi și articolele [[{{{16}}}]], [[{{{17}}}]], [[{{{18}}}]], [[{{{19}}}]], [[{{{20}}}]] și [[{{{21}}}]].
Hartă din 1896 a Bucovinei adnotată de Iancu Flondor în 1915, arătând propunerile sale de partajare a Bucovinei.

În ultima parte a războiului, prim-ministrul român, Alexandru Marghiloman, a intrat în negocieri cu atașatul diplomatic austro-ungar de la București, pentru ocuparea militară a Bucovinei și Ardealului.[3]

Situația din Bucovina[modificare | modificare sursă]

Pentru mai multe detalii, vedeți Unirea Bucovinei cu România.

În ultima jumătate a anului 1918, disensiunile dintre români și ucraineni în ce privește Bucovina au provocat un conflict politic manifestat între reprezentanții politici ai celor două comunități, mai întâi în Parlamentul austriac.[4] Ulterior în contextul noii situații militare regionale[5] din lunile octombrie și noiembrie 1918,[6] în Bucovina s-au înregistrat în această perioadă acțiuni distincte:[7]

  • reprezentanții politici din Austro-Ungaria și ai administrației locale, ale românilor bucovineni, s-au întrunit la 14/27 octombrie 1918 la Cernăuți (germană Czernowitz, ucraineană Cernivți, poloneză Czerniowce), într-o Adunare Constituantă care, a declarat că hotărăște ca Bucovina să se unească cu România,[8] respingând ideea de divizare a provinciei.[9]
  • avut loc disoluția unităților militare austro-ungare, ostașii acestora părăsindu-le în dezordine și provocând panică în populație[7]
  • la 18 octombrie (s.v.)/1 noiembrie (s.n.) 1918, o proclamație privitoare la înființarea unui stat ucrainean în Galiția Orientală, nord-vestul Bucovinei și Transcarpatia a fost dată de către[10] Rada Ucraineană din Liov⁠(d)[11] Autorități, militari și membrii ai populației ucrainene [din Bucovina] au acționat pentru preluarea conducerii în teritoriu, intenționând să guverneze în partea de nord, situată între Nistru și Prut.[7]

Presat militar în luna noiembrie 1918 de către militarii ucraineni, ultimul guvernator austriac, contele Josef Ezdorf a predat puterea Radei care unea forțele politice ucrainene locale și Consiliului Național Român. În contextul în care, organismul național român a refuzat orice compromis cu partea ucraineană, guvernatorul s-a orientat către autointitulatul „comisar al Moldovei de Sus”, Aurel Onciul și a „împărțit” nordul fostului ducat, Radei ucrainene și lui Aurel Onciul sudul.[4]

Poziția românilor bucovineni[modificare | modificare sursă]

În calitatea sa de conducător al Comitetului Executiv mandatat de Consiliul Național Român, Iancu Flondor a solicitat intervenția armată a Regatului României.

Însărcinat de către Consiliul Național Român să fie în fruntea Comitetului Executiv care, trebuia să guverneze Bucovina, Iancu Flondor a intervenit pe lângă Guvernul României aflat la Iași, cerând intervenția armată a Regatului. Spre capitala de război a României au pornit astfel atât Vasile Bodnărescu în calitate de delegat al Consiliului Național Român, cât și autoproclamatul reprezentant al Românilor, Aurel Onciul, în calitate de delegat asociat ucrainenilor.[9] În timp ce Bodnărescu a fost primit atât de Marghiloman, inițial, cât și de noul guvern al generalului Coandă, ulterior,[13] Onciul a fost reținut de autoritățile militare de la Iași, dat fiind că a susținut ideea cedării unei părți importante a teritoriului bucovinean, ucrainenilor.[14]

Inițial Bodnărescu, trimis la 20 octombrie/2 noiembrie[15] cu împuternicirea sa și având în sprijin textul Rezoluției Constituantei Bucovinei din 14/27 octombrie, s-a întors la data de 23 octombrie/5 noiembrie 1918, la Flondor, doar cu promisiunea prim-ministrului Alexandru Marghiloman[13] (pe care-l întâlnise la 22 octombrie/4 noiembrie)[16] de a oferi arme pentru formarea unor gărzi naționale. Retrimis[13] tot pe 23 octombrie/5 noiembrie[15] la Iași după ce fusese împuternicit în prealabil să solicite intrarea armatei române în Bucovina, printr-o telegramă[13] (trimisă de Flondor cumnatului său Sever Zotta, care era directorul Arhivelor Statului din Iași),[17] acesta a revenit în capitala de război a României la 24 octombrie/6 noiembrie, pentru a fi primit a doua zi mai întâi de noul ministru de interne, generalul Arthur Văitoianu și mai apoi de plenul noului Consiliu de Miniștri.[13]
La rândul său, Aurel Onciul s-a îndreptat spre Burdujeni, unde a ajuns în dimineața zilei de 26 octombrie/8 noiembrie și a încercat să-l facă pe generalul Zadik să nu se îndrepte spre Cernăuți. Trimis de Zadik, la Iași, Onciul a fost întâmpinat cu huiduieli și pietre în gara orașului, de refugiații români. Reținerea sa, de către autorități, s-a produs după ce acesta a prezentat guvernului român, un memoriu prin care și-a susținut opinia referitoare la cedarea parțială de teritoriu.[13]
În aceeași zi în care Aurel Onciul a ajuns la Burdujeni, granița a fost trecută și de Dr. Octavian Gheorghian împreună cu sublocotenentul Aurel Popescu, pe la Adâncata, pe sub nasul soldaților ucraineni, în mare viteză cu un automobil la fereastra căruia agita un steag bicolor galben-albastru”, cu scopul de a înmâna acealuiași general Zadik, de această dată solicitarea Consiliului Național Român din Cernăuți.[15]

Sub conducerea sublocotenentul austriac rezervist Traian Roșu, o delegația din Câmpulung Moldovenesc (germană Kimpolung), în ziua de 22 octombrie/4 noiembrie noaptea târziu, a trecut de pichetul grănicerilor români din Cornu Luncii spre Fălticeni, într-un camion militar reparat, pentru a cere ca Armata României să intervină la Câmpulung. A doua zi la ora 10, delegația a ajuns la generalul Constantin Neculcea, care, a promis să transmită scolicitarea Guvernului Marghiloman.[19] Tot la 22 octombrie/4 noiembrie s-a prezentat generalului Zadik locotenent-colonelul Aurel Maniu, medic șef al Serviciului Sanitar al Comandamentului Militar al Basarabiei, cu sediul la Lipcani. După ce acesta a oferit informații asupra efectivelor militare și asupra spitalelor militare din zonă, a plecat la Cernăuți, unde a format gărzi militare, cu care, a apărat în timpul dezordinilor din oraș, cele trei spitale militare austriece existente.[20]

La 23 octombrie/ 5 noiembrie 1918, constatând că frontiera de la Ițcani (germană Itzkany) nu era păzită și că jandarmii austrieci nu erau capabili să mențină ordinea în Suceava (germană Suczawa), în aceeași zi comandantul Companiei a 5-a de Grăniceri din Burdujeni, maiorul Anton Ionescu, a raportat situația telefonic generalului Iacob Zadik și la 7 seara și a solicitat autorizarea să intre Suceava. Tot la aceeași oră, primarul sucevean, Eusebie Popovici, a primit telefonic din partea prefectului județului Botoșani, Vizanty, informația precum că a doua zi, trupele române urmau să intre în Bucovina.[19]

La 24 octombrie/6 noiembrie, prin intermediul comandantului Regimentului 69 Infanterie din Dorohoi, colonelul Gheorghiu, Primăria orașului Rădăuți a trimis un apel prim-ministrului român, aflat la Iași, ca trupele române să vină în ajutor.[22]

Poziția ucrainenilor bucovineni[modificare | modificare sursă]

Disputa teritorială în Bucovina în 1918.

La 3 noiembrie 1918, la Cernăuți, ucrainenii au convocat o Adunare Națională la sugestia Radei din Liov, proclamând nordul Bucovinei teritoriu ucrainean și ridicând pretenții și asupra unor sate din districtele Câmpulung (în germană Kimpolung) și Suceava (în germană Suczawa).[23] În mod practic, ucrainenii au optat pentru partajarea Bucovinei pe criteriul etnic. Astfel bezirkurile Zastavna (în germană Zastawna), Coțmani (în germană Kotzman, în ruteană Kicmań), Vașcăuți (în germană Waschkoutz am Czeremosch, în ruteană Waszkiwci nad Czeremoszem), Vijnița (în germană Wiznitz, în ruteană Wyżnycia), Cernăuți (în germană Czernowitz, în ruteană Czerniwci), Siret (în germană Sereth, în ruteană Seret) și unele localități din Storojineț (în germană Storozynetz, în ruteană Storożynec), Rădăuți (în germană Radautz, în ruteană Radiwci), Suceava și Câmpulung urmau să devină teritorii național-ucrainene, în baza faptului că aveau majorități ucrainene, Consiliul Național Ucrainean urmând să preia puterea asupra respectivelor teritorii. [24] Ca atare, a izbucnit un conflict între Rada Ucraineană din Liov și Consiliul Național Român din Bucovina, care, urmărea punerea în practică a hotărârilor Constituantei din 27 octombrie 1918,[23] prin care, se urmărea unirea Bucovinei cu România.[25]

Tulburările care au însoțit dezagregarea treptată a monarhiei habsburgice au căpătat accente dramatice în Cernăuți, unde soldații ucraineni staționați aici, s-au răsculat,[26] iar Cernăuțiul a cunoscut între 20 octombrie/2 noiembrie și 21 octombrie/3 noiembrie 1918, datorită destrămării regimentelor 41 Infanterie și 22 Vânători, „o zi de groază și o noapte de coșmar”.[27] Astfel, la 2 noiembrie 1918, în contextul în care autoritățile austriece pierduseră controlul situației, militarii Legiunii Ucrainene au ocupat cazărmile orașului. În noaptea care a urmat, ucrainenii nu au mai ascultat însă de ordinele propriilor ofițeri, au părăsit cazărmile și au devastat magazinele, înregistrându-se în rîndul civililor 30 de răniți grav și un deces.[28] Deși fuseseră chemați la Liov pentru a lupta împotriva polonezilor, soldații Legiunii Urainene au refuzat îmbarcarea în vagoanele puse la dispoziție de Josef Ezdorf, guvernatorul Bucovine. De abia acțiunea personală și influența comandantului lor, arhiducele Wilhelm, care, s-a deplasat în cursul nopții de 2 spre 3 noiembrie la gară, deși era bolnav, a învins opoziția acestora și la 3 noiembrie, ora 6 dimineața, trenul cu legionarii a plecat. O serie de dezertori și răufăcători a rămas însă în Cernăuți și conform raportului Dr. Josef Ezdorf, au constituit cauza a aceea ce a urmat.[29]

La 5 noiembrie 1918, soldați ai Legiunii Ucrainene împreună cu dezertori și alți militari care nu mai ascultau de ordine au ocupat localul jandarmeriei, poșta și gara orașului.[28] Spre diferență de ucraineni însă, românii nu dispuneau pe moment de o forță militară,[23] astfel că la 24 octombrie/6 noiembrie 1918, militarii ucraineni, beneficiind de sprijinul unei alte companii ucrainene de la Colomeea, (germană Kolomea, poloneză Kołomyja), au ocupat Palatul guvernamental, obligându-l pe contele Josef Ezdorf să predea administrația Bucovinei.[30] reprezentanților român și ucrainean, deputaților Aurel Onciul și Omelian Popowicz,[19] care, au semnat un acord comun privitor la împărțirea Bucovinei într-o parte nordică, ucraineană și una sudică, românească, Cernăuțiul urmând a fi guvernat în condominium până ce se va lua o hotărâre la Conferința de Pace.[22]

În contexul stării de spirit care domnea printre militarii ucraineni, aceștia au devastat Palatul Național Român,[22] depozitele de arme, munții și echipamente ale armatei austro-ungare din oraș,[31] aici instaurându-se anarhia, după retragerea guvernatorului austriac.[26] Fruntașii Consiliului Național Român din Bucovina au trebuit astfel să se refugieze în reședința Mitropoliei Bucovinei.[22] Similar celor petrecute la Cernăuți, au avut loc dezordini și devastări și în celelalte orașe și comune bucovinene.[32]

Conform opiniei lui Ion Filipciuc, efectivul soldaților ucraineni, activi în perimetrul Cernăuțiului la momentul tulburărilor oraș, nu a trecut de 700. Acesta pune la îndoială însuși apartenența lor efectivă, la Legiune, considerând că, în fapt aceștia nu erau decât dezertori sau bolșevici ucraineni,[33]

La 26 octombrie/8 noiembrie 1918, odată cu intrarea în Cernăuți a unei companii de bănățeni dezertată de sub steagul Monarhiei Austro-Ungare și comandată de ofițerul Ilie Lazăr[34] (cu un efectiv de 180 de militari),[16] în contextul în care, spre Cernăuți se îndreptau trupele Diviziei 8 Infanterie române,[35] trupele ucrainene s-au retras din oraș,[34] fără luptă.[36] îndreptându-se spre Galiția, unde se afla în desfășurare conflictul polono-ucrainean pentru stăpânirea provinciei și a capitalei acesteia, Lemberg (astăzi Liov).[32] Luând legătura cu fruntașii Consiliului Național Român, Lazăr a înlăturat funcționarii austrieci de la primărie, poștă și telefoane, a destituit pe comandantul jandarmilor austrieci și a arborat tricolorul pe turla primăriei.[34]

Poziția Guvernului României[modificare | modificare sursă]

Prim-Ministrul Alexandru Marghiloman.

La 22 octombrie/4 noiembrie Înaltul Comandament al Armatei Austro-Ungare a semnat Armistițiul de la Villa Giusti, iar pe 23 octombrie/5 noiembrie ministrul român al Afacerilor Externe, Constantin C. Arion, a telegrafiat de la București că trupele germane se pregăteau să plece. În aceeași zi, Marghiloman a primit aprobarea Regelui Ferdinand de a trimite în Bucovina Divizia 8 Infanterie și genralul Constantin Christescu a trimis celor cinci comandanți de corpuri de armată, „Instrucțiuni secrete privind mobilizarea armatei”.[37]

Tot în după-amiaza zilei de 23 octombrie/5 noiembrie 1918 a avut loc o conferință între Prim-Ministrul Alexandru Maghiloman, Ministrul de Război, generalul Hârjeu și șeful Marelui Stat Major al Armatei Regale Române, pentru a se stabili măsurile necesare ocupării Bucovinei. După-amiază la ora 16 a sosit „la Prezidenția Consiliului telegrama d-lui Iancu Flondor din Cernăuți, adresată agentului diplomatic al Bucovinei, d-l dr. Bodnărescu”, prin care Flondor, solicita intervenția militară a Armatei României.[38]

După ce a primit telegrama trimisă de Iancu Flondor, precum și apelurile telefonice care solicitau ajutor, venite din Suceava (Suczawa), Ițcani (Itzkany) și din Gura Humorului (germană Gura Humora), Prim Ministrul Alexandru Marghiloman a dispus ca detașamente românești formate din jandarmi și din cavalerie să intre în acele localități, cu scopul de a proteja populația,[19] ordinul de intrare ale trupelor române în Bucovina fiind dat de către generalul Constantin Hârjeu,[39] ministru en titre al portofoliului Ministerului de Război, la acel moment.[34] Un proiect de text (Nr. 858) a fost conceput de către Secretarul general al Ministerului Afacerilor Externe, Docan, pentru a folosi prim-ministrului Alexandru Marghiloman cu scopul de a fi înmânat lui George Head Barclay de la Legația Angliei și face cunoscute, legaților Puterilor Aliate, atât solicitarea Consiliul Național Român de la Cernăuți pentru protecție militară, cât și ordinul dat de Guvernului României aflat la Iași, ca trupele române să intre în Bucovina,[22] Textul, sub formă de scrisoare, a fost până la urmă remis, pentru orice eventualitate, reprezentantului Angliei..[38]

În ziua de 24 octombrie/6 noiembrie, ministru plenipotențiar austriac la București, contele Demblin, a transmis Ministerului de Externe vienez că secretarul Jean P. Carp i-a adus la cunoștință, din partea Guvernului României, că din partea Comitetului Național Român din Cernăuți a venit o cerere urgentă pentru o intervenție a Armatei României cu scop de protecție a românilor de acolo, terorizați fiind de către bolșevicii ucraineni și că guvernul român are în vedere o astfel de intervenție.[22] Intrarea Armatei României în Bucovina, văzută ca efect al înțelegerii dintre Marghiloman și austrieci, a provocat însă protestele energice ale reprezentanților Antantei, aflați la Iași.[40]

„Cu prăbușirea Puterilor Centrale, rolul lui Marghiloman se sfârșise. [...] Maurul își făcuse datoria; maurul trebuia să plece.[40]
—Constantin Kirițescu în Istoria Războiului pentru întregirea României

Fiind o piedică în calea reintrării României în război de partea Aliaților, Guvernului Marghilorman a fost obligat să demisioneze[41] la 24 octombrie/6 noiembrie 1918,[22] tocmai în ziua în care grănicerii maiorului Anton Ionescu au trecut în zori, granița Bucovinei. Motivul invocat pentru a i se cere demisia[33] a fost faptul că nu s-ar fi cerut încuviințarea celorlalți aliați din Antantă.[38] La puterea a venit guvernul prezidat de generalul Coandă.[34]

Remobilizarea armatei[modificare | modificare sursă]

În circumstanțele noii situații militare din regiune, favorabilă României,[5] dar și în contextul în care Armata României se confrunta cu mari lipsuri materiale, Înaltul Decret nr. 3179 din 27 octombrie/9 noiembrie 1918 a stabilit remobilizarea armatei,[43] România declarând război Germaniei cu mai puțin de 24 de ore mai înainte de armisitițiul de pe Fontul de Vest să intre în vigoare.[44] După ce ostilitățile s-au încheiat oficial, trupele române au continuat însă remobilizarea.[45]

Organizarea Diviziei 8 Infanterie la terminarea mobilizării era următoarea:[46]

  • unități și subunități subordonate operativ:
    • Brigada 6 Roșiori[46] (comandant – colonel Anton Lupașcu)[52] cu Regimentele 3:[46] comandant colonel Grigore Obedescu[51] și 5 Roșiori:[46] comandant locotenent-colonel Dumitru Poenaru[51]
    • Grupul de Moto-mitraliere
    • Companiile 4, 5 și 6 Grăniceri
    • Detașamentul de Jandarmi Rurali
    • Secția T.F.F.
    • Detașamentul 1 Căi ferate, cu Companiile 1 și 3 Căi Ferate
    • Trenul sanitar Nr. 1
    • Trenul baie Nr. 1

Alți comandanți la 1 noiembrie 1918:[47]

  • Ofițeri de Stat-Major: maiori Matei Placă, Grigore Georgescu, Ioan Negulescu, căpitanul Constantin Șerbănescu, locotenentul Reus Eugen Mârzea
  • Șef Servicii: Geniu – maior Ioan Dumitrescu, Sanitar – medic colonel Mihail Gafencu, Veterinar – maior Constantin Nicolau, Intendență – colonel Vasile Popescu
  • Pretor: maior Ștefănescu Ioan

Comandamentele și marile unități au trebuit să execute acțiuni de luptă de o importanță semnificativă.[43] În conjunctura creată, autoritățile române au acționat astfel simultan sau succesiv atât în Basarabia, cât și în Bucovina și Transilvania, grupările de forțe înaintând atât spre vest, cât și spre nord și sud. Deși dispersate din ce în ce mai mult pe măsura înaintării, trupele române, aflate aflate sub conducerea strategică a Marelui Cartier General, au reușit să asigure îndeplinirea scopurilor politice stabilite și a cerințelor Consiliului Militar Interaliat, de la Paris.[5] A fost asigurată atât retragerea Armatei Mackensen și restabilirea suveranității naționale în teritoriul ocupat, cât și ocuparea Transilvaniei și a regiunilor adiacente promise prin Tratatul de alianță dintre România și Antanta din 1916,[45] precum și apărarea teritoriului național, restabilirea ordinii în Bucovina și apărarea populației din Transilvania, Maramureș și Crișana.[43]

Exquisite-kfind.png   Vezi și articolul:  Operațiile militare pentru apărarea Marii Uniri (1918-1920)Vezi și articolele [[{{{2}}}]] și [[{{{3}}}]]Vezi și articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] și [[{{{6}}}]]Vezi și articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] și [[{{{10}}}]]Vezi și articolele [[{{{11}}}]], [[{{{12}}}]], [[{{{13}}}]], [[{{{14}}}]] și [[{{{15}}}]]Vezi și articolele [[{{{16}}}]], [[{{{17}}}]], [[{{{18}}}]], [[{{{19}}}]], [[{{{20}}}]] și [[{{{21}}}]].

Preludiul[modificare | modificare sursă]

Dispunerea inițială a trupelor române[modificare | modificare sursă]

Extinderea teritoriului ocupat de către Puterile Centrale în nordul Moldovei Occidentale și Basarabiei, după tratatele de la Brest-Litovsk și București

La momentul primirii ordinului de acțiune în Bucovina, dispunerea unităților Diviziei 8 Infanterie era următoarea:[53]

Pe teritoriul județelor Botoșani, Dorohoi si Suceava se aflau, de asemenea, subunități de grăniceri, jandarmi și cavalerie.[54] În ce privește unitățile de grăniceri, la frontieră în zona limitrofă Bucovinei erau dislocate subunități ale Regimentului 3 Grăniceri Botoșani:[12]

  • Compania 4 Grăniceri Dorohoi din Batalionul I Edineț
  • Compania 5 Grăniceri Burdujeni din Batalionul II Fălticeni
  • Compania 6 Grăniceri Fălticeni din Batalionul II Fălticeni

În contact la stânga cu Compania 6 Grăniceri se afla începând de la Gura Haitii Compania 7 Grăniceri Piatra Neamț, iar la dreapta în contact cu Compania 4 Grăniceri Dorohoi se afla Compania 3 Grăniceri Hotin.[12]

Pregătirile[modificare | modificare sursă]

Ordinul Nr. 1 al Ministerului de Război a stabilit ca, forțele din compunerea Diviziei 8 Infanterie, împreună cu subunitățile de jandarmi și de graniceri aflate în subordine, să ocupe „fără întârziere” Ițcanii și Suceava, urmând ca apoi ocupația Bucovine să fie extinsă progresiv, inclusiv până la Cernăuți.[55] Unitățile destinate acțiunii care urma să aibă loc trebuiau să fie bine echipate și să aibă asigurată hrana pentru 6 zile, iar pentru a asigura reușita acțiunii, comandantul diviziei trebuia să ia legătura cu Consiliul Național Român din Bucovina.[53]

Odată ordinul primit, unitățile diviziei au început să se pregătească în vederea intrării în acțiune, deși unitățile se găseau în garnizoanele de reședință și majoritatea efectivelor erau răspândite în județele Botoșani și Dorohoi, executând munci agricole și rechiziții.[53]

Hărțile căilor de comunicații din județele Suceava, Botoșani și Dorohoi
Suceava
Botoșani
Dorohoi

Conform istoricului Constantin Kirițescu, „în două zile divizia a fost pusă pe picior de război cu oamenii ce s-au putut strânge la repezeală. Cu mari străduințe s-au putut înjgheba trei detașamente [...]. Peste tot, efectivul diviziei nu trecea de 3000 de oameni, subțire îmbrăcați, slab aprovizionați, dar cu sufletul înălțat de misiunea istorică ce li se încredințase.”[56]

Pentru a atinge scopul propus, divizia urma să beneficieze de sprijinul:

Planul de operațiuni[modificare | modificare sursă]

La 24 octombrie/6 noiembrie 1918, generalul Zadik a ordonat intrarea trupelor aflate în subordine, în Bucovina, Pentru acest scop, a fost constituită[53] gruparea de forțeTrupele Regale Române din Bucovina, cu un efectiv estimat de 3.000 de militari.[57] Gruparea respectivă era divizată în 3 detașamente:[53]

Imagine indisponibilă Imagine indisponibilă
Generalul Constantin Neculcea, aflat la comanda Brigăzii 14 Infanterie.
Generalul Aristide Lecca, aflat la comanda Brigăzii 16 Infanterie.
  • Detașamentul Dorohoi: comandat de colonelul Dumitru Gheorghiu, aflat în fruntea Regimentului 29 Infanterie. Alături de regiment se aflau[53] Compania de Grăniceri Dorohoi[58] și jandarmii rurali[53] din Județul Dorohoi, o parte a Regimentului 8 Roșiori, o baterie de artilerie[57] din Regimentul 17 Obuziere[58] și un grup de motomitraliere. Misiunea inițială de detașamentului era reprezentată de ocuparea localității Siret (Sereth).[57]
  • Detasamentul Botoșani: comandant de colonel Victor Tomoroveanu, aflat în fruntea Regimentului 37 Infanterie. Alături de regiment se aflau grănicerii și jandarmii rurali din Județul Botoșani, o parte a Regimentului 8 Roșiori, o baterie de artilerie[57] din Regimentul 17 Obuziere[58] și un grup de motomitraliere. Detașamentul urma să înainteze până la Siret, unde ar fi urmat să aștepte noi ordine.[57]
  • Detașamentul Fălticeni: comandat de colonelul Alex Rotaru, aflat în fruntea Regimentului 16 Infanterie. Alături de regiment se aflau grănicerii și jandarmii rurali din Județul Suceava, Regimentul 3 Roșiori, o baterie de artilerie[57] din Regimentul 12 Artilerie[58] și un grup de motomitraliere. Misiunea inițială de detașamentului era reprezentată de ocuparea localităților Ițcani (Itzkany) și Suceava (Suczawa).[57]

Șeful de Stat Major al diviziei era locotenent-colonelul Constantin Rovinaru, în timp ce șef al Biroului Operații era căpitanul C. Șerbănescu.[42] Restul Brigăzii 16 Infanterie, comandată de către generalul Aristide Lecca și Brigada 14 Infanterie, condusă de generalul Constantin Neculcea urmau să constituie trupele aflate în rezervă.[15] Coordonarea detașamentelor Dorohoi și Fălticeni urma să revină generalilor comandanți ai Brigăzilor 16 și 14 Infanterie, Aristide Lecca și respectiv, Constantin Neculcea.[57]

Principala sarcină a militarilor urma să fie restabilirea ordinii în localități și apărarea populației. Trupele urmau a fi considerate ca fiind în campanie. De asemenea, unitățile urmau a se pune în legătură cu autoritățile comunale, iar comandanții români trebuiau să ia legătura cu cei austrieci, pentru a li se explica acestora rolul trupelor române, urmând ca, orice provocare față de trupele austro-ungare să fie evitată. În cazul în care urmau a fi dislocate detașamente necesare unor diverse misiuni, acestea urmau să se întoarcă la unitățile de bază. Rechizițiile erau interzise, urmând ca orice se va obține să fie achitat cash.[57]

Intervenția trupelor române[modificare | modificare sursă]

Trecerea graniței[modificare | modificare sursă]

Harta militară a Bucovinei în 1916

În noaptea de 23 spre 24 octombrie/5 spre 6 noiembrie 1918, la ora 5,30 dimineața, compania de grăniceri, dislocată la Burdujeni și aflată sub conducerea maiorului Anton Ionescu, a înaintat și a ocupat Ițcani (Itzkany) și Suceava (Scuzawa) cu un pluton de 48 de grăniceri, în timp ce au cântat Pe-al nostru steag e scris Unire.[19] Spre Suceava au primit ordin de la maiorul Ionescu să înainteze concentric și plutoanele de grăniceri de la Bunești și de la Verești, aflate sub comanda locotenenților Alexandrescu și respectiv, Borș.[60] Ajungând în oraș, grănicerii au arborat tricolor românesc pe turnul primăriei[19] și au contruibui la restabilirea ordinii pe plan local, până la 25 octombrie/7 noiembrie. În același timp, compania de graniceri de la Dorohoi a executat o recunoaștere spre Rădăuți (germană Radautz, poloneză Radowce, ucraineană Radiwzi)[53] (unde consiliul comunal și președintele consiliului național local au înmânat o cerere adresată guvernului român, prin care solicitau ajutorul armatei),[12] în timp ce un detașament cu un efectiv de 200 de oameni, format din grăniceri, cavalerie și jandarmi rurali a ocupat venind dinspre Fălticeni, Gura Humorului (Gura Humora).[53] Dinspre Broșteni, Compania 8 Grăniceri Târgu Ocna din Batalionul II Fălticeni a luat sub control teritoriul bucovinean limitrof, în timp ce din Vatra Dornei (germană Dorna Watra) a venit o cererea adresată guvernului român, din partea reprezentantului Consiliului Național Român din Cernăuți, ca trupele române să asigure protecția localității.[12]

Cu scop preventiv, anterior pătrunderii trupelor române în Bucovina, avioane ale Armatei României au lansat asupra aglomerărilor urbane și rurale manifeste, semnate de către generalul Ioan Zadik, prin care, populația a fost informată că Armata României intră în Bucovina la solicitarea Consiliului Național Român și că va ocroti viața, avutul, drepturile civice și libertățile locuitorilor, de orice neam și credință ar fi aceștia. De asemenea, populației i-a fost precizat că trupele vor sprijini înfăptuirea „dorințelor născute din dreptul legitim al popoarelor, de a dispune de soarta lor”. Alte precizări au stabilit că va fi reprimată sever orice încercare de dezordine, act de violență sau de nesupunere la ordonanțele militare care urmau să fie date. La răndul lor, trupelor, generalul li s-a adresat printr-un ordin de zi, prin care, le-a informat de misiunea pe care o aveau de a proteja avutul și viața populației bucovinene.[61]

În Suceava, maiorul Ionescu împreună cu profesorul Eusebie Popovici, primar al orașului, au conceput o proclamație adresată locuitorilor, pe care au tipărit-o în 300 de exemplare.[19] Conform scriitorului Ion Filipciuc, spre diferență de proclamația dactilografită, semnată de generalul Zadik și afișată după ora prânzului, care, afirma că trupele române urmau să constituie practic un scut de apărare al populației împotriva celor fără de lege, proclamația semnată de maiorul Ionescu era expresia unei acțiuni executate manu militari, decretând în mod practic desființarea graniței.[30]

Înaintarea spre Cernăuți[modificare | modificare sursă]

La 26 octombrie/8 noiembrie 1918, unitățile diviziei au declanșat acțiunea menită să le ducă în teritoriul austriac.[57] Astfel, Detașamentul Dorohoi a avansat până la Mihăileni[61] și Siret (Sereth),[62] iar Detașamentul Botoșani până la Vârfu Câmpului, localități în care au înoptat. În aceeași zi, Detașamentul Fălticeni a intrat în localitățile Ițcani (Itzkany) și Suceava (Suczawa), precum și în Câmpulung (Kimpolung),[61] spre care se îndreptaseră două plutoane de grăniceri, aflate sub comanda locotenenților Brădățanu și Gologan. Din Câmpulung, o parte dintre militarii detașamentului de grăniceri s-au îndreptat mai apoi cu trenul, spre Vatra Dornei).[60]

Pentru a-și coordona unitățile aflate în subordine, generalul Zadik s-a deplasat în ziua respectivă de la Botoșani la Burdujeni, [61] și a decis intensificarea efortului militar și concentrarea acestuia spre Cernăuți. Tot în aceeași zi, cele trei grupări de forțe ale diviziei au fost redenumite Dragoș (Detașamentul Dorohoi), Alexandru cel Bun (Detașamentul Botoșani) și Suceava (Detașamentul Fălticeni).[7] Ajungând la primăria Sucevei, generalul Iacob Zadik l-a întâlnit acolo pe deputatul Aurel Oniciul, venit să-i comunice condițiile înțelegerii semnată de acesta cu ucrainenii și i-a propus acestuia să-i asigure transportul cu trenul până la Iași, spre a se prezenta guvernului.[34]

La 27 octombrie/9 noiembrie 1918, un avion românesc a lansat asupra Cernăuților proclamația[62] generalului Zadik.[63] Relându-și acțiunile în aceași zi, detașamentele românești au ocupat Tărășeni (germană Terescheni, ucraineană Tarașanî, poloneză Taraszany) și Hliboca (germană Hliboka, ucraineană Hlîboka), iar în seara de 28 octombrie/10 noiembrie Ceahor (germană Czahor – Det. Dragoș),[7] Cuciurul Mare (germană Kuczurmare, ucraineană Velîkîi Kuciuriv, poloneză Welykyj Kutschuriw – Det. Alexandru cel Bun) și Mihalcea (germană Mihalcze, ucraineană Mîhalcea), conform planificări, intrarea în Cernăuți urmând să se facă la 29 octombrie/11 noiembrie 1918. Detașamentul Dragoș urma să intre în oraș, Detașamentul Alexandru cel Bun urma să înainteze dincolo de Prut, pentru a asigura orașul dinspre nord, iar Detașamentul Suceava urma să rămână în rezervă, în sud-vestul localității. Concomitent cu înaintarea trupelor operative, teritoriul din spatele acestora a fost preluat sub control de către jandarmi și grăniceri, subunităților acestoara stabilindu-li-se zone de responsabilitate. S-au luat, de asemenea, măsuri pentru restabilirea circulației căilor ferate regionale, cu predilecție a celei de pe comunicația Suceava-Cernăuți.[64]

La 27 octombrie/9 noiembrie 1918 generalul Zadik a ajuns seara târziu cu un automobil la Tărășeni (Terescheni),[34] așteptând aici Proclamația Regelui Ferdinand din 28 octombrie/10 noiembrie 1918, care, urma să legitimeze răspunsul dat, prin intermediul ajutorului militar, Consiliului Național Român din Bucovina.[65]

După ce în ziua prevăzută, trupele au intrat în Cernăuți,[66] și au asigurat orașul conform planificării[67] (Detașamentul Dragoș ocupând posturile și localul poliției din oraș, iar Detașamentul Alexandru cel Bun podurile de peste Prut situate la nord, precum și gările Jucica (germană Alt Zuczka) și Mahala,[68] a doua zi (30 octombrie/12 noiembrie 1918) Marele Cartier General a dispus, prin Ordinul de Operații nr 166, continuarea înaintării până la frontierele de nord, est și vest ale provinciei, astfel încât toată Bucovina să intra sub controlul Armatei României. În ziua respectivă, unitățile românești au rămas, temporar, în același dispozitiv, pe poziții.[67]

Primii militari români care au intrat în Cernăuți au fost cei ai patrulei de recunoaștere formată din locotenentul Traian Petrescu, sublocotenentul Nițescu și șase ostași.[69]

Beneficiind de suportul trupelor române, Consiliul Național Român a preluat puterea efectivă în Bucovina la 11[4] noiembrie 1918, odată cu ocuparea orașului Cernăuți.[70] La data de 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, boicotat de reprezentanții Radei ucrainene, a decis unirea Bucovinei cu România.[70]

Avansul spre granițele Bucovinei[modificare | modificare sursă]

Înaintarea a continuat cu detașamentele Suceava și Alexandru cel Bun. Astfel, la 31 octombrie/13 noiembrie, plecată fiind în recunoaștere dinspre Cernăuți spre Mămăeștii Noi (germană Alt-Mamajestie, ucraineană Mamaiivți), o subunitate a Regimentului 37 Infanterie din Detașmentul Alexandru cel Bun a fost întâmpinată cu foc la est de satul Lujeni (germană Luschany, ucraineană Lujanî), de către trupe ucrainene. În lupta care a urmat, ucrainenii au pierdut 17 prizonieri, 6 mitraliere si alte câteva arme, subunitatea românească având un mort, 3 răniți și 4 dispăruți. Interogatoriul prizonierilor a furnizat informația că, trupele ucrainene, luau cu ele în retragere civilii care erau în stare să poarte arme.[58]

Până la 6/19 noiembrie 1918, grosul trupelor a ajuns la Șipeniț (germană Schipenitz, ucraineană Șîpînți), în timp ce elemente de recunoaștere ale acestora au ocupat aliniamentul Mahala, Sadagura (germană Sadagora), Cozmeni (germană Kotzmann, ucraineană Kițman, poloneză Kocman), Orășeni (germană Oroscheny, ucraineană Orșivți). Forțele celor două detașamente, la 6/19 noiembrie erau dispuse în următorul dispozitiv:[58]

  • Detașamentul Suceava se afla cu grosul forțelor la Șipeniț (Schipenitz), cu avangărzile trimise pe direcțiile Svara, Lașchiuca (germană Laschkowka, ucraineană Lașkivka) și Orășeni (Oroscheny) și posturi de observare instalate la podul de peste Prut de pe soseaua Cozmeni (Kotzmann) – Hlinița (germană Hlînîțea, ucraineană Hlinitza), precum și pe granița vestică a Bucovinei, spre Sneatîn (germană Snjatyn, poloneză Śniatyn).
  • Detașamentul Alexandru cel Bun se afla la podul peste Prut de pe Șoseaua Cernăuți – Sadagura, cu avangărzile trimise spre Mahala si Jucica

În acest timp, Detașamentul Dragoș a staționat la Cernăuți, în drum spre capitala Bucovinei aflându-se la 6/19 noiembrie circa 858 de oameni ai Regimentului 13 Infanterie, veniți de la Iași.[58] Odată ajunși, aceștia au fost transportați împreună cu o secție de artilerie până la Ștefănești (germană Stefanówka, poloneză Stepanivka) și la 9/22 noiembrie 1918 aceștia au ocupat mai întâi localitățile de pe frontiera de nord a Bucovinei între Crișceatec (Kryszczatek) și Cozuciovca (germană Kozuczówka, ucraineană Okopî}), iar mai apoi s-au extins la est până la Prelipcea (germană Prelipcze, ucraineană Prîlîpce) și Vimușiv (germană Stefanówka, ucraineană Vîmușiv, poloneză Wymusziw). Până la 15/28 noiembrie, trupele Regimentului 13 Infanterie au extins zona de control spre interior, între Iurcăuți (germană Jurkoutz), ucraineană Iurkivți)) și Chisălău (germană Kisseleu, ucraineană Kîseliv).[72]

Venit de la Vaslui,[72] împreună cu o secție de artilerie, Regimentului 25 Infanterie a ajuns pe calea ferată de la Cernăuți la Cozmeni (Kotzmann), subunitățile sale intrând în acțiune succesiv, pe măsura sosirii acestora în bezirkul Coțmani (Kotzman) și în zona de frontieră din sectorul Șișcăuți (germană Schischkoutz, ucraineană Șîșkivți, poloneză Szyszkovce) – Orășeni (Oroscheny) pana la 10/23 noiembrie 1918. Unitatea a ocupat până la 14/27 noiembrie și alte localități din zona de frontieră de până la Vijnița (germană Wischnitza, ucraineană Vîjnîțea).[73]

Restul bezirkului Cernăuți (Czernowitz) aflat la nord de Prut a fost ocupat până la date 11/24 noiembrie 1918 de către Regimentului 37 Infanterie, până la aliniamentul Rarancea (germană Rarancze, ucraineană Ridkivți) – Toporăuți (germană Toporoutz, ucraineană Toporivți) – Cernăuca (germană Czernawka, ucraineană Ciornivka) – Bonjahzonk (germană , ucraineană ). Practic, până în ziua în care s-a hotărât unirea Bucovinei cu România, întreaga provincie a ajuns sub controlul autorităților militare române.[73]

La 12/25 noiembrie 1918, Regimentul 16 Infanterie a primit ordin de a reveni la Fălticeni, dată fiind participarea Diviziei 7 Infanterie la declanșarea operațiunilor în Transilvania.[73]

Controlul zonei interioare[modificare | modificare sursă]

La momentul 1918, restabilirea ordinii în Bucovina a depins de existența unei populații eterogene care, deținea o mare cantitate de armament și de existența pe teren a unor grupuri răzlețe de militari austro-ungari, situația în care se aflau trupele române fiind aceea a unui spațiu, în care, urmau să se confrunte cu suficiente elemente ostile. Cu acest scop, la 4/17 noiembrie 1918, generalul Zadik a emis Ordonanța Nr. 2, necesară „Pentru restabilirea, asigurarea și păstrarea ordinei pe întreg teritoriul Bucovinei în vechile sale granițe de către trupele Regale Române [...]” Conducerea directă a acțiunilor de reinstaurare a ordinii a reprezentat sarcina comandanților de brigăzi, sub coordonarea punctului de comandă de la Cernăuți, al diviziei.[72]

Ordonanța a făcut referire la interzicerea purtării armelor și a uniformelor, predarea munțiilor și a echipamentului militar. Astfel, singurele care urmau să dețină și să poarte arme erau trupele române, exceptate fiind armele de vânatoare de valoare și armele vechi, precum și armele destinate apărării personale, necesare pădurarilor, paznicilor și gardienilor de la tribunalele penale, jandarmilor, polițiștilor și funcționarilor padurarilor, paznicilor si gardistilor de la tribunale penale, jandarmilor, polițiștilor și funcționarilor aflați în exercițiul funcțiunii. Păstrarea armelor urma să se facă exclusiv cu știrea și acordul comandanților militari de district sau al Comenduirii Cernăuți, predarea acestora (stipulată a se face în 24 de ore) și a munițiilor urmând să se facă la sediile locale ale Jandarmeriei și Poliției.[74]
Pe lângă echipamentele militare, s-a stipulat și obligația de predare a bunurilor și rezervelor statului. .[74]

Uniformele urmau să fie purtate, cu excepția militarilor români, doar de jandarmi, polițiști și funcționari. [75]
De asemenea, au fost precizate sancțiuni și pedepse pentru nerespectarea dispozițiilor ordonanței, care urmau să fie aplicate de instanțele judiare militare. .[74] Nerespectare de către populație a dispozițiilor emise, a determinat emiterea unei noi ordonanțe la 27 noiembrie/10 decembrie.

Cu excepția zonei orașului Cernăuți, căreia îi fusese atribuit Regimentului 29 Infanterie,[72] asigurarea ordinii și liniștii, precum și dezarmarea populației au revenit în etapa inițială unităților de cavalerie, grănicerilor și jandarmilor aflați în structura Diviziei 8 Infanterie. Au fost create două sectoare: Sectorul I, compus din bezirkurile Suceava (Suczawa), Gura Humorului (Gurahumora) și Câmpulung (Kimpolung) au revenit Regimentului 3 Roșiori, precum și grănicerilor și jandarmilor din județul Suceava și Sectorul II, format din bezirkurile Siret (Sereth) și Rădăuți (Radautz), alocat Regimentului 8 Roșiori, precum și grănicerilor și jandarmilor din județul Botoșani.[58] Responsabilitatea celor două sectoare a revenit comandanților Brigăzilor 15 și 16 Infanterie.[76] În ce privește nordul Bucovinei, acesta a fost împărțit începând de la 8/21 noiembrie în alte trei sectoare, atribuite unor unități de infanterie, cărora, li s-a stabilit drept scop principal restabilirea ordinii și dezarmarea populației. Astfel, Regimentul 13 Infanterie a preluat bezirkul Zastavna (Zastawna), Regimentul 25 Infanterie bezirkurile Coțmani (Kotzman) și Vașcăuți (Waschkoutz am Czeremosch), iar Regimentul 37 Infanterie bezirkul Cernăuți (Czernowitz).[72]

La 12/25 noiembrie1918 Batalionul II Grăniceri a fost relocat la Cernăuți,[12] conform unui ordin din 9/22 noiembrie 1918[72] companiile 4 Dorohoi, 5 Burdujeni și 6 Fălticeni fiind dislocate la frontiera dintre Bucovina și Galiția între Nistru și Ceremuș, în următorul dispozitiv:[12]

Ultima decadă a lunii noimbrie a fost una, în care, situația în provincie era departe de a se normaliza, date fiind atât elementele ostile și turbulente cât și grupurile înarmate ucrainene din interiorul acesteia, cu rol destabilizator.[77]

Administrarea noii provincii[modificare | modificare sursă]

Măsurile ferm luate au redus abaterile, infracțiunuile și abzuzurile și au determinat crearea unei stări de siguranță în populație, contribuind la intrarea vieții în normalitate.[78]

Organizarea jandarmeriei[modificare | modificare sursă]

La 24 noiembrie/7decembrie 1918, Comandamentul Diviziei 8 Infanterie a început procesul destinat organizării Jandarmeriei, destinate să asigure ordinea în comunele urbane și rurale. Bărbații selecționați de la nivel local din rândul ofițerilor și străjerilor, urmau să constituie baza noii structuri.[77]

Organizarea propriu-zisă a Jandarmeriei,[77] care, a durat până în primavara anului 1919, a depins de către comandanții de sector, respectiv de cei ai Brigăzilor 15 și 16 Infanterie și cei ai Regimentelor 13, 25, 29 și 37 Infanterie. La finalul acestui proces, la data de 1 mai 1919, prin Înaltul Decret nr 1635/1919 a fost înființat Batalionul de Jandarmi „Moldova”, destinat seriviciului de poliție „pe întreg teritoriul Bucovinei ce s-a unit cu România” În compunerea acestuia au intrat patru companii teritoriale, sediile acestora fiind Storojineț, Cernăuți, Câmpulung Moldovenesc și Rădăuți. Structura a fost completată de o companie depozit, în subordinea batalionului intrând 25 de secții si 206 posturi de jandarmi, care, urmau să-și desfășoare activitatea în conformitate cu prevederile Decretului Lege nr.3276 din 5 noiembrie 1918 pentru organizarea Jandarmeriei. Efectivul total al subunității a fost stabilit la 21 de ofițeri si 1.258 de jandarmi. Conform prevederilor legale, comandanții de companii, plutoane, secții și posturi trebuiau să fie la dispoziția prefecților de județe pentru a executa ordinele acestora, în ce privește ordinea și siguranța publică, precum și executarea legilor.[76]

În ce privește activitatea jandarmilor și grănicerilor bucovineni, perioada care a urmat a fost caracterizată de încălcări numeroase ale dispozițiilor legale și civile și militare, precum și de activități de contrabandă.[76] A fost instituit un control riguros al trenurilor pentru a fi împiedicată introducerea armelor în Bucovina, în special în stațiile feroviare din Nepolocăuți (germană Nepolokoutz), ucraineană Nepolokivți)), Babin (ucraineană Babîn, poloneză Babyn) și Noua Suliță (Nowosielitza).[78] Astfel cum a fost consemnat de către comandanții militari, adunarea armelor de la populație a decurs anevoios, acțiunea respectivă fiind încă în curs de desfășurare la sfârșitul operațiilor operatiilor de luare sub control a Bucovinei.[79]

De asemenea, comandanții militari au trebuit să se ocupe de către restituirea de către făptuitori a obiectelor și materialelor însușite de către aceștia de la proprietarii de drept (statul sau persoanele fizice), în timpul tulburărilor care avuseseră loc în perioada de după disoluția statului austro-ungar.[78]

Sectorul economic[modificare | modificare sursă]

A fost de asemenea, necesară în ce privește problemele economice de care erau interesate armata și autoritățile civile, crearea unei structurii care să gestioneze economia provinciei, să stabilească ce resurse sunt disponibile și să asigure nevoie armatei și populației.[76]

Cu acest scop au fost create mai multe servicii economice, unul central la Cernăuți format din intendentul șef la Diviziei 8 infanterie și secretarii de stat de la Departamentul internelor, industriei, comerțului, domeniilor, agriculturii și alimentării, precum și servicii similare teritoriale aferente la nivelul reședințelor județene, fiecare format din comandantul militar, prefectul și câte un proprietar sau comerciant din județele respective.[76]

Măsurile care au fost luate au inclus și recuperarea bunurilor care aparținuseră statului sau persoanelor fizice, indisponibilizate în cursul devastărilor care avuseseră loc între momentul disoluției Armatei Austro-Ungare și intrarea trupelor române.[76]

La 24 decembrie 1918/6 ianuarie 1919, prin Ordinul nr. 903, generalul Zadik a dispus desființarea Serivciului Economic, autoritatea comandanților militari, în ce privește chestiunile economice, fiind restrânsă doar la aprovizionarea unitatilor.[79]

Organizarea dispozitivului de apărare în Bucovina[modificare | modificare sursă]

Aspirațiile teritoriale ale delegației ucrainene, prezentate la Conferința de Pace de la Paris din 1919.

Premisele[modificare | modificare sursă]

Dispozitivul de luptă[modificare | modificare sursă]

Urmări[modificare | modificare sursă]

Distribuția etnică în Bucovina, conform recensământului din 1930.

Prăbușirea imperiilor Austro-Ungar și Rus a venit atât de neașteptat, încât elitele politico-administrative ale României s-au văzut puse în situația suprasolicitantă de a asigura noile provincii prin forță militară, de a obține recunoașterea internațională a frontierelor la Conferința de Pace de la Paris și de a preveni simultan tulburările revoluționare, care, se prefigurau pe plan intern.[80]

Exquisite-kfind.png   Vezi și articolul:  [[]]Vezi și articolele Revolta de la Hotin și Răscoala de la TatarbunarVezi și articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] și [[{{{6}}}]]Vezi și articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] și [[{{{10}}}]]Vezi și articolele [[{{{11}}}]], [[{{{12}}}]], [[{{{13}}}]], [[{{{14}}}]] și [[{{{15}}}]]Vezi și articolele [[{{{16}}}]], [[{{{17}}}]], [[{{{18}}}]], [[{{{19}}}]], [[{{{20}}}]] și [[{{{21}}}]].

Până în ultima jumătate a anului 1918 a existat un echilibru etnic în Bucovina, între comunitățile română și ucraineană ale provinciei, care, conviețuiseră în granițele statelor respective mai mult de un secol. Confruntările politice și parțial armate româno-ucrainene din anii 1917-1918 din Basarabia și Bucovina, care, au avut loc în contextul dispariției celor 2 imperii, au marcat profund în perioada interbelică evoluția relațiilor intercomunitare din epoca respectivă și au determinat apariția unei neîncrederi reciproce, manifestată constant în timpul dintre cele două războaie mondiale.[4]

Disensiunile manifestate atât în Parlamentul din Cisleithania cât și la nivelul teritoriului bucovinean au condiționat în mod definitiv, comportamentul Regatului României față de statul ucrainean. La data de 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, boicotat de reprezentanții Radei ucrainene, a decis unirea Bucovinei cu România. Ucrainenii, care, trăiau preponderent în nordul Bucovinei, au fost înglobați între granițele României ca urmare a Conferinței de Pace de la Paris din 1919, alături de cei din nordul și din sudul Basarabiei,[70] precum și de cei din Maramureș (maghiară Máramaros vármegye), Sătmar (maghiară Szatmár vármegye) și Banat (maghiară Bánság).[81] Aceasta s-a petrecut în contextul în care, în ce-i privește, fuseseră spre diferență de cei din Basarabia, obișnuiți în fostul ducat cu un statut cel puțin egal cu al românilor. De asemenea, dezvoltaseră încă din timpul ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea[70] o puternică identitate națională[81] și aveau afinități puternice cu ucrainenii din Galiția,[70] considerată în acel secol motor al conștiinței și identitații ucrainene.[82]

De la bun început, cu excepția celor aparținând micii comunități din Banat, ucrainenii au respins integrarea în viața României Mari,[81] iar eforturile de reromânizare a acestora au eșuat.[83]

Exquisite-kfind.png   Vezi și articolul:  [[]]Vezi și articolele Ultimatumul sovietic dat României în 1940 și Ocupația sovietică a Basarabiei și Bucovinei de NordVezi și articolele [[{{{4}}}]], [[{{{5}}}]] și [[{{{6}}}]]Vezi și articolele [[{{{7}}}]], [[{{{8}}}]], [[{{{9}}}]] și [[{{{10}}}]]Vezi și articolele [[{{{11}}}]], [[{{{12}}}]], [[{{{13}}}]], [[{{{14}}}]] și [[{{{15}}}]]Vezi și articolele [[{{{16}}}]], [[{{{17}}}]], [[{{{18}}}]], [[{{{19}}}]], [[{{{20}}}]] și [[{{{21}}}]].

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Hrenciuc, Daniel; Integrarea minorităților naționale din Bucovina în Regatul României Mari (1918-1928). Unele considerații; Codrul Cosminului”, nr. 12, 2006, p. 160; accesat la 19 noiembrie 2021
  2. ^ a b en Upson Clark, Charles; United Roumania; Ayer Publishing; 1971 [with the title Greater Roumania in 1932;]; ISBN 978-0-405-02741-3; pp. 134–135
  3. ^ Istoria războiului ..., vol. II, Kirițescu, 1989, p. 370
  4. ^ a b c d Minoritatea Ucraineană..., Mihai, 2012, p.11
  5. ^ a b c Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 152
  6. ^ Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 151
  7. ^ a b c d e Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 157
  8. ^ Istoria războiului ..., vol. II, Kirițescu, 1989, p. 391
  9. ^ a b Istoria războiului ..., vol. II, Kirițescu, 1989, p. 392
  10. ^ Unirea Bucovinei ..., Cocuz, 1998, p. 96
  11. ^ Povestea Bucovinei, ..., Țopa, 2013, p. 306
  12. ^ a b c d e f g Cornicioiu, Gr.; Opriș, St.; Dumitrescu, A.; Contribuții la istoricul grănicerilor, Vol. III; București; 1936; p. 101-109 (fragment) în: Contribuția grănicerilor români la faurirea României Mari; 1918-2008, 90 de ani de la făurirea României Mari; accesat la 16 noiembrie 2021
  13. ^ a b c d e f Unirea Bucovinei ..., Cocuz, 1998, p. 99
  14. ^ Unirea Bucovinei ..., Cocuz, 1998, p. 100
  15. ^ a b c d Un document inedit despre ..., Căruntu, p. 162
  16. ^ a b Unirea Bucovinei cu România, Baciu, 2017-2018; p. 112
  17. ^ Ungureanu, Constantin; Bucovina în ajunul și în timpul Primului Razboi Mondial; Analele Bucovinei, XXII, 2 (45), p. 148 (PDF); accesat la 19 noiembrie 2021
  18. ^ Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 158
  19. ^ a b c d e f g Generalul Iakob Zadik ..., Filipciuc, 2015, p. 257 (PDF)
  20. ^ Unirea Bucovinei ..., Cocuz, 1998, p. 101
  21. ^ Generalul Iakob Zadik ..., Filipciuc, 2015, p. 256 (PDF)
  22. ^ a b c d e f g Generalul Iakob Zadik ..., Filipciuc, 2015, p. 260 (PDF)
  23. ^ a b c Unirea Bucovinei ..., Cocuz, 1998, p. 95
  24. ^ a b Prezența armatei române în Bucovina..., Preutu & Bogdan, 2019, p. 64
  25. ^ Unirea Bucovinei ..., Cocuz, 1998, p. 84
  26. ^ a b Corbea-Hoișie, Andrei; Evreii bucovineni la 1918: opțiuni și constrângeri identitatre; Archiva Moldaviae, Vol. XI/2019; p. 114; accesat la 9 noiembrie 2021
  27. ^ Un document inedit despre ..., Căruntu, p. 161
  28. ^ a b Unirea Bucovinei..., Baciu, 2019, p. 111
  29. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru referințele numite transkription
  30. ^ a b Generalul Iakob Zadik ..., Filipciuc, 2015, p. 259 (PDF)
  31. ^ Povestea Bucovinei, ..., Țopa, 2013, p. 307
  32. ^ a b Unirea Bucovinei..., Baciu, 2019, p. 112
  33. ^ a b Genralul Zadik..., Filipciuc, 2015, p. 254 (PDF)
  34. ^ a b c d e f g Genralul Zadik..., Filipciuc, 2015, p. 261 (PDF)
  35. ^ Genralul Zadik..., Filipciuc, 2015, p. 262 (PDF)
  36. ^ de Mariana Hausleitner⁠(d): Die Rumänisierung der Bukowina. Die Durchsetzung des nationalstaatlichen Anspruchs Grossrumäniens 1918–1944. Oldenbourg Verlag, München 2001, ISBN 3-486-56585-0, S. 98f.
  37. ^ România în Primul Război Mondial, Torrey, 2014, p. 331
  38. ^ a b c d e f Generalul Iacob Zadik..., Filipciuc, 2015, p. 255 (PDF)
  39. ^ Genralul Zadik..., Filipciuc, 2015, p. 276 (PDF)
  40. ^ a b Istoria războiului ..., vol. II, Kirițescu, 1989, p. 371
  41. ^ Hitchins, Keith; România 1866-1947; Editura Humanitas; București; 2013; ISBN 978-973-50-3922-6; p. 319
  42. ^ a b Unirea Bucovinei ..., Cocuz, 1998, p. 102
  43. ^ a b c Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 151
  44. ^ România în Primul Război Mondial, Torrey, 2014, p. 332
  45. ^ a b România în Primul Război Mondial, Torrey, 2014, p. 333
  46. ^ a b c d e f g h i j k l m Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 262
  47. ^ a b c Războiul de întregire (1916-1919) ..., Avram & Drăghici & Pătrașcu & Rîșnoveanu, 2016, p. 304
  48. ^ Războiul de întregire (1916-1919) ..., Avram & Drăghici & Pătrașcu & Rîșnoveanu, 2016, p. 312
  49. ^ a b Războiul de întregire (1916-1919) ..., Avram & Drăghici & Pătrașcu & Rîșnoveanu, 2016, p. 308
  50. ^ a b c d Războiul de întregire (1916-1919) ..., Avram & Drăghici & Pătrașcu & Rîșnoveanu, 2016, p. 310
  51. ^ a b c Războiul de întregire (1916-1919) ..., Avram & Drăghici & Pătrașcu & Rîșnoveanu, 2016, p. 311
  52. ^ Războiul de întregire (1916-1919) ..., Avram & Drăghici & Pătrașcu & Rîșnoveanu, 2016, p. 309
  53. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 154
  54. ^ a b c d e Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. Anexa 27, p. 257
  55. ^ a b Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 153
  56. ^ Istoria războiului ..., vol. II, Kirițescu, 1989, p. 393
  57. ^ a b c d e f g h i j Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 155
  58. ^ a b c d e f g h Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 161
  59. ^ Prezența armatei române în Bucovina..., Preutu & Bogdan, 2019, p. 62
  60. ^ a b Unirea Bucovinei ..., Cocuz, 1998, p. 103
  61. ^ a b c d e f Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 156
  62. ^ a b Unirea Bucovinei ..., Cocuz, 1998, p. 104
  63. ^ Unirea Bucovinei ..., Cocuz, 1998, p. 105
  64. ^ Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 158
  65. ^ Genralul Zadik..., Filipciuc, 2015, p. 263 (PDF)
  66. ^ Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 158
  67. ^ a b Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 160
  68. ^ Unirea Bucovinei ..., Cocuz, 1998, p. 106
  69. ^ Un document inedit despre ..., Căruntu, p. 163
  70. ^ a b c d e Minoritatea Ucraineană..., Mihai, 2012, p.12
  71. ^ Nistor, Ion I.; Amintiri răzlețe din timpul Unirii – 1918; Tiparul „Glasul Bucovinei”; Cernăuți; 1938; p. 118; accesat la 20 noiembrie 2021
  72. ^ a b c d e f Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 162
  73. ^ a b c Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 163
  74. ^ a b c Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 260
  75. ^ Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 261
  76. ^ a b c d e f Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 265
  77. ^ a b c Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 264
  78. ^ a b c Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 166
  79. ^ a b Acțiunile Armatei Române în spațiul..., Seserman, 2004. p. 169
  80. ^ Jens Schmitt, Oliver; Corneliu Zelea Codreanu–Ascensiunea și căderea „Căpitanului“.; Humanitas; București; 2017; ISBN 978-973-50-5919-4; p. 17
  81. ^ a b c Minoritatea Ucraineană..., Mihai, 2012, p.13
  82. ^ Minoritatea Ucraineană..., Mihai, 2012, p.17
  83. ^ Minoritatea Ucraineană..., Mihai, 2012, p.15

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Avram, Valeriu & Drăghici, Lucian & Pătrașcu, Gabriel-George & Rîșnoveanu, Ion; Războiul de întregire (1916-1919): Comandanți militari români; Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei; București; 2016; ISBN 978-606-524-176-3
  • Baciu, Liviu-Mircea; Unirea Bucovinei cu România; Anuarul Colegiului Național „Unirea” din Brașov 2017-2018; pp. 108-115
  • Căruntu, Mihai-Aurelian; Un document inedit despre intrarea Armatei Române în Cernăuți (11 noiembrie 1918); Suceava – Anuarul Muzeului Bucovinei, XLIII; 2016; Editura Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava; pp. 161-167
  • Cocuz, Ioan; Unirea Bucovinei cu România 28 noiembrie 1918 (Aspecte Militare); Țara Fagilor, XXII 1998; Cernăuți●Târgu-Mureș; 1998; pp. 46-115
  • Torrey, Glenn E.; România în Primul Război Mondial; Meteor Publishing; București; 2014; ISBN 978-606-8649-94-2
  • Kirițescu, Constantin; Istoria războiului pentru întregirea României- Ediția a III-a, vol. II; Editura Științifică și Enciclopedică; București; 1989; ISBN 973-29-0048-2
  • Filipciuc, Ion; General Iakob Zadik în Bucovina; Analele Bucovinei, XXII, 2 (45); p. 599–623 (252-277 PDF); Rădăuți-București; 2015
  • Mihai, Florin-Răzvan; Minoritatea ucraineană din România (1918-1940) (Rezumatul lucrării de Doctorat)mm; Universitatea din București, Coordonator științific: prof. dr. Dinu C. Giurescu; București; 2011
  • Preutu, Cristina & Bogdan, Ceobanuș Prezența armatei române în Bucovina la sfârșitul anului 1918 și începutul anului 1919; Annals of the Academy of Romanian Scientists Series on History and Archaeology Volume 11, Number 1/2019; pp. 52-82
  • Seserman, Dumitru; Acțiunile Armatei Române în spațiul dintre Carpații Orientali și Nistru (1917-1920); Editura Universității Naționale de Apărare; București; 2004; Cap: Reintrarea României în război. Acțiunile armatei în Bucovina, Basarabia și Pocuția concomitent cu apararea frontierei de est. pp. 151-153 & Subcap: Acțiunile Diviziei 8 Infanterie în Bucovina, pp. 153-171
Lectură suplimentară

Vezi și[modificare | modificare sursă]