Dorimedont Popovici

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Dorimedont Popovici
Date personale
Născut Modificați la Wikidata
Rușii-Mănăstioara, România Modificați la Wikidata
Decedat (76 de ani) Modificați la Wikidata
Închisoarea Sighet, România Modificați la Wikidata
Cetățenie Flag of Austria-Hungary (1869-1918).svg Austro-Ungaria
Flag of Romania.svg Regatul României
Flag of Romania (1948-1952).svg România Modificați la Wikidata
Ocupație om politic Modificați la Wikidata

Dorimedont Popovici, cunoscut ca Dori Popovici (n. 10 decembrie 1873, satul Rușii Mănăstioarei, Ducatul Bucovinei, Austro-Ungaria - d. 12 iunie 1950, închisoarea Sighet) a fost un om politic român, care a îndeplinit funcția de ministru pentru problemele Bucovinei. A fost unchiul avocatului Traian Popovici (1892-1946), fost primar al orașului Cernăuți. A fost fiul preotului Leon Popovici și frate cu Grigore Popovici.

A urmat cursurile școlii primare la Suceava și studiile secundare la Cernăuți, unde și-a susținut examenul de maturitate în anul 1892. A fost absolvent al Facultății de Drept de la Universitatea din Cernăuți unde a obținut titlul de doctor în drept. După absolvirea facultății a fost angajat la procuratura de finanțe Cernăuți, apoi la Direcția Generală a Bunurilor Fondului Bisericesc din Bucovina, în perioada 1897-19i07 unde o vreme a fost administrator adjunct.

Activitate politică[modificare | modificare sursă]

A fost membru în conducerea Partidului Apărărist din Bucovina (1906) și în „dirigența” Partidului Creștin Social Român din Bucovina (1908).Între anii 1910-1914 a fost deputat în Dieta Bucovinei. A îndeplinit funcția de viceprimar al orașului Cernăuți (1912-1915). Dr. Dorimedont Popovici a fost numit secretar la Interne în Guvernul Bucovinei(1918), condus de Iancu Flondor. La dezbaterile Consiliului Național al Bucovinei din 27 octombrie 1918, Dr. Dori Popovici a fost ales [prin aclamații] vicepreședinte al acestui Consiliu.[1] A fost deputat în parlamentul României (1919). A fost președinte al Comisiei Regale pentru Lichidare și Unificare a Bucovinei.

După Unirea Bucovinei cu România (1918), a făcut parte din Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, din septembrie 1919. La 13 aprilie 1920, generalul Alexandru Averescu a fost numit de regele Ferdinand I al României în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri. După două săptămâni, regele a dizolvat Parlamentul și a convocat noi alegeri, pe care le-a câștigat Liga Poporului condusă de Averescu. În aprilie 1920, Liga Poporului a fuzionat cu o grupare desprinsă din Partidul Național Român condusă de Octavian Goga, cu o grupare a Partidului Țărănesc din Basarabia condusă de Sergiu Niță și cu o grupare desprinsă din Partidul Democrat al Unirii din Bucovina condusă de Dori Popovici. Noua organizație politică, care cuprindea astfel români din toate provinciile României Mari, și-a schimbat numele în Partidul Poporului.[2]

Ca urmare, Dori Popovici a primit funcția de ministru de stat (fără portofoliu) [3]pentru problemele Bucovinei în guvernele conduse de generalul Averescu (13 martie 1920 - 17 decembrie 1921 și 30 martie 1926 - 4 iunie 1927). A fost membru al Partidului Național Țărănesc din decembrie 1927. În perioada interbelică s-a postat în opoziție față de profesorul universitar și politician Ion Nistor.

A lucrat ca publicist, editând printre altele ziarul „Țăranul” de la Chișinău; a publicat în ziarul Apărarea Națională.

A fost arestat în noaptea de 5-6 mai 1950 și deținut, fără judecată, la închisoarea Sighet, unde a murit după aproximativ o lună, la 12 iunie 1950, ca urmare a condițiilor de viață de acolo.[4]

Publicații[modificare | modificare sursă]

  • Discurs istoric pentru popor, rostit la serbarea națională la mormântul lui Ștefan cel Mare în Putna, la 2/25 iulie 1904, Suceava, 1904

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Unirea Basarabiei și a Bucovinei cu România. 1917-1918. Documente. Antologie de Ion Calafeteanu și Viorica-Pompilia Moisuc. Prefață, Viorica-Pompilia Moisuc. Editura Hyperion, Chișinău, 1995, p. 261
  2. ^ Ioan Scurtu - "Mit și realitate: Alexandru Averescu". În "Magazin istoric" nr. 1 și 2/1973
  3. ^ Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, Viaţa politică în România 1918-1921. Ediţia a II-a completată. 1976, Editura politică, Bucureşti, p. 360
  4. ^ Cicerone Ionițoiu - "Victimele terorii comuniste, Vol.8: Dictionar P-Q, Cicerone Ionitoiu" (Ed. Mașina de scris, 2006), p. 400