Simfonie
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Simfonia (din limba greacă: συν = împreună, şi φωνη = sunet) este o compoziţie muzicală instrumentală de proporţii vaste, alcătuită din mai multe părţi (de regulă, patru), fiind executată în sălile de concert sau pentru înregistrări de o amplă orchestră simfonică.[necesită citare] O simfonie nu are solişti instrumentali, excepţie făcând aşa-numita „Simfonie concertantă” (de ex.: Sinfonia concertante pentru vioară, violă şi orchestră KV364 de W.A. Mozart sau Symphonie espagnole pentru vioară şi orchestră de Édouard Lalo). Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven introduce în mişcarea finală vocea omenească sub formă de solişti şi cor. Procedeul va fi preluat şi de alţi compozitori în creaţiile lor, fără a impieta însă rolul predominant al orchestrei.
Cuprins |
[modifică] Istoric
Termenul de „simfonie” nu a deţinut mai devreme de secolul al XVIII-lea înţelesul cunoscut astăzi. Fiind vorba de o sintagmă din limba greacă veche care datează de la autorii antici, traseul de semnificaţii pe care l-a urmat aceasta de-a lungul secolelor este unul sinuos şi neaşteptat. Pornind de la etimologia cuvântului (o traducere aproximativă ar fi „sunete împreunate”), acest istoric demonstrează în acelaşi timp evoluţia viziunii europeane asupra unui tip de sonoritate armonios construită, pendulând între echilibru şi formă estetică.
[modifică] Consemnarea termenului în surse timpurii
În Antichitatea greacă, termenul Συμφωνια indica consonanţele, în mod particular consonanţa perfectă (octava), dar a fost folosit de Aristotel (în „Despre cer”) şi pentru a indica interpretarea în public a mai mulţi muzicieni.[necesită citare] La romani, în latina clasică, corurile în care se cânta în octavă se numeau symphonici. În Evul mediu, termenului symphonia i se opune diaphonia: primul indicând consonanţa, în timp ce al doilea corespunde disonanţa. Isidor din Sevilla (560-636) foloseşte cuvântul latin symphonia pentru a denumi un instrument de percuţie cu două capete. În Franţa evului mediu dezvoltat şi târziu (sec. XII-XIV, symphonie era numele unei flaşnete (organistrum). În Germania, spineta va fi mai târziu numită Symphonie.
[modifică] Renaşterea şi epoca barocă
Prima folosire a termenului pentru a indica o compoziţie muzicală instrumentală se găseşte într-un manuscris din secolul al XV-lea descoperit la Leipzig, care conţine şi o simfonie „pentru tuba şi alte instrumente armonioase” (a nu se confunda latinescul tuba cu instrumentul modern; tuba renascentistă este tot o specie de instrument de suflat din alamă, dar de o cu totul altă construcţie). Începând cu secolul următor, cuvântul „simfonie” este folosit tot mai frecvent, cu semnificaţii diferite. Astfel, în 1585, la Antwerpen, o colecţie de madrigale este denumită Symphonia angelica di diversi eccellentissimi musici. În Italia, în 1589, Luca Marenzio adună sub numele de Symphoniae o serie de intermezzi instrumentali, iar la Veneţia, în 1597, Giovanni Gabrieli compune o serie de bucăţi vocale şi instrumentale pe mai multe voci, pe care o intitulează Cantus sacrae symphoniae. În 1603 apare la Nürnberg o colecţie de piese sub numele de Sacrae symphoniae diversorum excellentissimorum auctorum.
Compoziţia muzicală care, din secolul al XVII-lea, este denumită tot mai frecvent "simfonie" (în italiană: sinfonia) este preludiul instrumental al unei opere lirice, specie dezvoltată în acel timp în Italia, mai ales la Florenţa – începând cu Jacopo Peri (Euridice), Giulio Caccini ş.a., în cadrul cercului cultural Camerata de' Bardi, având ca mentor muzical pe Vincenzo Galilei.[necesită citare] Un exemplu îl constituie "sinfonia" cu care se deschide celebra operă L'Orfeo a lui Claudio Monteverdi (1607).
Mai târziu, se stabileşte o distincţie clară între „simfonia” franceză şi cea italiană. Spre deosebire de introducerea orchestrală a operelor franceze – ouverture (care urma schema propusă de Jean-Baptiste Lully, anume lent-rapid, uneori cu reluarea primei mişcări), sinfonia italiană (popularizată în special de şcoala muzicală din Neapole prin Alessandro Scarlatti, răspândindu-se apoi în toată ţara) era caracterizată prin mişcările rapid-lent-rapid.
[modifică] Barocul târziu şi „stilul galant“
Termenul de simfonie este încă utilizat în sensuri diverse. Johann Sebastian Bach denumeşte "Symphonie" ciclul de invenţiuni pentru clavecin (1723), precum şi preludiul Partitei în do minor pentru clavecin.
În apropierea jumătăţii secolului al XVIII-lea, generaţia (autointitulată autoare a „stilului galant”) care va determina tranziţia către un stil radical schimbat (cunoscut astăzi drept „clasicism”) cuprinde un număr de reacţii puternice la adresa esteticii muzicii baroce. Carl Philipp Emanuel Bach (1714-1788, fiul lui Johann Sebastian), Johann Gottlieb Graun (1702-1771) şi Georg Christoph Wagenseil (1715-1777) aplică termenul de simfonie pentru o piesă orchestrală de sine stătătoare, împărţită – de regulă – în trei mişcări contrastante (reluând mai vechiul model oferit de italieni). Un rol important în dezvoltarea acestui nou fel de simfonie l-a jucat Şcoala muzicală de la Mannheim, conturată în jurul compozitorului şi dirijorului Johann Stamitz (1717-1757).
Noua specie se răspândeşte în restul Europei. Numărul părţilor componente se măreşte la patru, prin introducerea de către Johann Stamitz înainte de mişcarea finală a unei alteia, în tempo de menuet.[necesită citare] Între compozitorii de simfonii se numără Matthias Georg Monn (1717-1750), Wenzel Raimund Birck (1718-1763, la Viena), Leopold Mozart (1719-1787, la Salzburg), François-Joseph Gossec (1734-1829, la Paris). În Anglia, genul simfonic se face cunoscut prin lucrările compozitorilor germani Johann Christian Bach (1735-1782) şi Karl Friedrich Abel (1723-1787), stabiliţi la Londra.[necesită citare] În Italia se remarcă Giovanni Battista Sammartini (1701-1775), Andrea Luchesi (1741-1801) şi Antonio Brioschi (1725-1750).
[modifică] Simfonia clasică
Simfonia clasică se dezvoltă la Viena în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi în principal este legată de numele compozitorilor Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart şi Ludwig van Beethoven.
 Joseph Haydn |
 Wolfgang Amadeus Mozart |
 Ludwig van Beethoven |
[modifică] Aportul compozitorilor mai importanţi ai perioadei
[modifică] Joseph Haydn
Haydn introduce un climat afectiv puternic prin afilierea sa cu mişcarea artistică a vremii, numită Sturm und Drang; simfoniile sale stabilesc coordonatele formatului clasic al speciei. A scris 104 astfel de compoziţii, multe cunoscute astăzi prin titluri cu aluzie programatică care, în fapt, aparţin de o dată mult mai recentă. Haydn dezvoltă un model pentru structura simfoniei, canonul stabilit astfel numărând patru părţi. Simfoniile sale încep de regulă printr-un un allegro în formă de sonată, se continuă cu o mişcare lentă (andante sau adagio), urmată de un menuet şi un final (finale) în tempo alert, adesea în formă de rondo. Culmea creaţiei lui Haydn o constituie ultimele douăsprezece simfonii,[necesită citare] denumite "Simfonii londoneze", compuse între anii 1790 şi 1795 pentru impresarul londonez Salomon.
Printre inovaţiile aduse de Haydn în structura simfoniei sunt de menţionat:
- o scurtă introducere dramatică în tempo lent cu care se deschide prima parte, continuată apoi într-o mişcare vioaie
- partea a doua, lentă, organizată în formă de temă cu variaţiuni
- menuetul (partea a treia) are două triouri; metrul ternar (în trei timpi) sugerează caracterul dansului din care provine, cu acelaşi nume
- finalul are un tempo rapid şi formă de rondo simetric, lipsit de neregularităţile rondo-ului baroc.[necesită citare]
[modifică] Wolfgang Amadeus Mozart
Cele 41 simfonii ale lui W.A. Mozart reprezintă cel mai înalt nivel ajuns de acest gen în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.[necesită citare] La început entuziasmat de stilul lui Johann Christian Bach (fiu al lui Johann Sebastian, stabilit în Londra), Mozart va prelua mai apoi construcţia simfonică elaborată de J. Haydn. Contribuţiile sale favorizează melodica (desfăşurată deasupra unei trame armonice esenţializate faţă de creaţiile anterioare, melodia la Mozart este descrisă la superlativ în privinţa ingeniozităţii, a fanteziei)[necesită citare] şi orchestraţia. Cele mai cunoscute simfonii ale sale sunt: „Pariziana” KV 297 (1778), „Haffner” KV 385 (1782), „Linz” KV 425 (1783), precum şi ultimele patru, „Pragheza” KV 504 (1786), Simfonia în Mi
major, nr. 39 KV 543, Simfonia în Sol major, nr. 40 KV 550 şi Simfonia „Jupiter”, nr. 41 KV 551 (toate în 1788).
[modifică] Ludwig van Beethoven
Prin L. van Beethoven, simfonia capătă noi dimensiuni în conţinut şi formă, care aveau să surprindă publicul. Acesta a compus nouă simfonii, unele avînd un conţinut programatic marcat de înalte concepţii ideale şi etice.[necesită citare] Simfonia lui Beethoven, ca de altfel întreaga sa creaţie, îndreaptă interesul pentru melodie stârnit de creaţia lui W.A. Mozart către armonie (acordică), polifonie şi formă – într-un cuvânt, construcţie muzicală; în schimb, melodica sa este una „pauperă” (Liviu Dănceanu).[1] Comparaţia celor doi autori merge mai departe, punându-se în discuţie o tipologie a „melodiştilor” şi una a „componiştilor” – prima se bazează pe efectul creat de melodii cu multă personalitate, în vreme ce a doua se remarcă prin dezvoltarea unor teme muzicale triviale (atunci când acestea sunt desprinse din context). Beethoven este considerat pentru epoca sa drept cel mai creativ „componist”, mărturii ale artei sale fiind dezvoltările din partea întâi a Simfoniei a V-a şi partea a doua din Simfonia a VII-a, construită pe o temă aproape lipsită de melodie (finalul mişcării reia tema în mod fragmentat, „traversând” mai multe partide instrumentale din orchestră în timpul enunţării, într-un procedeu asemănător cu Klangfarbenmelodie, impus în secolul XX).
Limbajului muzical adoptat de Beethoven în simfoniile sale este aclamat în epocă pentru mobilitate şi neprevăzut. Structura primei părţi este amplificată, conţinând o dezvoltare mult mai consistentă, o repriză diferenţiată de expoziţie, în timp ce coda devine o secţiune de sine stătătoare ce conţine epilogul discursului muzical. Beethoven măreşte aparatul orchestral, în special în direcţia instrumentelor de suflat, care în plus împart poziţia „melodică” cu familia coardelor.
Simfonia a III-a, „Eroica” (1803), ce reprezintă „debutul marilor epoci creatoare” (Romain Rolland),[necesită citare] propune o primă mişcare lentă, dramatică, sub forma unui marş funebru; în partea a treia se înlocuieşte menuetul cu scherzo (it. „glumă”), mai rapid, pentru prima oară.[necesită citare] Alte simfonii la care se face referire mai frecvent: Simfonia a V-a în do minor („a Destinului”, 1808), Simfonia a VI-a în Fa major („Pastorala”, 1808) – vădeşte elemente de programatism şi introduce o a cincea parte, experiment nereluat însă în următoarele creaţii de gen, Simfonia a VII-a în La major („Apoteoza dansului”, 1811) şi Simfonia a IX-a în re minor (1824) – finalul acesteia din urmă introduce solişti vocali şi cor ("Oda bucuriei") pe versuri de J.C. Friedrich von Schiller.
[modifică] Structura simfoniei clasice
Simfonia clasică are în general patru părţi:
- Prima parte în tempo rapid (de exemplu, allegro), structurată sub formă de sonată bitematică şi repartizată după schema „expoziţie-dezvoltare-repriză”. Uneori este precedată de o scurtă introducere lentă.
- Mişcarea a doua este lentă (andante, adagio ş.a.) şi permite mai multe abodrări formale; se folosesc cel mai mult forma de romanţă cantabile, tema cu variaţiuni şi rondoul. W.A. Mozart introduce în această parte şi forma de sonată (de ex.: în Simfonia KV 551).[necesită citare]
- Mişcarea a treia, în tempo de menuet (de unde şi numele – pulsaţie moderată), constituie de obicei partea cea mai scurtă a simfoniei. Începând cu Ludwig van Beethoven, menuetul este înlocuit de scherzo, într-un tempo mai rapid şi dansant.
- Finalul are un tempo rapid (allegro, vivace, presto ş.a.) şi este construit cel mai adesea ca rondo, dar şi în formă de sonată sau ca temă cu variaţiuni.
Prima şi ultima parte sunt scrise aproape totdeauna în aceeaşi tonalitate, al cărei nume intră în însuşi titlul simfoniei, în timp ce părţile centrale au o tonalitate variabilă: dacă tonalitatea de bază este minoră, mişcarea lentă este adesea majoră, în timp ce, dacă simfonia este compusă într-o tonalitate majoră, părţile centrale preiau tonalitatea dominantă sau subdominantă. În special din Romantism se constată tot mai multe excepţii de la această schemă; totuşi, ea rămâne în linii mari un termen de referinţă până la jumătatea secolului al XX-lea, aşa cum o demonstrează simfoniile scrise de Gustav Mahler, Serghei Prokofiev sau Dimitri Şostakovici.
[modifică] Simfonia în secolul al XIX-lea
[modifică] Începuturile simfoniei romantice
Generaţia care i-a urmat lui L. van Beethoven nu a continuat în mod nemijlocit complexitatea formală şi densitatea expresivă a muzicii sale. În cele nouă simfonii ale lui Franz Schubert, cu o structură mai liniară şi cu un caracter cantabil patetic,[necesită citare] se insistă mai mult asupra repetiţiei variate a detaliilor melodice, decât asupra dezvoltării tematice. Cele mai cunoscute sunt Simfonia a VIII-a în si minor – numită „Neterminata” (1822) pentru structura neobişnuită de doar două mişcări (Schubert însuşi a renunţat la scrierea unei a treia, găsind echilibrul formal necesar lucrării foarte bine exprimat în doar două părţi. Chiar şi aşa, un număr de compozitori au propus „completări” proprii ale simfoniei, însă niciuna nu s-a impus.) – şi Simfonia a IX-a în Do major (1828).
Simfoniile lui Felix Mendelsohn Bartholdy şi Robert Schumann se caracterizează prin bogăţia configuraţiei armonice şi a conţinutului poetic, tipice romantismului, adesea cu inspiraţie în religiozitatea protestantă.[necesită citare] Cele mai cunoscute simfonii ale lui Mendelsohn, Simfonia a III-a „Scoţiana” (1832), a IV-a „Italiana” (1833) şi a V-a „Reforma” (1842), conţin elemente programatice, fapt totuşi nereprezentat de subtitlurile lor (care nu aparţin compozitorului). Simfoniile lui Robert Schumann, printre care Simfonia I „Primăvara” (1841) şi a III-a „Renana” (1850), sunt din punct de vedere formal, în cea mai mare parte, lipsite de densitate structurală, având accentul mai mult pe construcţia melodică.[necesită citare]
În afara Germaniei, evoluţia simfoniei încorporează elemente hibride, cum o demonstrează în Franţa Hector Berlioz prin „Simfonia fantastică” (1830), una dintre primele lucrări de muzică programatică, a cărei structură (ordinea şi numărul mişcărilor) este alterată faţă de canoanele clasice pentru a reprezenta mai bine „subiectul” ales (care totuşi nu are nicio altă materializare decât sugerarea naraţiunii prin aluzii muzicale). Atât orchestraţia, cât şi polifonia, în compoziţiile lui Berlioz sunt profund originale şi vor exercita puternice influenţe asupra compozitorilor francezi care-i vor urma.
[modifică] Perioada romantică tardivă
Lui Johannes Brahms şi lui Anton Bruckner le revine meritul de a fi consolidat limbajul simfonic şi de a-i fi dat o puternică forţă arhitectonică. Cele patru simfonii ale lui Brahms revendică un permanent angajament moral în configuraţia romantică, cu o deosebită austeritate a limbajului şi puritate a formei, în comparaţie cu complicatul şi densul univers armonic wagnerian.
Anton Bruckner se încadrează în rigoarea arhitectonică a lui Brahms, dar foloseşte un limbaj armonic în care se resimte influenţa lui Richard Wagner. Dimensiunile simfoniilor lui Bruckner se amplifică în lungime şi în complexitatea orchestraţiei. Temele principale din primele mişcări ale simfoniilor sale sunt adesea în număr de trei şi, în general, fiecare mişcare se îmbogăţeşte cu alte idei melodice secundare. Grupul suflătorilor de alamă intervine de multe ori, întrerupând elanul dinamic, adagioul este adesea în formă de rondò, iar finalul este construit, la fel ca prima mişcare, în forma de sonată şi utilizează teme deja apărute în mişcările precedente.
Un loc aparte îl ocupă Gustav Mahler, care amplifică şi mai mult aparatul formal şi instrumental al simfoniilor lui Bruckner. Solişti vocali şi coruri apar în multe din simfoniile sale: Simfonia a 2-a conţine un final care este un imn monumental al "Învierii", în a 3-a, în şase părţi, intervine o solistă contralto şi un cor femenin, în a 8-a se intonează tema religioasă "Veni Creator Spiritus", a 9-a se termină cu un adagio care durează o jumătate de oră, iar a 10-a - rămasă neterminată - cuprinde doar un adagio în care se recunosc deja elemente atonale.
Printre compozitorii de simfonii în a doua jumătate a secolului al XIX-lea sunt de menţionat: Piotr Ilici Ceaikovski şi Alecsandr Borodin (Rusia), Camille Saint-Saëns, Georges Bizet şi César Franck (Franţa), compozitorii cehi Bedřich Smetana şi Antonin Dvořàk (Simfonia a 9-a "Din lumea nouă"), Jean Sibelius, compozitor finlandez.
[modifică] Simfonia în secolul al XX-lea
La începutul secolului al XX-lea se constată în toate domeniile artei o tendinţă de renunţare la formele tradiţionale, căutându-se noi posibilităţi de exprimare artistică. În domeniul simfoniei se confruntă diverse curente artistice (de ex.: Expresionismul, Neoclasicismul) şi procedee componistice (de ex.: tehnica dodecafonică). În timp ce mulţi compozitori, ca Charles Ives, George Enescu, Carl Nielsen, Ralph Vaughan Williams, Serghei Prokofiev şi Dmitri Şostakovici sunt încă strâns legaţi de forma tradiţională, în simfoniile lui Albert Roussel sau Arthur Honegger se recunosc motive impresioniste, unii recurg la forme comprimate, ca Max Reger, Darius Milhaud, Paul Hindemith, Anton Webern, alţii adoptă stilul liniar polifonic, ca Arnold Schönberg, Karl Amadeus Hartmann.
După 1950, se constată o diminuare a interesului pentru compoziţia de simfonii. Totuşi, o serie de compozitori au mai intreprins încercări fructuoase în acest gen:
[modifică] Compozitori români de simfonii
- Pascal Bentoiu (8 simfonii)
- Mihai Brediceanu (1 simfonie)
- Sergiu Celibidache (4 simfonii)
- Paul Constantinescu (Simfonia ploieşteană)
- Dimitrie Cuclin (20 simfonii)
- George Enescu (5 simfonii, ultimile două orchestrate de Pascal Bentoiu, şi o simfonie de cameră)
- Dinu Lipatti (1 simfonie concertantă pentru două piane şi orchestră de coarde)
- Tiberiu Olah (1 simfonie)
[modifică] Instrumentaţia orchestrei simfonice
Orchestra, aşa cum se regăseşte ea la sfârşitul tranziţiei către clasicism, este formată din instrumente cu coarde şi arcuş (vioară, violă, violoncel, eventual contrabas sau un echivalent), suflători de lemn (flaut, oboi, fagot), corni şi timpane. Începând cu ultimele simfonii de J. Haydn, în orchestră sunt cerute trompete şi clarinet (care nu este utilizat într-un număr mare de simfonii de W.A. Mozart).[necesită citare] Sub influenţa operei lirice, se adaugă mai târziu cornul englez, contrafagotul, suflătorii de alamă cu ambitus mai grav decât cornul francez (trombonul, tuba) şi harpa. Acestora se adaugă vocea umană, aşa cum a fost ea consemnată mai întâi în Simfonia a IX-a de L. van Beethoven. Pentru comparaţie, urmăriţi instrumentaţia unor simfonii şi cicluri de simfonii:
- Ultimele simfonii ale lui J. Haydn (1790-1795): coarde, 1 flaut, 2 oboaie, 2 fagoturi, 2 corni, 2 trompete şi timpane
- Simfonia a VII-a de L. van Beethoven (1812): instrumente de coarde, 2 flaute, 2 oboaie, 2 clarinete, 2 fagoate, 2 corni, 2 trompete şi timpane
- Prima simfonie a lui J. Brahms (1876): instrumente de coarde, 2 flaute, 2 oboaie, 2 clarinete, 2 fagoate, 1 contrafagot, 4 corni, 2 trompete, 3 tromboane şi timpane
- Simfonia a VI-a de G. Mahler (1906): instrumente de coarde, 4 flaute, 4 oboaie, 3 clarinete, 1 clarinet în Mi, 1 clarinet bas, 3 fagoate, 1 contrafagot, 8 corni, 4 trompete, 3 tromboane, 1 tubă, timpane, harpă, celestă, xilofon, alte percuţii.
În afară de varietatea timbrului, şi numărul elementelor unei orchestre simfonice creşte simţitor în epoca romantică, trecând de la câteva zeci în simfoniile lui Haydn şi Mozart la peste o sută de elemente în ultimele simfonii ale lui Beethoven, pentru a ajunge la orchestre de mare anvergură prevăzute pentru creaţiile perioadei romantice târzii.
[modifică] Ilustraţii audio-vizuale
[modifică] Joseph Haydn
Symphony No. 101, the Clock Symphony, 2nd movement (Simfonia Nr. 101, "Ceasornicul", Partea 2-a)- Simfonia Nr. 94 „Surpriza”, Partea 2-a
[modifică] Referinţe şi note de subsol
- ^ Dănceanu, Liviu (2006-7). Cursuri de istoria muzicii, prezentate la Conservatorul din Bucureşti
[modifică] Bibliografie
- Brigitte François-Sappey. Istoria muzicii în Europa. Casa de Editură GRAFOART, Bucureşti, 2007.
- Ioana Ştefănescu. O istorie a muzicii universale. Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993-2002.
- Manfred F. Bukofzer. Music in the Baroque Era: From Monteverdi to Bach. Norton, New York, 1947.
- Stefan Kunze. Die Sinfonie im 18. Jahrhundert. Von der Opernsinfonie zur Konzertsinfonie. In: Handbuch der musikalischen Gattungen. Laaber-Verlag, Laaber, 1993.
- Gernot Gruber şi Matthias Schmidt. Die Sinfonie zur Zeit der Wiener Klassik. In: Handbuch de musikalischen Gattungen. Laaber-Verlag, Laaber, 2006.
- Christoph von Blumröder şi Wolfram Steinbeck. Die Symphonie im 19. und 20. Jahrhundert. In: Handbuch de musikalischen Gattungen. Laaber-Verlag, Laaber, 2002.
- Michel Chion. La sinfonia romantica. Da Beethoven a Mahler. Ed. SEI, Torino, 1996.
