Dodecafonism
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Dodecafonismul, dodecafonia sau (mai rar) sistemul dodecafonic (grc. dodeka phonoi, „douăsprezece sunete”) reprezintă o tehnică de compoziţie prin care celor douăsprezece sunete ale gamei cromatice li se acordă aceeaşi importanţă, numărul de apariţii al oricăror două sunete într-o partitură construită astfel fiind egal.[1] Tehnica a fost inventată de Arnold Schönberg în jurul anului 1924[2] şi este cel mai adesea corelată cu mişcarea expresionistă în muzică, deşi sunt cunoscute manifestări semnificative ale ei în afara contextului respectiv.
Dezvoltarea dodecafonismului aduce o contribuţie semnificativă în direcţia atonalismului, tehnică prin care se evită relaţiile armonice (acordice) specifice tonalităţii sau sistemelor modale.[3]
[modifică] Bibliografie
- Sava, Iosif şi Luminiţa Vartolomei (1979). Dicţionar de muzică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
