Sonată
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sonata (din latină: sonare) reprezintă o compoziţie muzicală executată la un instrument sau la un grup restrâns de instrumente (da sonare), în opoziţie cu "cantata" (din latină: cantare), care indică o bucată muzicală interpretataă de vocea omenească (da cantare). Sonata nu trebuie confundată cu "forma de sonată", care se referă la o modalitate particulară de organizare a materialului muzical în interiorul unei părţi componente (de obicei, dar nu totdeauna, prima mişcare) a unei sonate, unei simfonii, unui concert, unui cvartet sau altei compoziţii de muzică de cameră.
Sensul termenului de sonată a evoluat în cursul istoriei muzicii europene, desenând o diversitate de forme muzicale ce au precedat era clasică. În perioada barocă, termenul de sonată se aplica la o varietate de opere, cuprinzând chiar şi solo-uri pentru instrumente de percuţie sau pentru mici ansambluri instrumentale. O dată cu trecerea la perioada clasică, sonata suferă o serie de modificări structurale, aplicate la diverse tipuri de mici opere instrumentale cu utilizare în muzica de cameră, fie sub forma instrumentelor soliste, fie cu acompaniament de pian. O dată cu începutul secolului al XIX-lea, termenul se referă la o formă muzicală de largă difuziune, propagată de marii compozitori, în special ai şcolii vieneze, căpătând semnificaţia actuală din muzicologie.
Cuprins |
[modifică] Istoric
Primele opere muzicale cu denumirea de "sonată" aparţin compozitorilor italieni Marco Fabrizio Caroso (1581) şi Giovanni Gabrieli (1597, 1615), o dată cu dezvoltarea impetuoasă a muzicii instrumentale în secolul al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea. Structura proprie a sonatei comporta mai multe părţi clar delimitate, prezentând tempo-uri, mişcări şi caractere contrastante: de exemplu, un dans putea să fie urmat de o melodie lentă cu acompaniament, după care urma o mişcare rapidă. Cu toate acestea, compoziţiile de acest tip erau mai adesea denumite "ricercare" sau "canzona" decât sonate. Începând cu anii 1630, numărul părţilor componente diminuă la trei sau patru, fiecare într-o alcătuire distinctă. Structura lor formală devine mai complexă, cu tendinţa stabilirii unei corespondenţe între ritm, armonie şi melodie. Încep să se deosebească "Solosonate" (pentru un singur instrument, de obicei vioară) şi "Triosonate" (două instrumente soliste şi un basso continuo).
[modifică] Sonata barocă
În special datorită compoziţiilor lui Arcangelo Corelli (1653-1713), în această perioadă se delimitează două tipuri polifonice de sonată: "sonata da chiesa" (bisericească) şi "sonata da camera" (de cameră, laică). "Sonata da chiesa", piesă gravă, constituită din patru mişcări sub forma "lentă-rapidă-lentă-rapidă", relua complexitatea contrapunctică a vechilor "ricercare" sau "canzona". Acest model a rămas valabil pentru mulţi compozitori, ca Antonio Caldara, Antonio Vivaldi, Giuseppe Martini, Francesco Geminiani, Henry Purcell, François Couperin, Jean-Marie Leclair, Georg Philipp Telemann, până la începuturile secolului al XVIII-lea.
"Sonata da camera", compusă de obiceiu sub formă de trio pentru două instrumente melodice (mai ales viori) acompaniate basso continuo, instrument armonic, executând o melodie fundamentală cu tonalitate joasă. "Sonata da camera" cuprindea o introducere lentă, un allegro în formă de fugă, o mişcare lentă cantabilă şi un final rapid, care sugera afinitatea cu părţile dansante din suite şi era compusă aproape în întregime din elemente scurte, derivate din piese de dans.
Maestrul sonatei în formă de trio ("Triosonate") în secolul al XVII-lea a fost incontestabil compozitorul şi violonistul italian Arcangelo Corelli, care a compus în egală măsură sonate pentru mici formaţii instrumentale şi pentru instrumente soliste. Alţi compozitori importanţi de sonate "da camera" în secolul al XVII-lea au fost Maurizio Cazzati, Giovanni Legrenzi, Giuseppe Torelli. În aceiaşi direcţie se încadrează compoziţiile lui Johann Sebastian Bach (sonate şi partite pentru vioară solo sau pentru violoncel, sonate pentru "viola da gamba", sonate pentru orgă) sau Johann Kuhnau (sonate pentru pian). În epoca respectivă s-au compus şi sonate pentru un instrument melodic sau continu, cum sunt sonatele pentru vioară ale compozitorului austriac Heinrich von Biber.
Termenul de sonată a fost atribuit de Domenico Scarlatti la peste 500 de opere pentru "clavicembalo", piese formate dintr-o singură mişcare, cuprinzând două părţi cu acelaşi material tematic, piese de mare virtuozitate, executate şi admirate şi astăzi pentru varietatea lor inventivă. Sonatele lui Domenico Paradisi sunt opere melodice de acest tip, cuprinzând o a doua mişcare, scurtă şi graţioasă. Acest stil este prezent şi în operele altor compozitori, prima mişcare având un caracter uniform şi rapid, ca în cele mai reuşite creaţii ale lui Muzio Clementi.
[modifică] Sonata în perioada clasică
Perioada clasică a fost decisivă pentru dezvoltarea acestei forme muzicale, transformând-o dintr-un simplu termen muzical într-o formă fundamentală de organizare a unor compoziţii de mare anvergură. În epoca de tranziţie către perioada clasică multe denumiri diverse se refereau la opere cu una sau mai multe mişcări, de exemplu "divertimento", "serenata", "partita", regrupate sub termenul general de "sonată". În 1771, Joseph Haydn foloseşte pentru prima dată denumirea de "sonată" pentru compoziţia care va fi catalogată mai târziu ca "Sonata nr. 1 pentru pian".
La început, structura cea mai obişnuită a unei sonate era:
- o primă parte, de obiceiu vioaie (de ex.: Allegro), în care era elaborată tema principală.
- o mişcare centrală, de cele mai multe ori lentă, andante sau largo, mult mai rar o mişcare de dans, de ex.: un menuet. Această parte centrală putea lua forma unei "teme cu variaţiuni".
- o mişcare finală, în prima perioadă sub formă de menuet, ca în primele trei sonate pentru pian de Haydn, mai târziu o mişcare rapidă, un allegro sau chiar un presto, mai rar un rondo finale.
În primii ani ai perioadei clasice, au fost compuse şi sonate în două părţi, cu o mişcare dansantă inserată înainte de partea lentă, ca în sonatele pentru pian nr. 6 şi 7 ale lui Joseph Haydn. Sonatele lui Wolfgang Amadeus Mozart au fost compuse în marea majoritate în trei părţi, în timp ce alţi compozitori, ca Luigi Boccherini, au realizat sonate pentru pian şi un alt instrument obligat cu o a treia parte facultativă (în cazul lui Boccherini, în cele 28 sonate pentr violoncel şi pian). Totuşi, cu timpul, tot mai multe opere instrumentale sunt realizate în patru părţi, procedeu folosit la început în cvartetele de coarde şi în simfonii, preluat apoi de Ludwig van Beethoven în primele lui sonate. Sonate în două sau trei părţi au continuat să fie compuse în tot timpul epocei clasice: Sonata pentru pian op. 102 în do major de Beethoven e compusă din două parţi, iar alta în re major, de acelaşi compozitor, în trei mişcări.
Structura în patru părţi devine un procedeu standard pentru cvartetele de coarde şi în mod definitiv pentru simfoniile perioadei clasice, după formula următoare:
- un allegro, organizat în "formă de sonată": introducere, expoziţie, dezvoltare, repriză.
- o mişcare lentă, andante, adagio sau largo.
- o mişcare dansantă, un menuet, mai târziu un scherzo.
- un final rapid, allegro sau presto.
Această structură în patru părţi a devenit un procedeu standard şi pentru sonate, operele cu structuri diverse fiind considerate excepţii, mişcările absente etichetate ca "omessi". Sonatele lui Beethoven, 32 pentru pian, în afara celor pentru vioară sau violoncel cu acomaniament de pian, reprezintă culmea acestui gen pentru perioada clasică.
[modifică] Sonata în era romantică
La începutul secolului al XIX-lea s-au înfiinţat primele conservatoare de muzică unde s-a codificat experienţa epocei clasice. În acest context se stabilesc criterii stricte pentru folosirea atât a termenului de sonată în sensul unei compoziţii muzicale destinată sălii de concert, cât şi a formei de sonată, ca modalitate de organizare a materialului muzical în interiorul unei mişcări.
Printre numeroasele opere de acest gen compuse în perioada romantică sunt de menţionat sonatele lui Frédéric Chopin şi Felix Mendelssohn Bartholdy, cele trei sonate pentru pian de Robert Schumann, iar mai târziu sonatele lui Johannes Brahms şi Serghei Rahmaninov, în care predomina armonia tonală. Alţi compozitori, ca Franz Liszt, se îndepărtează practic în totalitate de forma tradiţională, Sonata lui în si minor, o lungă compoziţie într-o singură parte, aminteşte mai degrabă poemul simfonic. În Franţa, Hector Berlioz, Camille Saint-Saëns şi Gabriel Fauré au compus în genul denumit "sonată ciclică" sau "sonată tematică".
Importanţa sonatei în semnificaţia sa clasică a reprezentat tema disputei dintre "wagnerieni" şi "brahmsiani". Pentru aderenţii săi, Brahms era considerat modelul de urmat în forma clasică, în timp ce Wagner şi Liszt au suprimat graniţele dintre genurile clasice, considerate arbitrare.
[modifică] Evoluţia modernă
Compozitorii din secolul al XX-lea au urmat căi diverse în creaţiile lor. Unii, ca americanul Samuel Barber, au scris opere de mare virtuositate în tradiţia secolului al XIX-lea, în timp ce alţii, ca Igor Stravinski, Paul Hindemith, George Enescu, Eugène Ysaÿe, revin la principiile clasice de sobrietate şi claritate formală. În fine, Claude Debussy, Alexander Scriabin, Alban Berg, Béla Bartók şi, mai ales, compozitorul american Charles Ives utilizează termenul de "sonată" într-o manieră mult mai liberă, dându-i în creaţiile lor structuri şi caractere cu totul originale. În felul acesta, prin compoziţiile lor şi, mai târziu, ale lui Pierre Boulez sau Elliot Carter, semnificaţia termenului revine treptat la definiţia sa iniţială de "piesă instrumentală", fără caracteristici precise.
[modifică] Sonate celebre (selecţie)
[modifică] Perioada clasică (ca. 1760 - ca. 1830)
-
- Sonata pentru pian în si bemol major (KV 281), în mod neobişnuit cu un adagio ca primă mişcare.
- Sonata pentru pian în la minor (KV 310)
- Sonata pentru pian în la major (KV 331/300i), cu renumitul final "Rondo alla Turca".
- Sonata pentru pian în si bemol major (KV 333/315c)
- Sonata pentru pian în do major (KV 545)
- Sonata pentru pian în si bemol major (KV 570), considerată ca cea mai bună sonată pentru pian a lui Mozart.
- Sonata pentru vioară şi pian în la (KV 526)
-
- Sonata pentru pian nr. 8 op. 13 "Patetica"
- Sonata pentru pian nr. 14 op. 27 quasi una fantasia ("Clar de lună")
- Sonata pentru pian nr. 15 op. 28 "Pastorala"
- Sonata pentru pian nr. 17 op. 31 "Furtuna"
- Sonata pentru pian nr. 21 op. 53 "Waldstein"
- Sonata pentru pian nr. 23 op. 57 "Appassionata"
- Sonata pentru pian nr. 26 op. 81 "Les adieux"
- Sonata pentru pian nr. 29 op. 106 "Hammerklavier"
- Sonata pentru pian nr. 32 op. 111
-
- Sonata pentru vioară şi pian nr. 5 op. 24 "Primăvara"
- Sonata pentru vioară şi pian nr. 9 op. 27 "Kreutzer"
-
- Sonata pentru violoncel şi pian nr. 3 în la major op. 69
[modifică] Perioada romantică (ca. 1830 - ca. 1900)
-
- Sonatele pentru pian în do minor (DV 958), în la major (DV 959) şi în si bemol major (DV 960)
-
- Sonatele pentru pian în fa minor (op. 14) şi în sol minor (op. 22)
- Sonatele pentru vioară şi pian în la minor (op. 105) şi în re minor (op. 121)
-
- Sonata nr. 2 în si bemol minor "Marcia funebre"
- Sonata nr. 3 în si minor
-
- Sonatele pentru pian în sol minor (op. 105) şi în si makor (op. 106)
-
- Sonata după o lectură din Dante ("Fantasia Quasi Sonata")
- Sonata în si minor
-
- Sonata pentru vioară şi pian nr. 1 în sol major (op. 78) "Regensonate"
- Sonatele pentru violoncel şi pian nr. 1 în mi minor (op. 38) şi nr. 2 în fa major (op. 99)
-
- Sonatele pentru pian nr. 1 în re minor şi nr. 2 în si minor
-
- Sonata pentru vioară şi pian în la major
-
- Sonata pentru pian în mi minor op. 7
- Sonata pentru vioară şi pian în do minor op. 45
- Sonata pentru violoncel şi pian în la minor op. 36
[modifică] Secolul al XX-lea - perioada contemporană (ca. 1910 - 2000)
-
- Sonata pentru pian op. 1
-
- Sonata pentru vioară şi pian în sol minor
- Sonata pentru violoncel şi pian
- Sonata pentru flaut, violă şi harpă
-
- Sonata pentru pian nr. 5 op. 53
- Sonata pentru pian nr. 7 "White Mass"
- Sonata pentru pian nr. 9 "Black Mass"
-
- Sonata pentru violoncel şi pian op. 40
-
- Sonata pentru pian în fa diez minor
- Sonata pentru două piane
-
- Sonata pentru pian nr. 2 "Concord"
-
- Sonata pentru pian "1.X.1905"
-
- 6 sonate pentru vioară solo op. 27, dedicate unor violonişti virtuoşi celebri şi compuse în stilul caracteristic fiecăruia:
- 1-a sonată: Joseph Szigeti
- 2-a sonată: Jacques Thibaud
- 3-a sonată: George Enescu
- 4-a sonată: Fritz Kreisler
- 5-a sonată: Mathieu Crickboom
- 6-a sonată: Manuel Quiroga
-
- Sonata pentru flaut
-
- Sonata pentru pian
- Sonata pentru două piane şi percuţie
- Sonata pentru vioară şi pian
-
- Sonata pentru violoncel şi pian op. 6
- Sonata pentru pian op. 26
-
- Sonatele pentru pian nr. 2 şi nr. 3
- Sonata pentru trombon
- Sonata pentru corn
- Sonata pentru flaut
-
- Sonata pentru vioară şi pian nr. 2 în fa minor op. 6
- Sonata pentru vioară şi pian nr. 3 în la minor op. 25 "În stil popular românesc"
- Sonata pentru violoncel şi pian nr. 2 în do major op. 26
-
- Sonatele pentru pian nr. 3 în la minor op. 28, nr. 6 în la major op. 82, nr. 7 în si major op. 83 şi nr. 8 în si major op. 84
- Sonata pentru vioară solo în re major op. 115
- Sonata pentru violoncel şi pian în do major op. 119
- Sonata pentru două viori în do major op. 56
-
- Sonatele pentru piaan nr. 1, nr. 2, nr. 3
-
- Sonata pentru pian
- Sonata pentru violoncel şi pian
[modifică] Ilustraţii audio
-
- "Rondo alla Turca" din Sonata nr. 11 pentru pian în la major (KV 331)
 |
|
-
- Sonata nr. 14 pentru pian în do diez minor "quasi una fantasia" ("Clar de lună") - Prima mişcare: Adagio sostenuto
-
- Sonata nr. 23 în fa minor "Appassionata" - Prima mişcare: Allegro assai
|
|
[modifică] Bibliografie
- William S. Newman: A History of the Sonata Idea. 1948
- William S. Newman: The Sonata since Beethoven. 1969
- Claus Bockmaier & Siegfried Mauser (Edit.): Die Sonate. Formen instrumentaler Ensemblemusik. 2005
- Charles Rosen: The Classical Style. 1997
- Charles Rosen: Beethoven's Piano Sonatas. 2001
