Oboi

**Oboi**
	Oboi.
	Clasificare
	Instrument de suflat din lemn
	Ambitus
	Instrumente înrudite
	oboe d'amore, corn englez,; oboi de vânătoare, heckelfon

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Oboiul este un instrument muzical de suflat din lemn, cu ancie dublă. Însăşi etimologia numelui său indică acest fapt (fr. hautbois – „lemn înalt/sonor”). În perioada interbelică, denumirea instrumentului în limba română era oboe (din limba italiană), iar mai devreme se folosea chiar forma franţuzească – hautbois. Interpretul la oboi se numeşte oboist.

Oboiul poate reprezenta şi un registru de orgă cu tuburi, care imită sunetul instrumentului cu acelaşi nume.

[modifică] Construcţie. Trăsături

Timbrul oboiului se diferenţiază de cel al altor suflători de lemn prin forma sa conică. Oboiul este prevăzut cu un sistem complex de clape pentru acoperirea cromatică a întinderii sale. Ambuşura cu ancie dublă îl aduce printre cei mai dificili suflători (instrumente de suflat) de lemn din orchestra simfonică (alături de fagot şi contrafagot).

Construcţia conică îi acordă un sunet mai puternic amplificat decât în cazul altor suflători de lemn; totuşi, un bun control asupra ambuşurii poate remedia acest inconvenient. Oboiul se foloseşte ca instrument care dă tonul în orchestra simfonică, toate celelalte instrumente realizând acordajul după sunetul la central cântat de oboist.

[modifică] Istoric

Originile instrumentului sunt foarte vechi, încât instrumente rudimentare care să folosească acelaşi principiu de emisie a sunetului (ancia dublă) sunt cunoscute încă din Antichitate. Un binecunoscut instrument de suflat din Grecia antică ce pare să fi folosit o astfel de ambuşură este aulos. Există numeroase alte exemple de instrumente din spaţiul european care au prefigurat oboiul modern. Astfel, oboiul medieval (engl. shawm) a evoluat în Franţa secolului al XVII-lea către oboiul baroc, capabil de un ambitus identic cu cel al unui blockflöte sopran (două octave şi un ton, pornind de la do central); înaintarea la octavă se făcea prin suflu, iar numărul de clape era redus. Perfecţionarea instrumentului către forma în care e cunoscut astăzi, oboiul modern, a implicat lărgirea ambitusului (până la trei octave, folosind tehnici speciale), stabilirea unui sistem de clape cu funcţiuni semi-automate (astăzi, în număr de 45) şi reducerea cu mult a diametrului instrumentului.

[modifică] Familia oboiului

Oboiul face parte dintr-o bogată familie de instrumente, ce include, între alţii, pe: oboiul de vânătoare (it. oboe da caccia), oboe d'amore, cornul englez (acordat cu o cvintă perfectă mai jos decât oboiul) şi heckelfonul (invenţie a secolului XX).

În Europa, dar şi pe alte continente figurează varietăţi mai mult sau mai puţin asemănătoare cu oboiul, ce păstrează elementul esenţial de construcţie amintit. Mai cunoscute sunt instrumentele populare: mussette şi bombarda (franţuzeşti, al doilea fiind specific pentru regiunea Bretania), piffaro şi ciaramella (din Italia).

[modifică] Repertoriu

Există muzică cultă scrisă pentru oboi solist, dar şi muzică de cameră sau muzică simfonică. În afara graniţelor acestor genuri, oboiul este rareori folosit. În vreme ce în muzica de jazz nu a reuşit să se impună (există doar câteva încercări obscure), genurile rock şi pop i-au acordat un număr de apariţii memorabile. Astfel, în anii 1960, oboiul poate fi auzit pe înregistrări de Sonny and Cher („I've Got You Babe”),^[1] The Turtles („Happy Together”), The Moody Blues ş.a. O piesă în care oboiul joacă un rol important este „Twist in My Sobriety” (1988), semnată Tanita Tikaram.^[2]

[modifică] Bibliografie

Botez, Marcel (1938). Îndrumări în viaţa muzicală, Editura Scrisul Românesc, Craiova
Sava, Iosif şi Luminiţa Vartolomei (1979). Dicţionar de muzică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

[modifică] Referinţe

^ Clarke, Donald. Sonny and Cher, articol publicat în Donald's Encyclopedia of Popular Music, pe site-ul donaldclarkemusicbox.com
^ Prezentarea albumului Ancient Heart pe site-ul oficial al Tanitei Tikaram