Suită (muzică)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Suita este o lucrare muzicală instrumentală alcătuită din mai multe părți scrise în aceeași tonalitate, dar contrastante prin caracter și prin mișcare. Practic, este o compoziție muzicală, constând dintr-o serie de piese instrumentale, unite într-o operă de proporții mai mari.

Nici un termen nu poate desemna mai bine genul muzical la care se raportează. Un număr impresionant de lucrări scrise pentru un singur instrument, pentru formații de cameră sau orchestrale poartă denumirea de suită. Prin suită se înțelege un gen muzical alcatuit din mai multe lucrări contrastante ca expresie și dinamică.

Procesul de formare a suitei cunoaște două etape ale căror rezultate au dus la desăvârșirea genului atât pe linia conținutului cât și pe linia formei. De aici au rezultat cele două tipuri de bază denumite în mod simbolic: suita preclasică, a cărei perioadă de înflorire se situează în secolul al XII-lea și o bună parte a secolului următor, și suita modernă, care are ca perioadă de înflorire secolul al XIX-lea și continuă și în secolul al XX-lea.

Suita preclasică[modificare | modificare sursă]

Suita preclasică, în forma ei reprezentativă, constitue un ciclu de dansuri legate atât pe baza unui principiu de unitate cât și prin altul de contrast.

Este cunoscut faptul că muzica instrumentală a apărut întâi sub forma de acompaniament al muzicii vocale și ulterior s-a constituit în gen de sine stătător, prin transcrierea părții vocale pentru diferite instrumente soliste. Desprinzându-se de muzica vocală, muzica instrumentală evoluează independent, căpătând aspecte deosebite de cele ale stilului vocal determinate de caracteristicele și perfecționării instrumentelor existente cât și de apariția altora.

Un rol deosebit în cristalizarea suitei l-a avut practica dansurilor de Curte. În acest context se compun nenumărate suite instrumentale care încearcă să răspundă cerințelor vremurilor. Sursa acestor dansuri a fost jocul popular. Embrionul suitei îl constitue alăturarea a două dansuri contrastante ca factură și ca tempo: unul lent în masură binară-pavană, altul rapid, în masură ternara-gagliarda. Uneori în locul gagliardei apare un alt dans asemanator, saltarello.

Pavana (paduana) după numele orasului italian Padua, presupus a fi locul de origine al acestui dans, este cunoscută încă din secolul al XVI-lea, atât în Italia cât și în Spania. Caracterul dansului era solemn, majestuos, într-o mișcare lentă, iar măsura în care se scria era de 2\4. Ea deschide deobicei balurile în secolul al XVI-lea.

Gagliarda (gaillarde) este cunoscută tot în aceeași perioadă ca și pavana, caracterul fiind însă diferit. Gagliarda este un dans vioi, plin de forță și de temperament, caracterizat și prin săriturile pe care le executau dansatorii. Măsura în care se scria dansul era de 3\4.

Saltarello, un dans asemănător cu precedentul atât prin caracter, metrică, cât și prin mișcare, își trage denumirea de la cuvântul saltare (în italiană înseamnă “a sari”). Dansul saltarello era scris în măsura de 3\4 sau 6\8.

Prezentând primele dansuri care au constituit embrionul propriu-zis al suitei, se impune o precizare; în ce măsură elementele prezentate mai sus pot fi socotite ca puncte de plecare specifice suitei?

  1. Origine dansurilor este în linii mari populară.
  2. Un dans rar este urmat de unul mișcat, unul în măsura de 2\4 este urmat de altul în măsura de 3\4 etc.
  3. Respectiva succesiune aduce un real contrast de mișcare și nuanță expresivă, forma bipartită fiind predominantă.

Dansurile sunt prezentate într-o singură tonalitate, acest principiu - al unității tonale -devenind criteriul indiscutabil al suitei.

Evoluție[modificare | modificare sursă]

La evoluția suitei, în forma pe care o cunoaștem în special în epoca ei de apogeu (Bach, Handel), au concurat mai mulți factori.

Intrucat numarul si ordinea in suita nu capatasera inca o precizare, apar unele suite care contin intre 4 si 23 ba chiar si de 27 dansuri. O asemenea aglomerare punea pe instrumentisti in situatia de a alege o parte din piesele suitei pe care urmau apoi sa le interpreteze. La inceputul sec. al XVIII-lea, in creatiile lui Johann Sebastian Bach (1685-1750) suita capata fundamentarea ei clasica. In primul rand observam ca patru dansuri; allemanda, curanta, sarabanda si giga se constitue in prototipul de baza a suitei. Ca orice dans in plus se introduce dupa sarabanda, adica intre sarabanda si giga. Acestea sunt deobicei; menuetul, bourree, gavota, loure, passepied, rigauden, siciliana etc. In plus, Bach aduce ca o introducere ce urmareste fixarea de la inceput a tonalitatii unice a suitei, termenul de preludiu pentru suite instrumentale (uneori intrada) iar pentru cele orchestrale denumirea de uvertura. Mai putem intalni o miscare ce nu intra in categoria dansurilor populare, pe numele de arie. Ea este introdusa pentru obtinerea unui contrast mai puternic intre piesele componente.

Caracteristici[modificare | modificare sursă]

Caracteristicile specifice suitei preclasice:

  1. Unitatea tonala determina unitatea intregului ciclu. In unele suite mai ample se pot intalni unul sau doua dansuri scrise in omonima tonalitatii initiale. Acest lucru nu incalca principiul unitatii tonale, deoarece este cunoscut faptul catrecerea de la major la minor, sau invers, nu constitue o modulatie, intrucat tonica ramane neschimbata.
  2. O anumita ordine a dansurilor urmareste totodata realizarea contrastului intre ele, fie prin caracter, fie prin tempo; allemanda-moderato, curanta-vivace, sarabanda-andante si giga-presto, fie prin masura; alternarea de masuri binare cu ternare, simple si compuse.
  3. Din punct de vedere al formei muzicale, in suita predomina structura bipartita, corespunzatoare cu doua ideei muzicale ansamblate in sectiuni (A-B). Din punct de vedere tematic, ideea muzicala din B este de regula prelucrarea ideii din A. Consideram sectiunea din B o noua idee muzicala pentru faptul ca tonalitatea in care este expusa este diferita celei din A.

Suita este de fapt primul gen muzical (instrumental sau orchestral), in sens de ciclu, pe care il cunoaste istoria muzicii culte. Prin continutul expresiv, prin semnificatia dramaturgiei si structurii sale, suita a influentat aparitia altor forme si genuri muzicale.

Suita modernă[modificare | modificare sursă]

Suita moderna va cunoaste odata cu reaparitia ei in sec.XIX ,o diversificare pe trei planuri:

  1. Suita din dansuri populare;
  2. Suita simfonica;
  3. Suita din lucrari scenice.

Suita preclasica, influentand la vremea ei aparitia altor forme si genuri muzicale, isi epuizeaza ratiunea de a fi pentru a reaparea ulterior cu un profil nou, profil in care influentele genurilor si formelor la a caror nastere tocmai a contribuit se resimt cu putere. Va fi vizibilă diversificarea tonala in interiorul suitei, unitatea fiind realizata prin prezentarea primei si ultimei miscari in aceeasi tonalitate. Varietatea formelor este sensibila pentru fiecare parte, pornind de la multiple structuri de lied pana la rondosi chiar sonata. Dansurile specifice din vechea sonata dispar si apar noi dansuri, in functie in primul rand de originea nationala a compozitorului (sa amintim scolile nationale rusa, ceha norvegiana si spaniola), de profilul si culoarea nationala pe care autorul doreste sa o evidentieze.

Suita de dansuri[modificare | modificare sursă]

Se poate spune ca ea este urmasa directa a suitei preclasice. Acest tip de suita se dezvolta mult in perioada de afirmare a scolilor nationale. În România, suita apare ca o forma de manifestare a unui gen muzical larg accesibil. Folclorul romanesc s-a afirmat drept o sursa de baza pentru cristalizarea unui gen muzical pe plan cult, astfel au fost introduse si prelucrate le un nivel de maiestrie multe dansuri si cantece românesti ca: Sarba, Hora, Chindia, Colindul, Braul, Trei pazeste, Hategana, Calusul, Barbuncul, Mandrele etc.

Suita simfonica[modificare | modificare sursă]

O etapa superioara in folosirea creatiei populare in forme mai ample o constitue formarea celui de al doilea prototip si anume suita simfonica, de fapt un stadiu superior de integrare si afirmare a elementelor populare. In suita simfonica formele ample, bogatia relatiilor tonale, limbajul polifon, culoarea variata a orchestratiei sunt mijloace de expresie prin care se favorizeaza elementul popular pentru a ajunge si a fi predominant, esentializat spiritual in continut si in forma.

Suita din lucrari scenice[modificare | modificare sursă]

Sub acest generic avem in vedere suitele extrase din muzica scrisa initial pentru balet, film sau spectacole teatrale. Desigur, cel mai mare succes in salile de concert, la radio sau la televiziune il au suitele de balet, desi exista si exemple care ne arata ca suitele extrase din muzica de scena sau din muzica de film se bucura de asemeni de interes.

Principiile care stau la baza realizarii acestor suite sunt;

  1. Alegerea celor mai importante si pregnante teme care se succed, urmarind fie o crestere gradata a tensiunii, a dinamicii, fie realizarea unui puternic contrast intre ele. Nu este obligatoriu ca ordinea aparitiei temelor din suita sa fie identica cu cea din balet.
  2. Temele pot fi expuse in forma lor autentica de prezentare, ori pot fi amplificate.
  3. Unitatea tonala se realizeaza, la toate suitele, intre inceputul si sfarsitul suitei.
  4. Suita nu poate avea forma precisa, determinata, luata in intregime, dar sectiunile ei pot avea structuri fixe de lied, rondo, etc.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Dumitru Bughici, Suita si sonata, Editura Muzicala a Uniunii Compozitorilor din Republica Socialista Romana, 1965
  • Dumitru Bughici, Dictionar de forme si genuri muzicale, Editura Muzicala a Uniunii Compozitorilor, 1974, Bucuresti
  • Gh. Merisescu, Curs de istoria muzicii universale, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1964
  • Gerard Denizeau, Sa intelegem si sa identificam genurile muzicale, Editura Meridiane.