Formă de sonată
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Forma de sonată (mişcare în formă de sonată sau allegro de sonată) se referă la o modalitate particulară de organizare a materialului muzical în interiorul unei părţi componente (de obiceiu, dar nu în mod exclusiv, prima mişcare) a unei sonate, unei simfonii, concert, cvartet sau altă piesă de muzică de cameră. Această formă a fost dezvoltată mai ales de compozitorii de tradiţie germanică în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, având originea în unele forme caracteristice pentru epoca barocă.
"Forma de sonată" nu trebuie confundată cu termenul de "sonată", aşa cum era folosit în cursul acestei ultime perioade, prin care se înţelegea o compoziţie destinată execuţiei de către un instrument muzical, spre deosebire de "cantată", piesă vocală.
Cu atât mai mult, nu trebuie confundată cu genul muzical "sonată", care desenează în mod obişnuit o piesă în mai multe mişcări destinată unui instrument muzical, cum ar fi pianul, sau unui alt instrument melodic acompaniat de pian.
Cuprins |
[modifică] Descrierea tradiţională
Elaborarea formei de sonată în modelul formal actual a fost realizată în prima jumătate a secolului al XIX-lea pe baza experienţei din secolul precedent, pornind de la compoziţiile din perioada de maturitate ale lui Joseph Haydn, de către reprezentanţii principali ai clasicismului vienez, în primul rând de către Wolfgang Amadeus Mozart şi Ludwig van Beethoven. Din punct de vedere teoretic, termenul a fost dezvoltat şi prelucrat în lucrările lui Adolph Bernard Marx (Die Lehre der musikalischen Komposition, 1845), căruia i se datoreşte şi denumirea (în germană: "Sonatensatzform"), şi mai ales de către Carl Czerny (Vollständige theoretisch-practische Pianoforte-Schule, 1839). Scopul codificării teoretice tradiţionale nu era atât de natură descriptivă, ci mai mult prescriptivă, ea trebuia să servească ca model pentru crearea unor noi opere şi nu ca instrument analitic.
[modifică] Structura
Forma de sonată are o structură bitematică tripartită. Cele trei părţi fundamentale sunt: 1. Expoziţia (cu două grupe tematice: structură "bitematică"), uneori precedată de o Introducere; 2. Dezvoltarea şi 3. Repriza sau Reexpoziţia, uneori urmată de o Coda. Schema acestei structuri, incluzând subdiviziuni ulterioare, întâlnită de obiceiu în prima mişcare a unei compoziţii mai ample (simfonie, sonată, concert etc.), se prezintă după cum urmează:
| Introducere (eventual) | ||
| Expoziţie |
|
|
| Dezvoltare |
|
|
| Repriza (Reexpoziţia) |
|
|
| Coda (eventual) |
[modifică] Introducerea
Introducerea este facultativă sau poate fi redusă la minimum. Când este prezentă, are un tempo mai lent decât secţiunea principală, pe care o anunţă atât în sens ritmic, cât şi armonic. Introducerea accentuează efectul expoziţiei care îi urmează şi permite compozitorului să atace cu mai multă uşurinţă tema principală, ca, de exemplu, în simfonia nr. 103 de Haydn. În sonata pentru pian nr. 26 (Les adieux) de Beethoven, întreaga primă mişcare este construită pe trei note, sol-fa-mi bemol, prezente deja în primele trei acorduri ale introducerii. Ocazional, materialul din introducere reapare mai târziu în tempo-ul său originar, mai ales în coda finală, ca în cvintetul de coarde de Mozart (KV 593) sau în sonata pentru pian nr. 8 ("Patetica") de Beethoven.
[modifică] Expoziţia
În expoziţie se prezintă materialul tematic principal şi se stabileşte o tensiune armonică care îşi regăseşte în secţiunile succesive elaborarea adecvată. La rândul ei, expoziţia are patru subdiviziuni:
- Primul grup tematic (sau prima temă, tema A), care constă în unul sau mai multe elemente melodice, prin care se defineşte tonalitatea dominantă (principală).
- Tranziţia sau Puntea modulantă, care are ca scop să facă trecerea dela tonalitatea principală la aceea contrastantă din al doilea grup tematic.
- Al doilea grup tematic (sau tema secundă, tema B), care constă în unul sau mai multe elemente melodice într-o tonalitate contrastantă în raport cu prima temă.
- Codetta, prin care expoziţia se termină în tonalitatea temei secunde.
Definirea tonalităţii dominante în interiorul primului grup tematic reprezintă o prioritate pentru stilul perioadei clasice, dar nu se exclud unele modulaţii, cu condiţia de a nu compromite stabilitatea temei principale. În schema tradiţională, al doilea grup tematic este mai redus, în aşa fel încât se ajunge la caracteristica "bitematică". O excepţie de la această formă standard este dată de absenţa unei teme secunde ("expoziţie monotematică") în acele compoziţii în care se subliniează apariţia unei tonalităţi contrastante, într-o versione nouă a primei teme.
[modifică] Dezvoltarea
Dezvoltarea are o funcţie diversă de aceea a unei simple secţiuni de contrast în formă A-B-A şi, prin aceasta, îndeplineşte două sarcini distincte:
- Prima ("dezvoltarea" propriu zisă) este aceea de a intensifica tensiunea introdusă de Expoziţie.
- În al doilea rând are sarcina de Retranziţie (Revenire) la tonalitatea principală în scopul pregătirii Reprizei.
Introducerea unei noi teme la începutul dezvoltării este folosită de Mozart (Sonata KV 332), în timp ce Beethoven foloseşte motivele "codettei" din expoziţie (Sonata op. 2, nr. 3).
Elementul cel mai relevant îl constituie totuşi dezvoltarea tematică, adică utilizarea materialului melodic provenit din expoziţie, elaborat în asemenea mod pentru a obţine efectul de creştere coerentă şi organică a compoziţiei şi de intensificare a procesului dramatic (specific compoziţiilor lui Beethoven). Tehnicile folosite pentru generarea acestor efecte sunt multiple, în general se utlizează creşterea numărului şi distanţei modulaţiilor, cu o creştere consecutivă a ritmului armonic, contrastele dinamice frecvente şi modificările texturei ritmice. Alt mijloc utilizat este acela al aşa zisei false reprize (adică o reluare precoce a temei principale).
Durata totală a dezvoltării precum şi alegerea momentului în care se iniţiază retranziţia nu sunt subiecte ale unor regului stricte, şi variază de la o compoziţie la alta a aceluiaşi compozitor.
[modifică] Repriza (reexpoziţia)
Scopul Reprizei este acela de a neutraliza instabilitatea compoziţiei introdusă în Expoziţie (prin folosirea unei tonalităţi contrastante) şi accentuată în Dezvoltare. Ea nu constituie deci o simplă repetiţie a materialului din Expoziţie, ci o readaptare, uneori complexă, a acestui material, cu scopul de crea stabilitatea necesară încheierii mişcării. Modificările următoare sunt considerate în general necesare:
- Primul grup tematic (tema A) fără modificări esenţiale.
- Puntea modulantă se modifică pentru a se evita deplasarea în tonalitatea de contrast.
- Al doilea grup tematic (tema B) şi "Codetta" se modifică pentru a fi reexpuse în tonalitatea principală, uneori cu transformarea din major în minor sau vice versa.
Uneori, imediat după începutul reprizei, se introduce o dezvoltare secundară, ca stadiu intermediar între tensiunea dezvoltării precedente şi faza actuală de rezoluţie (Beethoven: Sonata pentru pian nr. 21 "Waldstein", Simfonia a 3-a "Eroica").
[modifică] Coda
După cadenţa finală a reprizei, mişcarea se continuă eventual cu o Coda, care poate conţine materiale din cursul mişcării respective. Coda, când este prezentă, se încheie în tonalitatea principală a mişcării. Exemple cu o Coda foarte elaborată sunt date în unele din compziţiile lui Beethoven, ca prima mişcare din Sonata pentru pian Nr. 23 ("Appassionata") sau mişcarea a treia din Sonata Nr. 14 ("Clar de lună") şi Sonata Nr. 17 (Furtuna").
[modifică] Variaţiuni de la schema standard
- Expoziţii monotematice.
- Modularea tonalităţii din tema secundară diferită de cea dominantă.
- Expoziţie cu mai mult de două tonalităţi (Prima mişcare din Cvartetul în re minor "Fata şi Moartea" de Franz Schubert are trei teme separate în tonalităţi diferite).
- Modulaţii tematice înăuntrul primului grup tematic.
[modifică] Bibliografie
- Ivanka Stoïanova: Manuel d'analyse musicale: Variations, sonate, formes cycliques. Ed. Minerve, Paris 2000
- Charles Rosen: Sonata Forms. Norton, New York 1988
- Charles Rosen: The Classical Style. Norton, New York 1997
- William S. Newman: The Sonata in the Classic Era. Chapell Hill, 1963
- James Hepokoski and Warren Darcy: Elements of Sonata Theory: Norms, Types, and Deformations in the Late-Eighteenth-Century Sonata. Oxford University Press
