Clarinet

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Clarinet
Clarinets german.jpg
Clarinete în si\flat și la.
Clasificare
Instrument de suflat din lemn
Ambitus
Clarinet range.svg
(scriitură pentru cl. în si bemol)
Instrumente înrudite
saxofon, taragot, chalumeau


Clarinetul este un instrument muzical de suflat din lemn cu ancie simplă și corp cilindric. Există o familie numeroasă a clarinetelor, însă termenul se referă de regulă la membrul sopran, acordat în si\flat. Interpretul la clarinet se numește clarinetist.

Construcție. Trăsături[modificare | modificare sursă]

Instrumentul are un ambitus larg, de peste trei octave și este prezent cel mai adesea ca instrument transpozitoriu (acordat în altă tonalitate decât do). Ancia instrumentului este pusă în vibrație de buza inferioară a interpretului; digitațiile sunt facilitate de un sistem complex de clape. Instrumentul nu dezvoltă armonice pare, astfel încât la suflu mai puternic nu va răspunde la octavă (ca toți ceilalți suflători de lemn), ci la dodecimă perfectă (adică la o octavă plus o cvintă perfectă – armonicul al treilea în locul celui de al doilea).[1]

Istoric[modificare | modificare sursă]

Clarinetul a fost inventat în jurul anului 1690 în Germania, ca derivat al instrumentului baroc numit chalumeau. Acesta avea o construcție asemănătoare cu blockflöte, diferența semnificativă fiind includerea unei ancii simple în muștiuc, de data aceasta în dreptul buzei de sus (invers decât la clarinet). Chalumeau avea un timbru asemănător cu cel al clarinetului, dar un ambitus restrâns (sub două octave). Primele clarinete (botezate astfel – it. clasică „trompețică” – pentru sunetul pătrunzător în registrul mediu) aveau un sunet de slabă calitate în registrul grav, prin urmare se foloseau în continuare în tandem cu chalumeaux (pluralul lui „chalumeau”).

Perfecționarea clarinetului a dus la dispariția chalumeau-ului. Instrumentului i s-a adăugat în secolul al XVIII-lea un sistem rudimentar de clape, al cărui neajuns era închiderea incompletă a găurilor, ceea ce afecta puritatea sunetului. La începutul secolului al XIX-lea, rusul Iwan Müller a conceput un sistem de clape cu închidere completă, ceea ce a permis în scurt timp extinderea spectaculoasă a întinderii noilor instrumente. Sistemul folosit astăzi este meritul lui Hyacinth Klosé și a fost definitivat în 1839; Klosé însuși s-a inspirat din sistemul Böhm de dispunere a clapelor la flaut, inventat numai cu câțiva ani în urmă.

Familia clarinetului[modificare | modificare sursă]

Familia clarinetului cuprinde variantele (de la acut la grav, cu variantele de acordaj trecute în paranteză):

Acestora se adaugă alte instrumente chiar mai grave, construite experimental.

Repertoriu[modificare | modificare sursă]

Muzica cultă pentru clarinet a fost scrisă începând cu barocul târziu – primul compozitor care a folosit clarinetul este Jean-Philippe Rameau. De la Clasicismul vienez și până astăzi, s-a scris pentru clarinet solist, dar a fost introdus și în ansamblurile de cameră sau în orchestra simfonică.

În afara repertoriului cult, clarinetul s-a bucurat de o apreciere largă în muzicile de consum. Belgianul Adolphe Sax a inventat saxofonul în anii 1840 ca replică a clarinetului, căutând să construiască un instrument asemănător care să producă armonice pare. Clarinetul, alături de rudele sale saxofon și taragot, a fost adoptat de folclorul muzical al multor popoare. La începutul secolului XX, clarinetul și-a început cariera în muzica de jazz, bucurându-se de atenție în stiluri diferite ale genului (New Orleans, cool jazz). Genurile rock și pop l-au folosit uneori: de exemplu, în piesa The BeatlesWhen I'm Sixty-Four” sau în diferite cântece ale formației britanice Supertramp.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Clarinet
  • Botez, Marcel (1938). Îndrumări în viața muzicală, Editura Scrisul Românesc, Craiova
  • Sava, Iosif și Luminița Vartolomei (1979). Dicționar de muzică, Editura Științifică și Enciclopedică, București

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Webber, David. Acoustics of woodwind instruments, articol publicat pe site-ul mozart.co.uk