Papa Liberiu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

• 17 mai 352 - + 24 septembrie 366

Cuprins 1 Înainte de pontificat 2 După alegere 3 Exilul 4 Revenirea în Roma 5 Cultul în martirologii 6 Bibliografie

[modifică] Înainte de pontificat

Despre viaţa lui dinainte de pontificat nu se ştie nimic sigur; conform autorului Liber Pontificalis, era roman, fiul unui anume Augustus. Lui Liberiu îi este dedicat un lung epitaf care îi preamăreşte virtuţile şi oferă câteva date biografice, care însă – după părerea unor cercetători – par să nu vorbească despre el, sau să-l confunde cu alt personaj.

[modifică] După alegere

Păstorirea Bisericii de către Liberiu a fost de la 17 mai 352 până la 24 septembrie 366, care a coincis cu perioada tristă a cezaropapismului exercitat de împăratul Constanţiu al II-lea. Acesta, instigat de ariani, voia să proscrie doctrina de la Niceea şi să impună condamnarea marelui Atanaziu din Alexandria. La început papa Liberiu a ştiut să reziste bine pretenţiilor împăratului, dar cu timpul a cedat; cel puţin în parte. Şi această slăbiciune a sa i-a procurat un renume nefavorabil – bine-nţeles: fals şi exagerat – dar despre care a rămas ecou în Liber Pontificalis. Într-adevăr, în această cronică pontificală, Liberiu este prezentat direct ca un eretic şi înverşunat persecutor al clerului catolic-ortodox. Adevărata istorie însă, dacă nu poate scuza complet atitudinea sa, a redimensionat (aducând la juste proporţii) personalitatea şi lucrarea sa, punându-le în lumină bună.

La scurt timp după alegere a primit câteva scrisori de la episcopii orientali, care-l acuzau pe Atanaziu şi-i cereau papei să-l condamne definitiv; Liberiu însă, care deja cunoştea bine situaţia, a convocat un sinod în 353 (aniversarul Hirotonirii sale), în care a luat hotărârea apărării lui Atanaziu în faţa calomniilor care i se făceau.

Voind să pună capăt jocurilor de culise ale arianilor, îndată după sinod a trimis soli la împăratul Constanţiu, cu rugămintea să convoace un conciliu la Aquileea. Dar împăratul a stabilit ca sinodul să se ţină la Arles (353) şi, abuzând de puterea şi de prestigiul său, a impus condamnarea sf. Atanaziu, din nefericire semnată şi de reprezentanţii papei, conduşi de Vincenţiu. Singurul care a refuzat să semneze această condamnarre a fost Paulin din Treves (ep., sf.)care în baza edictului imperial, emanat înaintea deschiderii cinodului, a fost trimis în exil.

La aflarea acestei veşti Liberiu a fost foarte întristat şi, îndată, a trimis o scrisoare episcopilor pentru a-i întări şi a-i îndemna să reziste. Acest gest a provovat furia lui Constanţiu. Papa, încrezător în dreptatea cauzei, a cerut împăratului să convoace un nou sinod, care de data aceasta a fost ţinut la Milano, în 255. Şi de data aceasta, însă, prezenţa lui Constanţiu şi acţiunile – lipsite de cel mai elementar bun-simţ – ale unor episcopi ariani, care au călcat în picioare dreptatea şi caritatea creştină, au reînnoit condamnarea lui Atanaziu (semnată, cu slugărnicie de neiertat, de toţi cei prezenţi cu excepţia delegaţilor papei: Episcopul Eusebiu de Verceli, Dionizie din Milan şi Lucifer din Cagliari. Toţi aceştia datorită refuzului lor au fost trimişi imediat în exil.

Conştiient de-acum de reaua-credinţă a lui Constanţiu, Liberiu nu şi-a mai făcut iluzii: a scris o scrisoare de mângâiere şi de îmbărbătare celor exilaţi, îndemnându-i să se roage ca Dumnezeu să-l ajute să „reziste tiraniei împăratului”.

Într-adevăr, la scurt timp după aceea e sosit la Roma eunucul Eusebiu cu misiunea de a-l îngenunchia şi pe Liberiu; dar cele câteva minciuni şi ameninţări proferate s-au dovedit inutile. Prefectul Leonţiu l-a arestat pe papă şi l-a târât la Milano, în timp ce împăratul se pregătea deja să-l înlocuiască cu arhidiaconul Felix (antipapa Felix al II-lea) la cârma Bisericii.

[modifică] Exilul

După o discuţie furtunoasă, dar energică şi cu-adevărat demnă de un papă, împăratul Constanţiu l-a exilat şi pe papa Liberiu la Berna, în Tracia.

Departe de Roma, separat de colaboratorii săi intimi şi fideli, continuu presat de episcopul locului şi de episcopul Fortunaţian din Aquileea, în cele din urmă, Liberiu – purtat la Smirna pe la sfârşitul anului 357 – a cedat: a acceptat condamnarea sf. Atanaziu şi a semnat o formulă de credinţă, care deşi nu era eretică, era ambiguuă şi incompletă. În felul acesta, în 358, i s-a permis să se întoarcă la Roma. Gândul pervers al împăratului era să constituie la cârma Bisericii 2 „capi”: antagonici, ca astfel să-i poată manipula.

Această cedare este episodul cel mai derutant din viaţa papei Liberiu, prezentat mereu: de unii ca „o cădere”, dar pentru a cărei interpretare şi evaluare – deja din antichitate – istoricii şi teologii s-au împărţit în două tabere opuse: una încercând să dovedească vinovăţia papei şi, prin urmare să pună în discuţie infalibilitatea papei; cealaltă tabără, încercând să explice episodul şi să-l prezinte doar ca pe „o slăbiciune personală”, de însemnătate strict istorică, nu teologică.

Nu este aci locul să se examineze în detaliu această problemă (dealtfel, larg dezbătută şi prezentată în orice istorie mai consistentă a Bisericii, sau a papilor), care ar recere o listă foarte lungă de izvoare precum şi o onestă evaluare a autenticităţii lor.

Majoritatea istoricilor (nu doar cei catolici) consideră că – conform adevărului istoric şi onestităţii ştiinţifice – pretinsa „cădere” a papei Liberiu trebuie să fie circumscrisă în cele mai modeste/restrânse dimensiuni. Liberiu a fost slab, fără îndoială, totuşi nu şi-a trădat misiunea şi slujirea de învăţător al adevărului creştin.

[modifică] Revenirea în Roma

O confirmare solidă o constituie că, după eliberarea sa şi mai ales după moartea lui Constanţiu (+361), eliberat de ingerinţele curţii, nu numai că a îmbrăţişat cu entuziasm normele doctrinare şi disciplinare ale Sinodului din Alexandria (362), dar – condamnând deciziile sinodului eretic din Rimini (359) – şi-a dat toată străduinţa (şi a făcut-o eficient) pentru restaurarea şi întărirea dreptei credinţe în întreaga biserică (este vorba de doctrina pronunţată deja de Conciliul Ecumenic din Niceea), făcând să fie acceptată de toţi episcopii, chiar şi de cei care fuseseră slabi sau pactizaseră cu Constanţiu.

De mare importanţă este şi reacţia poporului Romei. Acesta, obligat să îndure împunerea antipapei, când Liberiu s-a întors la Roma, nu numai că l-a primit triumfal, dar – dejucând monstruoasa tactică a împăratului de a instala la guvernarea Bisericii doi antagonişti – s-a solidarizat şi răsculându-se, la-u izgonit pe intrus (antipapa Felix II).

În ultima parte a vieţii sale Liberiu s-a îngrijit de ornamentarea mormântului sf. Agneza şi de construirea bazilicii „iuxta macellum Libiae” pe Esquilin, mărită mai apoi şi împodobită cu admirabile mozaicuri de papa Xist al III-lea. Este vorba de actuala bazilică, cunoscută cu numele „Santa Maria Maggiore” în Roma.

Liberi a murit pe 24 septembrie 366 şi nu pe 9 sept. cum poate fi citit în Liber Pontificalis. A fost înmormântat în cimitirul Priscilla pe via Salaria.

[modifică] Cultul în martirologii

Numele lui a fost înscris în Martirologiul Gregorian, lipseşte însă în cel Roman; omisiunea este explicabilă prin faptul că numele lui lipseşte şi în Martirologiul lui Adon şi în cel al lui Usuardo, de la care derivă Martirologil Roman. Istoricii sunt de părere că cei doi au fost influenţaţi de falsele mărturii (calomniile) răspândite împotriva lui Liberiu în sec. al VI-lea acceptate şi de autorul cronicii Liber Pontificalis. Tot în felul acesta se explică şi faptul că mormântul lui Liberiu nici măcar nu este pomenit în itinerariile din sec. al VIII-lea.

Grecii şi copţii îl comemorează pe 27 august.

Asupra sfinţeniei papei Liberiu un martor demn de ascultat este sf. Ambroziu – contemporan cu papa – care o îndeamnă pe sora sa, Marcela, (Marcelina?) ce primisese vălul monastic chiar de la Liberiu) să cinstească memoria fericitului Liberiu, deoarece a fost un om foarte sfânt iar mijlocirea lui dobândeşte haruri. („beatae memoriae Liberii praecepta revolvere, ut quo vir sanctior eo sermo accedat gratior”) (Ambroziu, De virginis, III,1).

[modifică] Bibliografie

Enciclopedia Cattolica, Ed. Città del Vaticano; 12 volume, 1946-1954; tipărită la L’Impronte S.P.A., Firenze;

Enciclopedia dei Papi, Istituto della Enciclopedia Italiana, fondato da Giovanni Treccani, S.p.A., 2000; în 3 volume;

John N.D. Kely, The Oxford Dictionary of Popes, 1986, Oxford University Press, Oxford-New York;

Vite dei Papi, Progetto editoriale Piemme-Electa; 2006, Mondadori-Electa S.p.A., Milano; în 2 volume;

Rendina Claudio, I Papi - storia e segreti, 2005, Newton&Compton editori, Roma, în 2 volume;

Duemila anni di Papi, a cura di Roberto Magone, 2004, Gribaudo, Savigliano (CN).

Predecesor: Papa Iuliu I

Liberiu 352 - 366

Succesor: Papa Damas I