Giuseppe Garibaldi

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Garibaldi în 1866

Giuseppe Garibaldi (Sunet pronunție; n. 4 iulie 1807, Nisa, Franța – d. 2 iunie 1882, Caprera, Italia) a fost un general, om politic și patriot italian considerat, împreună cu Camillo Cavour, cu Victor-Emmanuel al II-lea și cu Giuseppe Mazzini, a fi unul dintre „părinții patriei” italiene.

Garibaldi a fost un personaj istoric esențial al Risorgimentului italian, deoarece a condus și a luptat personal într-un număr mare de campanii militare care au permis construirea unei Italii unite. El a încercat, cel mai adesea, să acționeze cu învestitura unei puteri legitime, ceea ce face să fie greu de definit ca revoluționar: a fost numit general de către Guvernul provizoriu al Milanului⁠(fr) în 1848, general al Republicii Romane din 1849⁠(fr) de către ministrul de război, și cu acordul și în numele lui Victor-Emmanuel al II-lea a intervenit prin Expediția celor O Mie.

A fost supranumit „eroul a două lumi” din cauza acțiunilor militare pe care le-a întreprins atât în America de Sud cât și în Europa, și care i-au adus o considerabilă notorietate atât în Italia cât și peste hotare. Aceasta se datorează mediatizării excepționale pe plan internațional de care a beneficiat, la nivelul epocii sale, presa relatând, adesea romanțat, epopeea sa. Cei mai mari scriitori, în special francezi, Victor Hugo, Alexandre Dumas, George Sand și-au exprimat admirația față de el. Regatul Unit și Statele Unite i-au fost de mare ajutor, oferindu-i, în circumstanțe dificile, susținere militară și financiară.

Republican convins, el și-a lăsat ideile la o parte, recunoscând autoritatea monarhică a lui Carol Albert și a lui Victor-Emmanuel al II-lea, artizanii acțiunii unioniste. El i s-a opus lui Mazzini, deși fusese unul din adepții acestuia la începutul carierei sale politice. Expediția celor O Mie avea să fie elementul culminant al acțiunilor sale: a cucerit sudul peninsulei, pe care l-a predat lui Victor-Emmanuel al II-lea, făcându-l rege al Italiei. Ultimele sale lupte, cu scopul de a integra Roma în Regatul Italiei s-au soldat cu eșecuri. Monarhia avea să încredințeze altora visul de cucerire a Romei.

Garibaldi a fost, la vremea sa, un mit care a avut și adversari: mediul reacționar și cleric, anti-republican și anti-socialist.

Anii tinereții[modificare | modificare sursă]

Situația peninsulei italiene la 1812

Tatăl său, Domenico, originar din Chiavari din zona Genova, s-a mutat la Nisa. El era căpitan de marină comercială, iar frații săi erau și ei marinari sau negustori. Mama lui, Rosa Raimondi, provenea din Loano, Liguria. În familia lor s-au născut șase copii, băieții Angelo apoi Giuseppe, Michele și Felice, precum și două fete care au murit în copilărie.[1]

Garibaldi s-a născut la Nisa, la 4 iulie 1807.[a] Acest oraș, de care Garibaldi a rămas atașat toată viața, a cunoscut numeroase vicisitudini de-a lungul istoriei sale. Oraș al Regatului Sardiniei, a devenit francez între 1793 și 1814, în perioada revoluționară și napoleoniană (campaniile din Italia), apoi din nou piemontez începând cu 1814, înainte de a redeveni definitiv francez în 1860[2] în ciuda opoziției omului de stat.[3] În perioada franceză, registrele de stare civilă au fost redactate în limba franceză, iar copilul a fost înregistrat astfel sub numele Joseph-Marie Garibaldi.[4] El a fost botezat la 19 iulie 1807 la biserica Saint-Martin-Saint-Augustin⁠(fr), situată în actualul cartier istoric al Nisei: naș i-a fost Joseph Garibaldi și nașă Julie Marie Garibaldi[b]

În 1814, comitatul Nisa a redevenit posesiune a Casei de Savoia conform primului articol din tratatului de la Paris⁠(fr), după înfrângerea lui Napoleon. La această dată, Garibaldi avea 7 ani și a devenit supus al lui Victor-Emmanuel I.[5]

Părinții săi își doriseră ca Giuseppe să devină avocat, medic sau preot, dar copilului nu-i plăcea învățătura și prefera activitățile fizice și viața pe mare[6][7] fiind, așa cum spunea el, „mai prieten cu distracția decât cu învățatul”.[8] Într-o zi, s-a îmbarcat pe un vas către Liguria cu câțiva tovarăși, dar a fost oprit și trimis înapoi la părinți.[6] Cursurile de italiană și de istorie antică primite de la educatorul său, signor Arena, fost luptător în campaniile napoleoniene, au produs în tânărul Giuseppe o adevărată fascinație pentru Roma Antică.[6]

El l-a convins pe tatăl său să-l lase să urmeze o carieră marinărească și, la cincisprezece ani, s-a angajat ca mus, după care, la 17 ani, s-a îmbarcat pe vasul Costanza comandat de Angelo Pesante din Sanremo.[9] Prima sa călătorie l-a dus la Odesa, la Marea Neagră, și de acolo până la Taganrog, la Marea Azov, pentru comerț cu grâu.[9]

La 18 ani, în 1825, a descoperit Roma unde s-a dus împreună cu tatăl său și cu o încărcătură de vin destinată pelerinilor veniți la jubileul papei Leon al XII-lea. Această călătorie la Roma a fost pentru el atât o revelație, cât și o decepție: Roma papilor, coruptă, o palidă umbră, era mult diferită de ce-și imagina el.[9]

Pe mările Europei[modificare | modificare sursă]

Monumentul lui Garibaldi de la Taganrog

În 1827 a revenit la Nisa la bordul brigantinului Cortese, de unde a plecat în Marea Neagră, dar vasul i-a fost atacat de corsari greci care l-au jefuit, furând până și hainele echipajului.[10] Călătoria a continuat însă și, la întoarcere, în august 1828, Garibaldi s-a îmbolnăvit și a debarcat la Constantinopol unde a rămas până la sfârșitul lui 1832, în parte din cauza Războiului Ruso-Turc.[10] El s-a integrat în comunitatea italiană de acolo, unde și-a câștigat existența predând italiana, franceza și matematica.[11]

În februarie 1832, a primit brevet de căpitan clasa a doua și s-a îmbarcat pe brigantinul La Clorinde către Marea Neagră, cu destinația Taganrog. După treisprezece luni de navigare, a revenit la Nisa și începând cu luna martie 1833, a fost din nou în drum spre Constantinopol. Echipajului i s-au adăugat treisprezece pasageri francezi, adepți ai lui Henri de Saint-Simon⁠(fr) care plecau să înființeze o comunitate în capitala otomană. Liderul lor era Émile Barrault⁠(fr), profesor de retorică, care i-a expus lui Garibaldi ideile „saint-simoniștilor”⁠(fr).[12][13] O frază l-a impresionat în mod deosebit:

„Un om care, făcându-se cosmopolit, adoptă întreaga omenire ca patrie și își oferă spada și sângele tuturor popoarelor care luptă contra tiraniei, este mai mult decât un soldat; este un erou”
—Frază a lui Barrault relatată de Garibaldi lui Alexandre Dumas în memoriile pe care acestea le-a redactat.[14]

Vasul i-a lăsat pe francezi la Constantinopol și a plecat mai departe la Taganrog.[14] Într-un han, Garibaldi a întâlnit un marinar poreclit il Credente („Credinciosul”) care i-a expus ideile mazziniene de Giovine Italia⁠(fr), de republică, de unitate și independență națională.[15] Biografii Jessie White Mario și Giuseppe Guerzoni arată, fără a fi însă siguri, că ar fi vorba de Giambattista Cuneo.[16]

Angajamentul politic[modificare | modificare sursă]

Mazzini, fotografie de Domenico Lama⁠(fr).

De la căderea Imperiului Roman, Peninsula Italică era împărțită într-o multitudine de mici state independente. Revoluția Franceză și constituirea Republicii Cisalpine⁠(fr) și apoi a a celei Italiene⁠(fr) și a Regatului Italiei⁠(fr) au suscitat un sentiment național și republican.[17] Au apărut mișcări insurecționale cum ar fi cele din 1820⁠(fr) și din 1831⁠(fr).[18] Garibaldi, ca și mulți din generația sa, au făcut ucenicia unei conștiințe naționale italiene.[19]

Pentru Garibaldi, tezele lui Giuseppe Mazzini ale luptei pentru unitatea Italiei păreau a fi consecința directă a ideilor lui Barrault, punct de început pentru eliberarea tuturor „popoarelor oprimate”. Această din urmă călătorie i-a schimbat viața lui Garibaldi; în memoriile sale, el scria:

„însuși Columb, când a descoperit America, cu siguranță nu a încercat o satisfacție la fel de mare ca cea pe care am simțit-o eu când găseam pe cineva care se ocupa de eliberarea patriei noastre”

.[20] Istoriografia oficială consemnează că Giuseppe Garibaldi îl întâlnise pe Giuseppe Mazzini în 1833 la Marsilia și că el aderase la Giovine Italia⁠(it) (Tânăra Italie), asociația politică secretă a lui Mazzini, al cărei obiectiv era acela de a transforma Italia într-o republică democratică unitară.[12] Istoricul Alfonso Scirocco remarca faptul că atunci când Garibaldi debarca la Villefranche-sur-Mer, în august 1833, Mazzini deja plecase în iunie din Marsilia către Geneva.[21]

De la marinar la bandit[modificare | modificare sursă]

Bustul lui Giuseppe Garibaldi instalat în parcul din cartierul Floreasca din București

În calitate de marinar, Garibaldi era obligat să efectueze un serviciu militar de cinci ani în marina sardă; el s-a înrolat în decembrie 1833.[21] Respectând tradiția, el a adoptat numele de luptă Cleombrotus⁠(fr), un erou spartan.[22] Împreună cu prietenii săi, Edoardo Mutru[c] și Marco Pe, a încercat să facă prozelitism pentru cauza lor, expunându-se cu lejeritate. Ei au fost semnalați poliției, care i-a urmărit; Mutru și Garibaldi au fost mutați disciplinar pe fregata Contele de Geneys, la 3 februarie, pregătită de plecare în Brazilia.[23]

La 11 februarie 1834, el urma să participe la o insurecție mazziniană în arsenalul din Genova; el trebuia să însoțească operațiunea militară a generalului Ramorino⁠(en) în Piemont la 1 februarie 1834, al cărei scop era răsturnarea monarhiei[24][25] Garibaldi a debarcat pentru a se pune în contact cu mazzinienii, dar eșecul răscoalei din Savoia și punerea în stare de alertă a armatei și poliției au dus la eșecul operațiunii. Garibaldi, neîntorcându-se la bordul Contelui de Geneys, a fost considerat dezertor.[26] Recunoscut ca unul din liderii conspirației, a fost condamnat în contumacie la „pedeapsa cu o moarte rușinoasă”, și declarat dușman al patriei și al statului.[27]

Garibaldi a devenit astfel un „bandit”. El s-a refugiat apoi la Nisa, după care a trecut frontiera și a mers la Marsilia, unde a fost găzduit de prietenul său Giuseppe Pares.[27] Pentru a evita să fie suspectat, și-a luat numele de Joseph Pane;[28] în iulie, el s-a îmbarcat către Marea Neagră și, în martie 1835, se găsea în Tunisia.[28] Garibaldi a rămas în contact cu asociația mazziniană prin intermediul lui Luigi Cannessa și în iunie 1835 a fost primit în Tânăra Europă⁠(it), luându-și numele de luptă Borel, în amintirea martirului cauzei revoluționare.[d][29]

Italia îi devenise însă inaccesibilă din cauza pedepsei cu moartea la care fusese condamnat, astfel că și-a îndreptat privirea către orizonturi mai îndepărtate. I s-a ivit ocazia de a urca la bordul brigantinului Nautonnier cu destinația Rio de Janeiro în Brazilia, la 8 septembrie 1835. Garibaldi s-a îmbarcat la Marsilia, sub numele de Giuseppe Pane, cu intenția de a răspândi ideile mazziniene.[29] Mai mult, în Rio exista o importantă comunitate de marinari liguri, care urma să-i permită o sosire discretă.[30]

Exilul în America de Sud[modificare | modificare sursă]

Situația pe continentul sud-american[modificare | modificare sursă]

După cucerirea napoleoniană a Spaniei, coloniile sud-americane ale acesteia s-au angajat într-un proces de dobândire a independenței, care s-a încheiat cu înfrângerea Spaniei. Viceregatele s-au fărâmițat într-o serie de republici independente, între care Provincia Cisplatină⁠(fr), Confederația Argentină⁠(fr), Paraguay.[31] În ce privește Brazilia, după invadarea Portugaliei de către Napoleon⁠(fr), familia regală s-a exilat la Rio de Janeiro, iar colonia a fost ridicată la rang de regat. Ioan al VI-lea a revenit la Lisabona din cauza revoluției liberale din 1820 în timp ce fiul său Pedro a devenit regent al Braziliei. În 1822, el s-a proclamat împărat al Braziliei sub numele de Pedro I. Politica centralizată a suveranului a dus la mișcări insurecționale și, în 1832, el a fost obligat să abdice în favoarea fiului său Pedro al II-lea.[32]

În 1835, în întreaga Americă de Sud domnea o tensiune ridicată din cauza războaielor de independență și din cauza războaielor între state.[32]

Sosirea în Brazilia[modificare | modificare sursă]

Monument în cinstea lui Giuseppe și a Anitei Garibaldi, în Piața Garibaldi din Porto Alegre, Rio Grande do Sul, Brazilia.

Între decembrie 1835 și 1848, Garibaldi a petrecut o lungă perioadă de exil în America de Sud, răspunzând solicitărilor tuturor celor ce doreau să lupte pentru independență cu aceeași ardoare cu care ar fi luptat pentru propria patrie. El s-a stabilit la Rio de Janeiro, unde a fost primit de mica comunitate de exilați și imigranți italieni.[32] În cursul acestei perioade, el a răspândit sentimentele revoluționare în rândurile compatrioților săi și a rămas în contact cu activiștii din Europa, Mazzini și corespondenții săi Antonio Ghiglione și Luigi Canessa.[33]

Mulțumită susținerii lui Giuseppe Stefano Grondona, a devenit președinte al celulei de pe continentul american a organizației Giovine Italia⁠(it). El a aderat și la loja masonică Asilo di Vertud.[34]

În septembrie 1835, Bento Gonçalves da Silva⁠(pt) a declanșat o acțiune separatistă care a dus la formarea Republicii Rio-grandeze⁠(pt) (1836), ceea ce a provocat reacția Imperiului Braziliei. Garibaldi s-a declarat pregătit de a lupta pentru apărarea ideilor umanitare și, la 4 mai 1837, a obținut o patentă de corsar⁠(en) din partea guvernului din Rio Grande do Sul,[35] care se răsculase împotriva autorității imperiale braziliene. În calitate de corsar, a sfidat un imperiu cu vasul său botezat Mazzini. La 11 aprilie 1838, a învins un batalion al armatei imperiale braziliene în bătălia de la Galpon de Xarqueada și a luat parte alături de generalul Davi Canabarro⁠(fr) la cucerirea portului Laguna⁠(fr), capitala provinciei Santa Catarina, (25 iulie 1839), ceea ce a facilitat înființarea Republicii Catarinense (sau Republica Juliana⁠(fr)).[36] La 15 noiembrie, armata imperială a recucerit orașul și republicanii s-au retras pe înălțimile din jur, unde s-au dus lupte cu mai mult sau mai puțin succes. Garibaldi s-a implicat pentru prima oară într-o luptă exclusiv terestră, lângă Forquillas: a atacat cu marinarii săi și a obligat inamicul să se retragă.[37]

În această perioadă, a avut-o a amantă pe Manuela de Paula Ferreira, nepoata lui Bento Gonçalves da Silva, relație la care a renunțat din cauza diferenței de statut social.[38][39] În 1839, pe când se afla în Laguna, a întâlnit-o pe Ana Maria de Jesus Ribeiro⁠(fr), în vârstă de 18 ani.[40] Între cei doi tineri a apărut o idilă, deși Anita era deja căsătorită cu Manuel Durante de Aguiar. Ea l-a părasit pe Manuel pentru Giuseppe și cei doi s-au căsătorit în 1842 după decesul primului soț.[41]

Uruguay[modificare | modificare sursă]

America de Sud în 1821

Pe la jumătatea lui 1841, neîntrevăzând nicio încheiere rapidă a războiului, și la cererea lui Francesco Anzani, un exilat lombard cu care era legat prin relații de prietenie și care îi dorea prezența în Uruguay, Garibaldi și familia sa au plecat, cu permisiunea lui Gonçalves, din Rio Grande către Montevideo,[42] unde se găseau numeroși străini, în special francezi și italieni.[43]

Acolo, războiul îi opunea pe președintele uruguayan Manuel Oribe⁠(fr), care fusese răsturnat, dar era susținut de guvernul de la Buenos Aires al lui Juan Manuel de Rosas⁠(fr), pe de o parte, și pe de altă parte noul guvern prezidat de generalul Fructuoso Rivera⁠(fr) installat la Montevideo și care conta pe ajutorul Braziliei, al flotelor franceză și engleză și al argentinienilor „unitariști” (Partido Unitario, de înclinație liberală). Declarat în decembrie 1838, războiul, denumit „Marele Război”⁠(fr) a durat din 1839 până în 1851.[44]

Instalat la Montevideo, Garibaldi a ținut cursuri de matematică.[44]

La începutul lui 1842, Confederación Argentina a organizat o expediție comandată de președintele uruguayan Manuel Oribe.[45] Flota Confederației a operat sub comanda amiralului argentinian de origine irlandeză Guillermo Brown⁠(fr), în timp ce cea de la Montevideo se afla sub ordinele comodorului de origine americană John Coe⁠(en).[44] Guvernul de la Montevideo a apelat la Garibaldi.[45] La río de la Plata, marina argentiniană a încercat să blocheze portul Montevideo. La 16 august 1842, a avut loc o bătălie navală pe fluviul Paraná lângă localitatea Costa Brava. Vasele comandate de Garibaldi au fost învinse de forțele lui Brown superioare ca număr de nave și de oameni.[46] După grele pierderi, Garibaldi și-a incendiat vasele pentru a evita căderea lor în mâinile lui Brown; el a reușit să se adăpostească împreună cu restul supraviețuitorilor.[46]

În același an, Garibaldi s-a căsătorit cu Ana Maria de Jesus Ribeiro⁠(fr) pe care a întâlnit-o în 1839 și cu care acvea patru copii: Domenico[e] Menotti, Rosita care a murit în copilărie, Teresita și Ricciotti⁠(fr).[47]

Garibaldi se împărțea între operațiuni terestre și maritime; el a reconstituit o flotilă în fruntea căreia a reușit în aprilie 1842, să împiedice vasele lui Brown să ocupe Isla de Ratas, din Golful Montevideo (care din acest motiv a căpătat numele Isla Libertad — Insula Libertatea), reușind și să contrecareze tentativa flotei „rosiste”, de a bloca portul Montevideo.[48]

În aprilie 1843, revenit la Montevideo pe care Oribe l-a asediat până în 1851, Garibaldi a organizat și a condus un grup de voluntari denumit Legión Italiana (Legiunea Italiană), care s-a pus în slujba guvernului de la Montevideo, Gobierno de la Defensa (Guvernul de Apărare).[49] Acești oameni neexperimentați au avut o prestație slabă în primele lupte.[50] Ei au devenit apoi mai încercați până la Combate de Tres Cruces (bătălia celor trei cruci), de la 17 noiembrie 1843, în preajma orașului Montevideo.[51]

O mare parte din apărători era de origine străină, în principal francezi (2.500 de oameni) și italieni (500 700 de oameni), dintre cei 6.500 de apărători doar 800 fiind uruguayeni.[52] Din dorința de a-i îmbrăca pe oamenii săi din legiunea italiană cât mai economic cu putință, Garibaldi a cumpărat cu preț redus de la o întreprindere comercială un lot de tunici de lână roșie destinate inițal pieței din Buenos Aires închisă acum din cauza blocadei: aceste cămăși roșii erau pentru muncitorii din abatoare și pentru saladeros⁠(en) argentinieni, culoarea lor făcând să iasă mai puțin în evidență aspectul sângeros al muncii lor, Garibaldi gândindu-se și că oamenii legiunii sale, care trebuia să facă față unei armate de 30.000 de oameni, nu vor vedea cum le curge sângele.[53] Această cămașă roșie a devenit un element esențial al mitului garibaldian, alături de pălăria de gaucho și poncho-ul de pampa.[54]

Legăturile sale cu lojele masonice i-au permis să fie admis în 1844 în „Les amis de la Patrie”, care ținea de loja Grand Orient de France⁠(fr).[55]

Pentru a-și apăra interesele cetățenilor lor, francezii și englezii au cerut argentinienilor să se retragă și, în fața refuzului acestora din urmă, au blocat portul Buceo și au capturat flota argentiniană.[56] Brown s-a întors la civilie. Relațiile între cele trei țări s-au întărit, ceea ce a permis Montevideoului, cu susținerea aliaților săi, să scape de blocadă.[57]

În aprilie 1845, Garibaldi a îmbarcat într-o nouă flotilă de circa 20 de vase și cu aproximativ 900 de oameni, și a debarcat pentru a ocupa și prăda Colonia del Sacramento⁠(fr) cu participarea unor unități franceze și engleze.[58][f] În septembrie, el a ocupat Insula Martín García⁠(fr) (insulă argentiniană din río de la Plata), apărată de zece soldați ai Confederației, și orașul Gualeguaychú⁠(es), pe care l-a prădat.[59][g] și în octombrie a ocupat orașul Salto⁠(fr).[60]

La 8 februarie 1846, pe teritoriul departamentului Salto⁠(fr), aflat pe malul râului San Antonio, afluent al Uruguayului, Garibaldi și legiunea sa italiană au dus bătălia de la San Antonio⁠(fr) contra forțelor superioare ale Confederației, cărora le-au produs pierderi grele, și au reușit să se retragă după ce au pierdut aproximativ o treime din efective.[61] Urmările acestei victorii au fost imense,[62] Garibaldi a devenit un erou de renume internațional și presa italiană i-a povestit faptele. Presa din alte țări nu a fost favorabilă, mai ales cele din Chile și din Statele Unite, din cauza faptului că el a fost aliat cu armate europene și din cauza jafurilor comise în urma cuceririlor lor.[63]

Când a aflat de la patrioții italieni cu care rămăsese permanent în contact despre agitația ce avea loc în Italia, despre învestitura Papei Pius al IX-lea, considerat un liberal, și despre insurecția din Regatul celor Două Sicilii⁠(fr), Garibaldi s-a arătat nerăbdător să revină în Italia, cu atât mai mult cu cât la Montevideo pacea părea iminentă.[64]

În ianuarie 1848, Anita a revenit la Nisa cu copiii,[65] urmată fiind în aprilie de Garibaldi,[66] însoțit de 63 de tovarăși de-ai săi, deși la început trebuia să fie urmat de 150 de oameni.[67] El a lăsat legiunea italiană în mâinile lui Antonio Susini.[68]

La sfârșitul secolului al XIX-lea, Montevideo avea șase străzi denumite după eroul Garibaldi, căruia în tot Uruguayul i se ridicaseră cinci monumente. La 4 iulie 1907, centenarul nașterii lui Garibaldi, președintele José Batlle y Ordóñez⁠(fr) a decretat zi de sărbătoare națională și l-a comemorat în fața a 40.000 de persoane. La 2 iunie 1882, cu cinci zile înainte de moartea eroului, a fost înființat Círculo Legionarios y Garibaldinos[69] care există încă sub forma unei asociații.[70]

Primul Război Italian de Independență[modificare | modificare sursă]

Peninsula Italică în 1848

Situația în Peninsula Italică[modificare | modificare sursă]

În anul 1848, Europa a cunoscut o serie de revoluții prin care popoarele au cerut mai multă libertate. Ea a început în Franța, unde a dat naștere celei de a Doua Republici, s-a extins în Germania, în Principatele Dunărene, în Ungaria, în Polonia și în Austria.[71]

Statele din Peninsula Italică, adică Statele Papale, Marele Ducat al Toscanei, Regatul Piemont-Sardinia s-au angajat să efectueze reforme constituționale.[71] După „cele Cinci Zile de la Milano⁠(fr)”, acest oraș a cunoscut și el o mișcare insurecțională împotriva Imperiului Austriac care domina pe atunci Regatul Lombardo-Venețian înființat la Congresul de la Viena din 1815. Regele Carol-Albert al Sardiniei, susținut la început de o parte din statele din Peninsulă, a îmbrățișat cauza milanezilor și a declarat război Austriei.[66]

Evenimentele militare[modificare | modificare sursă]

La 23 iunie 1848, după 14 ani de absență, Garibaldi debarca la Nisa împreună cu tovarășii săi; războiul deja începuse.[72] În ziua de 29, el a plecat din Nisa către Genova cu 150 de voluntari. Garibaldi, a cărui reputație ajunsese în Italia înaintea sa, și-a oferit spada regelui Sardiniei, repetându-i că el este republican, dar că în primul rând scopul său este izgonirea austriecilor.[73] Carol-Robert era contestat de către democrații care îl bănuiau că dorește doar să anexeze Milano, și că nu se angajase în conflict decât după ce a văzut că localnicii i-au izgonit ei înșiși pe austrieci.[72]

La 5 iulie, el s-a dus la Roverbella, aproape de Mantua,[74] pentru a se oferi voluntar pentru a lupta de partea regelui Carol-Albert; acesta din urmă, avertizat de sfetnicii săi despre participarea lui Garibaldi la răscoala din Genova, l-a primit fără entuziasm și a refuzat să-i permită să lupte în cadrul armatei regulate.[75] După aceasta, Garibaldi s-a pus la dispoziția Guvernului Provizoriu al Milanului⁠(fr), care l-a numit general,[74] și unde l-a reîntâlnit pe Mazzini. Deși continuaseră să corespondeze, relația dintre cei doi se răcise, întrucât aveau idei divergente; Mazzini avea ca obiectiv revoluția unitară și republicană, Garibaldi dorea să elibereze țara de austrieci, cu prețul de a lăsa deocamdată deoparte ambițiile republicane.[76]

Garibaldi a trebuit să meargă la Brescia cu legiunea pe care o organizase și pe care o numise „Battaglione Italiano della Morte” (Batalionul Italian al Morții,[77] cu 3700 de oameni între care și Mazzini). Acolo a suferit înfrângerea de la Custoza⁠(fr) la 25 iulie.[78] Din acel moment, acțiunea guvernului provizoriu milanez s-a îndreptat către final și, la 9 august 1848, s-a încheiat un armistițiu între Austria și Piemont,[79] fapt pe care Garibaldi i l-a reproșat violent lui Carol-Albert.[78]

Garibaldi a refuzat să înceteze lupta în ciuda ordinului regelui și a făcut apel la tineret:

„Italia are nevoie de voi… Grăbiți-vă, strângeți-vă în jurul meu”

.[78] A obținut un mic succes împotriva austriecilor care însă din această cauză s-au hotărât să-l anihileze, și a trebuit să renunțe în fața puterii acestora. La 27 august, Garibaldi a trecut granița în Elveția, apoi în Franța pentru a reveni apoi la Nisa.[80] D’Aspre⁠(de), comandantul Corpului al II-lea al armatei austriece, format din 20.000 de oameni, a rămas impresionat, făcându-i un elogiu în cursul unei întâlniri cu un magistrat italian:

„pe omul care v-ar fi servit cu putere cauza, nu l-ați recunoscut: este Garibaldi.[81]

În septembrie, Garibaldi a fost ales deputat în Parlament⁠(fr) în colegiul Cicagna, de lângă Chiavari,[82] și a revenit la Genova în ziua de 26 după ce trecuse prin diferite localități, de fiecare dată fiind primit cu entuziasm.[83] A urmat o perioadă de incertitudine: unde să mai intervină? El a ales să meargă în Sicilia, s-a răzgândit, și s-a gândit apoi să recâștige Veneția, care încă mai rezista, după ce proclamase Republica San Marco⁠(en),[84] dar în timp ce era pe drum, a aflat de plecarea Papei Pius al IX-lea la Gaeta și s-a hotărât să meargă la Roma.[85] Într-adevăr, după ce susținuse cauza milanezilor, Pius al IX-lea s-a întors la 180 de grade și și-a rechemat trupele, ceea ce a provocat furia patrioților italieni. El l-a numit pe Pellegrino Rossi⁠(it) șef al guvernului, dar acesta a fost asasinat la 15 noiembrie, ceea ce a dat frâu liber răscoalei, soldată cu fuga Papei și cu proclamarea Republicii Romane⁠(fr).[85]

Moartea[modificare | modificare sursă]

Chiar dacă a fost ales din nou în parlamentul italian, Garibaldi a petrecut o mare parte din ultimii săi ani în insula Caprera.[86] El a murit la 2 iunie 1882 și este înmormântat la ferma sa de pe insula Caprera, alături de soția sa și o parte a copiilor săi.[87]

Note de completare[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Extras din registrul stării civile a orașului Nisa (1807) :
    „L'an dix huit cent sept, et le quatre du mois de juillet à six heures après-midi, à Nice, par devant nous François Constantin, maire adjoint en cette mairie, faisant fonction d'officier de l'état civil par délégation de monsieur le maire et dans la maison commune, est comparu la dame Catherine Bandinello, épouse Giraudi, sage femme, âgée de quarante six ans, native et domiciliée à Nice, laquelle nous a déclaré que ce jourd'hui, à six heures du matin, est né un enfant de sexe masculin, qu'elle nous a présenté, et auquel elle a déclaré donner les prénoms de Joseph Marie, lequel enfant est né de la dame Rose Raymondo, âgée de trente un ans, native de Loanno, département de Montenotte, domiciliée à Nice, demeurant au port de cette ville de Nice, épouse du sieur Jean Dominique Garibaldo, capitaine au grand cabotage ; les dites déclarations et présentations ont été faites en présence des sieurs Ange Garibaldo, négociant, âgé de soixante cinq ans, ayeul paternel du nouveau né, et Honoré Blanqui, ex religieux, âgé de soixante ans, domiciliés à Nice. Les témoins ont signé avec nous, ce que n'a pas fait la déclarante qui de ce requis a dit ne pas savoir, et lecture leur a été donnée du présent acte.”
    Acest act de naștere este accesibil pe site-ul Arhivelor Departamentale a Alpilor Maritimi, registrul de nașteri pe anul 1807, foaia 268.
  2. ^ Extras din registrul de botezuri al bisericii Saint-Martin-Saint-Augustin din Nisa (1807) :
    „L'an mil huit cent sept le jour dix neuf du mois de juillet a été baptisé par moi soussigné Joseph Marie né le quattre du courant fils du Sr Jean Dominique Garibaldi, négociant et de Mad. Rose Raymondo, mariés en face de l'église, de cette succursale. Le Parrain a été le Sr Joseph Garibaldi négotiant, la Marraine Madlle Julie Marie Garibaldi sa sœur mes paroissiens, le parrain a signé, la marraine déclare ne savoir. Le père présent qui a signé. Mess. Félix Gustavin et Michel Gustavin témoins qui a signé. Pie Papacin, recteur de Saint Martin.”
  3. ^ Edoardo Mutru, născut la Nisa în ianuarie 1810, decedat la Rio Capivari (Brazilia) la 5 iulie 1839
  4. ^ Joseph Borrel, țesător din Lyon, a fost împușcat după ce fusese arestat pentru tentativa de a ocupa Les Échelles în februarie 1834.
  5. ^ După numele bunicului din partea tatălui
  6. ^ Garibaldi afirma în „Memoriile” sale că jaful s-a produs din cauza „dificultăților de a menține o disciplină care să prevină dezordinea, soldații anglo-francezi, în ciuda ordinelor ferme primite de la superiorii lor, nu au încetat să fure. Ai noștri, în mare parte, le-au urmat exemplul, deși ofițerii noștri au făcut tot posibilul să o evite. Oprirea dezordinii produse era dificilă, orașul Colonia fiind bine aprovizionat în special cu băuturi alcoolice, ceea ce a accentuat apetitul jefuitorilor”.
  7. ^ „De-a lungul a două zile, legionarii au jefuit casele familiilor și mai ales cele ce aveau prăvălii” citat din Saldías, A. Historia de la Confederación Argentina, Buenos Aires, Eudeba, 1968

Note bibliografice[modificare | modificare sursă]

  1. ^ (Scirocco 2011, p. 4)
  2. ^ (Garibaldi 2008, p. 22)
  3. ^ (Scirocco 2011, p. 292)
  4. ^ (Scirocco 2011, p. 3)
  5. ^ Grands traités politiques : Traité de paix de Paris (1815). http://mjp.univ-perp.fr/traites/1815paris.htm. Accesat la 16 novembre 2011. 
  6. ^ a b c (Scirocco 2011, p. 5)
  7. ^ Giuseppe Garibaldi. http://cronologia.leonardo.it/storia/biografie/garibaldi.htm. Accesat la 17 octobre 2011. 
  8. ^ (Garibaldi 2008, p. 21)
  9. ^ a b c (Scirocco 2011, p. 7)
  10. ^ a b (Scirocco 2011, p. 8)
  11. ^ (Scirocco 2011, p. 9)
  12. ^ a b (Heyriès 2002, p. 22)
  13. ^ (Scirocco 2011, p. 15)
  14. ^ a b (Scirocco 2011, p. 16)
  15. ^ (Scirocco 2011, p. 17)
  16. ^ (Scirocco 2011, p. 19)
  17. ^ (Banti 2011, p. 3-27)
  18. ^ (Scirocco 2011, p. 13)
  19. ^ (Heyriès 2002, p. 21)
  20. ^ (Garibaldi 2008, p. 26)
  21. ^ a b (Scirocco 2011, p. 20)
  22. ^ (Scirocco 2011, p. 21)
  23. ^ (Scirocco 2011, p. 23)
  24. ^ Biellesi Tessitori di Unità. http://www.biellesitessitoridiunita.it/archivio/160-1-febbraio-1834-mazzini-e-linvasione-della-savoia.html. Accesat la 4 martie 2015. 
  25. ^ 4 febbraio 1834 - Garibaldi clandestino a Genova, Vivere Genova. http://www.viveregenova.comune.genova.it/content/4-febbraio-1834-garibaldi-clandestino-genova. Accesat la 4 martie 2015. 
  26. ^ (Scirocco 2011, p. 24)
  27. ^ a b (Scirocco 2011, p. 25)
  28. ^ a b (Scirocco 2011, p. 26)
  29. ^ a b (Scirocco 2011, p. 27)
  30. ^ .(Scirocco 2011, p. 33)
  31. ^ (Scirocco 2011, p. 28)
  32. ^ a b c (Scirocco 2011, p. 29)
  33. ^ (Scirocco 2011, p. 32-34)
  34. ^ (Scirocco 2011, p. 34)
  35. ^ (Scirocco 2011, p. 45)
  36. ^ (Scirocco 2011, p. 66)
  37. ^ (Scirocco 2011, p. 69)
  38. ^ (Scirocco 2011, p. 78)
  39. ^ Visita a Camaquà (Brasile) nel cuore della Rivoluzione farroupilha. http://www.ereditadigaribaldi.net/annexes.php?annex=camaqua. Accesat la 27 janvier 2012. 
  40. ^ (Scirocco 2011, p. 79)
  41. ^ Anita 1821-1849. http://digilander.libero.it/fiammecremisi/carneade/garibaldi1anita.htm. Accesat la 27 janvier 2012. 
  42. ^ (Scirocco 2011, p. 73)
  43. ^ (Scirocco 2011, p. 83)
  44. ^ a b c (Scirocco 2011, p. 86)
  45. ^ a b (Scirocco 2011, p. 87)
  46. ^ a b (Scirocco 2011, p. 93)
  47. ^ (Scirocco 2011, p. 89)
  48. ^ (Scirocco 2011, p. 105)
  49. ^ (Scirocco 2011, p. 100)
  50. ^ (Heyriès 2002, p. 25)
  51. ^ (Scirocco 2011, p. 103)
  52. ^ (Scirocco 2011, p. 99)
  53. ^ (în en) Hearts of Oak, W. H. Allen 
  54. ^ (Scirocco 2011, p. 101)
  55. ^ (Scirocco 2011, p. 121)
  56. ^ (Scirocco 2011, p. 109)
  57. ^ (Scirocco 2011, p. 110)
  58. ^ (Scirocco 2011, p. 111)
  59. ^ (Scirocco 2011, p. 112)
  60. ^ (Scirocco 2011, p. 113)
  61. ^ (Scirocco 2011, p. 114-116)
  62. ^ (Scirocco 2011, p. 116)
  63. ^ (Scirocco 2011, p. 126)
  64. ^ (Scirocco 2011, p. 136)
  65. ^ (Scirocco 2011, p. 123)
  66. ^ a b (Scirocco 2011, p. 139)
  67. ^ (Scirocco 2011, p. 137)
  68. ^ (Scirocco 2011, p. 124)
  69. ^ es Publicación anual de la Asociación Cultural Garibaldina de Montevideo. http://garibaldi-montevideo-carlosnovello.com/wp-content/uploads/2010/09/Garibaldi-revista-N%C2%BA-20.pdf. Accesat la 4 décembre 2011.  Icons-mini-file acrobat.gif PDF
  70. ^ it L'Eroe dei due mondi: Giuseppe Garibaldi in America Latina. http://www.pane-rose.it/files/index.php?c3:o9368. Accesat la 4 décembre 2011. 
  71. ^ a b (Scirocco 2011, p. 138)
  72. ^ a b (Scirocco 2011, p. 141)
  73. ^ (Scirocco 2011, p. 141-142)
  74. ^ a b (Heyriès 2002, p. 32)
  75. ^ (Scirocco 2011, p. 142)
  76. ^ (Scirocco 2011, p. 143)
  77. ^ Battaglione italiano della morte. http://cronologia.leonardo.it/storia/a1848za.htm. Accesat la 4 décembre 2011. 
  78. ^ a b c (Scirocco 2011, p. 144)
  79. ^ (Heyriès 2002, p. 33)
  80. ^ (Scirocco 2011, p. 145)
  81. ^ Scritti editi e inediti. http://www.intratext.com/IXT/ITA2900/_P6.HTM. Accesat la 6 novembre 2011. 
  82. ^ Commune de Chiavari. http://www.tigulliovisit.it/Itinerari.aspx?idit=44. Accesat la 6 novembre 2011. 
  83. ^ (Scirocco 2011, p. 146)
  84. ^ (Scirocco 2011, p. 147)
  85. ^ a b (Scirocco 2011, p. 148)
  86. ^ Kleis, Sascha M. (2012). „Der Löwe von Caprera [Leul din Caprera]” (în Germană). Damals (6): 57–59. 
  87. ^ Ridley, p. 633

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Scrise de Garibaldi
    • Garibaldi, Giuseppe (2008) (în fr), Mémoire d'un chemise rouge, Sextant, ISBN 978-2-84978-024-4 
    • Garibaldi, Giuseppe (1860) (în fr), Les Mémoires de Garibaldi 
    • Garibaldi, Giuseppe (1869) (în it), Clelia ovvero Il governo dei preti, Milan 
    • Garibaldi, Giuseppe (2010) (în fr), Clelia, Éditions Ex Æquo, ISBN 9782359621068 
    • Garibaldi, Giuseppe (1874) (în it), I mille, Turin 
  • Despre Garibaldi
    • Colella, Giampaolo (2006) (în it), La campagna dei Vosgi di Garibaldi e l'opinione pubblica francese, Publicación anual de la Asciación Cultural Garibaldina de Montevideo 
    • Gallo, Max (1982) (în fr), Garibaldi, la force d'un destin, Fayard, ISBN 2-213-01147-8 
    • Gauthier, Guy (2007), Garibaldi, l'aventurier de la liberté, France-Empire 
    • Grévy, Jérôme (2001), Garibaldi, Paris: Presses de la Fondation Nationale des Sciences Politiques 
    • Hayward, Fernand (1933), Garibaldi, Éditions du Siècle 
    • Heyriès, Hubert (2002), Garibaldi, le mythe de la révolution romantique, Toulouse: Privat, ISBN 2 7089 0805 7 
    • Roullier-Laurens, Alain (2009) (în fr), Garibaldi et Nice, France Europe Édition, ISBN 978-2-84825-235-3 
    • Scirocco, Alfonso (2011) (în it), Garibaldi, battaglie, amori, ideali di un cittadino del mondo, Bari: Laterza, ISBN 978-88-420-8408-2 
    • Scirocco, Alfonso (2005), Garibaldi : citoyen du monde, Paris: Éditions Payot & Rivages, ISBN 2-228-90019-2 
    • Mack Smith, Denis (1969) (în en), Garibaldi (Great Lives Observed), Englewood Cliffs, N.J. 
    • Collectif (2000) (în it), Centro Internazionale Studi Risorgimentali-Garibaldini, Il secondo esilio di Giuseppe Garibaldi par Phillip K. Cowie, Marsala: Centro Stampa Rubino 
    • Ridley, Jasper (1976) (în en), Garibaldi, New York: Viking Press 
  • Opere generaliste
    • Banti, Alberto Mario (2011) (în it), Il Risorgimento italiano, Bari: Laterza, ISBN 978-88-420-8574-4 
    • Bocquet, Denis (2004), « Moderniser la ville éternelle » Luttes politiques, rivalités institutionnelles et contrôle du territoire : Rome 1870-1900, , Histoire urbaine 
    • Godechot, Jacques (1971), Histoire de l'Italie moderne, Le Risorgimento 1770-1870, Hachette 
    • Fappani, Antonio (1970) (în it), La Campagna garibaldina del 1866 in Valle Sabbia e nelle Giudicarie, Brescia 
    • Milza, Pierre (2012), Garibaldi, Nice: Fayard 
    • Pairault, Louis-Gilles (2008), De l'abeille au ruban bleu : Nice de Garibaldi, Nice: Serre éditeur 
    • Procacci, G. (1970), Histoire des Italiens, Fayard 
    • Romano, Sergio (1977), Histoire de l'Italie du Risorgimento à nos jours, Le Seuil 
    • Romeo, Rosario (2011), Vita di Cavour, Bari: Editori Laterzi, ISBN 978-88-420-7491-5