Războiul Italo-Turc
| Războiul Italo-Turc | |||||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
Parte din Lupta pentru Africa  | |||||||||
 Acumulator italian în apropierea orașului Tripoli | |||||||||
| Informații generale | |||||||||
| |||||||||
| Beligeranți | |||||||||
 Italia |  Imperiul Otoman  Senussi | ||||||||
| Conducători | |||||||||
| Victor Emanuel al III-lea Augusto Aubry Carlo Caneva Marcello Amero D'Aste Giovanni Ameglio | Neșet Bey Ismail Enver Mustafa Kemal | ||||||||
| Efective | |||||||||
| Forța expediționară[1] 34,000 soldați 6,300 cai Întăriri:[2] 85,000 trupe | Inițial:[2] ~8,000 trupe regulate otomane ~20,000 trupe neregulate locale Final:[2] ~40,000 turci și arabi | ||||||||
| Pierderi | |||||||||
| 1,432 uciși în luptă [3] 4,250 răniți [4] 1,948 morți din cauza bolilor [3][4] | ~14,000 [5] 10,000 uciși în represalii și execuții [6] | ||||||||
Modifică date / text  | |||||||||
Războiul Italo-Turc sau Războiul turco-italian (cunoscut în Italia ca Guerra di Libia, „războiul libian”, și în Turcia ca Savaşı Trablusgarp, „războiul tripolitan”) a fost purtat între Imperiul Otoman și Italia între 29 septembrie 1911 - 18 octombrie 1912.
Ca urmare a acestui conflict, Italia a primit provinciile otomane Tripolitania, Fezzan, și Cirenaica. Aceste provincii au format nou colonie italiană Libia.
În timpul conflictului, forțele italiene au ocupat și insulele Dodecaneze din Marea Egee. Italia a fost de acord ca Insulele Dodecaneze să fie returnate Imperiului Otoman în conformitate cu Tratatul de la Ouchy.[7] Cu toate acestea, caracterul vag al textului a permis o administrație provizorie italiană în insule, iar Turcia a renunțat în cele din urmă la toate creanțele privind aceste insule, în articolul 15 din Tratatul de la Lausanne în 1923.[8]
Turcia a trebuit să retragă toate forțele sale militare și agenții administrativi din Libia în conformitate cu articolul 2 din Tratatul de Ouchy în 1912.
Deși minor, războiul a fost un precursor al Primului Război Mondial deoarece a declanșat naționalismul în statele balcanice. Observând cât de ușor i-au învins italienii pe turcii dezorganizați, membrii Ligii Balcanice au atacat Imperiul otoman înainte încheierea războiul cu Italia.
Războiul italo-turc a utilizat numeroase progrese tehnologice de război, în special avionul. Pe 23 octombrie 1911, un pilot italian, căpitanul Carlo Piazza, a zburat peste liniile turcești în prima misiune de recunoaștere aeriană, iar la 1 noiembrie, prima bombă aeriană a fost lansată de Sottotenente Giulio Gavotti.[9]
Mustafa Kemal, viitorul președinte al Republicii Turcia și liderul Războiului de Independență, s-a distins în această campanie.
Cauze[modificare | modificare sursă]
Italia începe să ridice pretenții asupra Libiei, după Congresul de la Berlin în 1878, în care Franța și Marea Britanie au căzut de acord cu privire la ocupația Tunisiei și a Ciprului. În 1902, Italia și Franța au semnat un tratat secret care acorda libertatea de intervenție în Tripolitania și Maroc [10]. Cu toate acestea, guvernul italian nu a realizat recunoșterea teritoriului libian.
Presa italiană a început o campanie de lobby la scară largă în favoarea unei invazii italiene în Libia, la sfârșitul lunii martie 1911. Libia a fost descrisă ca o țară bogată în resurse și apărată doar de 4,000 de soldați turci. Populația a fost descris ca fiind ostilă Imperiului Otoman și prietenoasă față de italieni.
Guvernul italian a fost ezitant la început, dar în vara pregătirile pentru invazie au fost efectuate și prim-ministrul Giovanni Giolitti a început să afle reacțiile Marilor Puteri la o posibilă invazie a Libiei. Partidul Socialist Italian avea o influență puternică asupra opiniei publice. Cu toate acestea, se găsea în opoziție și, de asemenea, era divizat în această problemă. Acesta a acționat ineficient împotriva unei intervenții militare. Viitorul lider fascist Benito Mussolini - în acest moment încă un socialist de stânga - a luat o poziție proeminentă anti-război.
Un ultimatum a fost prezentat guvernului otoman condus de Comitetul pentru Uniune și Progres (CUP), în noaptea de 26 spre 27 septembrie. Prin intermediul austriac, otomanii au răspuns cu propunerea de a transfera controlul Libiei fără război, cu menținerea unui oficial otoman sub suzeranitatea italiană. Această sugestie a fost comparabilă cu situația din Egipt, care era sub suzeranitatea otomană formală, dar era controlat efectiv de către Regatul Unit. Giolitti a refuzat, iar războiul a fost declarat pe 29 septembrie 1911.
Urmări[modificare | modificare sursă]
După retragerea armatei otomane, italienii și-au extins cu ușurință controlul asupra țării, ocupând Tripolitana de Est, Ghadames, Djebel și Fezzan cu Murzuk în anul 1913.[11] Izbucnirea Primului Război Mondial cu necesitatea de a aduce înapoi trupe în Italia, proclamarea jihadului de către otomani și răscoala libienilor din Tripolitana i-a forțat pe italieni să abandoneze toate teritoriile ocupate, păstrând doar Tripoli, Derna și coasta Cirenaicăi.[11] Controlul italian peste o mare parte din interiorul Libiei a rămas minor până la sfârșitul anilor 1920, când generalii Pietro Badoglio și Rodolfo Graziani au purtat campanii sângeroase de pacificare. Rezistență libiană s-a domolit după executarea liderului rebelilor Omar Mukhtar pe 15 septembrie 1931. Populația libiană a fost înjumătățită din cauza emigrației italiene, a foametei și a pierderilor umane din timpul războiului. Populația libiană a stagnat în perioada 1911 - 1950 în jurul valorii de aproximativ 1,5 milioane.[12]
Insulele Dodecaneze au rămas sub ocupație militară italiană. În conformitate Tratatul de la Sèvres din 1920, care nu a fost niciodată ratificat, Italia ar fi trebuit să cedeze toate insulele, cu excepția Rodosului, Greciei, în schimbul unei zone de influență în sud-vestul Anatolia.
Cu toate acestea, înfrângerea Greciei în Războiul greco-turc și fondarea Turciei moderne a creat o situație nouă, care a făcut aplicarea acestui tratat imposibil. Conform articolul 15 din Tratatul de la Lausanne din 1923, care a înlocuit Tratatul de la Sèvres, Turcia a recunoscut în mod oficial anexarea italiană a Dodecanezului.[13]
Referințe[modificare | modificare sursă]
- ^ Italy. Esercito. Corpo di stato maggiore (). The Italo-Turkish War (1911-12). Franklin Hudson Publishing Company. p. 13.
- ^ a b c The History of the Italian-Turkish War, William Henry Beehler, p.13-36
- ^ a b World War I: A Student Encyclopedia, Spencer C. Tucker,Priscilla Mary Roberts, page 946
- ^ a b Emigrant nation: the making of Italy abroad, Mark I. Choate, Harvard University Press, 2008, ISBN 0-674-02784-1, page 176.
- ^ James C. Bradford: International Encyclopedia of Military History, Routledge 2006, page 674
- ^ Spencer Tucker, Priscilla Mary Roberts: World War I: A Student Encyclopedia, ABC-CLIO, 2005, ISBN 1-85109-879-8, page 946.
- ^ „Tratatul de la Ouchy (1912), cunoscut și ca Primul Tratat de la Lausanne”. Arhivat din original la . Accesat în .
- ^ Full text of the Treaty of Lausanne (1923)
- ^ U.S. Centennial of Flight Commission: Aviation at the Start of the First World War Arhivat în , la Wayback Machine.
- ^ „Alliance System / System of alliances”. thecorner.org. Arhivat din original la . Accesat în .
- ^ a b Bertarelli (1929), p. 206.
- ^ The Libyan Economy: Economic Diversification and International Repositioning, Waniss Otman,Erling Karlberg, page 13
- ^ P.J. Carabott, "The Temporary Italian Occupation of the Dodecanese: A Prelude to Permanency," Diplomacy and Statecraft," (1993) 4#2 pp 285-312.
