Unificarea Italiei
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Unificarea Italiei, conform termenului originar din italiană, Risorgimento, a fost procesul social, politic şi administrativ care a avut ca rezultat final unificarea statelor din peninsula italiană într-o singură naţiune, Italia.
Este relativ dificil de a preciza limitele exacte în timp ale acestui proces, dar majoritatea istoricilor sunt de acord că extensia maximă temporală a epocii Risorgimento se situează între Congresul de la Viena din 1815 şi războiul franco-prusac din 1871, deşi finalizarea efectivă a procesului de unificare s-a produs după victoria Italiei din Primul război mondial.
Cuprins |
[modifică] Fundal
Stabilirea Republicii Italiene şi mai târziu a Regatului Italiei, conduse de Napoleon, a început să încurajeze naţionalismul în cei care au trăit în acele regiuni. Când regiumul lui Napoleon a început să tremure, alţi monarhi italieni pe care i-a înstalat au încercat să-şi păstreze tronul hrănind acele sentimente naţionaliste, pregătind începerea revoluţiilor. Printre aceştia s-a numărat şi viceregele Italiei, Eugène de Beauharnais, care a încercat să primească acordul Austriei pentru a fi numit succesor la tronul Regatului Italiei, şi Joachim Murat, care a chemat patrioţii italieni să ajute la unificarea Italiei sub comanda sa.[1] După înfrângerea Franţei napoleoniene, Congresul de la Viena (1815) a stabilit o nouă hartă politică a Europei. În Italia, Congresul a restaurat guvernele independente pre-napoleoniene, fie în mod direct sau puternic infuenţate de puterile europene, în special Austria (în nord) şi Spania (în sud).
Dar grupurile din mai multe state italiene au început să popularizeze ideea unui stat Italian unificat din nou, hrănind focul naţionalismului care a fost deja aprins în mulţime. În acel moment, lupta pentru unificarea Italiei a fost percepută în primul rând împotriva Imperiului Austriac şi Habsburg, deoarece aceştia controlau direct partea de nord-est, asăzi Italia, predominant vorbitoare de limba italiană şi erau singurele mari puteri ce se împotriveau unificării. Imperiul Austriac a înăbuşit vehement sentimentul naţionalist ce se s-a născut în rândul populaţiei din peninsula italiană, precum şi în alte părţi ale imperiului. Cancelarul austriac Franz Metternich, un influent diplomat în Congresul de la Viena, a declarat cuvântul „Italia” ca fiind nimic mai mult decât o „expresie geografică”. [2]
Sentimentele artistice şi literare s-au întors deasemenea către naţionalism, şi poate cea mai faimoasă lucrare proto-naţionalistă a fost I Promessi Sposi (Detronatul) a lui Alessandro Manzoni. Unii au citit acest roman ca pe o alegorie critică neconvingătoare împotriva statului austriac. Romanul a fost publicat în 1827 şi a fost revizuit în următorii ani. În versiunea din 1840 a I Promessi Sposi s-a utilizat o versiune standardizată a dialectului toscan, un important efort al autorului de a furniza o limbă şi de a forţa populaţia să o înveţe.
Cei ce erau în favoarea unificării s-au confruntat de asemenea cu o opoziţie din parea Sfântului Scaun, în special după eşuarea încercărilor de negociere a unei confederaţii cu Statele Papale, care ar fi lăsat papalitatea cu câteva măsuri de autonomie asupra unor regiuni. Papa din acea perioadă, Pius al IX-lea, s-a temut că renunţarea la putere în acea regiune ar fi putut însemna persecutarea catolicilor italieni.[3]
Chiar şi printre cei ce vroiau să vadă peninsula unificată într-un singur stat, diferite grupuri nu puteau agrea forma pe care statul ar fi luat-o. Vincenzo Gioberti, un preot piemontean, a sugerat o confederaţie a statelor italiene sub comanda Papei. Cartea sa, Asupra primatului moral şi civil al italienilor (Del primato morale e civile degli italiani), a fost publicată în 1843 şi a creat o legătură între papalitate şi Risorgimento. Mulţi lideri revoluţionari au vrut o republică, dar în cele din urmă a fost un rege şi ministrul său şef care au avut puterea de a uni statele italiene într-o monarhie.
Unul dintre cele mai influente grupuri de revoluţionari a fost Carbonari (arzătorii de cărbune), o organizaţie secretă formată în sudul Italiei la începutul secolului al XIX-lea. Inspiraţi de principiile Revoluţia franceză, membrii săi erau în principal aparteneţi ai clasei de mijloc şi intelectuali. După ce Congresul de la Viena a împărţit Peninsula Italică între puterile europene, mişcarea Carbonari s-a răspândit în Statele Papale, Regatul Sardiniei, Marele Ducat al Toscanei, Ducatul Modenei şi în Regatul Lombardia-Veneţia. Revoluţionarii erau înfricoşaţi de faptul că autorităţile domneşti au dat o hotărâre prin care oricine participa la întâlnirile Carbonari era condamnat la moarte. Societatea, cu toate acestea, a continuat să existe şi era la începutul multor tulburări politice în Italia din 1820 până după unificare. Carbonari l-au condamnat pe Napoleon al III-lea la moarte pentru eşecul în a uni Italia, iar grupul aproape a reuşit să-l asasineze în 1858. Mulţi lideri ai mişcării pentru unificare au foat la un moment dat membrii ai acestei organizaţii. (Notă: Napoleon al III-lea, ca un tânăr, a luptat de partea „Carbonari”.)
Două figuri remarcabile în mişcarea de unificare au fost Giuseppe Mazzini şi Giuseppe Garibaldi. Printre cele mai conservatoare figuri monarhice constituţionale se aflau şi Count Cavour şi Victor Emmanuel al II-lea, care mai târziu ma deveni primul rege al Italiei unite.
Activitatea lui Mazzini în cadrul mişcărilor revoluţionare i-au adus încarcerarea imediat după ce s-a implicat în acestea. În timp ce era în închisoare, acesta a ajuns la concluzia că Italia ar putea - şi trebuie - să fie unificată şi şi-a formulat propriul program de stabilire a unui stat liber, independent şi republican cu Roma ca şi capitală. După eliberarea lui Mazzini în 1831, s-a dus în Marsilia, unde şi-a organizat o nouă societate politică numită La Giovine Italia (Tânăra Italie). Noua societate, al cărei motto era „Dumnezeu şi Poporul”, a căutat o modalitate de a unifica Italia.
Garibaldi, originar din Nisa (atunci parte a Regatului Sardinia), după ce participat la o revoltă în Piemont în 1834, a fost condamnat la moarte, şi a fugit în America de Sud. După ce şi-a petrecut acolo paisprezece ani, luptând în mai multe războaie, s-a întors în Italia în 1848.
[modifică] Primele activităţi revoluţionare (1820–1830)
[modifică] Insurecţia Carbonarilor (1820–1821)
În 1814 Carbonari au început organizarea de activităţi revoluţionare.
[modifică] Insurecţia Celor două Sicilii
În 1820, spaniolii s-au revoltat cu succes asupra disputelor despre constituţie, care au influenţat dezvoltarea unor mişcării similare în Italia. Inspirat de către spanioli, (care, în 1812, şi-au creat propria constituţie) un regiment în armata Regatului celor Două-Sicilii, sub comanda lui Guglielmo Pepe, un Carbonaro, s-a revoltat, cucerind partea peninsulară a celor Două-Sicilii. Regele, Ferdinand I, a agreat să adopte o nouă constituţie. Revoluţionarii, totuşi, nu au reuşit să obţină sprijin popular şi au fost învinşi de armata Sfintei Alianţe. Ferdinand a abolit constituţia şi a început sistematic să persecute revoluţionarii cunoscuţi. Mulţi susţinători ai revoluţiei din Sicilia, printre cale şi cărturarul Michele Amari, au fost trimişi în exil pentru următoarele decenii.
[modifică] Insurecţia Piemontului
Liderul mişcării revoluţionare din 1821 din Piemont a fost Santorre di Santarosa, care a vrut să elimine austriecii şi să unifice Italia sub Casa de Savoy. Revolta Piemontului pornită în Alessandria, unde trupele au adoptat tricolorul galben, alb şi roşu al Republicii Cisalpine. Regentul regelui, prinţul Charles Albert, în timp ce regele Charles Felix era plecat, a aprobat o nouă constituţie pentru a linişti revoluţionarii, dar când regele s-a întors el a dezaproblat constituţia şi a cerut ajutorul Sfintei Alianţe. Trupele lui Di Santarosa au fost învinse şi aşa-numitul revoluţionar a fugit la Paris.
[modifică] Insurecţiile din 1830
În 1830, sentimentul revoluţionar în favoarea unei Italii unificate a început să renască şi o serie de insurecţii au aşezat fundalul pentru un singur stat de-a lungul Peninsulei Italice.
Ducele de Modena, Francis al IV-lea, a fost un nobil ambiţios, şi a sperat să devină regele Italiei de Nord mărindu-şi teritoriul. În 1826, Francis a precizat că el nu va acţiona împotriva celor care erau împotriva unificării Italiei. Încurajaţi de declaraţie, revoluţionarii din regiune au început să se organizeze.
În timpul Revoluţiei din iulie 1830 din Franţa, revoluţionarii l-au forţat pe rege să abdice şi au creat Monarhia din Iulie cu încurajarea noului rege francez, Ludovic-Filip. Ludovic-Filip le-a promis revoluţionarilor ca Ciro Menotti că va interveni dacă Austria va încerca să intervină în Italia cu trupe. Temându-se că îşi va pierde tronul, totuşi, Ludovic-Filip nu a intervenit în revolta planificată a lui Menotti. Ducele de Modena şi-a abandonat superterii săi Carbonari, l-a arestat pe Menotti şi ceilalţi conspiratori în 1831, şi încă o dată şi-a cucerit ducatul cu ajutor din partea trupelor austriece. Menotti a fost executat şi ideea unei revoluţii în Modena a căzut.
În acelaşi timp, alte insurecţii au apărut în regiunile Bologna, Forlì, Ravenna, Imola, Ferrara, Pesaro şi Urbino. Aceste revoluţii reuşite, în urma cărora s-a adoptat tricolorul în locul steagului Papal, s-au răspândit repede acoperind toate Statele Papale, iar acestea au instalat guverne locale noi care au proclamat crearea unei Italii unite.
Revoltele din Modena şi Statele Papale au inspirat activităţi similare în Ducatul de Parma, unde tricolorul a fost adoptat. Ducesa de Parma, Maria Luiza a părăsit oraşul în timpul revoltei politice.
Provinciile unde au avut loc revolte au planificat să se unească sub denumirea de Province Italiane unite (Provinciile Italiene unite), ceea ce l-a determinat pe Papa Grigore al XVI-lea să ceară ajutorul Austriei împotriva rebelilor. Metternich l-a avertizat pe Ludovic-Filip că Austria nu are nicio intenţie de a lăsa problemele italiene să fie şi că intervenţia franceză nu ar fi tolerată. Ludovic-Filip a oprit orice ajutor militar şi chiar a arestat patrioţii italieni ce trăiau în Franţa.
În primăvara anului 1831, armata austriacă a început să avanseze în Peninsula Italică, sfărmând încet rezistenţa din fiecare provincie unde a avut loc o revoltă. Această acţiune militară a suprimat o mare parte din mişcările revoluţionare şi a rezultat în arestarea mai multor lideri radicalişti, încluzându-l şi pe Menotti.
[modifică] Note şi referinţe
- ^ Proclamaţia de la Rimini (1815). Accesat la data de 21 februarie 2008.
- ^ Astarita, Tommaso (2000). Between Salt Water And Holy Water: A History Of Southern Italy.
- ^ E.E.Y. Hales (1954). Pio Nono: A Study in European Politics and Religion in the Nineteenth Century, P.J. Kenedy.
[modifică] Bibliografie
- Banti, Alberto Mario. La nazione del Risorgimento: parentela, santità e onore alle origini dell'Italia unita. Torino, Einaudi, 2000 (Biblioteca di cultura storica; 225)
- Banti, Alberto Mario. Il Risorgimento italiano. Roma-Bari, Laterza, 2004 (Quadrante Laterza; 125)
- Davis, John A. Italy in the Ninetenth Century. London: Oxford University Press, 2000.
- De Cesare, Raffaele. The Last Days of Papal Rome, Archibald Constable & Co, London (1909)
- Ghisalberti, Carlo. Istituzioni e società civile nell'età del Risorgimento. Roma-Bari, Laterza, 2005 (Biblioteca universale Laterza; 575)
- Hales, E.E.Y. Pio Nono: A Study in European Politics and Religion in the Nineteenth Century. P.J. Kenedy, 1954.
- Hales, E.E.Y. The Catholic Church in the Modern World. New York: Doubleday, 1958.
- Holt, Edgar. The Making of Italy 1815–1870, New York: Atheneum, 1971.
- Peruta, Franco Della. L'Italia del Risorgimento: problemi, momenti e figure. Milano, Angeli, 1997 (Saggi di storia; 14)
- Peruta, Franco Della. Conservatori, liberali e democratici nel Risorgimento. Milano, Angeli, 1989 (Storia; 131)
- Riall, Lucy. Il Risorgimento: storia e interpretazioni. Roma, Donzelli, 1997 (Universale; 2)
- Romeo, Rosario. Risorgimento e capitalismo. Roma-Bari, Laterza, 1998 (Economica Laterza; 144) (1ª ed. 1959)
- Scirocco, Alfonso. L'Italia del risorgimento: 1800-1860. (vol. 1 di Storia d'Italia dall'unità alla Repubblica), Bologna, Il mulino, 1990 (Le vie della civiltà)
- Scirocco, Alfonso. In difesa del Risorgimento. Bologna, Il mulino, 1998 (Collana di storia contemporanea)
- Smith, Denis Mack. Il Risorgimento italiano: storia e testi. (Nuova ediz.), Roma-Bari, Laterza, 1999 (Storia e società)
- Woolf, Stuart J. Il risorgimento italiano. Torino, Einaudi, 1981 (Piccola biblioteca Einaudi; 420)
[modifică] Vezi şi
- Giuseppe Garibaldi, Giuseppe Mazzini, Camillo Benso, conte de Cavour, Victor Emmanuel al II-lea al Italiei
- Naşterea republicii italiene
- Statele istorice ale Italiei
- Problema romană
- Listă de mişcări autonomiste şi secesioniste
- Revoluţia de la 1848 în Italia
[modifică] Legături externe
- en The Risorgimento: A Time for Reunification (Risorgimento: Timpul reunificării
- en Women of the Risorgimento (Femeile din timpul Risorgimento)
- en Garibaldi & The Risorgimento
- en Cavour and the Unification of Italy
- en Revoluţiile din 1848 din statele italiene
|
|||||||||||
