Coerența internă a Bibliei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
O Biblie americană din 1859

Problema coerenței interne a Bibliei se referă la coerența și integritatea textuală a scripturilor biblice. Acest lucru a fost mult timp o problemă pentru creștini și evrei, care consideră că Biblia și, respectiv, Tanakh, sunt inspirate de Dumnezeu.

Preocupările privind coerența biblică au o lungă istorie. În Contra Celsus, Părintele Bisericii Origene i-a răspuns scriitorului și filozofului Celsus, un critic al creștinismului, care se plângea de faptul că:

„unii dintre credincioși, procedând așișderea cu persoanele care într-un acces de beție se automaltratează, au corupt Evanghelia de la integritatea ei originală, și de vreo trei-patru ori au remodelat Evanghelia, astfel încât acestea să fie capabile să răspundă obiecțiilor [aduse creștinismului].[1]
—Celsus după Origene, Contra Celsus

Origene a răspuns acestor acuze ale lui Celsus că

„Eu nu cunosc pe alții care să fi modificat Evanghelia, cu excepția adepților lui Marcion și cei ai lui Valentinus, și, cred, că și adepții lui Lucian [din Samosata]. Dar o astfel de afirmație nu este o acuzație împotriva sistemului creștin, ci împotriva celor care au îndrăznit să-și bată joc de Evanghelii. Și, după cum nu este niciun motiv de acuzație împotriva filosofiei, deoarece există Sofiști, Epicureeni sau Peripatetici, sau alții, oricare ar fi ei, care au opinii false; la fel nu se poate aduce nimic împotriva creștinismului autentic deși există unii care au corupt istorisirile Evangheliei și care au introdus erezii diferite de sensul doctrinei lui Isus.”
—Origene, Contra Celsus
„Ceea ce este izbitor sub acest aspect este că Origene, atunci când e confruntat cu acuzațiile unui necreștin referitoare la proasta copiere a textului de către creștini, respinge aceste acuzații în ciuda faptului că el însuși se plângea de același lucru în alte scrieri ale sale.[2]
Bart D. Ehrman, Misquoting Jesus. The Story Behind Who Changed the Bible and Why

Printre textele clasice care discută incoerența textuală a Bibliei sunt The Age of Reason[3] (Epoca Rațiunii) de Thomas Paine, Tractatus Theologico-Politicus de Baruch Spinoza, Encyclopédie de Denis Diderot și Dictionnaire philosophique de Voltaire.

Abordări ale coerenței biblice[modificare | modificare sursă]

Abordări teologice[modificare | modificare sursă]

Savanții evrei împart Biblia ebraică în cuvintele lui Dumnezeu și cuvintele despre Dumnezeu. Numai Tora este privită ca fiind literal cuvântul lui Dumnezeu, dictată de Moise pe muntele Sinai. Profeții au fost inspirați de Dumnezeu, dar cuvintele lor nu reprezintă cuvintele directe ale lui Dumnezeu însuși, și Scrieri (categorie care include cărți, cum ar fi Plângerile și Cronicile) sunt cuvinte despre Dumnezeu. Această diviziune nu apare în viziunea creștinismului, dar a moștenit de la iudaism credința în originea divină directă a Pentateuhului, însușire pe care multe denominații creștine o extind asupra întregii Biblii. Uniele denominații, inclusiv Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă folosesc modelul evreiesc de a considera anumite cărți ca fiind apocrife (deși acestea nu sunt cărțile pe care Biblia ebraică le numește Scrieri și nici toate bisericile nu au aceeași listă de cărți considerate apocrife).

Seculare[modificare | modificare sursă]

Încă din secolul al XVIII-lea, oamenii de știință au studiat inconsecvențele biblice în și dintre texte și canoane ca un mijloc prin care anumite adevăruri cu privire la textele biblice și societățile care l-au creat, pot fi studiate. Terenul a fost extrem de fructuos, dând naștere la numeroase teorii, cum ar fi ipoteza documentară și istoria Deuteronomistică (cu privire la originile Torei și istoria Israelului cuprinse în cărțile de la Iosua la Regi), și teorii similare pentru a explica problema sinoptică (inter-relația dintre primele trei Evanghelii). Bursele de studiu biblic produc puține certitudini - în ziua de azi nimeni nu este destul de sigur de relația dintre Pentateuhul samaritean și textul masoretic mai familiar, sau răspunsul la întrebarea dacă ebraica veche a fost sau nu împărțită în dialecte.

Abordările seculare sunt criticate de Allan Bloom în felul următor:

„Aici disting între două probleme înrudite dar deosebite. Conținutul cărților clasice a devenit deosebit de dificil de apărat în vremurile moderne, iar profesorii care le predau azi nu le apără și nu sunt interesați de adevărul lor. Ultimul aspect poate fi văzut clar în cazul Bibliei. A o include în humaniora este deja o blasfemie, o negare a propriilor ei aserțiuni. Acolo ea este inevitabil tratată în unul din două moduri: este supusă la analiza «științifică» modernă, numită critica superioară, în care este descompusă pentru a arăta cum cărțile «sacre» au fost compilate și că ele nu sunt ceea ce pretind că sunt. Ea folosește drept mozaic din care răzbat urmele multor civilizații dispărute. Sau Biblia este folosită în cursuri de religie comparată ca o expresie a nevoii de «sacru», ca o contribuție la studiul foarte modern și foarte științific al structurii «miturilor». (Aici putem fi în părtășie cu antropologii și să fim plini de trăire.) Un profesor care ar trata Biblia în mod naiv, crezând-o pe cuvânt sau pe Cuvânt, ar fi acuzat de incompetență științifică și lipsă de sofisticare. Mai mult, el ar putea răsturna corabia și ar reîncepe războaiele religioase, la fel ca și cearta din cadrul universității dintre rațiune și revelație, care ar deranja aranjamente foarte convenabile și ar fi în final umilitoare pentru humaniora. Aici vedem urmele proiectului politic al Epocii Luminilor, care voia precis să transforme Biblia și alte cărți vechi în texte lipsite de pericol. Acest proiect este una din cauzele hotărâtoare ale neputinței humaniora. Cel mai bine ar fi, se pare, să predai «Biblia ca literatură», adică opus lui «ca revelație», așa cum ea însăși pretinde că e. În acest fel ea poate fi citită fără a deforma aparatul cercetării științifice, așa cum citim de exemplu Mândrie și prejudecată. Astfel acei câțiva profesori care cred că e ceva în neregulă cu alte abordări își respectă conștiințele.[4]
Allan Bloom, The Closing of the American Mind

Tipuri de coerențe[modificare | modificare sursă]

Canonice[modificare | modificare sursă]

Afirmația că Biblia are o inerentă coerență internă contine o oarecare doză de subiectivitate, căci este evident că evreii vorbesc despre propria lor Biblie (textul masoretic) cu interpretarea ei, care diferă [5] teologic de aceea despre care vorbesc creștinii (adică Biblia creștină, Vechiul Testament ce provine în unele traduceri ale Bibliei dintr-un document diferit de cel masoretic și care a primit o interpretare teologică diferită, de exemplu interpretarea diverșilor profeți în chestiunea lui Mesia).

Manuscrise[modificare | modificare sursă]

„Dacă cineva vrea să susțină că Dumnezeu a inspirat fiecare cuvințel al scripturii, ce rost ar avea asta dacă nu avem cuvintele originare ale scripturii? În anumite locuri, așa cum vom vedea, pur și simplu nu putem fi siguri că am reconstruit cu acuratețe textul original. Este cam greu să știi ce înseamnă cuvintele Bibliei dacă nici măcar nu știm care sunt cuvintele ei!

Aceasta a devenit o problemă pentru viziunea mea asupra inspirației, căci mi-am dat seama că nu ar fi fost mai dificil pentru Dumnezeu să păstreze neștirbite cuvintele scripturii decât i-a fost să le inspire inițial. Dacă el dorea ca poporul său să aibe cuvintele sale, cu siguranță i le-ar fi transmis lui (și poate le-ar fi transmis cuvintele într-o limbă pe care s-o înțeleagă, mai degrabă decât în greacă și ebraică). Faptul că nu avem aceste cuvinte ne arată, gândeam eu, că el nu le-a păstrat pentru noi neștirbite. Iar dacă el nu a produs acest miracol, nu pare să existe niciun motiv de a crede că el a produs miracolul anterior, cel de a inspira aceste cuvinte.[6]
Bart D. Ehrman, Misquoting Jesus. The Story Behind Who Changed the Bible and Why

Narative[modificare | modificare sursă]

„Prima întrebare era dacă Moise putea fi într-adevăr autorul celor Cinci Cărți ale lui Moise, din moment ce ultima carte, Deuteronomul, descrie în mod foarte detaliat timpul precis și împrejurările proprii morți a lui Moise. Alte incoerențe au devenit rapid clare: textul biblic era încărcat cu paranteze literare care explicau numele antic al unor locuri și remarcau în mod frecvent că dovezi ale faimoaselor evenimente biblice erau disponibile « până în ziua de azi ». Acești factori i-au convins pe unii cercetători din secolul al XVII-lea că cel puțin primele cinci cărți ale Bibliei au fost alcătuite, amplificate și înfrumusețate de editori ulteriori, anonimi și de revizori din secolele care au urmat.

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea și preponderent în cel de-al XIX-lea mulți cercetători critici ai Bibliei au început să se îndoiască de faptul că Moise ar fi avut ceva de-a face cu scrierea cărților Pentateuhului; ei au ajuns să creadă că Biblia era în mod exclusiv opera unor autori târzii. Acești cercetători au arătat ceea ce păreau drept versiuni diferite ale acelorași povești din cărțile Pentateuhului, sugerând că textul biblic era produsul mai multor scriitori care puteau fi astfel recunoscuți. O citire atentă a cărții Genezei, spre exemplu, a demonstrat două versiuni contradictorii ale creației (1:1-2:3 și 2:4-25), două genealogii foarte diferite ale urmașilor lui Adam (4:17-26 și 5:1-28), și două povești separate și rescrise ale potopului (6:5-9:17). În plus, erau zeci de dublete și uneori chiar triplete ale acelorași evenimente în poveștile călătoriilor patriarhilor, Ieșirii din Egipt și dării Legii.[7]
Israel Finkelstein și Neil Asher Silberman, The Bible Unearthed. Archaeology's New Vision of Ancient Israel and The Origin of Its Sacred Texts.

Teologice[modificare | modificare sursă]

„Mi s-a cerut însă să predau un curs numit «Problema suferinței în tradițiile biblice». M-am bucurat de această șansă deoarece mi s-a părut o cale interesantă de a aborda Biblia: examinând răspunsurile date de diverși autori biblici întrebării de ce există suferință în lume, în special printre oamenii Domnului. Credința mea era și este încă: diverși autori ai Bibliei au avut soluții diferite la întrebarea de ce suferă poporul lui Dumnezeu: unii (cum ar fi profeții) gândeau că suferința provine dintr-o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru păcat; unii gândeau că suferința vine de la inamicii cosmici ai lui Dumnezeu, care produceau suferința precis pentru că oamenii făceau ceea ce era drept în ochii Domnului; alții gândeau că suferința vine ca un test pentru a vedea dacă oamenii vor rămâne credincioși în ciuda suferinței; alții afirmau că suferința este un mister și că e greșit să ne întrebăm de ce o îngăduie Dumnezeu; iar alții gândeau că lumea aceasta este un dezastru complet și că trebuie «să mâncăm, să bem și să ne veselim» atunci când o putem face. Ș.a.m.d. Mi se părea și mi se pare încă: una din căile de a înțelege vasta diversitate a moștenirii scripturale a evreilor și creștinilor este să înțelegem cum autori diferiți au răspuns la întrebarea fundamentală a suferinței.[8]
Bart D. Ehrman, God’s Problem. How the Bible Fails to Answer Our Most Important Question—Why We Suffer

Vechiul Testament[modificare | modificare sursă]

Contradicțiile dintre primele două capitole ale Genezei[modificare | modificare sursă]

În religia creștină, Dumnezeu este unicul creator al lumii văzute și nevăzute, este o entitate supremă care există dintotdeauna, nu are început și nici sfârșit. Biblia descrie în prima carte din Vechiul Testament, Facerea, procesul genezei. Creația lumii s-a desfășurat în etape succesive timp de de șase zile, după care Dumnezeu s-a odihnit și a binecuvântat ziua a șaptea.

  • Prima zi: Dumnezeu a creat lumina. Această lumină nu este cea a astrelor cerești, care au fost create mai târziu, ci este lumina primordială.[necesită citare] Lumina este despărțită tot acum de întuneric și considerată bună de către Dumnezeu.
  • Ziua a doua: Dumnezeu a creat cerul și Raiul. Apa din ceruri este separată de apa de pe pământ (creația apei nu este descrisă explicit).
  • Ziua a treia: Pământul este separat de apă și i se dă nume. Apa este de asemeni numită. Iarba, plantele și pomii sunt creați și acoperă pământul.
  • Ziua a patra: Dumnezeu creează “luminătorul cel mai mare”, adică soarele, “pentru cârmuirea zilei” și “luminătorul cel mai mic”, luna, “pentru cârmuirea nopții”. Totodată sunt făurite stelele, sunt rânduite anotimpurile, zilele și anii.
  • Ziua a cincea: Sunt create animalele mării și păsările cerului, care sunt împrăștiate în întreaga lume pentru a se înmulți. Conform cu Geneza 2:15-25, întâi a fost creat bărbatul și abia apoi au fost create plantele și animalele, contrazicând astfel ordinea creației din Geneza cap. 1.
  • Ziua a șasea: Dumnezeu dă naștere animalelor pământului (“fiarele sălbatice după felul lor, și animalele domestice după felul lor, și toate târâtoarele pământului după felul lor”). Apoi, Dumnezeu creează omul din lut, după chipul și asemănarea sa, și îi insuflă viață. Primul om s-a numit Adam și i s-a dat porunca de a stăpâni animalele pământului. Mai târziu Dumnezeu îi aduce lui Adam o pereche, pe Eva, prima femeie, pe care o modelează din coasta bărbatului (după unele variante, Adam și Eva au fost creați împreună, Geneza 1:27). Conform Bibliei, Adam numește toate ființele pământului (Geneza 2:19) și este dus împreună cu Eva în Grădina Edenului.
  • Ziua a șaptea: Dumnezeu se odihnește.

Noul Testament[modificare | modificare sursă]

Coerența internă[modificare | modificare sursă]

Evanghelii[modificare | modificare sursă]

Exemple[modificare | modificare sursă]

Evanghelii[modificare | modificare sursă]

Faptele Apostolilor[modificare | modificare sursă]

Charles Guignebert[modificare | modificare sursă]

Charles Guignebert, profesor de istoria bisericii la Sorbona la începutul sec. XX, susținea că „a fost demonstrat că autorul Faptelor nu cunoștea epistolele lui Pavel, ba chiar le contrazice în anumite locuri; că nu înțelege anumite tradiții antice [de ex. glossolalia]; iar pe deasupra toate descrierile primilor ani ai istoriei Bisericii sunt drastic de inadecvate, deși ar trebui să presupunem că i-a cunoscut îndeaproape pe fondatorii ei.”[9]

Pasaje problematice[modificare | modificare sursă]
  • Faptele Apostolilor 5:33-39 prezintă o dare de seamă a discursului unui fariseu din primul secol, Gamaliel, în care se referă la alte două mișcări decât calea creștină. Una a fost condusă de Teuda (v. 36) iar cea care i-a urmat a fost condusă de Iuda Galileeanul. Josephus îl plasează pe Iuda în jurul anului 6 e.n. El îl plasează pe Teuda sub procuratorul Fadus între 44 și 46 AD. Aici apar două probleme. Prima, ordinea lui Iuda și Teuda este inversată în Faptele Apostolilor cap. 5. A doua, mișcarea lui Teuda a apărut mai târziu decât are loc discursul lui Gamaliel.
  • Faptele Apostolilor 6:9 menționează provincia Ciliciei în timpul unei scene care se presupune că ar avea loc la mijlocul anilor 30 e.n. Nu exista o provincie romană cu acel nume de la 27 î.e.n., ea fiind restaurată de împăratul Vespasian abia în 72 e.n.[10]
  • Faptele Apostolilor 9:31 spune „Biserica se bucura de pace în toată Iudeea, Galileea și Samaria, se întărea sufletește, și umbla în frica Domnului; și, cu ajutorul Duhului Sfînt, se înmulțea.”, ceea ce a fost interpretat că Iudeea era considerată direct învecinată Galileii. Daca asta e adevărat, atunci Luca a înțeles greșit geografia Palestinei.
  • În Faptele Apostolilor 11:28 și 12:25, Agabus profețește o foamete sub domnia lui Claudius (41-54 e.n.). Foametea este menționată în Fapte înainte de moartea lui Irod (Faptele Apostolilor 12:20-23). Josephus menționează o foamete în Ierusalim alinată prin intervenția reginei Elena din Adiabene, legată de procuratura lui Tiberius Iulius Alexandru (46-48 e.n.). Josephus plasează însă foametea după moartea lui Irod. Profeția lui Agabus nu este plasată istoric corect în evenimentele din Faptele Apostolilor 11:28.
  • Faptele Apostolilor 23:31 afirmă că soldații l-au dus pe Pavel de la Ierusalim la Antipatrida, o distanță de 72,5 km parcursă într-o singură noapte. 48 km constituia o distanță potrivită pentru o călătorie de o zi, fie că era făcută pe uscat sau pe mare. Atât numerele menționate (două sute de ostași, șaptezeci de călăreți, două sute de sulițași) cât și viteza călătoriei (între 61 și 72,6 km parcurși într-o noapte) sunt exagerate pentru a sublinia importanța persoanei acompaniate și a pericolului care o pândea.
  • Este foarte ciudat că Luca putea cunoaște ceea ce Festus și Agrippa și-au spus unul altuia în apartamentele lor private (Faptele Apostolilor 25:13-22, 26:30-32) sau ce au afirmat membrii Sinedriului într-o sesiune închisă (Faptele Apostolilor 4:15-17, 5:34-40).
  • Faptele Apostolilor 4:4 povestește de Petru vorbind unui public de 5000 de oameni. Profesorul de Noul Testament Robert M. Grant spune: „Luca se auto-considera drept istoric, dar sunt multe obiecții care pot fi ridicate împotriva credibilității istorisirilor sale […] ‘Statisticile’ lui sunt imposibile; Petru nu s-ar fi putut adresa la trei mii de oameni fără a avea microfon, iar deoarece populația Ierusalimului era în jur de 25-30 000, creștinii nu puteau număra cinci mii.”[11]
  • În Faptele Apostolilor 21:38 un roman îl întreabă pe Pavel dacă el este „Egipteanul” care a condus o bandă de „sicarii” (tradus literal: „pumnale”) în deșert. Atât în Războaiele Evreiești[12] cât și în Antichitățile Iudeilor,[13] Josephus vorbește de naționaliști evrei numiți sicarii tocmai înainte de a discuta despre Egipteanul care își conducea adepții la Muntele Măslinilor. Se pare că Luca l-a folosit pe Josephus ca sursă și din greșeală a crezut că sicarii erau adepții Egipteanului.[14][15]
  • Faptele Apostolilor 10:1 vorbește de un centurion roman numit Cornelius, staționat în Cezareea. Dar, în timpul domniei lui Irod Agrippa, nu se aflau trupe romane situate pe teritoriul său.[11]
  • Descrierea Conciliului Apostolic de la Ierusalim din cap. 15 a fost descrisă ca „o construcție a imaginației [căreia] nu-i corespunde nicio realitate istorică.”[16] Procesul lui Pavel din cap. 24 a fost descris ca „prezentat în mod incoerent”.[17]
Pretenții de necrezut[modificare | modificare sursă]

Alții au disputat plauzibilitatea pretențiilor unor miracole menționate de Luca, miracole care nu sunt amintite de alți autori. Edward Gibbon scria cu ironie deliberată de „neatenția indolentă” a unor mari istorici, cum ar fi Seneca și Plinius cel Bătrân, care „într-o lucrare laborioasă, [au] notat toate marile fenomene ale Naturii, cutremure, meteori, comete și eclipse” dar ar fi fost martori la întunericul de trei ore care a cuprins lumea după crucificare. „Atât unul cât și celălalt au omis să menționeze cel mai măreț fenomen pe care ochii muritorilor l-au văzut de la crearea lumii.”[18]

Folosirea surselor[modificare | modificare sursă]

Mai mulți cercetători au criticat modul în care Luca a folosit sursele pe care s-a bazat. De exemplu, Richard Heard a scris că: „în narațiunea de la începutul Faptelor Apostolilor el pare a însăila pe cât de bine se pricepe un număr de povești și narațiuni diferite, unele dintre ele părând că, până să ajungă până la el, fuseseră grav distorsionate de către cei care le povesteau.”[19]

Chestiuni privitoarea la scrierea polemică[modificare | modificare sursă]

Unii teologi afirmă că povestirile din Noul Testament sunt anistorice, deoarece nu există dovezi dinafara Noului Testament sau scrieri ale Părinților Bisericii care să le confirme. Conform acestei perspective, persecuțiile fie nu s-au întâmplat niciodată, fie au fost exagerate de autorii Noului Testament ca parte a polemicii anti-iudaice. Această exagerare polemică a fost sporită de scriitori ulteriori, cum ar fi Părinții Bisericii. De exemplu, se argumentează că incidentele din Noul Testament reprezentau incidente locale și izolate, nefiind urmarea unei politici a autorităților. Evenimentele care au urmat revoltei lui Bar-Kokhba au putut conduce la o reinterpretare a unor evenimente izolate ca fiind inspirate de politica autorităților.

Alte obiecții științifice[modificare | modificare sursă]

Catholic Encyclopedia citează mai multe obiecții împotriva autenticității Faptelor Apostolilor:

„Cu toate acestea, acest adevăr solid a fost contrazis. Baur, Schwanbeck, De Wette, Davidson, Mayerhoff, Schleiermacher, Bleek, Krenkel, ș.a. s-au opus autenticității Faptelor Apostolilor. O obiecție este extrasă din discrepanța dintre Fapte 9:19-28 și Gal. 1:17, 19. În Epistola către Galateni 1:17,18 Sf. Pavel afirmă că imediat după convertire a plecat în Arabia și s-a întors din nou la Damasc. «După trei ani, m'am suit la Ierusalim să fac cunoștință cu Chifa.» În Fapte nu este menționată călătoria Sf. Pavel în Arabia, iar călătoria la Ierusalim este plasată imediat după ce s-a aflat că Pavel a predicat în sinagogă. Hilgenfeld, Wendt, Weizäcker, Weiss, ș.a. pretind că aici este vorba de o contradicție între Pavel și autorul Faptelor Apostolilor.”[20]

Evangheliile și Faptele Apostolilor[modificare | modificare sursă]

Relația dintre Faptele Apostolilor și Evanghelia după Luca[modificare | modificare sursă]

Deoarece Faptele Apostolilor este îndeobște privită drept continuare a Evangheliei după Luca, problemele credibilității istorice ale aceste evanghelii pot fi folosite pentru a pune la îndoială credibilitatea istorică a Faptelor Apostolilor. De exemplu, descrierea recensământului lui Quirinius (Luca 2:1-5) a fost considerată implauzibilă de către istorici.[21] Nu există nicio mărturie despre cetățeni siliți să călătorească distanțe considerabile pentru a fi înregistrați, și nu e ușor de înțeles de ce ar fi fost justificată bulversarea produsă de recensământ.[22] Încercări ale apologeților creștini de a reconcilia Evanghelia după Luca altor surse au fost descrise de John P. Meier, cercetător al Noului Testament, drept „extrem de forțate”.[23]

În mod asemănător Faptelor, Evanghelia după Luca pare să comită erori privind perioadele (lista din Luca 3:1 menționează drept contemporane mai multe domnii care nu s-au suprapus, idem ditto pentru doi Mari Preoți), titlurile corecte pentru conducători cum ar fi Pilat din Pont și geografia (Luca s-a luat după Marcu în a plasa Gherghesul la Marea Galileii în Luca 8:26. O traducere alternativă ar fi „ținutul Gherghesenilor” ca fiind la Marea Galileii. Niciuna dintre ele nu este corectă, Gherghesul fiind la peste 48 km de Galileea, care este de fapt un lac cu apă dulce, fiind separat de Galileea de către teritoriile altor orașe. Traducerile ulterioare ale Evangheliei după Luca au urmat Evanghelia după Matei, schimbând Gherghesul cu Gadara.)

Epistolele[modificare | modificare sursă]

Vechiul Testament față în față cu Noul Testament[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ "Contra Celsus, Book II, Chapter XXVII" Adus la 2008-05-07.
  2. ^ Ehrman, Bart (2005). „The Copyists of the Early Christian Writings” (în engleză). MISQUOTING JESUS. The Story Behind Who Changed the Bible and Why (ed. First Edition). New York: HarperSanFrancisco. p. 52. ISBN 9780060738174. http://books.google.nl/books?id=99chXHGSVH0C&pg=PA11&lpg=PA11&dq=If+one+wants+to+insist+that+God+inspired+the+very+words+of+scripture,+what+would+be+the+point+if+we+don%27t+have+the+very+words+of+scripture%3F&source=bl&ots=yccb9JzRbE&sig=nbZegPGDnTeaewU4N53TgguDnR4&hl=en&ei=mvIVTM6sOpLu0wTArqiHCg&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=2&ved=0CBQQ6AEwAQ#v=onepage&q=If%20one%20wants%20to%20insist%20that%20God%20inspired%20the%20very%20words%20of%20scripture%2C%20what%20would%20be%20the%20point%20if%20we%20don%27t%20have%20the%20very%20words%20of%20scripture%3F&f=false. „What is striking in this particular instance is that Origen, when confronted with an outsider's allegation of poor copying practices among Christians, actually denies that Christians changed the text, despite the fact that he himself decried the circumstance in his other writings.” 
  3. ^ Paine, Thomas. Writings of Thomas Paine — Vol.4 (1794-1796): the Age of Reason by Paine. Proiectul Gutenberg. Adus la 2010-03-16.
  4. ^ Bloom, Allan (1987). „The Student and the University” (în engleză). The Closing of the American Mind (ed. Pbk). New York: SIMON & SCHUSTER PAPERBACKS. pp. 374–375. ISBN 0-671-65715-1. http://books.google.nl/books?id=cfr2ePZfFC4C&pg=PA374&dq=bible+closing+american+mind&hl=nl&ei=295rTP_TDeTP4waN4ODkAg&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=1&ved=0CCsQ6AEwAA#v=onepage&q&f=false. Accesat la 18 august 2010. „I am distinguishing two related but different problems here. The contents of the classic books have become particularly difficult to defend in modern times, and the professors who teach them do not care to defend them, are not interested in their truth. One can most clearly see the latter in the case of the Bible. To include it in the humanities is already a blasphemy, a denial of its own claims. There it is almost inevitably treated in one of two ways: It is subjected to modern "scientific" analysis, called the Higher Criticism, where it is dismantled, to show how "sacred" books are put together, and they are not what they claim to be. It is useful as a mosaic in which one finds the footprints of many dead civilizations. Or else the Bible is used in courses of comparative religion as one expression of the need for the "sacred" and as a contribution to the very modern, very scientific study of the structure of "myths". (Here one can join up with the anthropologists and really be alive.) A teacher who treated the Bible naively, taking at its word, or Word, would be accused of scientific incompetence and lack of sophistication. Moreover, he might rock the boat and start the religious wars all over again, as well as a quarrel within the university between reason and revelation, which would upset comfortable arrangements and wind up by being humiliating to the humanities. Here one sees the traces of the Enlightenment's political project, which wanted precisely to render the Bible, and other old books, undangerous. This project is one of the underlying causes of the impotence of the humanities. The best that can be done, it appears, is to teach "The Bible as Literature," as opposed to "as Revelation," which it claims to be. In this way it can be read somewhat independently of deforming scholarly apparatus, as we read, for example, Pride and Prejudice. Thus the few professors who feel that there is something wrong with the other approaches tend to their consciences.” 
  5. ^ Ed. Jacob, Vechiul Testament, Humanitas, 1993, p. 18
  6. ^ Ehrman, Bart (2005). „Introduction” (în engleză). MISQUOTING JESUS. The Story Behind Who Changed the Bible and Why (ed. First Edition). New York: HarperSanFrancisco. p. 11. ISBN 9780060738174. http://books.google.nl/books?id=99chXHGSVH0C&pg=PA11&lpg=PA11&dq=If+one+wants+to+insist+that+God+inspired+the+very+words+of+scripture,+what+would+be+the+point+if+we+don%27t+have+the+very+words+of+scripture%3F&source=bl&ots=yccb9JzRbE&sig=nbZegPGDnTeaewU4N53TgguDnR4&hl=en&ei=mvIVTM6sOpLu0wTArqiHCg&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=2&ved=0CBQQ6AEwAQ#v=onepage&q=If%20one%20wants%20to%20insist%20that%20God%20inspired%20the%20very%20words%20of%20scripture%2C%20what%20would%20be%20the%20point%20if%20we%20don%27t%20have%20the%20very%20words%20of%20scripture%3F&f=false. „If one wants to insist that God inspired the very words of scripture, what would be the point if we don't have the very words of scripture? In some places, as we will see, we simply cannot be sure that we have reconstructed the original text accurately. It's a bit hard to know what the words of the Bible mean if we don't even know what the words are! This became a problem for my view of inspiration, for I came to realize that it would have been no more difficult for God to preserve the words of scripture than it would have been for him to inspire them in the first place. If he wanted his people to have his words, surely he would have given them to them (and possibly even given them the words in a language they could understand, rather than Greek and Hebrew). The fact that we don't have the words surely must show, I reasoned, that he did not preserve them for us. And if he didn't perform that miracle, there seemed to be no reason to think that he performed the earlier miracle of inspiring those words.” 
  7. ^ Finkelstein, Israel; Silberman, Neil Asher (2002) [2001]. „Introduction: Archaeology and the Bible” (în engleză). The Bible Unearthed. Archaeology's New Vision of Ancient Israel and The Origin of Its Sacred Texts. (ed. First Touchstone Edition 2002). New York: Touchstone. p. 11. ISBN 978-0-684-86913-1. http://books.google.nl/books?id=lu6ywyJr0CMC&pg=PA11&lpg=PA11&dq=The+first+question+was+whether+Moses+could+really+have+been+the+author+of+the+Five+Books+of+Moses,+since+the+last+book,+Deuteronomy,+described+in+great+detail+the+precise+time+and+circumstances+of+Moses%27+own+death.+Other+incongruities+soon+became+apparent:+the+biblical+text+was+filled+with+liter%C2%ACary+asides,+explaining+the+ancient+names+of+certain+places+and+frequently+noting+that+the+evidences+of+famous+biblical+events+were+still+visible+%22to+this+day.%22+These+factors+convinced+some+seventeenth+century+scholars+that+the+Bible%27s+first+five+books,+at+least,+had+been+shaped,+expanded,+and+embel-lished+by+later,+anonymous+editors+and+revisers+over+the+centuries.&source=bl&ots=lQF2LrjaaG&sig=imK7NOlK0TPAj-HUTl96fPpOho8&hl=nl&ei=kZ68TKmFE4ntOei8geYM&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=1&ved=0CBUQ6AEwAA#v=onepage&q=The%20first%20question%20was%20whether%20Moses%20could%20really%20have%20been%20the%20author%20of%20the%20Five%20Books%20of%20Moses%2C%20since%20the%20last%20book%2C%20Deuteronomy%2C%20described%20in%20great%20detail%20the%20precise%20time%20and%20circumstances%20of%20Moses%27%20own%20death.%20Other%20incongruities%20soon%20became%20apparent%3A%20the%20biblical%20text%20was%20filled%20with%20liter%C2%ACary%20asides%2C%20explaining%20the%20ancient%20names%20of%20certain%20places%20and%20frequently%20noting%20that%20the%20evidences%20of%20famous%20biblical%20events%20were%20still%20visible%20%22to%20this%20day.%22%20These%20factors%20convinced%20some%20seventeenth%20century%20scholars%20that%20the%20Bible%27s%20first%20five%20books%2C%20at%20least%2C%20had%20been%20shaped%2C%20expanded%2C%20and%20embel-lished%20by%20later%2C%20anonymous%20editors%20and%20revisers%20over%20the%20centuries.&f=false. „The first question was whether Moses could really have been the author of the Five Books of Moses, since the last book, Deuteronomy, described in great detail the precise time and circumstances of Moses' own death. Other incongruities soon became apparent: the biblical text was filled with liter¬ary asides, explaining the ancient names of certain places and frequently noting that the evidences of famous biblical events were still visible "to this day." These factors convinced some seventeenth century scholars that the Bible's first five books, at least, had been shaped, expanded, and embel-lished by later, anonymous editors and revisers over the centuries.
    By the late eighteenth century and even more so in the nineteenth, many critical biblical scholars had begun to doubt that Moses had any hand in the writing of the Bible whatsoever; they had come to believe that the Bible was the work of later writers exclusively. These scholars pointed to what appeared to be different versions of the same stories within the books of the Pentateuch, suggesting that the biblical text was the product of several recognizable hands. A careful reading of the book of Genesis, for example, revealed two conflicting versions of the creation (1:1—2:3 and 2:4-25), two quite different genealogies of Adam's offspring (4:17-26 and 5:1-28), and two spliced and rearranged flood stories (6:5-9:17). In addi¬tion, there were dozens more doublets and sometimes even triplets of the same events in the narratives of the wanderings of the patriarchs, the Exo¬dus from Egypt, and the giving of the Law.”
     
  8. ^ Ehrman, Bart (2008). „Suffering and a Crisis of Faith” (în engleză). God’s Problem. How the Bible Fails to Answer Our Most Important Question—Why We Suffer (ed. Adobe Acrobat eBook Reader). New York: HarperCollins. p. 7. ISBN 9780061578311. „But I had been asked to teach a course called “The Problem of Suffering in the Biblical Traditions.” I welcomed the opportunity because it seemed like an interesting way to approach the Bible: examining the responses given by various biblical authors to the question of why there is suffering in the world, in particular among the people of God. It was my belief then, and continues to be my belief now, that different biblical authors had different solutions to the question of why God’s people suffer: some (such as the prophets) thought that suffering came from God as a punishment for sin; some thought that suffering came from God’s cosmic enemies, who inflicted suffering precisely because people tried to do what was right before God; others thought that suffering came as a test to see if people would remain faithful despite suffering; others said that suffering was a mystery and that it was wrong even to question why God allowed it; still others thought that this world is just an inexplicable mess and that we should “eat, drink, and be merry” while we can. And so on. It seemed to me at the time, and seems so now, that one of the ways to see the rich diversity of the scriptural heritage of Jews and Christians was to see how different authors responded to this fundamental question of suffering.” 
  9. ^ Jesus, Translated from the French by S. H. Hooke, Professor of Old Testament Studies, University of London, University Books, New York, 1956.
  10. ^ A dictionary of the Roman Empire. By Matthew Bunson. ISBN-10: 0195102339. See page 90.
  11. ^ a b Grant, Robert M., A Historical Introduction to the New Testament (Harper and Row, 1963)
  12. ^ Jewish War 2.259-263
  13. ^ Jewish Antiquities 20.169-171
  14. ^ Steve Mason, Josephus and Luke-Acts, Josephus and the New Testament (Hendrickson Publishers: Peabody, Massachusetts, 1992), pp. 185-229.
  15. ^ Pervo, Richard, Dating Acts: between the evangelists and the apologists (Polebridge Press, 2006)
  16. ^ Ernst Haenchen, quoted in Grant, 1963
  17. ^ Grant, 1963
  18. ^ Edward Gibbon, Decline and Fall of the Roman Empire, Chapter 15.
  19. ^ Heard, Richard: An Introduction to the New Testament Chapter 13: The Acts of the Apostles, Harper & Brothers, 1950
  20. ^ Catholic Encyclopedia: Acts of the Apostles: OBJECTIONS AGAINST THE AUTHENTICITY
  21. ^ Emil Schürer (revised by Geza Vermes, Fergus Millar and Matthew Black), The History of the Jewish People in the Age of Jesus Christ, Continuum International, 1973, Volume I page 401.
  22. ^ James Douglas Grant Dunn, Jesus Remembered, p. 344; E. P. Sanders, The Historical Figure of Jesus, Penguin, 1993, p86.
  23. ^ John P. Meier, "A Marginal Jew: Rethinking the Historical Jesus" (Doubleday, 1991), v. 1, p. 213.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]