Evanghelia după Matei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Introducere[modificare | modificare sursă]

Autorul[modificare | modificare sursă]

Prima evanghelie din canonul creștin (prima evanghelie din Noul Testament în ordinea scrierii fiind cea după Marcu) are, chiar în cele mai vechi manuscrise, atribuirea: „după Matei”. Tradiția creștină consideră că această scriere a fost scrisă de Matei, fost vameș, devenit apostol al lui Isus.[1][2][3][4] Majoritatea cercetătorilor contemporani, de exemplu E. P. Sanders, Ehrman și Bromiley consideră că ea este o scriere greșit atribuită lui Matei, fiind opera unui autor anonim.[5][6][7][8][9][10][11][12][13]

Această evanghelie nu susține că ar fi fost scrisă de martori direcți la evenimentele relatate:[7][14][15]

„Ele nu pretind că ar fi fost scrise de martori la viața lui Isus, iar istoricii au recunoscut de mult că ele au fost produse de creștini din a doua sau a treia generație, trăind în alte țări decât Isus (și Iuda), vorbind o limbă diferită (greacă în loc de aramaică), trăind în circumstanțe diferite și adresându-se unui public diferit.[15]
Bart D. Ehrman, The lost Gospel of Judas Iscariot: a new look at betrayer and betrayed.

O părere din ce în ce mai impopulară (adică minoritară, în afara consensului) printre istoricii și cercetătorii Bibliei este:

„Primii scriitori ai Bisericii care au discutat paternitatea Evangheliilor i-au atribuit-o lui Matei. Eusebius (cca 325 d.Hr) îl citează pe Papias (cca 100 d.Hr) care a spus că Matei a compus în aramaică cuvintele Domnului, care au fost traduse în greacă de fiecare om așa cum a putut. Irenaeus, cam cu un secol și jumătate înainte de Eusebius, a spus că ,,Matei a scris și el o evanghelie printre evrei, în timp ce Petru și Pavel predicau la Roma și puneau temeliile Bisericii.

Câteva concluzii pot fi trase din aceste afirmații vechi cu privire la originea primei evanghelii. Mai întâi, faptul că Matei este autorul nu a fost contestat. Întrucât Matei era un membru relativ obscur al grupului apostolic, nu pare să existe niciun motiv ca el să fie făcut autorul unei lucrări neautentice. Orice falsificator care ar fi vrut faimă pentru lucrarea sa ar fi ales să publice sub numele unui apostol mai renumit. În al doilea rând, părerea generală a scriitorilor antici este în armonie cu ceea ce știm despre caracterul lui Matei. Ca vameș, el trebuie să fi știut să scrie și era obișnuit să ia notițe, ca o parte a slujbei sale. În al treilea rând, informația tradițională că această evanghelie a fost scrisă inițial în aramaică nu exclude posibilitatea ca autorul să fi publicat ulterior o ediție greacă care a depășit în scurt timp scrierea mai veche.”
—Merrill C. Tenney, New Testament Survey

Documente de la începuturile creștinismului spun că apostolul Matei a scris de asemenea Evanghelia după Evrei.[16][17][18]

Brown, Erhman și Amy-Jill Levine cred că „Evanghelia după Matei a fost scrisă la origini în limba greacă de către cineva al cărui nume nu ne este cunoscut și care se baza pe surse cum ar fi Evanghelia după Marcu și sursa Q.”[19][20][21] Totuși alți cercetători și-au exprimat dezacordul cu aceste idei.[21][22]

„Ceea ce cei mai mulți nu-și dau seama este că titlurile lor au fost adăugate ulterior de creștini din secolul al II-lea, la decenii întregi după ce aceste cărți fuseseră scrise, pentru a putea pretinde că ele au fost scrise de apostoli. De ce ar fi făcut asta creștinii? Amintiți-vă discuția anterioară asupra formării canonului Noului Testament: numai cărțile care erau apostolice puteau fi incluse. Ce trebuia atunci făcut cu evangheliile care erau citite și larg acceptate ca autorități în timp ce fuseseră scrise în mod anonim, cum a fost cazul celor patru evanghelii din Noul Testament? Ele trebuiau asociate cu apostoli pentru a putea fi incluse în canon, așa că le-au fost atașate nume de apostoli.[23]
Bart D. Ehrman, Truth and Fiction in The Da Vinci Code: A Historian Reveals What We Really Know about Jesus, Mary Magdalene, and Constantine.

Cei mai mulți cercetători consideră că Evanghelia după Matei a fost scrisă la finele secolului I de către un evreu creștin.[24]

Persoana istorică[modificare | modificare sursă]

Matei (în greacă Maththáios sau Mattháios, de la aramaicul Mattai, care la rândul său provine de la ebraicul Mattatyah =”darul lui JHWH”) este numit în lista celor doisprezece Apostoli în Matei 10:3; Marcu 3:18; Luca 6:15; Faptele Apostolilor 1:13.

Numai Evanghelia după Matei îl califică ca perceptor (vameș; păcătos public; zbir) (Matei 10:3), adică colector de taxe în favoarea romanilor, și prezintă chemarea lui la apostolat chiar în timpul exercitării oficiului său: de la „taraba lui de vameș” (Matei 9:9).

Celelalte evanghelii sinoptice îl numesc pe acest păcătos public Levi (cf. Luca 5:27-28) fiul lui Alfeu (cf. Marcu 2:13-14).

Tradiția antică îi atribuie prima Evanghelie canonică. Alte tradiții – necontrolate – îl prezintă, după anul 42 evanghelizator în diferite regiuni ale Persiei, Siriei, Macedoniei.

Moartea lui – despre care nu avem date sigure – s-ar fi petrecut în Etiopia, ca martir.

Este sărbătorit în biserică la data de 21 septembrie.

Scriitorul[modificare | modificare sursă]

Cea mai veche informație o avem de la Papias, episcop de Ierapolis (jumătatea secolului al II-lea), informație care s-a păstrat într-o citare a ei de către Eusebiu din Cezareea. Conform acestei mărturii, Matei ar fi scris Evanghelia în limba ebraică sau aramaică, ea constând dintr-o colecție de ziceri ale lui Isus. Această mărturie își găsește ecoul în scriitori bisericești ca Irineu de Lyon, Tertulian, Origen și Ieronim, care îl și identifică pe Matei cu perceptorul Levi.

Se poate pune întrebarea dacă evanghelia la care se referea Papias este aceeași cu Evanghelia după Matei: ultima este o narațiune și nu o colecție de ziceri comentate cum era evanghelia scrisă de Matei, conform lui Papias.[16][25] Evanghelia pe care o posedăm a fost scrisă direct în greacă și nu este, nu poate fi, o traducere din ebraică sau din aramaică: mărturie stă prezența unei terminologii cu forme stilistice și cu jocuri de cuvinte posibile numai în limba greacă.[26][27]

Accente[modificare | modificare sursă]

Evanghelia subliniază cum Isus a împlinit proorociile mesiance.[28] Anumite detalii ale vieții lui Isus, în particular copilăria lui, sunt relatate doar în Evanghelia după Matei. Este singura evanghelie care menționează Biserica sau ecclesia.[28] Matei pune accentul pe respectarea legii mozaice de către creștini.[29] Deoarece această evanghelie are proza ritmică, aproape poetică,[30] ea este foarte potrivită pentru citirea în public, fiind astfel o alegere foarte populară pentru liturghie.[31]

Evanghelia după Matei poate fi descompusă în cinci secțiuni distincte: Predica de pe munte (Matei cap. 5, cap. 6, cap. 7), Poruncile de instruire a celor doisprezece (cap. 10), Cele trei pilde (cap. 13), Instrucțiuni pentru comunitate (cap. 18), și Discursul de pe Muntele Măslinilor (cap. 24, cap. 25). Unii cred că asta trebuia să fie o paralelă la Pentateuh.[32][33]

Ea a fost evanghelia cea mai apreciată și cea mai folosită în Biserica antică pentru abundența învățăturilor cuprinse în ea, structurate în ample discursuri.

Locul și data compoziției textului[modificare | modificare sursă]

Evanghelia după Matei a fost scrisă după părerea lui Brown între anii 70 și 100,[34] iar după părerea lui Harris a fost scrisă între anii 80 și 85.[28] Unii cercetători conservatori susțin că a fost scrisă înainte de anul 70, în special cei care nu acceptă teza că prima evanghelie care a fost scrisă a fost cea a lui Marcu.[2][3] Tenney arată că este improbabil să fi fost scrisă după anul 70, deoarece în profeția despre nimicirea Ierusalimului nu este nicio aluzie la faptul că cetatea ar fi fost cucerită deja.[35]

Data compoziției este acceptată, cvasi unanim, ca fiind în jurul anilor 70 e.n. sau ulterior acestei date,[28][34] din moment ce autorul ei are date precise cu privire la distrugerea Ierusalimului (cf. Matei 22:7; 23:37-38).

Unii autori moderni, luând în considerație faptul că Matei a rupt orice legături cu iudaismul, datează textul după căderea Ierusalimului, mai precis după anul 85, deoarece în acel an iudaismul oficial i-ar fi „excomunicat” pe creștini, lucru considerat de istorici drept simplă ipoteză și nu fapt istoric.[36]

Locul scrierii Evangheliei a fost, cel mai probabil, dar nu poate fi știut sigur, Antiohia Siriei.[37]

Mai trebuie precizat că această Evanghelie este citată pentru prima oară de Ignatie al Antiohiei și că, în secolul al II-lea, era foarte folosită de comunitățile creștine care, într-un fel sau altul, aveau legături cu Siria.

Structura narativă și teologică[modificare | modificare sursă]

Începutul și sfârșitul Evangheliei este marcat de o afirmație, care reprezintă firul tematic al întregii narațiuni:

- vestea nașterii lui Emanuel, „care înseamnă «Dumnezeu-cu-noi»” (Matei 1:22-23);
- promisiunea Celui-Înviat: „Eu sunt-cu-voi în toate zilele până la sfârșitul lumii” (Matei 28:20).

Relatarea evanghelică, așadar, este centrată pe „«Dumnezeu-cu-noi»” în Isus, ca dar al alianței făcut lui Israel (care-l refuză) și, în consecință, oferit comunității ucenicilor care-l primesc și-i observă cuvântul, îi pun în practică învățătura.

Structura și articularea Evangheliei cuprinde 5 mari discursuri (care, de altfel, caracterizează această Evanghelie):

Prima secțiune – Matei 1:1-4:22 este un prolog solemn al întregii istorii: adună relatările „copilăriei” (Matei cap. 1-cap. 2) și pregătesc ministerul lui Isus. Isus este prezentat încă din genealogie (Matei 1:1-17) ca «fiul lui David, fiul lui Abraham», acela care împlinește promisiunea venirii Mesiei din neamul lui David și, conform Alianței lui Dumnezeu cu Abraham, deschisă tuturor popoarelor. El este „fiul lui Dumnezeu” (Matei 3:17), fidel în ispitiri (Matei 4:1-11).

După acest prolog, urmează cele cinci discursuri mari ale lui Isus.

Primul discurs: Matei 4:23-9:35.

Isus, Mesia învață și vindecă. Împlinește Legea și iluminează cu autoritate voința lui Dumnezeu în Predica de pe Munte (Matei cap. 5, cap. 6, cap. 7); vindecă poporul de toate suferințele și infirmitățile care-l apasă cu o serie de zece minuni:

- Matei 8:1-4 – vindecarea unui lepros;
- 8:5-13 – vindecarea slujitorului centurionului roman;
- 8:14-17 – vindecarea soacrei lui Petru;
- 8:23-27 – potolirea furtunii;
- 8:28-34 – eliberarea îndrăciților din Gadara;
- 9:1-8 – vindecarea unui paralitic;
- 9:18, 9:23-26 – învierea fiicei șefului de sinagogă;
- 9:20-22 – vindecarea femeii de vărsarea de sânge;
- 9:27-30 – vindecarea a doi orbi;
- 9:32-33 – vindecarea unui mut îndrăcit.

Al doilea discurs: Matei 9:36-12:50.

După ce-i instruiește cu discursul misionar (Matei 10:5-42), Isus îi trimite pe cei doisprezece ucenici ai săi la Israel ca ei să-i continuie lucrarea (Matei 10:1-4; 11:1).

Capitolele Matei cap. 11 și cap. 12 pun în evidență reacția atât de diferită a ascultătorilor înaintea învățăturii lui Isus și a ucenicilor săi.

Al treilea discurs: Matei 13:1-17, 13:27.

Opoziția față de noul Rabbi, Isus din Nazaret, crește în astfel de momente El se dedică formării apostolilor săi cu discursul în parabole (Matei cap. 13) și-și restrânge tot mai mult ministerul doar la ei (de ex. Matei 14:22-33; 16:16-19; 17:24-27).

Al patrulea discurs: Matei 18:1-22:45.

După discursul asupra smereniei, împotriva scandalului și asupra iertării (Matei cap. 18) și după instruirea ucenicilor din cap. 19-cap. 20, Isus – ajuns la Ierusalim – intră în polemică cu autoritățile (Matei 21:23-27; 22:15-46).

Al cincilea discurs: Matei 23:1-28:20.

Ca reproș împotriva conducătorilor iudeilor (Matei cap. 23), Isus rostește marele discurs escatologic adresat ucenicilor (cap. 24 și cap. 25) ca să persevereze, să fie pregătiți pentru întoarcerea Domnului și să „aducă roade” de dreptate creștinească.

Relatarea Pătimirii (cap. 26, cap. 27, cap. 28) și relatările pascale le Învierii (cap. 28) culminează în întâlnirea Celui Înviat cu cei 11 apostoli, ocazie cu care Isus proclamă solemn înaintea lor puterea sa „în cer și pe pământ” și îi trimite să învețe toate neamurile, promițându-le că va fi cu ei „până la sfârșitul lumii” (Matei 28:16-20).

Așadar, de-a lungul întregii istorii narate Isus, Mesia, vede crescând neînțelegerea și refuzul poporului său, dar și – în aceeași măsură – primirea de către comunitatea ucenicilor, pe care El îi formează ca mai apoi, după Paști, să-i trimită să vestească Evanghelia la toate neamurile: o datorie pe care și comunitatea lui Matei simte că trebuie să și-o facă proprie.

Comunitatea lui Matei[modificare | modificare sursă]

Pentru o mai profundă înțelegere a fizionomiei și a scopului Evangheliei după Matei este fundamentală înțelegerea ambientului în care lucrează autorul și pentru care scrie.

Autorul și comunitatea sa par să fie în luptă pe două fronturi: unul intern și altul extern.

Pe de o parte Matei se îndreaptă spre frontul intern, format – foarte probabil – din carismatici (Matei 7:21), care au o intensă viață religioasă (Matei 7:22), dar care nu iau aminte, ba refuză chiar, interpretarea Legii dată de Isus și de aceea săvârșesc „nelegiuirea” (Matei 7:23).

Împotriva acestora Matei face să valoreze continuitatea autorității Legii, care n-„a fost desființată, dar desăvârșită” de Isus (cf. Matei 5:17-20).

Mai exista acolo încă un front, extern, format de iudaismul care, după distrugerea Templului (70 e.n.), încerca să se regrupeze în jurul Legii și interpretărilor acesteia făcute de rabinii farizei. Cu acest iudaism este evident că Matei a rupt orice legătură și este în polemică fățișă. Aceasta se poate lesne înțelege din invectivele împotriva „cărturarilor și farizeilor” (cf. Matei 23:1-36) și din îndepărtarea pe care o exprimă față de „sinagogile lor” (cf. Matei 4:23; 9:35; 10:17 ș.a.).

Conflictul între comunitatea lui Matei și iudaism este jucat în jurul autenticității interpretării Legii, care exprimă voința lui Dumnezeu. Pentru iudaism interpretarea autentică este aceea dată de tradiție și de sentințele rabinilor. Pentru Matei, adevăratul și definitivul interpret al Legii, este Isus, astfel cuvântul său (Matei 7:24-27) iar respectarea tuturor poruncilor sale (Matei 28:19-20) au devenit fundamentale pentru comunitatea ucenicilor.

Matei (5:17-20) citează cuvinte ale lui Isus, cuvinte care afirmă că Legea lui Moise trebuie respectată 100% de către creștini.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ I. Constantinescu Studiul Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2002, ISBN 973-9332-75-7, pag 48
  2. ^ a b Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001, ISBN 973-9332-86-2, introducere la evanghelia după Matei realizată de Valeriu Anania, pag 1459
  3. ^ a b Merrill C. Tenney New Testament Survey, 1961, Wm. B. Eerdmans Publishing Co, tradus în românește în 1986 sub titlul Studiu al Noului Testament, pag 127
  4. ^ Ene Braniște și Ecaterina Braniște Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura Diecezană Caransebeș, 2001, ISBN 973-97569-7-2
  5. ^ E P Sanders, The Historical Figure of Jesus, (Penguin, 1995) page 63 - 64.
  6. ^ Bart D. Ehrman (2000:43) The New Testament: a historical introduction to early Christian writings. Oxford University Press.
  7. ^ a b Bart D. Ehrman (2005:235) Lost Christianities: the battles for scripture and the faiths we never knew Oxford University Press, New York.
  8. ^ Geoffrey W. Bromiley (1995:287) International Standard Bible Encyclopedia: K-P MATTHEW, GOSPEL ACCORDING TO. Wm. B. Eerdmans Publishing. Citat: „Matthew, like the other three Gospels is an anonymous document.”
  9. ^ Donald Senior, Paul J. Achtemeier, Robert J. Karris (2002:328) Invitation to the Gospels Paulist Press.
  10. ^ Keith Fullerton Nickle (2001:43) The Synoptic Gospels: an introduction Westminster John Knox Press.
  11. ^ Ben Witherington (2004:44) The Gospel code: novel claims about Jesus, Mary Magdalene, and Da Vinci InterVarsity Press.
  12. ^ F.F. Bruce (1994:1) The Gospel of John Wm. B. Eerdmans Publishing.
  13. ^ Patrick J. Flannagan (1997:16) The Gospel of Mark Made Easy Paulist Press
  14. ^ Bart D. Ehrman (2004:110) Truth and Fiction in The Da Vinci Code: A Historian Reveals What We Really Know about Jesus, Mary Magdalene, and Constantine. Oxford University Press.
  15. ^ a b Bart D. Ehrman (2006:143) The lost Gospel of Judas Iscariot: a new look at betrayer and betrayed. Oxford University Press.
  16. ^ a b Papias, episcop de Hierapolis în Anatolia scrie: „Matei a colecționat zicerile în limba ebraică și le-a interpretat cât de bine a putut.”
  17. ^ Watson E. Mills, Richard F. Wilson, Roger Aubrey Bullard (2003:942) Mercer Commentary on the *New Testament Mercer University Press.
  18. ^ Bart Ehrman, Jesus: Apocalyptic Prophet of the New Millennium, Oxford University Press, p. 44.
  19. ^ Brown (1997:210-211).
  20. ^ Bart Erhman (2004:92), The New Testament: A Historical Introduction to the Early Christian Writings. New York: Oxford, (2004), ISBN 0-19-515462-2.
  21. ^ a b Amy-Jill Levine (2001:372-373).
  22. ^ Howard Clark Kee (1997:448) The Cambridge Companion to the Bible, Cambridge University Press.
  23. ^ Bart D. Ehrman (2004:111) Truth and Fiction in The Da Vinci Code: A Historian Reveals What We Really Know about Jesus, Mary Magdalene, and Constantine. Oxford University Press.
  24. ^ Pentru o trecere în revistă a dezbaterii vezi: Paul Foster, "Why Did Matthew Get the Shema Wrong? A Study of Matthew 22:37", Journal of Biblical Literature. Vol. 122, No. 2 (Summer, 2003), pp. 309-333.
  25. ^ Raymond E. Brown, An Introduction to the New Testament (New York: Doubleday, 1997), pp. 158ff.
  26. ^ Geoffrey W. Bromiley (1995:281) International Standard Bible Encyclopedia: K-P MATTHEW, GOSPEL ACCORDING TO. Wm. B. Eerdmans Publishing. Citat: „Almost all scholars agree that our Gospel of Matthew was originally written in Greek and is not a translated document. Matthew's Greek reveals none of the telltale marks of a translation. Furthermore, Matthew's OT quotations are derived from the LXX rather than the Hebrew text (see below), although of course they could be derived from a different Hebrew text or could later have been made to conform to the LXX text.”
  27. ^ John F. Walvoord (1998:10) Matthew, Thy Kingdom Come: A Commentary on the First Gospel
  28. ^ a b c d Harris, Stephen L., Understanding the Bible. Palo Alto: Mayfield. 1985.
  29. ^ Amy-Jill Levine (2001:373), The Oxford History of the Biblical World, Oxford University Press.
  30. ^ Graham N. Stanton (1989:59) The Gospels and Jesus. Oxford University Press.
  31. ^ "Matthew, Gospel acc. to St." Cross, F. L., ed. The Oxford dictionary of the Christian church. New York: Oxford University Press, 2005.
  32. ^ Leon Morris (1992:7) The Gospel according to Matthew Wm. B. Eerdmans Publishing.
  33. ^ Craig S. Keener (2009:37) The Gospel of Matthew: A Socio-Rhetorical Commentary, Wm. B. Eerdmans Publishing.
  34. ^ a b Raymond E. Brown. An Introduction to the New Testament.
  35. ^ Merrill C. Tenney New Testament Survey, 1961, Wm. B. Eerdmans Publishing Co, tradus în românește în 1986 sub titlul Studiu al Noului Testament, pag 128
  36. ^ Jack P. Lewis The Anchor Bible Dictionary Vol. III, pp. 634-7 (Doubleday, New York 1992). Citat: „The concept of the Council of Jamnia is an hypothesis to explain the canonization of the Writings (the third division of the Hebrew Bible) resulting in the closing of the Hebrew canon. ... These ongoing debates suggest the paucity of evidence on which the hypothesis of the Council of Jamnia rests and raise the question whether it has not served its usefulness and should be relegated to the limbo of unestablished hypotheses. It should not be allowed to be considered a consensus established by mere repetition of assertion.”
  37. ^ Senior, Donald (1 decembrie 2011) [1997]. „Chapter 7. Matthew and his community” (în engleză). The Gospel of Matthew. Interpreting Biblical Texts Series. Nashville: Abingdon Press. p. 82. ISBN 978-0-687-00848-3. http://books.google.nl/books?id=4iCRXnkYg8AC&pg=PA82&dq=gospel+matthew+antioch&hl=nl&sa=X&ei=1myeUqS9M4OryAO5-YCQCw&ved=0CEYQ6AEwCQ 

Legături externe[modificare | modificare sursă]