Evanghelia după Marcu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Evanghelia după Marcu este ca poziție a doua evanghelie în canonul Noului Testament, publicată anonim[1][2][3][4][5][6][7][8][9]; în manuscrisele antice poartă inscripția «după Marcu». Ea este astfel o scriere pseudonimă. Această evanghelie nu susține că ar fi fost scrisă de martori direcți la evenimentele relatate.[3][10][11]

Faptul că evanghelia după Marcu este cea mai veche evanghelie întrunește consensul exegezei contemporane.

Exegeții germani Gerd Theißen (evanghelic) și Ingo Broer (catolic) consideră că evanghelia după Marcu a fost redactată după anul 70, adică după distrugerea Templului din Ierusalim de către romani, fapt receptat în capitolul 13 al evangheliei.[12] Exegeții Eduard Lohse (evanghelic) și Peter Dschulnigg (catolic) datează textul evangheliei în timpul marii revolte a evreilor, adică la scurt timp înaintea anului 70.[13] Profesorul Martin Hengel (evanghelic) a datat textul în anul 69.[14]

Evanghelia după Marcu a fost scrisă în opinia exegetului american Brown între anii 68 și 73,[15] iar în opinia lui Harris a fost scrisă între anii 65 și 70.[16] Comparând datele probabile ale scrierii ei cu datele probabile ale scrierii celorlalte evanghelii canonice, rezultă că Evanghelia după Marcu a fost scrisă cea dintâi dintre ele.[15][16]

Autorul textului[modificare | modificare sursă]

Persoana istorică – personaj biblic din Noul Testament despre care sunt puține informații. Adevăratul său nume este ebraicul Yohanan (tradus de obicei cu Ioan și care înseamnă «JHWH dăruiește har»), fiul unei oarecare Maria, în casa căreia era locul de reuniune al creștinilor din Ierusalim (cf. Faptele Apostolilor 12:12) și, conform tradiției (neverificate istoric, încă) casa în care însuși Isus a celebrat Cina de Taină (Ultima cină) cu ucenicii săi, iar tânărul care și-a lăsat haina în mâna unui soldat atunci când Isus a fost arestat, nefiind altul decât acest personaj (cf. Marcu 14:51), într-adevăr, acest detaliu apare numai în Evanghelia lui). Sigur era verișor cu Barnaba (cf. Coloseni 4:10), a fost colaborator al lui Paul și a lui Barnaba în prima lor călătorie misionară (cf. Faptele Apostolilor 13:5).
Speriat din pricina dificultăților tot mai intense, repede s-a reîntors în Ierusalim, ceea ce l-a făcut pe Paul să refuze de a-l mai lua cu sine, provocând astfel și divergențele cu Barnaba, care, după ce s-a separat de Paul, l-a luat însoțitor pe verișorul său Ioan-Marcu (cf. Faptele Apostolilor 15:37-39).
Este dificil de reconstituit etapele succesive ale vieții lui Marcu, care – probabil – s-a întors colaborator al lui Paul, căruia i-a fost de ajutor și mângâiere pe timpul întemnițării romane (cf. Coloseni 4:10).
La fel de sigur este că el a fost și un atașat colaborator al lui Petru (cf. 1 Petru 5:13), a cărei predică ar fi pus-o în scris, dând astfel Bisericii Evanghelia ce-i poartă numele.
Conform tradiției creștine antice, din dispoziția lui Petru, Marcu a fondat Bisericile din Alexandria, Egipt, unde a și murit martir. Moaștele lui sunt venerate la Veneția, în bazilica ridicată în cinstea lui.
Biserica îl sărbătorește pe 25 aprilie.
Autorul – cea mai veche mărturie este aceea a lui Papia, episcop de Ierapolis (jumătatea sec. al II-lea), care îl raportează pe Marcu lui Petru, ca interpret, iar Evanghelia, predica scrisă a primului dintre apostoli.
Mărturia lui Papia este reprodusă de Eusebiu din Cezareea în două citate distincte. Prima mențiune este în Historia ecclesiastica II,15 în care, după ce spune că Petru a predicat la Roma la începutul domniei împăratului Claudiu și că ascultătorii lui i-au cerut lui Marcu să scrie învățătura pe care au ascultat-o oral, Eusebiu conclude informația cam așa: se spune că Petru, aflând de acest lucru (scrierea predicii sale) «din inspirația Duhului Sfânt», s-a bucurat de entuziasmul lor și a confirmat scrierea dispunând să fie citită în Biserici. Mai adaugă Eusebiu că acest fapt este redat de Clemente în cartea a VI-a a Hypotyposeis și de Papia, episcopul din Ierapolis.
A doua mențiune este tot în Historia ecclesiastica III,39, dar de această dată este reprodus exact citatul din Papia: .
Marcu, interpretul lui Petru a scris cu exactitate dar nu în ordine lucrurile pe care și le-a amintit, adică ceea ce Domnul spusese și făcuse. Într-adevăr, el personal nu l-a ascultat pe Domnul nici nu l-a urmat, doar mai târziu, cum am spus deja, l-a însoțit pe Petru. El dădea învățăturile după trebuință, și nu cum ar fi făcut o colecție sistematică ale discursurilor Domnului. Astfel că Marcu n-a greșit scriind unele lucruri așa cum și le-a amintit”.
Nu de mult a fost descoperită și mărturia din Hypotyposeis, ajunsă până la noi într-un manuscris latin și publicat ca fregmentul 9 Staehlin. Iată și acest text: „Marcu, ucenic al lui Petru, în timp ce Petru predica vestind evanghelia dând multă mărturie lui Christos, public înaintea unor cezariani (liberți imperiali, n.n.) și roșiori, la cererea acestora, ca să poată încredința memoriei ceea ce li se spunea, a scris, dintre acele lucruri zise de Petru, evanghelia care este numită după Marcu”.
Ecoul acestor mărturii poate fi întâlnit și la Irineu, Tertulian, Origene ș.a..
Practic, toate aceste mărturii antice concordă întru a atesta legătura dintre Marcu și predica lui Petru la Roma.
Între cercetătorii de astăzi nu este concordanță asupra evaluării acestor date. Unii consideră, istoric, fondată mărturia lui Papia și, consideră celelalte mărturii independente, drept o solidă confirmare. Deseori aceștia îl identifică pe Marcu cu Ioan-Marcu, pe care l-am prezentat mai sus.
Alți cercetători sunt mai critici: consideră mărturia lui Papia, istoric slabă, chiar dacă pe plan istoric numele lui Marcu este reținut de toți plauzibil.
Din paginile Evangheliei se poate creona portretul autorului.
Cu toată probabilitatea este originar din Ierusalim, dovadă stă faptul că el cunoaște foarte bine locurile Orașului Sfânt; nu se poate spune același lucru despre cunoștințele lui geografice despre Galileea.
N-a fost printre ucenicii lui Isus. Probabil s-a convertit la Ierusalim, din moment ce recunoaște autoritatea indiscutabilă a celor 12 apostoli, care exercitau rolul de călăuze în acea Biserică, de la Ierusalim.
Mai apoi a trăit în diaspora iudaică, unde a scris evanghelia sa în grecește. Limba sa maternă era aramaica, cunoștea însă bine greaca, limbă în care a tradus multe espresii aramaice care i-au fost furnizate de tradițiile evanghelice (cf Marcu 5:41; 7:11; 7:34; 14:36; 15:22; 15:34 ș.a.).
Era un bun cunoscător al Scripturilor Vechiului Testament și a normelor iudaice, pe care deseori le explică interlocutorilor săi (cf. Marcu 7:3-4; 7:11).

Locul și data compoziției textului[modificare | modificare sursă]

Cât privește locul compoziției Evangheliei, ipotezele sunt împărțite: Galileea, Decapoli, Tir și Sidon, Siria. Cel mai probabil însă este Roma.
Într-adevăr, numai această localizare oferă posibilitatea de răspunsuri valide la întrebări precum:
- de ce tradiția ulterioară a susținut legătura strânsă între Evanghelia după Marcu și predica lui Petru la Roma?
- cum altfel pot fi explicate „latinismele” ce se întâlnesc în această Evanghelie? (cf. spre ex. Marcu 12:42)
- fără această ipoteză cum poate fi explicată răspândirea rapidă a scrierii atât ca text canonic sub autoritatea importantei Biserici romane cât și faptul că a persistat chiar în prezența mai completelor evanghelii ale lui Matei și Luca?

Ca dată a redactării Evangheliei se acceptă cvasi unanim anul 70 e.c., deși odată cu descoperirea fragmentului 7Q5 (Evanghelia lui Marcu prezentă în „biblioteca” de al Qumran), data acestei Evanghelii a fost și mai este încă discutată.
Cei care susțin anul 70 ca an al redactării finale a Evangheliei pornesc de la referința din Marcu 12:9 și 13:2-8 cu privire la iminenta distrugere a Ierusalimului și propun o dată imediat precedentă evenimentului, când soarta războiului iudaic împotriva dominației romane lăsa deja să se prevadă catastrofa.

Structura narativă și teologică[modificare | modificare sursă]

Proclamarea solemnă de la început (Marcu 1:1): «Isus, Christos, Fiul lui Dumnezeu» permite să fie identificate în Marcu două arcuri narative:
a) primul se încheie cu proclamarea de credință mesianică făcută de Petru «Tu ești Christos, Fiul Dumnezeului celui viu» (Marcu 8:27-30);
b) al doilea se încheie cu mărturia centurionului roman sub crucea lui Isus: «Fiul lui Dumnezeu era acesta» (Marcu 15:39).
În felul acesta Evanghelia se evidențiază ca un itinerar care duce la descoperirea profundă și misterioasă a identității lui Isus.

Primul ciclu narativ (Marcu 1:2-8:30),
prima secțiune (Marcu 1:2-3:12) este marcat, progresiv, de intrebările cu privire la identitatea lui Isus (cf. Marcu 1:27; 2:7; 4:14-16; 8:27; 8:29).
După o scurtă introducere asupra ministerului lui Ioan Botezătorul, asupra Botezului lui Isus și asupra ispitirii lui (Marcu 1:2-13), prezintă proclamarea Evangheliei în Galileea (Marcu 1:14-15; 1:39), chemarea și răspunsul primilor ucenici (Marcu 1:16-20) și învățătura făcută cu gesturi puternice și noi (cf. Marcu 1:21-45), cărora li se contrapune contestarea autorității lui Isus, refuzul noutății persoanei sale (Marcu 2:1-3:6).
a doua secțiune (Marcu 3:13-6:5), este dedicată îndeosebi alegerii celor 12 Apostoli (Marcu 3:13-19) și constituirii grupului de ucenici ca adevărata familie a lui Isus, în opoziție cu necredincioșii (Marcu 3:20-35).
Lor le este rezervată o formare aparte, prin explicarea parabolelor (Marcu 4:1-34), revelarea lui Isus pe apa Lacului (Marcu 4:35-41), prezentarea pildelor de credință (Marcu 5:21-34).
a treia secțiune (Marcu 6:6-8 ,6:21) cuprinsă în întrebarea: «cine este Isus?» (Marcu 6:14-16; 8:27-30) este caracterizată de înmulțirea pâinilor (Marcu 6:33-44; 8:1-10) și de revenirea acestei teme a pâinii (Marcu 6:52; 7:2; 7:5; 7:28; 8:14; 8:16; 8:19-20), temă care îl manifestă pe Isus ca Mesia escatologic care – prin darul pâinii euharistice – adună poporul lui Dumnezeu atât dintre fiii/restul lui Israel cât și dintre păgâni (Marcu 8:1-10).
Ucenicilor care nu înțeleg (Marcu 6:52; 8:14-21), Isus le deschide ochii credinței (Marcu 8:22-26) ca – în cele din urmă – să-l poată mărturisi ca Mesia (Marcu 8:27-30).

În cel de-al doilea ciclu narativ (Marcu 8:31-15:39) Isus ia și mai evident inițiativa de a-i instrui pe ucenici (Marcu 8:31).
într-o primă secțiune, în timp ce-i „pe cale” (Marcu 8:27; 9:33-34; 10:17) spre Ierusalim (Marcu 10:32), prezice ucenicilor săi, care „nu înțeleg”, de trei ori pătimirea și învierea sa și-i instruiește cu privire la exigențele și condițiile urmării sale (Marcu 8:31-9:1; 9:31-35; 10:32-45).
Un orb vindecat devine ucenicul exemplar care-l urmează pe calea crucii (Marcu 10:46-52).
în a doua secțiune (Marcu cap. 11, cap. 12, cap. 13), Isus este la Ierusalim, cu precădere în Templu (Marcu 11:1; 11:15; 11:27; 13:1; 13:3), unde se înfruntă cu adversarii săi pe tema identității sale de Mesia din neamul lui David (Marcu 11:27-12:12; 12:35-37) și a raportului său cu Dumnezeu Tatăl (Marcu 12:13-34).
Tot Templul din Ierusalim este locul unde proclamă marele discurs escatologic (Marcu cap. 13).
ultima secțiune (Marcu 14:1-15:39) relatează evenimentele pregătitoare și Pătimirea : Isus apare ca Mesia condamnat (Marcu 14:53-65) și renegat (Marcu 14:66-72), ca «rege al Iudeilor» refuzat și batjocorît (Marcu 15:33-39).

Epilogul[modificare | modificare sursă]

În epilog (Marcu 15:40-16:8), femeile apar ca ucenici exemplari care îi urmăresc și îi observă atent moartea și înmormântarea (Marcu 15:40-47) și primesc cu teamă reverențioasă și silențioasă vestea Învierii lui (Marcu 16:1-8).

Concluzie: în întregimea sa, Evanghelia după Marcu, reprezintă parcursul oferit credincioșilor ca să descopere progresiv misterul lui Isus și să se dispună a-l urma pe calea lui.

Versetele apocrife de la sfârșitul Evangheliei după Marcu[modificare | modificare sursă]

Multe ediții (traduceri) ale Bibliei conțin versetele Marcu 16:9-20. Conform cu New International Version, o populară traducere a Bibliei în limba engleză, cele mai de încredere manuscrise și alte izvoare străvechi nu includ aceste versete.[17] Nici cea mai veche Biblie din lume, Codex Sinaiticus, nu cuprinde aceste versete adăugate ulterior de copiști creativi Evangheliei după Marcu.[18] Evanghelia după Marcu nu menționează Învierea Mântuitorului, ci doar faptul că un tânăr afirmă că Isus a înviat, iar femeile care-I vizitează mormântul găsesc mormântul gol. Numai versetele apocrife Îl descriu pe Isus înviat.[19]

Comunitatea lui Marcu[modificare | modificare sursă]

Marcu se adresează unei comunități mixte: creștini dintre iudei și dintre păgâni.
În această comunitate este evident interesul pentru misiunea universală de vestire a Evangheliei (cf. Marcu 13:10; 14:9).
Comunitatea este însă umbrită de două probleme:
1) este expusă posibilei, ba evidentei persecuții (Marcu 13:9; 9:13), drept care evanghelistul o îndeamnă la disponibilitate chiar pentru martiriu (Marcu 8:34-9:1);
2) trăiește în condiții de grea «încercare» (Marcu 4:17; 10:30; 13:19), suferință provenind de la ruptura cu restul societății păgâne: exigență de bază a existenței creștine. O comunitate astfel încercată așteaptă în mod apocaliptic sfârșitul și revenirea imediată a lui Christos. Marcu o pune în gardă să persevereze (Marcu 13:13), ca să nu lege iminenta distrugere a Ierusalimului cu sfârșitul lumii (Marcu 13:7-8) și să nu se lase derutată de false preziceri asupra venirii lui Mesia (Marcu 13:5; 13:21-23).
Domnul va veni pe neașteptate (Marcu 13:35-36) asemeni țăranului care, dintr-o dată pune mâna pe seceră pentru simplu motiv că recolta este matură (Marcu 4:26-29), dar mai întâi trebuie să se realizeze evanghelizarea tuturor neamurilor (Marcu 13:10). În acest timp este absolut de trebuință ca ei să trăiască în veghere (Marcu 13:37; 14:34; 14:38) și în fidelitate față de voința Domnului.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ E P Sanders, The Historical Figure of Jesus, (Penguin, 1995) page 63 - 64.
  2. ^ Bart D. Ehrman (2000:43) The New Testament: a historical introduction to early Christian writings. Oxford University Press.
  3. ^ a b Bart D. Ehrman (2005:235) Lost Christianities: the battles for scripture and the faiths we never knew Oxford University Press, New York.
  4. ^ Geoffrey W. Bromiley (1995:287) International Standard Bible Encyclopedia: K-P MATTHEW, GOSPEL ACCORDING TO. Wm. B. Eerdmans Publishing. Citat: „Matthew, like the other three Gospels is an anonymous document.”
  5. ^ Donald Senior, Paul J. Achtemeier, Robert J. Karris (2002:328) Invitation to the Gospels Paulist Press.
  6. ^ Keith Fullerton Nickle (2001:43) The Synoptic Gospels: an introduction Westminster John Knox Press.
  7. ^ Ben Witherington (2004:44) The Gospel code: novel claims about Jesus, Mary Magdalene, and Da Vinci InterVarsity Press.
  8. ^ F.F. Bruce (1994:1) The Gospel of John Wm. B. Eerdmans Publishing.
  9. ^ Patrick J. Flannagan (1997:16) The Gospel of Mark Made Easy Paulist Press
  10. ^ Bart D. Ehrman (2004:110) Truth and Fiction in The Da Vinci Code: A Historian Reveals What We Really Know about Jesus, Mary Magdalene, and Constantine. Oxford University Press.
  11. ^ Bart D. Ehrman (2006:143) The lost Gospel of Judas Iscariot: a new look at betrayer and betrayed. Oxford University Press.
  12. ^ Ingo Broer, Einleitung in das Neue Testament, Würzburg 2010, pag. 91.
  13. ^ Eduard Lohse, Entstehung, pag. 86; Peter Dschulnigg, Sprache, pag. 620.
  14. ^ Martin Hengel, Entstehungszeit, pag. 43.
  15. ^ a b Raymond E. Brown. An Introduction to the New Testament.
  16. ^ a b Harris, Stephen L., Understanding the Bible. Palo Alto: Mayfield. 1985.
  17. ^ Mark 16:8-20 (NIV) - citat: „[The earliest manuscripts and some other ancient witnesses do not have verses 9–20.]” Cf. istoricul NIV pentru acest pasaj.
  18. ^ Mark 16 (Codex Sinaiticus)
  19. ^ Listă de traduceri în engleză ale Bibliei care recunosc că e o problemă cu versetele de la sfârșitul Evangheliei după Marcu: AMP, CEB, CJB, CEV, ERV, ESV, ESVUK, EXB, GW, GNT, HCSB, PHILLIPS, LEB, TLB, MSG, NOG, NASB, NCV, NET, (NIRV), NIV, NIVUK, NKJV, NLV, NLT, NRSV, NRSVA, NRSVACE, NRSVCE, RSV, RSVCE, VOICE și WEB.

Legături externe[modificare | modificare sursă]