Sistemul solar: Diferență între versiuni

Modifică legăturile
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Navighează interactiv prin istoric
← Diferența anterioarăDiferența următoare →
Conținut șters Conținut adăugat
VizualWikitext
→‎Centura Kuiper: + informaţie
Linia 206: Linia 206:
Zona de dincolo de Neptun sau „regiunea [[obiect transneptunian|transneptuniană]]” este [[Cronologia explorării Sistemului Solar|în mare parte neexplorată]]. Ea conține o mulțime de luni mici (cea mai mare având un diametru de doar o cincime din cel al Pământului și o masă mult mai mică decât cea a Lunii), compuse în principal din roci și gheață. Această regiune este uneori cunoscută sub numele de „sistemul solar exterior”, deși alții{{evaziv}} folosesc acest termen pentru a înțelege regiunea de dincolo de centura de asteroizi.
Zona de dincolo de Neptun sau „regiunea [[obiect transneptunian|transneptuniană]]” este [[Cronologia explorării Sistemului Solar|în mare parte neexplorată]]. Ea conține o mulțime de luni mici (cea mai mare având un diametru de doar o cincime din cel al Pământului și o masă mult mai mică decât cea a Lunii), compuse în principal din roci și gheață. Această regiune este uneori cunoscută sub numele de „sistemul solar exterior”, deși alții{{evaziv}} folosesc acest termen pentru a înțelege regiunea de dincolo de centura de asteroizi.


===Centura Kuiper===
=== Centura Kuiper ===
{{Articol principal|Centura Kuiper}}
[[Fişier:Outersolarsystem objectpositions labels comp.png|left|thumb|200px|Reprezentarea grafică a tuturor obiectelor din Centura Kuiper cunoscute în anul 2007]]

Centura Kuiper este un inel mare plin cu resturi similar cu centura de asteroizi, dar constând în principal din obiecte care sunt compuse în primul rând din gheață.<ref name=physical>{{cite book|title=Encyclopedia of the Solar System|editor=Lucy-Ann McFadden et. al. |chapter=Kuiper Belt Objects: Physical Studies|author=Stephen C. Tegler|pages=605–620|year=2007}}</ref> Aceasta se întinde între 30 și 50 UA de la Soare. Deși este considerat că conține zeci de planete pitice, el este compus în principal din corpuri mici din Sistemului Solar. Multe dintre obiectele mai mari centura Kuiper, ca [[50000 Quaoar|Quaoar]], [[20000 Varuna|Varuna]] și [[90482 Orcus|Orcus]], pot fi recunoscute ca planete pitice dacă vor fi date suplimentare despre ele. Se estimează că acolo sunt peste 100.000 de obiecte cu un diametru mai mare de 50 km, dar masa totală a centurii Kuiper este considerat a fi doar o zecime sau chiar o sutime din masa Pământului.<ref name="Delsanti-Beyond_The_Planets">{{cite web |year=2006 |author=Audrey Delsanti and David Jewitt |title=The Solar System Beyond The Planets |work=Institute for Astronomy, University of Hawaii |url=http://www.ifa.hawaii.edu/faculty/jewitt/papers/2006/DJ06.pdf |format=PDF |accessdate=2007-01-03|archiveurl = http://web.archive.org/web/20070129151907/http://www.ifa.hawaii.edu/faculty/jewitt/papers/2006/DJ06.pdf |archivedate = January 29, 2007|deadurl=yes}}</ref> Multe obiecte din centura Kuiper au mai mulți sateliți,<ref>{{cite doi | 10.1086/501524 }}</ref> iar cele mai multe au orbite care le duce în afara planului ecliptic.<ref name=trojan>{{cite journal | url=http://www.boulder.swri.edu/~buie/biblio/pub047.pdf| author=Chiang ''et al.'' | title=Resonance Occupation in the Kuiper Belt: Case Examples of the 5:2 and Trojan Resonances | journal=[[The Astronomical Journal]] | volume=126 | issue=1 | pages=430–443 | year=2003 | doi=10.1086/375207 | accessdate=2009-08-15 | last2=Jordan | first2=A. B. | last3=Millis | first3=R. L. | last4=Buie | first4=M. W. | last5=Wasserman | first5=L. H. | last6=Elliot | first6=J. L. | last7=Kern | first7=S. D. | last8=Trilling | first8=D. E. | last9=Meech | first9=K. J. | bibcode=2003AJ....126..430C}}</ref>

Centura Kuiper pot fi împărțită în centura [[Obiect clasic din centura Kuiper|classică]] și în [[Obiect transneptunian rezonant|rezonante]].<ref name=physical/> Rezonantele au o orbită legată de cea a lui Neptun (de exemplu, de două ori pentru fiecare trei orbite a lui Neptun, sau o dată la fiecare două). Prima rezonanță are loc în orbita lui Neptun. Centura clasică constă în obiecte care nu au rezonanță cu Neptun, și se întinde de la aproximativ 39,4 UA până la 47,7 UA.<ref>{{cite journal |year=2005 |author=M. W. Buie, R. L. Millis, L. H. Wasserman, J. L. Elliot, S. D. Kern, K. B. Clancy, E. I. Chiang, A. B. Jordan, K. J. Meech, R. M. Wagner, D. E. Trilling |title=Procedures, Resources and Selected Results of the Deep Ecliptic Survey |journal=[[Earth, Moon, and Planets]] |volume=92 |issue=1 |pages=113 |arxiv=astro-ph/0309251 |bibcode=2003EM&P...92..113B |doi=10.1023/B:MOON.0000031930.13823.be}}</ref> Membrii centurii clasice Kuiper sunt clasificați ca [[Obiect clasic din centura Kuiper|cubewano]], dupa ce a fost descoperit primul de acest fel, {{mpl|(15760) 1992 QB|1}}, și sunt încă în apropierea primordialelor, cu o orbită cu o excentritate mică.<ref>{{cite web |url=http://sait.oat.ts.astro.it/MSAIS/3/PDF/20.pdf |format=PDF |title=Beyond Neptune, the new frontier of the Solar System |author=E. Dotto1, M. A. Barucci2, and M. Fulchignoni |accessdate=2006-12-26 |date=2006-08-24}}</ref>

===Pluto și Charon===
===Pluto și Charon===
[[Fișier:Pluto Orbit.gif|thumb|left|200px|Perioada orbitală a lui Pluto este de 248 de ani; Pluto este o planetă unică datorită formei orbitei sale, unice printre celelalte planete ale Sistemului Solar.]]
[[Fișier:Pluto Orbit.gif|thumb|left|200px|Perioada orbitală a lui Pluto este de 248 de ani; Pluto este o planetă unică datorită formei orbitei sale, unice printre celelalte planete ale Sistemului Solar.]]

Versiunea de la 6 martie 2013 18:50

Acest articol participă la Concursul de scriere. Ajutați la îmbunătățirea lui!
Dezvoltare
La această pagină sau secțiune referitoare la știință se lucrează în prezent.

Dacă au trecut mai multe zile de la ultima modificare puteți șterge această etichetă.

Pagina a fost modificată ultima oară de către AlternoBreak (Contribuții • Jurnal) acum 11 ani.
Planetele şi planetele pitice din Sistemul Solar. Dimensiunile sunt la scară. Distanțele de la Soare nu sunt la scară.

Sistemul solar[a] este format din Soare și sistemul său planetar din opt planete cu sateliții lor naturali și alte obiecte non-stelare.[b] El s-a format 4,6 miliarde de ani în urmă colapsului gravitațional al unui gigant nor molecular. Cel mai masiv obiect este Soarele, al doilea obiect după masă fiind Jupiter. Cele patru planete interne mici, Mercur, Venus, Pământ și Marte, de asemenea numite și planete terestriale, sunt în principal compuse din roci și metal. Cele patru planete exterioare, numite și giganți gozoși, sunt cu mult mai masive decât cele terestriale. Cele mai mari două planete, Jupiter și Saturn, sunt compuse în principal din hidrogen și heliu; cele două planete îndepărtate, Uranus și Neptun, sunt compuse în mare parte din substanțele cu un grad de topire relativ ridicat (comparativ cu hidrogenul și heliu), numite ghețuri, cum ar fi apa, amoniacul și metanul, fiind denumite „giganți de ghiață” (termen separat de cel de gigant gazos). Toate planetele au orbite aproape circulare care stau într-un disc aproape plat numit plane eliptic.

Sistemul solar are un număr de regiuni unde se află corpurile mici.[b] Centura de asteroizi, care se află între Marte și Jupiter, este similară cu planetele terestre, deoarece conține o mare parte din obiecte compuse din rocă și metal. Dincolo de orbita lui Neptun se află centura Kuiper și discul împrăștiat; o parte din obiectele trans-Neptuniene sunt în mare parte compuse din ghețuri. Printre aceste obiecte, câteva zeci la mai mult de zece mii de obiecte pot fi suficient de mari pentru a fi fost rotunjite de gravitația lor.[5] Astfel de obiecte sunt denumite planete pitice. Planete pitice identificate includ asteroizi Ceres și obiectele trans-Neptuniene Pluto, Eris, Haumea și Makemake.[b] În plus, în aceste două regiuni, se află o varietate de corpuri mici cu ar fi comete, centauri și materie interplanetară. Șase planete, cel puțin trei planete pitice și multe corpuri mici sunt orbitate de sateliți naturali.[c] Fiecare planetă exterioară este înconjurată de inele planetare alcătuite din praf și alte obiecte mici.

Vântul solar, un flux de plasmă de la Soare, crează bule în mediul interstelar cunoscut ca heliosferă, care se extinde până la marginea discului împrăștiat. Norul lui Oort, care este considerat a fi sursa pentru cometele lung periodice, pot exista, de asemenea, la o distanță de aproximativ o mie de ori mai îndepărtată decât heliosfera. heliopauza este punctul în care presiunea din vantul solar este egală cu presiunea opusă de vânt interstelar. Sistemul Solar este situat într-una din brațele exterioare ale galaxiei Calea Lactee, în care se află pe 200 miliarde de stele.

Descoperire și explorare

Planetele Sistemului Solar la scară. Jupiter și Saturn (rândul de sus), Uranus și Neptun (mijloc), Pământul și Venus (jos mijloc), Marte și Mercur.

Timp de câteva mii de ani, umanitatea, exceptând câteva excepții, nu a recunoscut existența Sistemului Solar. Oamenii credeau că Pământul se află în centrul Universului și în mod categoric diferit de celelalte obiecte divine și eterice care se mișcau pe cer. Deși filozoful grec Aristarh din Samos a speculat despre reorganizarea heliocentrică a cosmosului, [6] Nicolaus Copernicus a fost primul care a dezvoltat un sistem matematic heliocentric predictiv. [7] Succesorii săi din secolul al XVII-lea, Galileo Galilei, Johannes Kepler și Isaac Newton, au avut o înețelegere a fizicii care i-a condus la înțelegerea graduală a idei că Pământul se rotea în jurul Soarelui și celelalte planete sunt guvernate de aceeași lege a fizicii care guverna și Pământul. În plus, inventarea telescopului a condus la descoperirea restului planetelor și sateliților lor. În timpurile mai moderne, îmbunătățiri în domeniul telescopiei și a folosirii navelor spațiale fără echipaj au deschis drumul studiului fenomenelor geologice din Sistemul Solar (studiul munților și craterelor de impact) și al fenomenelor meteorologice sezoniere de pe unele planete (cum ar fi norii, furtunile de nisip și calotele de gheață).

Structură și compoziție

Orbitele corpurilor din Sistemul Solar la scară (în sensul acelor de ceasornic, de la stânga sus).
Sistemul Solar în care se poate observa planul orbitei Pământului în jurul soarelui în 3D. Mercur, Venus, Pământul și Marte sunt arătate în ambele imagini; cea din dreapta reprezintă planeta Jupiter la revoluție maximă cu Saturn și Uranus făcând mai puțin decât o revoluție întreagă.

Componentul principal al Sistemului Solar este Soarele, o stea de secvență principală G2 ce conține 99,86% din masa cunoscută a sistemului și îl domină din punct de vedere gravitațional.[8] Cele mai mari patru corpuri ce orbitează Soarele, giganții gazoși, preiau cam 99% din masa rămasă, Jupiter și Saturn făcând împreună în jur de 90%. [d]

Majoritatea obiectelor mari care orbitează în jurul Soarelui se află în apropierea planului orbitei Pământului, cunoscută și ca ecliptică. Planetele sunt foarte apropiate de ecliptică în timp ce cometele și obiectele din centura Kuiper se află adesea în unghiuri destul de mari diferență față de ea. [12][13] Toate planetele și majoritatea altor obiecte orbitează în jurul Soarelui în aceeași direcție în care acesta orbitează (în sensul inver acelor de ceasornic, astfel privit de deasupra polului nordic solar). [14] Există excepții, cum ar fi Cometa Halley.

Structura generală a regiunilor cartografiate ale Sistemului Solar constă în steaua centrală, Soarele, patru planete interioare relativ mici înconjurate de o centură de asteroizi din rocă, și alți patru giganți de gaz, înconjurați la rândul lor de centura Kuiper și alte obiecte înghețate. Sistemul Solar interior include primele patru planete terestre și centura de asteroizi. Sistemul Solar exterior se află după asteroizi, inclunzând cei patru giganți gazoși (cunoscuți și ca planete joviniane). [15] Încă de la descoperirea centurii Kuiper, zonele mărginașe ale Sistemului Solar sunt considerate a fi regiunile distincte aflate mai departe de planeta Neptun. [16]

Majoritatea planetelor din Sistemul Solar posedă un sistem secundar propriu, fiind astfel orbitate de obiecte planetare denumite sateliți naturali, sau luni (dintre care doi sunt mai mari ca planeta Mercur,) sau, în cazul giganților gazoși, de către inele planetare (benzi subțiri de particule mici care orbitează planeta la unison). Majoritatea celor mai mari sateliți naturali se află în rotație sincronă, una dintre fețele lor fiind totdeauna îndreptată către planeta orbitată.

Legea lui Kepler despre mișcarea planetară descrie orbitele obiectelor din jurul Soarelui. Urmărind legea lui Kepler, fiecare obiect traversează de-a lungul unei elipse la Soare printr-un focar. Obiectele mai apropiate de Soare (cu o axă semi-majoră mai mică) traversează distanța mai repede, din moment ce sunt influențate mai puternic de către gravitatea Soarelui. Pe o orbită eliptică, distanța unui corp față de Soarel variază de-a lungul unui an. Cel mai apropiat punct față de Soare a unui obiect este numit periheliu, în timp ce punctul cel mai îndepărtat se numește afeliu. Orbitele planetelor sunt aproape circulare, dar multe comete, asteroizi și obiecte din cadrul centurii Kuiper au orbite foarte eliptice. Pozițiile corpurilor în Sistemul Solar pot fi prezise folosindu-se modele numerice.

Deși Soarele domină sistemul datorită masei sale, el măsoară doar 2% din momentul angular [17] datorită rotației diferențiale în interiorul Soarelui gazos. [18] Planetele, dominate de Jupiter, măsoară mare parte din restul momentului angular datorită combinației maselor lor, orbitelor și distanței față de Soare, cometele având cel mai probabil o contribuție semnificativă la total. [17]

Datorită distanțelor vaste implicate, multe reprezentări ale Sistemului Solar arată orbitele la aceeași depărtare. În realitate, cât o planetă sau o centură este mai departe de Soare, cu atât distanța dintre ea și orbită precedentă este mai mare, existând totuși și unele excepții. De exemplu, Venus se află la aproximativ 0,33 unități astronomice (UA) [e] mai departe de Soare decât Mercur, în timp ce Saturn se află la 4,3 UA depărtare de Jupiter, iar Neptun la 10,5 UA de Uranus. Au fost făcute încercări pentru a determina relația dintre aceste distanțe orbitale (de exemplu, legea Titius–Bode), [19] dar nu a fost acceptată nicio teorie de acest fel.

Soarele, ce cuprinde aproape toată materia din Sistemul Solar, este compus din aproximativ 98% hidrogen și heliu.[20] Jupiter și Saturn, care cuprind aproape tot procentul de masă rămas, având în compoziție circa 98% din aceleași elemente.[21][22] Un gradient a compoziției există în Sistemul Solar, creată de căldură și presiunea luminii care provin de la Soare; aceste obiecte, care sunt mai aproape de Soare, sunt mult mai afectate de căldură și de presiunea ușoară, fiind compuse din elemente cu un grad de topire ridicat. Obiecte care sunt mai departe de Soare sunt compuse în mare parte din materiale cu grade de topire mai mici.[23] Granița în Sistemul Solar, dincolo de care aceste substanțe volatile ar putea condensa este cunoscută sub numele de linia de îngheț, și se află la aproximativ 5 UA de la Soare.[24]

Obiectele din Sistemul Solar interior sunt compuse în mare parte din rocă, [25] materiale ce conțin compuși cu puncte de topire ridicate, cum sunt silicații, fier sau nichel, care au rămas solizi sub aproape toate condițiile din nebuloasa protoplanetară. [26] Jupiter și Saturn sunt compuși în mare parte din gaze, materiale cu punte de topire extrem de scăzute și presiunea de vapori mare, cum ar fi hidrogenul molecular, heliul, neonul, care se aflau în faza gazoasă a nebuloasei. [26] Ghețurile, ca apa îngheațată, metanul, amoniacul, hidrogenul sulfurat și dioxidul de carbon, [25] au puncte de topire în jur de câteva sute de kelvini, în timp ce stările lor depind de presiunea ambientală și de temperatură. [26] Ele pot fi găsite sub formă înghețară, lichidă sau gazoasă în diferite locuri din Sistemul Solar, în timp ce în nebuloasă ele erau ori ori solide, ori gazoase. [26] Substanțele înghețate se găsesc pe majoritatea sateliților planetelor gigante, precum și în mare parte a planetelor Uranus și Neptun (așa-numiții giganți ghețoși) și în numeroase obiecte mici care se află după orbita lui Neptun. [25][27] Împreună, gazele și ghețurile sunt cunoscute și ca volatile. [28]

Un număr de modele ale Sistemului Solar de pe Pământ au încercat să redea la scară relativă obiectele Sistemului Solar, dar în mediul antropic. Unele astfel de modele sunt mecanice - cunoscute și ca planetarii - în timp ce altele se pot extinde de-a lungul mai multor orașe sau regiuni. [29] Cel mai mare model la scară, Sistemul Solar Suedez, folosește arena Ericsson Globe de 110 metri amplasată în Stockholm drept Soare și, respectând scara, un Jupiter de 7,5 metri la Aeroportul Internațional Arlanda, de la 40 km depărtare, în timp ce cel mai depărtat obiect, Sedna, este o sferă de 10 cm din Luleå, de la 912 km depărtare. [30][31]


Unitate astronomicăUnitate astronomicăUnitate astronomicăUnitate astronomicăUnitate astronomicăUnitate astronomicăUnitate astronomicăUnitate astronomicăUnitate astronomicăUnitate astronomicăDiscul împrăștiatCentura KuiperCometa HalleySoareEris (planetă pitică)Makemake (planetă pitică)Haumea (planetă pitică)PlutoCeres (planetă pitică)NeptunUranusSaturnJupiterCentura de asteroiziMarte (planetă)PământVenusMercur (planetă)Unitate astronomicăUnitate astronomicăPlanetă piticăPlanetă piticăCometăPlanetă

Distanța corpurilor din sistemul solar față de Soare. Marginile din stânga și din dreapta ale fiecărei bare corespund periheliului și afeliului corpului respectiv. Barele lungi denotă excentricitatea orbitală mare.

Geneză și evoluție

Articol principal: Geneza și evoluția sistemului solar.
Fișier:Solarnebula.jpg
Concepţie artistică a Sistemului solar la începuturi

Sistemul solar s-a format 4,568 miliarde de ani în urmă în urma colapsului gravitațional ale unei regiuni dintr-un mare nor molecular.[32] Acest nor inițial a fost de o lungime de cam câțiva ani-lumină și probabil au apărut mai multe stele.[33] Cum este tipic unui nor molecular, aceasta a fost în principal din hidrogen, cu ceva heliu și cantități mici de elemente mai grele topit de generațiile anterioare de stele. Ca regiune, care ar deveni Sistemul Solar, cunoscută ca nebuloasa pre-solară,[34] s-a prăbușit, conservarea momentului cinetic a determinat-o să se rotească mai repede. Centrul, unde se afla cea mai mare parte a masei colectate, a devenit din ce în ce mai fierbinte decât discul din jur.[33] Așa cum nebuloasă contractantă se rotea mai repede, ea a început să se aplatizeze într-un disc protoplanetar cu un diametru de aproximativ 200 UA[33] și o protostea fiebinte și deansă la centru.[35][36] Planetele formate în urma acreției din acest disc,[37] în acest praf și gaz, se atrăgeau gravitațional una pe alta, contopinduse formând corpuri din ce în ce mai mari. Sute de protoplanete poteau exista în Sistemul solar timpuriu, dar acestea fie au fuzionat, fie au fost distruse, formând planete, planete pitice și resturile fiind corpuri minore.

Datorită gradului de fierbere foarte mare, Due to their higher boiling points, numai metalele și silicații ar putea exista în interiorul Sistemului solar cald în apropierea Soarelui, iar acestea au format planetele pietroase Mercur, Venus, Pământ și Marte. Deoarece elemente metalice cuprins doar o fracțiune foarte mică din nebuloasa solară, planetele terestre nu ar putea fi foarte mare. Giganții gazoși (Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun) s-au format mai departe, dincolo de linia de îngheț, punctul dintre orbita lui Marte și a lui Jupiter unde materialul este destul de rece pentru compușii volatili să rămână solizi. Ghețurile, care a format aceste planete au fost mai numeroase decât metale și silicați, care au format planetele terestre interioare, permițându-le să crească destul de masive pentru a capta atmosfere mari de hidrogen și heliu, elemente mai ușoare și mai abundente. Resturile care nu au devenit planete s-au strâns în regiuni ca centura de asteroizi, centura Kuiper și norul lui Oort. Modelul de la Nisa este o explicație a creerii acestor regiuni, modul în care planetele exterioare s-ar fi putut forma în diferite poziții și migra în locul unde astăzi se află orbita lor curentă prin interacțiuni gravitaționale diferite.

În 50 de milioane de ani, presiunea și densitatea de hidrogen în centrul protostea a devenit suficient de mari pentru ca să se înceapă fuziunea termonucleară.[38] Temperatura, rata de reacție, presiunea, precum și densitatea au crescut până când a fost atins echilibrul hidrostatic: presiunea termică a egalat forța de gravitație. La acest moment Soarele a devenit o stea din Secvența Principală de stele.[39] Vântul solar de la Soare a creat heliosfera și a măturat gazul și praful rămas de la discul protoplanetar în spațiul interstelar, punând capăt procesului de formare a planetelor.

Sistemul Solar va rămâne aproximativ așa cum îl știm astăzi până baza de hidrogen din nucleul Soarelui va fi complet convertită în heliu, proces ce va avea loc peste 5,4 miliarde de ani. Acest lucru va pune sfârșit perioadei principale de viață a Soarelui. În acest moment nucleul Soarelui se va prăbuși, iar energia produsă va fi mult mai mare decât în prezent. Straturile exterioare ale Soarelui se vor extinde, diametrul fiind de circa 260 de ori mai mare decât în momentul actual și Soarele va deveni o gigantă roșie. Din cauza că suprafața sa a crescut foarte mult, suprafața Soarelui va fi considerabil mai rece decât este în perioada principală a vieții lui (maximum 2600 K).[40] În urma măririi Soarelui Mercur și Venus se vor vapoziza iar planeta Pământ va fi nelocuită, zona locuibilă se va muta la orbita lui Marte. Eventual, nucleul va fi suficient de fierbinte pentru fuziunea heliului; Soarele va arde heliu, pentru o fracțiune de timp el a ars pe hidrogenul din nucleul. Soarele nu este destul de masiv pentru a începe fuziunea elementelor mai grele, și reacțiile nucleare în nucleul vor scădea. Straturile sale exterioare vor cădea în spațiu, lăsând o pitică albă, un obiect extraordinar de dens, având jumătate din masa inițială a Soarelui, dar de mărimea Pământului.[41] Straturile exterioare ejectate vor forma ceea ce este cunoscut ca un nebuloasă planetară, returnând unele materiale din care a fost compus Soarele, dar acum îmbogățit cu elemente mai grele cum ar fi de carbonul, în mediul interstelar.

Soarele

Articol principal: Soare.
Un tranzit al planetei Venus.

Soarele este steaua sistemului solar și de departe cel mai important component al acestuia. Masa sa mare (egală cu 332 900 mase Pământene) [42] produce temperaturi și densități în nucleul său suficiente ca să susțină fuziunea nucleară, [43] care eliberează o cantitate enormă de energie, în mare parte radiind în restul sistemului sub formă de radiații electromagnetice, atingând 400-700 nm în spectrul luminii albe. [44]

Soarele este clasificat ca fiind o pitică galbenă de tipul G2, dar acest nume induce în eroare din moment ce, comparându-l cu majoritatea stelelor din galaxia noastră, Soarele este mai degrabă mare și luminos. [45] Stelele sunt clasificate cu ajutorul diagramei Hertzsprung–Russell, o diagramă care reprezintă grafic luminozitățile stelelor împreună cu temperatura lor la suprafață. În general, stelele mai fierbinți sunt mai luminoase. Stelele care respectă acest model sunt denumite stele de secvență principală, iar Soarele se află chiar în mijlocul acestei secvențe. Totuși, stelele mai luminoase și mai fierbinți decât Soarele sunt rare, în timp ce substanțial stelele mai fade și mai reci, cunoscute și ca pitice roșii, sunt comune, reprezentând un total de 85% din totalul stelelor din galaxie. [45][46]

Unele dovezi au sugerat că poziția Soarelui pe secvența principală poate înseamna că aceasta se află în floarea vieții pentru o stea, pentru că steaua nu și-a consumat încă rezerva de hidrogen folosit pentru fuziunea nucleară. Soarele crește din punct de vedere luminos; mai devreme în cronologia sa, luminozitatea era de doar 70% din ce este acum. [47]

Soarele face parte din populația I de stele; a luat naștere în faza târzie a evoluției universului, și astfel conține mai multe alte elemente mai grele decât hidrogen și heliu („metale”, în contextul astronomic) decât stelele ce fac parte din populația a II-a de stele. [48] Elementele chimice mai grele decât hidrogenul și heliul au fost formate în nucleele stelelor antice și explozive, așadar prima generație de stele a dispărut înainte ca universul să se fi putut îmbogăți cu aceste elemente. Cele mai vechi stele conțin câteva metale, în timp ce stelele născute mai târziu au mai multe. Se crede că această metalicitate mare a fost crucială pentru ca Soarele să dezvolte un sistem planetar, pentru că planetele se formează prin concreșterea „metalelor”. [49]

Spriala lui Parker

Mediul interplanetar

Sistemul Solar interior

Planete interioare

Articol principal: Planetă terestră.
Planetele interioare. De la stânga la dreapta: Mercur, Venus, Pământ și Marte în culorile originale, cu dimensiuni la scară (excepție fac distanțele dintre planete).

Cele patru planete interioare sau terestre au o compoziție densă, de roci, cu câțiva sau chiar fără luni, și fără sistem de inele. Ele sunt compuse în mare parte din minerale refractare, cum ar fi silicații, care formează scoarțele și mantalele planetelor, și metale ca fierul și nichelul, care formează nucleele planetare. Trei din cele patru planete interioare (Venus, Terra și Marte) au o atmosferă destul de densă pentru a genera vremea; toate au cratere de impact și suprafețe tectonice ceea ce conferă rifturi și vulcani pe suprafața lor. Termenul de „planetă interioară” nu ar trebui confundat cu termenul planetă inferioară, care desemnează planetele mai apropiate de Soare decât Pământul (adică Mercur și Venus).

Mercur

Mercur (0,4 UA de Soare) este cea mai apropiată planetă de Soare și cea mai mică planetă din Sistemul Solar (0,055 mase terestre). Mercur nu are niciun satelit natural, iar sigurele caracteristici geologice cunoscute în afara craterelor de impact sunt crestăturile din scoarță, care cel mai probabil s-au produs în timpul unei perioade de contrație timpurie din trecut. [50] Atmosfera aproape neglijabilă a planetei Mercur consistă în atomi care suflați spre suprafața sa de către vântul solar. [51] Nucleul său de fier relativ mare și mantaua subțire nu a fost încă suficient explicată. Ipotezele includ faptul că straturile exterioare au fost creeate prin impactul cu un obiect gigantic, iar strângerea a fost prevenită de energia Soarelui tânăr. [52][53]

Venus

Venus (0,7 UA depărtare de Soare) este asemănător ca mărime cu Pământul (cântărește 0,815 mase terestre) și, ca și Terra, are o manta subțire de silicat deaupra unui nucleu de fier, o atmosferă substanțială și evidențe ale activității geologice intense. Totuși, planeta este mult mai uscată decât Pământul iar atmosfera sa este de nouă ori mai densă. Venus nu are niciun satelit natural. Este cea mai fierbinte planetă, temperaturile de suprafață atingând 400 °C, asta datorându-se unui gaz cu efect de seră din atmosferă. [54] Nicio evidență definitivă a unei activități geologice curente nu a fost detectată pe Venus, dar planeta nu are un câmp magnetic care ar preveni golirea atmosferei dense, ceea ce sugerează faptul că aceasta este încontinuu alimentată de către erupțiile vulcanice. [55]

Pământ

Pământul (de asemena și Terra; 1 UA depărtare de Soare) este cea mai mare și cea mai densă planetă interioară, singura despre care se cunoaște la momentul actual că are activitate geologică curentă, și este singurul loc din Sistemul Solar unde se cunoaște existența vieții. [56] Hidrosfera sa lichidă este unică printre planetele terestre, iar Terra este singura planetă unde au fost observate plăcile tectonice. Atmosfera Pământului este radical diferită față de a altor planete, fiind shimbată de prezența vieții și conținând aproximativ 21% oxigen liber. [57] Are doar un satelit natural, Luna, care este singurul satelit cu mărime ridicată al unei planete terestre din Sistemul Solar.

Marte

Marte (1,5 UA distanță de Soare) este mai mic decât Terra și Venus (are 0,107 mase terestre). El posedă o atmosferă formată în majoritate din dioxid de carbon cu o presiune la suprafață de 6,1 milibari (aproximativ 0,6% din presiunea Pământului). [58] Suprafața sa, brăzdată de vulcani vaști ca Olympus Mons și rifturi cum ar fi Valles Marineris, reprezintă o dovadă pentru activitatea geologică care a persistat ce mai devreme în urmă cu două milioane de ani în urmă. [59] Culoarea sa roșie provine de la oxizii de fier (rugina) din sol. [60] Marte are doi sateliți naturali foarte mici (Deimos și Phobos) despre care se crede că au fost asteroizi prinși de gravitația planetei. [61]

Centura de asteroizi

Articol principal: Centură de asteroizi.
Imagine ce surprinde centra de asteroizi (cu alb), troienii lui Jupiter (cu verde), the Hildele (cu portocaliu) şi asteroizi din apropierea Pământului.

Asteroizii sunt obiecte mici din Sistemul Solar [b] compuși în mare parte din roci refractoare și minerale metalice, la care se mai adăugă gheață. [62]

Centura de asteroizi ocupă locul dintre Marte și Jupiter, care măsoară de la 2,3 la 3,3 UA depărtare de Soare. Se crede că acestea sunt resturile rămase în urma formării Sistemului Solar care nu au reușit să se unească din cauza interferenței gravitaționale cauzate de Jupiter. [63]

Asteroizii variază în mărime de la câteva sute de kilomteri la unități microscopice. Toți asteroizii, exceptându-l pe cel mai mare, Ceres, sunt clasificate ca obiectele mici ale Sistemului Solar. [64]

Centura de asteroizi conține zeci de mii, posibil milioane, de obiecte ce au aproximativ un kilometru în diametru. [65] În ciuda acestora, masa totală a centurii de asteroizi măsoară undeva la o miime din masa terestră. [11] Centura de asteroizi este foarte slab populată; navele spațiale au trecut cu ușurință prin această fără niciun incident. Asteroizii cu diametre între 10 și 10−4 metri sunt denumiți meteoroizi. [66]

Ceres

Ceres (2,77 UA distanță de Soare) este cel mai mare asteroid, o protoplanetă și o planetă pitică. [b] Are un diametru cu foarte puțin mai mic de 1000 km și o masă destul de mare pentru ca propria gravitație să-i confere o formă sferică. Ceres a fost considerat o planetă când a fost descoperită în secolul al XIX-lea, dar rangul a fost remutat la cel de asteroid în anii 1850 când observații mai ample au dezvăluit existența altor asteroizi asemănători. [67] A fost clasificat ca și planetă pitică în anul 2006.

Grupe de asteroizi

Asteroizii din centura de asteroizi sunt divizați în grupe de asteroizi și familii de asteroizi, depinzând de caracteristicile orbitale ale lor. Sateliții asteroidali sunt asteroizii care orbitează asteroizi mai mari. Ei nu sunt în mod clar distinși de către sateliții planetari, câteodată fiind la fel de mari ca și asteroidul orbitat. Centural de asteroizi conține de asemenea și comete de centură principală, care ar putea reprezenta sursa de apă a Pământului. [68]

Troienii lui Jupiter sunt localizați ori în punctele L4 ori în L5 ale lui Jupiter (regiuni stabile din punct de vedere gravitațional care trag planetă pe orbita sa); termenul de troian este folosit de asemenea pentru a desemna corpuri mici din orice alt punct Lagrange satelitar sau planetar. asteroizii Hilda sunt într-o rezonanță de 2:3 cu planeta Jupiter; asta înseamnă că ei înconjoară Tera de trei ori la fiecare două orbite ale lui Jupiter. [69]

Sistemul Solar interior este de asemenea prăfuit cu asteroizi vagabonzi, mulți dintre ei traversând orbitele planetelor interioare. [70]

Sistemul Solar exterior

Regiunea exterioară a Sistemului solar este locul unde se află giganții gazoși și sateliții lor. Multe comete scurt periodice, inclusiv centaurii, deseori orbitează în această regiune. Din cauza distanței foarte mari de la Soare, obiectele solide din Sistemul solar conțin o propoție mai mare de volatile cum ar fi apa, amoniacul și metanul, ceea ce planetele petroase din Sistemul solar interior nu pre au, temperaturile mai reci mențin acești compuși într-o stare solidă.

Planetele exterioare

Articol principal: Gigant gazos.
De sus în jos: Neptun, Uranus, Saturn și Jupiter (Montaj cu culorile și dimensiunile aproximative)

Cele patru planete exterioare sau giganții gazoși (uneori numite planete Joviene), împreună au 99% din masa care orbitează Soarele.[d] Jupiter și Saturn au o masă de zeci de ori mai mare decât cea a Pământului și în ele este prezent preponderent hidrogenul și heliul; Uranus și Neptun sunt mai puțin masive (având mai puțin de 20 de ori din masa Pământului) și sunt compuși mai mult din ghețuri. Din această cauză, mulți astronomi cred că ei fac parte dintr-o categorie aparte, „giganții de ghiață”.[71] Toți cei patru giganți gazoși au inele, deși doar sistemul de lui inelul a lui Saturn este ușor observat pe Pământ. Termenul de planetă exterioară nu trebuie confundat cu cel de planetă superioară, care desemnează planete în afara orbitei Pământului și include, astfel, atât planetele exterioare cât și pe Marte.

Jupiter

Jupiter (5,2 UA), cu o masă de 318 ori mai mare ca cea a Pământului, este de 2,5 mai masiv decât toate planetele din Sistemul solar laolată. El este compus în mare parte din hidrogen și heliu. Căldura internă destul de mare crează un număr de caracteristici semi-permanente în atmosfera sa, cum ar fi benzile de nori și Marea Pată Roșie.
Jupiter are 67 de sateliți cunoscuți. Cei mai mari patru sateliți, Ganymede, Callisto, Io și Europa sunt asemănători cu celelalte planete terestre, cum ar fi vulcanismul și încălzirea internă.[72] Ganymede, cel mai mare satelit din Sistemul solar, este mai mare ca planeta Mercur.

Saturn

Saturn (9,5 UA), fiind ușor distins datorită sistemului său de inele, este asemănător cu Jupiter la compoziția atmosferică și magnetosferă. Deși Saturn are 60% ​​din volumul lui Jupiter, aceasta este mai puțin decât o treime din masă, cu o masă de 95 de ori mai mare ca cea a Pământului, fiind cea mai puțin densă planetă din Sistemul solar. Inelele lui Saturn sunt alcătuite din gheață și particule mici rocă.
Saturn are 62 de sateliți confirmați; doi dintre ei, Titan și Enceladus, arată semne de activitate geologică, deși aceștea sunt în mare parte făcuți din gheață.[73] Titan, al doilea satelit după mărime din Sistemul solar este mai mare ca Mercur și singurul satelit din Sistemul Solar care are o atmosferă substanțială.

Uranus

Uranus (19,6 UA), de 14 ori mai masiv ca Pământul, este cel mai ușor dintre toate planetele exterioare. Este singura planetă care orbitează Soarele pe o parte; înclinarea axei de rotație este de peste nouăzeci de grade la ecliptică. Acesta are un nucleu mult mai rece decât ceilalți giganți gazoși și cantitatea de căldură radiată în spațiu este foarte mică. [74]
Uranus are 27 de sateliți cunoscuți, cei mai mari fiind Titania, Oberon, Umbriel, Ariel și Miranda.

Neptun

Neptun (30 UA), deși este oleacă mai mic decât Uranus, el este mult mai masiv (aproximativ de 17 ori mai greu ca Pământul) și prin urmare, mult mai dens. El radiază mai multă căldură internă, dar nu la fel de mult ca Jupiter sau Saturn.[75]
Neptun are 13 sateliți cunoscuți. Cel mai mare, Triton, este geologic activ, având și cu un gheizer de azot lichid.[76] Triton este singurul satelit mare, cu o orbită retrogradă. Neptun este acompaniat în timp ce orbitează Soarele de o mulțime de planete minore, numite troianii lui Neptun, care au o rezonanță orbitală de 1:1 cu el.

Centauri

Articol principal: Centaur (planetă minoră).

Centaurii sunt comete de gheață, ca corpurile cu o axă semi-majoră mai mare decât cea al lui Jupiter (5,5 UA) și mai mică decât cea a lui Neptun (30 UA). Cel mai mare centaur cunoscut, 10199 Chariklo, are un diametru de aproximativ 250 km.[77] Primul centaur descoperit, 2060 Chiron, a fost de asemenea clasificat ca cometă (95P) deoarece acesta a dezvoltat o comă ca la comete atunci când se apropia de Soare.[78]

Comete

Articol principal: Cometă.
Cometa Hale–Bopp

Cometele sunt obiecte mici din Sistemul Solar, [b] de obicei cu doar câțiva kilometri în lungime, compuși în mare parte din gheață volatilă. Au orbite puternic excentrice, și în general periheliul se află între orbitele unor planete interioare iar afeliul la mare depărtare de planeta Pluto. Când o cometă intră în Sistemul Solar interior, apropierea sa de Soare cauzează sublimarea și ionizarea suprafeței sale înghețate, creându-se astfel o coadă: o urmă lungă de gaz și praf care este de obicei vizibilă cu ochiul liber.

Cometele de perioadă scurtă au perioada orbitală mai lungă de două sute de ani, iar cele de perioadă lungă au perioadele orbitale de ordinul miilor de ani. Se crede că cometele de perioadă scurtă își au originea în centura Kuiper, în timp ce cele de perioadă lungă (cum ar fi Hale–Bopp) în norul lui Oort. Multe grupuri de comete, ca Kreutz Sungrazers, s-au format prin despărțirea unei comete-părinte. [79] Unele comete cu orbite hiperbolice pot să provină din afara Sistemului Solar, dar determinarea precisă a orbitelor lor este dificilă. [80] Cometele bătrâne care și-au consumat mare parte a materialului volatil datorită încălzirii solare sunt categorizate de obicei ca asteroizi. [81]

Regiunea transneptuniană

Zona de dincolo de Neptun sau „regiunea transneptuniană” este în mare parte neexplorată. Ea conține o mulțime de luni mici (cea mai mare având un diametru de doar o cincime din cel al Pământului și o masă mult mai mică decât cea a Lunii), compuse în principal din roci și gheață. Această regiune este uneori cunoscută sub numele de „sistemul solar exterior”, deși alții[formulare evazivă] folosesc acest termen pentru a înțelege regiunea de dincolo de centura de asteroizi.

Centura Kuiper

Articol principal: Centura Kuiper.
Reprezentarea grafică a tuturor obiectelor din Centura Kuiper cunoscute în anul 2007

Centura Kuiper este un inel mare plin cu resturi similar cu centura de asteroizi, dar constând în principal din obiecte care sunt compuse în primul rând din gheață.[82] Aceasta se întinde între 30 și 50 UA de la Soare. Deși este considerat că conține zeci de planete pitice, el este compus în principal din corpuri mici din Sistemului Solar. Multe dintre obiectele mai mari centura Kuiper, ca Quaoar, Varuna și Orcus, pot fi recunoscute ca planete pitice dacă vor fi date suplimentare despre ele. Se estimează că acolo sunt peste 100.000 de obiecte cu un diametru mai mare de 50 km, dar masa totală a centurii Kuiper este considerat a fi doar o zecime sau chiar o sutime din masa Pământului.[10] Multe obiecte din centura Kuiper au mai mulți sateliți,[83] iar cele mai multe au orbite care le duce în afara planului ecliptic.[84]

Centura Kuiper pot fi împărțită în centura classică și în rezonante.[82] Rezonantele au o orbită legată de cea a lui Neptun (de exemplu, de două ori pentru fiecare trei orbite a lui Neptun, sau o dată la fiecare două). Prima rezonanță are loc în orbita lui Neptun. Centura clasică constă în obiecte care nu au rezonanță cu Neptun, și se întinde de la aproximativ 39,4 UA până la 47,7 UA.[85] Membrii centurii clasice Kuiper sunt clasificați ca cubewano, dupa ce a fost descoperit primul de acest fel, (15760) 1992 QB1, și sunt încă în apropierea primordialelor, cu o orbită cu o excentritate mică.[86]

Pluto și Charon

Perioada orbitală a lui Pluto este de 248 de ani; Pluto este o planetă unică datorită formei orbitei sale, unice printre celelalte planete ale Sistemului Solar.

Planeta pitică Pluto (la ~39 UA distanță de Soare) este cel mai mare obiect cunoscut din centura Kuiper. Când a fost descoperit în 1930, era considerat a noua planetă; acest lucru s-a schimbat în 2006 când s-a adoptat o definție mai formală a unei planete. Pluto are o orbită aproximativ excentrică înclinată la 17 grade față de planul eclipticei, iar distanța sa față de Soare este de circa 29,7 UA la periheliu (când traversează orbita lui Neptun) și 49,5 UA la afeliu.

Charon, cel mai mare satelit al lui Pluto, este câteodată descris ca alcătuind un sistem binar cu Pluto, din moment ce cele două corpuri orbitează un baricentru de gravitate asupra suprafețelor lor (asta înseamnă că par a se „orbita reciproc”). În afară de Charon, sunt cunoscuți alți patru mai mici sateliți care orbitează planeta Pluto, și anume: P5, Nix, P4, și Hydra.

Fișier:EightTNOs.png
Comparaţie artistică a Eris, Pluto, Makemake, Haumea, Sedna, 2007 OR10, Quaoar, Orcus și Pământul Earth.

Pluto are o rezonanță de 3:2 cu Neptun, asta însemnând că Pluto orbitează de două ori în jurul Soarelui la fiecare trei orbitări ale lui Neptun. Obiectele din centura Kuiper care posedă aceeași rezonanță orbitală sunt cunoscute ca obiecte obiecte plutino. [87]

Makemake și Haumea

Discul împrăștiat

Articol principal: Discul împrăștiat.

Discul împrăștiat, ce se suprapune peste centura lui Kuiper dar se extinde mult în afara acestuia, este posibila sursă a cometelor de perioadă scurtă. Se crede că obiectele din discul împrăștiat au fost transformate în obiecte neregulate datorită influenței gravitaționale a migrației timpurii a lui Neptun. Multe astfel de obiecte au periheliul undeva în centura Kuiper dar afeliul mult în afara sa (unele obiecte au afeliul și la 150 UA depărtare de Soare). Orbitele obiectelor din discul împrăștiat sunt de asemenea foarte înclinate față de planul eclipticei, și adesea sunt chiar perpendiculare pe aceasta. Unii astronomi consideră discul împrăștiat a fi pur și simplu o altă regiune a centurii Kuiper, iar obiectele discului împrăștiat sunt considerate „obiecte împrăștiate din centura Kuiper”. [88] Unii astronomie de asemenea clasifică centaurii ca obiecte împrăștiate de interior ale centurii Kuiper împreună cu obiectele împrăștiate din discul împrăștiat. [89]

Eris

Eris (68 UA distanță medie față de la Soare) este cel mai mare obiect din discul împrăștiat cunoscut și cauzează incertitudini în ceea ce privește definirea unei planete, din moment ce el este cu 25% mai mare decât Pluto [90] și cam cu același diametru. Este cel mai mare dintre planetele pitice cunoscute. Are un singur satelit, Dysnomia. Ca și pluto, orbita sa este puternic excentrică, periheliul fiind la 38,2 UA (aproximativ distanța lui Pluto față de Soare) și afeliul la 97,6 UA, fiind puternic înclinată față de planul ecliptice.

Regiuni mai îndepărtate

Contextul galactic

Articol principal: Lista celor mai apropiate stele.

În cadrul galaxiei noastre, Calea Lactee, sistemul solar se află pe unul din brațele exterioare, numit Brațul Orion sau „pintenul local”, într-o regiune cu o densitate de materie relativ mică, lucru care se presupune că a avut efecte benefice asupra apariției vieții pe Pământ. Soarele împreună cu întregul sistem solar se află într-o mișcare de revoluție în jurul centrului galaxiei, aflat la o distanță de 25.000—28.000 ani-lumină (aproximativ jumătate din raza galaxiei), cu o perioadă de revoluție de aproximativ 225-250 milioane de ani (anul galactic al sistemului solar). Viteza de deplasare pe această orbită circulară este de aproximativ 220 km/s, iar direcția este orientată spre poziția actuală a stelei Vega.

În imediata apropiere se află sistemul de trei stele Alfa Centauri (din constelația Centaurus), compus dintr-o pereche de stele (Alfa Centauri A și B) asemănătoare Soarelui, în jurul cărora gravitează la o distanță de 0,2 ani-lumină pitica roșie Alfa Centauri C, de o luminozitate relativ mică. Aceasta din urmă este steaua cea mai apropiată de Soare, la o distanță de 4,24 ani-lumină, motiv pentru care mai este numită „Proxima Centauri”. În continuare în ordinea distanței se găsesc:

Sumar vizual

Câteva exemple vizuale ale celor mai apropiate obiecte din Sistemul Solar, selectate după mărime și detalii și sortate după volum. Soarele este de aproximativ 10 000 de ori mai mare și de 41 de trilioane de ori mai voluminos decât cele mai mic obiect prezentat (Prometeu). Listele mai includ: Lista obiectelor din Sistemul Solar după mărime, Listă de sateliți naturali, Lista planetelor minore și Lista cometelor.


Sistemul solar
Soare
(stea) 		Jupiter
(planetă) 		Saturn
(planetă) 		Uranus
(planetă) 		Neptun
(planetă) 		Pământ
(planetă) 		Venus
(planetă)
Marte
(planetă) 		Ganimede
(satelitul lui Jupiter) 		Titan
(satelitul lui Saturn) 		Mercur
(planetă) 		Calisto
(satelitul lui Jupiter) 		Io
(satelitul lui Jupiter) 		Lună
(satelitul Pământului)
Europa
(satelitul lui Jupiter) 		Triton
(satelitul lui Neptun) 		Titania
(satelitul lui Uranus) 		Rhea
(satelitul lui Saturn) 		Oberon
(satelitul lui Uranus) 		Iapetus
(satelitul lui Saturn) 		Umbriel
(satelitul lui Uranus)
Ariel
(satelitul lui Uranus) 		Dione
(satelitul lui Saturn) 		Tetis
(satelitul lui Saturn) 		Vesta
(asteroid) 		Enceladus
(satelitul lui Saturn) 		Miranda
(satelitul lui Uranus) 		Proteu
(satelitul lui Neptun)
Mimas
(satelitul lui Saturn) 		Hiperion
(satelitul lui Saturn) 		Febe
(satelitul lui Saturn) 		Janus
(satelitul lui Saturn) 		Epimeteu
(satelitul lui Saturn) 		Prometeu
(satelitul lui Saturn) 		Pandora
(satelitul lui Saturn)
Această infocasetă: vizualizare • discuție • modificare
Soarele și planetele de la Mercur la Neptun desenate la scară de distanță și mărime.

Note

  1. ^ Capitalizarea numelui este variată. UAI, organul autoritativ în privința nomenclaturilor astronomice, specifică valorificarea numele tuturor obiectelor individuale astronomice (Sistemul solar). Cu toate acestea, numele este frecvent pronunțată cu litere mici (sistemul solar) – de exemplu în Dicționarul Oxford al limbii engleze și Merriam-Webster's 11th Dicționarul enciclopedic
  2. ^ a b c d e f În acord cu definiția curentă, obiectele cu o orbită în jurul Soarelui sunt clasificate dinamic și fizic în trei categorii: planete, planete pitice și mici corpuri cerești din Sistemul solar. O planetă este un corp care orbitează în jurul Soarelui care are o masă suficientă de a fi de o formă sferică și are o dominație orbitală asupra tuturor obiectelor mai mici. Conform acestei definiții, în Sistemul solar sunt opt planete: Miercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun. Conform acestei definiții Pluto nu este planetă, deoarece el nu are o dominație orbitală asupra obiectelor din centura Kuiper[1] O planetă pitică este un corp ceresc ce orbitează Soarele fiind destul de masive pentru a fi rotunjite de propria gravitație, dar care nu au o dominație orbitală și care nu sunt un satelit.[1] UAI a recunoscut cinci planete pitice: Ceres, Pluto, Haumea, Makemake și Eris.[2] Cu toate aceastea se crede că numai Ceres și Pluto au toate detaliile necesare conform acestei definiții. Altor obiecte li se poate acorda statutul de planetă pitică în viitor, ca Sedna, Orcus și Quaoar.[3] Planetele pitice care orbitează în regiunea trans-Neptuniană sunt numite „plotoizi”, deși acest termen nu este utilizat foarte des.[4] Restul obiectelor care orbitează în jurul Soarelui sunt corpuri mici din Sistemul solar.[1]
  3. ^ Vezi Listă de sateliți naturali pentru o listă completă a sateliților naturali a celor opt planete și primelor cinci planete pitice.
  4. ^ a b Masa Sistemul solar, excluzând Soarele, Jupiter și Saturn poate fi determinată prin însumarea tuturor maselor calculate pentru obiectele mai mari și folosind calcule brute pentru masele Norului lui Oort (are masa aproximativ de 3 ori mai mare ca masa Pământului),[9] Centura Kuiper (aproximativ 0,1 din masa Pământului)[10] și centura de asteroizi (estimată a fi de 0,0005 din masa Pământului)[11] ceea ce este în total, rotunjit, de ~37 mese a Pământului sau 8,1% din masa care orbitează în jurul Soarelui. Cu masele combinate ale lui Uranus si Neptun (~31 mese a Pământului) scăzute, restul de ~6 ori masa Pământului de materiale cuprinde 1,3% din total.
  5. ^ Astronomers measure distances within the Solar System in astronomical units (AU). One AU equals the average distance between the centers of Earth and the Sun, or 149,598,000 km. On average, Pluto is about 39 AU from the Sun and Jupiter about 5.2 AU from the Sun. One light-year is 63,241 AU.

Referințe

  1. ^ a b c „The Final IAU Resolution on the definition of "planet" ready for voting”. IAU. . Accesat în . 
  2. ^ „Dwarf Planets and their Systems”. Working Group for Planetary System Nomenclature (WGPSN). U.S. Geological Survey. . Accesat în . 
  3. ^ Ron Ekers. „IAU Planet Definition Committee”. International Astronomical Union. Accesat în . 
  4. ^ „Plutoid chosen as name for Solar System objects like Pluto”. International Astronomical Union. June 11, 2008, Paris. Accesat în 2008-06-11.  Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
  5. ^ "Today we know of more than a dozen dwarf planets in the solar system".The PI's Perspective
  6. ^ WC Rufus (). „The astronomical system of Copernicus”. Popular Astronomy. 31: 510. Bibcode:1923PA.....31..510R. 
  7. ^ Weinert, Friedel (). Copernicus, Darwin, & Freud: revolutions in the history and philosophy of science. Wiley-Blackwell. p. 21. ISBN 978-1-4051-8183-9. 
  8. ^ M Woolfson (). „The origin and evolution of the solar system”. Astronomy & Geophysics. 41 (1): 1.12. doi:10.1046/j.1468-4004.2000.00012.x. 
  9. ^ Davoust, Emmanuel. "A hundred years of science at the Pic du Midi Observatory". arXiv:astro-ph/9707201
  10. ^ a b Audrey Delsanti and David Jewitt (). „The Solar System Beyond The Planets” (PDF). Institute for Astronomy, University of Hawaii. Arhivat din original (PDF) la . Accesat în . 
  11. ^ a b Krasinsky, G. A. (). „Hidden Mass in the Asteroid Belt”. Icarus. 158 (1): 98–105. Bibcode:2002Icar..158...98K. doi:10.1006/icar.2002.6837. 
  12. ^ Levison, H. F. (). „Formarea Centurii Kuiper prin tranportul exterior al corpurilor în timpul migrației planetei Neptun”. Nature. 426 (6965): 419–421. doi:10.1038/nature02120. PMID 14647375. Accesat în . 
  13. ^ Harold F. Levison, Martin J Duncan (). „From the Kuiper Belt to Jupiter-Family Comets: The Spatial Distribution of Ecliptic Comets”. Icarus. 127 (1): 13–32. Bibcode:1997Icar..127...13L. doi:10.1006/icar.1996.5637. 
  14. ^ Grossman, Lisa (). „Planet found orbiting its star backwards for first time”. NewScientist. Accesat în . 
  15. ^ nineplanets.org. „An Overview of the Solar System”. Accesat în . 
  16. ^ Amir Alexander (). „New Horizons Set to Launch on 9-Year Voyage to Pluto and the Kuiper Belt”. The Planetary Society. Accesat în . 
  17. ^ a b Marochnik, L. and Mukhin, L. (). „"Is Solar System Evolution Cometary Dominated?”. În Shostak, G. S. Progress in the Search for Extraterrestrial Life. Astronomical Society of the Pacific Conference Series. 74. p. 83.  Parametru necunoscut |ads= ignorat (ajutor)
  18. ^ doi:10.1088/2041-8205/731/2/L42 10.1088/2041-8205/731/2/L42
    Această referință va fi completată automat în următoarele minute. Puteți sări peste perioada de așteptare sau puteți extinde citarea manual
  19. ^ „Dawn: A Journey to the Beginning of the Solar System”. Space Physics Center: UCLA. . Accesat în . 
  20. ^ „The Sun's Vital Statistics”. Stanford Solar Center. Accesat în . , citând Eddy, J. (). A New Sun: The Solar Results From Skylab. NASA. p. 37. NASA SP-402. 
  21. ^ Williams, Dr. David R. (). „Saturn Fact Sheet”. NASA. Accesat în . 
  22. ^ Williams, Dr. David R. (). „Jupiter Fact Sheet”. NASA. Accesat în . 
  23. ^ Paul Robert Weissman, Torrence V. Johnson (). Encyclopedia of the solar system. Academic Press. p. 615. ISBN 0-12-088589-1. 
  24. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru referințele numite Mumma
  25. ^ a b c doi:10.1016/0032-0633(95)00061-5
    Această referință va fi completată automat în următoarele minute. Puteți sări peste perioada de așteptare sau puteți extinde citarea manual
  26. ^ a b c d doi:10.1016/S0032-0633(99)00088-4 10.1016/S0032-0633(99)00088-4
    Această referință va fi completată automat în următoarele minute. Puteți sări peste perioada de așteptare sau puteți extinde citarea manual
  27. ^ Michael Zellik (). Astronomy: The Evolving Universe (ed. 9th). Cambridge University Press. p. 240. ISBN 0-521-80090-0. OCLC 223304585 46685453 Verificați valoarea |oclc= (ajutor). 
  28. ^ Placxo, Kevin W. (). Astrobiology: a brief introduction. JHU Press. p. 66. ISBN 978-0-8018-8367-5. 
  29. ^ Guy Ottewell (). „The Thousand-Yard Model |subtitle The Earth as a Peppercorn”. NOAO Educational Outreach Office. Accesat în . 
  30. ^ „Tours of Model Solar Systems”. University of Illinois. Accesat în . 
  31. ^ „Luleå är Sedna. I alla fall om vår sol motsvaras av Globen i Stockholm”. Norrbotten Kuriren (in swedish). Accesat în . 
  32. ^ Datele sunt în baza că în meteoriți s-a găsit cel mai vechi inclusion, și se consideră a fi data de formare a materialului solid în primul colaps a nebuloasei.
    A. Bouvier and M. Wadhwa. "The age of the solar system redefined by the oldest Pb-Pb age of a meteoritic inclusion." Nature Geoscience, in press, 2010. doi:10.1038/NGEO941
  33. ^ a b c „Lecture 13: The Nebular Theory of the origin of the Solar System”. University of Arizona. Accesat în . 
  34. ^ Irvine, W. M. (). „The chemical composition of the pre-solar nebula”. Cometary exploration; Proceedings of the International Conference. 1. p. 3. Bibcode:1983coex....1....3I. 
  35. ^ Greaves, Jane S. (). „Disks Around Stars and the Growth of Planetary Systems”. Science. 307 (5706): 68–71. Bibcode:2005Sci...307...68G. doi:10.1126/science.1101979. PMID 15637266. 
  36. ^ „Present Understanding of the Origin of Planetary Systems”. National Academy of Sciences. . Accesat în . 
  37. ^ Boss, A. P.; Durisen, R. H. (). „Chondrule-forming Shock Fronts in the Solar Nebula: A Possible Unified Scenario for Planet and Chondrite Formation”. The Astrophysical Journal. 621 (2): L137. Bibcode:2005ApJ...621L.137B. doi:10.1086/429160. 
  38. ^ Sukyoung Yi; Pierre Demarque; Yong-Cheol Kim; Young-Wook Lee; Chang H. Ree; Thibault Lejeune; Sydney Barnes (). „Toward Better Age Estimates for Stellar Populations: The Isochrones for Solar Mixture”. Astrophysical Journal Supplement. 136: 417. arXiv:astro-ph/0104292 Accesibil gratuit. Bibcode:2001ApJS..136..417Y. doi:10.1086/321795. 
  39. ^ A. Chrysostomou, P. W. Lucas (). „The Formation of Stars”. Contemporary Physics. 46 (1): 29. Bibcode:2005ConPh..46...29C. doi:10.1080/0010751042000275277. 
  40. ^ K. P. Schroder, Robert Cannon Smith (). „Distant future of the Sun and Earth revisited”. Monthly Notices of the Royal Astronomical Society. 386 (1): 155–163. Bibcode:2008MNRAS.386..155S. doi:10.1111/j.1365-2966.2008.13022.x. 
  41. ^ Pogge, Richard W. (). „The Once & Future Sun”. New Vistas in Astronomy. Arhivat din original (lecture notes) la . Accesat în .  Legătură externa în |work= (ajutor)
  42. ^ „Sun: Facts & Figures”. NASA. Arhivat din original la . Accesat în . 
  43. ^ Zirker, Jack B. (). Journey from the Center of the Sun. Princeton University Press. pp. 120–127. ISBN 978-0-691-05781-1. 
  44. ^ „Why is visible light visible, but not other parts of the spectrum?”. The Straight Dome. . Accesat în . 
  45. ^ a b Than, Ker (). „Astronomers Had it Wrong: Most Stars are Single”. SPACE.com. Accesat în . 
  46. ^ Smart, R. L.; Carollo, D.; Lattanzi, M. G.; McLean, B.; Spagna, A. (). „The Second Guide Star Catalogue and Cool Stars”. În Hugh R. A. Jones and Iain A. Steele. Ultracool Dwarfs: New Spectral Types L and T. Springer. p. 119. Bibcode:2001udns.conf..119S. 
  47. ^ Nir J. Shaviv (). „Towards a Solution to the Early Faint Sun Paradox: A Lower Cosmic Ray Flux from a Stronger Solar Wind”. Journal of Geophysical Research. 108 (A12): 1437. arXiv:astroph/0306477 Accesibil gratuit. Bibcode:2003JGRA..108.1437S. doi:10.1029/2003JA009997. 
  48. ^ T. S. van Albada, Norman Baker (). „On the Two Oosterhoff Groups of Globular Clusters”. Astrophysical Journal. 185: 477–498. Bibcode:1973ApJ...185..477V. doi:10.1086/152434. 
  49. ^ Charles H. Lineweaver (). „An Estimate of the Age Distribution of Terrestrial Planets in the Universe: Quantifying Metallicity as a Selection Effect”. Icarus. 151 (2): 307–313. arXiv:astro-ph/0012399 Accesibil gratuit. Bibcode:2001Icar..151..307L. doi:10.1006/icar.2001.6607.  Parametru necunoscut |class= ignorat (ajutor)
  50. ^ Schenk P., Melosh H. J. (1994), Lobate Thrust Scarps and the Thickness of Mercury's Lithosphere, Abstracts of the 25th Lunar and Planetary Science Conference, 1994LPI....25.1203S
  51. ^ Bill Arnett (). „Mercury”. The Nine Planets. Accesat în . 
  52. ^ Benz, W., Slattery, W. L., Cameron, A. G. W. (1988), Collisional stripping of Mercury's mantle, Icarus, v. 74, p. 516–528.
  53. ^ Cameron, A. G. W. (1985), The partial volatilization of Mercury, Icarus, v. 64, p. 285–294.
  54. ^ Mark Alan Bullock (). „The Stability of Climate on Venus” (PDF). Southwest Research Institute. Accesat în . 
  55. ^ Paul Rincon (). „Climate Change as a Regulator of Tectonics on Venus” (PDF). Johnson Space Center Houston, TX, Institute of Meteoritics, University of New Mexico, Albuquerque, NM. Accesat în . 
  56. ^ „What are the characteristics of the Solar System that lead to the origins of life?”. NASA Science (Big Questions). Accesat în . 
  57. ^ Anne E. Egger, M.A./M.S. „Earth's Atmosphere: Composition and Structure”. VisionLearning.com. Accesat în . 
  58. ^ David C. Gatling, Conway Leovy (). „Mars Atmosphere: History and Surface Interactions”. În Lucy-Ann McFadden et. al. Encyclopaedia of the Solar System. pp. 301–314. 
  59. ^ David Noever (). „Modern Martian Marvels: Volcanoes?”. NASA Astrobiology Magazine. Accesat în . 
  60. ^ „Mars: A Kid's Eye View”. NASA. Accesat în . 
  61. ^ Scott S. Sheppard, David Jewitt, and Jan Kleyna (). „A Survey for Outer Satellites of Mars: Limits to Completeness” (PDF). Astronomical Journal. Accesat în . 
  62. ^ „Are Kuiper Belt Objects asteroids? Are large Kuiper Belt Objects planets?”. Cornell University. Accesat în . 
  63. ^ Petit, J.-M.; Morbidelli, A.; Chambers, J. (). „The Primordial Excitation and Clearing of the Asteroid Belt” (PDF). Icarus. 153 (2): 338–347. Bibcode:2001Icar..153..338P. doi:10.1006/icar.2001.6702. Accesat în . 
  64. ^ „IAU Planet Definition Committee”. International Astronomical Union. . Accesat în . 
  65. ^ „New study reveals twice as many asteroids as previously believed”. ESA. . Accesat în . 
  66. ^ Beech, M.; Steel (). „On the Definition of the Term Meteoroid”. Quarterly Journal of the Royal Astronomical Society. 36 (3): 281–284. Bibcode:1995QJRAS..36..281B. 
  67. ^ „History and Discovery of Asteroids” (DOC). NASA. Accesat în . 
  68. ^ Phil Berardelli (). „Main-Belt Comets May Have Been Source Of Earths Water”. SpaceDaily. Accesat în . 
  69. ^ Barucci, M. A. (). „Physical Properties of Trojan and Centaur Asteroids”. Asteroids III. Tucson, Arizona: University of Arizona Press. pp. 273–87. 
  70. ^ A. Morbidelli, W. F. Bottke Jr., Ch. Froeschlé, P. Michel; Bottke; Froeschlé; Michel (). W. F. Bottke Jr., A. Cellino, P. Paolicchi, and R. P. Binzel, ed. „Origin and Evolution of Near-Earth Objects” (PDF). Asteroids III. University of Arizona Press: 409–422. Bibcode:2002aste.conf..409M. 
  71. ^ Jack J. Lissauer, David J. Stevenson (). „Formation of Giant Planets” (PDF). NASA Ames Research Center; California Institute of Technology. Accesat în . 
  72. ^ Pappalardo, R T (). „Geology of the Icy Galilean Satellites: A Framework for Compositional Studies”. Brown University. Accesat în . 
  73. ^ Kargel, J. S. (). „Cryovolcanism on the icy satellites”. Earth, Moon, and Planets. 67: 101–113. Bibcode:1995EM&P...67..101K. doi:10.1007/BF00613296. 
  74. ^ Hawksett, David; Longstaff, Alan; Cooper, Keith; Clark, Stuart; Longstaff; Cooper; Clark (). „10 Mysteries of the Solar System”. Astronomy Now. 19: 65. Bibcode:2005AsNow..19h..65H. 
  75. ^ Podolak, M.; Reynolds, R. T.; Young, R. (). „Post Voyager comparisons of the interiors of Uranus and Neptune”. Geophysical Research Letters. 17 (10): 1737. Bibcode:1990GeoRL..17.1737P. doi:10.1029/GL017i010p01737.  Mai multe valori specificate pentru |work= și |journal= (ajutor)
  76. ^ Duxbury, N. S., Brown, R. H. (). „The Plausibility of Boiling Geysers on Triton”. Beacon eSpace. Accesat în . 
  77. ^ John Stansberry, Will Grundy, Mike Brown, Dale Cruikshank, John Spencer, David Trilling, Jean-Luc Margot (). „Physical Properties of Kuiper Belt and Centaur Objects: Constraints from Spitzer Space Telescope”. The Solar System Beyond Neptune. p. 161. arXiv:astro-ph/0702538 Accesibil gratuit. Bibcode:2008ssbn.book..161S. 
  78. ^ Patrick Vanouplines (). „Chiron biography”. Vrije Universitiet Brussel. Accesat în . 
  79. ^ Sekanina, Zdeněk (). „Kreutz sungrazers: the ultimate case of cometary fragmentation and disintegration?”. Publications of the Astronomical Institute of the Academy of Sciences of the Czech Republic. 89: 78–93. Bibcode:2001PAICz..89...78S. 
  80. ^ Królikowska, M. (). „A study of the original orbits of hyperbolic comets”. Astronomy & Astrophysics. 376 (1): 316–324. Bibcode:2001A&A...376..316K. doi:10.1051/0004-6361:20010945. 
  81. ^ Whipple, Fred L. (). „The activities of comets related to their aging and origin”. Celestial Mechanics and Dynamical Astronomy. 54: 1–11. Bibcode:1992CeMDA..54....1W. doi:10.1007/BF00049540. 
  82. ^ a b Stephen C. Tegler (). „Kuiper Belt Objects: Physical Studies”. În Lucy-Ann McFadden et. al. Encyclopedia of the Solar System. pp. 605–620. 
  83. ^ doi:10.1086/501524 10.1086/501524
    Această referință va fi completată automat în următoarele minute. Puteți sări peste perioada de așteptare sau puteți extinde citarea manual
  84. ^ Chiang; Jordan, A. B.; Millis, R. L.; Buie, M. W.; Wasserman, L. H.; Elliot, J. L.; Kern, S. D.; Trilling, D. E.; Meech, K. J.; et al. (). „Resonance Occupation in the Kuiper Belt: Case Examples of the 5:2 and Trojan Resonances” (PDF). The Astronomical Journal. 126 (1): 430–443. Bibcode:2003AJ....126..430C. doi:10.1086/375207. Accesat în . 
  85. ^ M. W. Buie, R. L. Millis, L. H. Wasserman, J. L. Elliot, S. D. Kern, K. B. Clancy, E. I. Chiang, A. B. Jordan, K. J. Meech, R. M. Wagner, D. E. Trilling (). „Procedures, Resources and Selected Results of the Deep Ecliptic Survey”. Earth, Moon, and Planets. 92 (1): 113. arXiv:astro-ph/0309251 Accesibil gratuit. Bibcode:2003EM&P...92..113B. doi:10.1023/B:MOON.0000031930.13823.be. 
  86. ^ E. Dotto1, M. A. Barucci2, and M. Fulchignoni (). „Beyond Neptune, the new frontier of the Solar System” (PDF). Accesat în . 
  87. ^ Fajans, J. (). „Autoresonant (nonstationary) excitation of pendulums, Plutinos, plasmas, and other nonlinear oscillators” (PDF). American Journal of Physics. 69 (10): 1096–1102. doi:10.1119/1.1389278. Accesat în . 
  88. ^ David Jewitt (). „The 1000 km Scale KBOs”. University of Hawaii. Accesat în . 
  89. ^ „List Of Centaurs and Scattered-Disk Objects”. IAU: Minor Planet Center. Accesat în . 
  90. ^ doi:10.1126/science.1139415 10.1126/science.1139415
    Această referință va fi completată automat în următoarele minute. Puteți sări peste perioada de așteptare sau puteți extinde citarea manual

Vezi și

Portal icon Portal Sistemul solar

Legături externe

Commons
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Sistemul solar


v • d • m
Sistemul solar
SoareleMercurVenusLunaPământSateliții lui MarteMarteCeresCentura de asteroiziJupiterSateliții lui JupiterSaturnSateliții lui SaturnUranusSateliții lui UranusSateliții lui NeptunNeptunSateliții lui PlutonPlutonSateliții lui HaumeaHaumeaMakemakeCentura KuiperSateliții lui ErisErisDiscul împrăștiatNorul lui Oort
Probabil planete pitice
Obiecte mici
Altele
WikiProjectProiect · PortalPortal
v • d • m
Localizarea Pământului

Format:Legătură AB Format:Legătură AC Format:Legătură AC Format:Legătură AC Format:Legătură AC Format:Legătură AC Format:Legătură AC Format:Legătură AC Format:Legătură AC Format:Legătură AC Format:Legătură AC Format:Legătură AC Format:Legătură AC Format:Legătură AC

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Sistemul_solar&oldid=7490575