Vintilă Horia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Vintilă Horia

Vintilă Horia (pseudonimul literar al lui Vintilă Caftangioglu, n. 18 decembrie 1915 (S.N. 31 decembrie), Segarcea – d. 4 aprilie 1992, Collado Villalba, Madrid, Spania) a fost un diplomat, eseist, filozof, jurnalist, pedagog, poet și romancier român, care a scris în special în limbile română și franceză, cunoscând consacrarea internațională după exilul său.

Biografie[modificare | modificare sursă]

S-a născut în 1915, în localitatea Segarcea, județul Dolj - Oltenia. A început școala primară la Râmnicu Sărat și a terminat-o la București. A absolvit Colegiul Sfântul Sava. A studiat la Facultatea de Drept, în paralel cu cea de Litere și Filozofie.

Aidoma altor intelectuali români de calibru mondial cu traiectorii similare, Cioran, Eliade și Noica, Horia a fost atras extrema dreaptǎ. A fost, timp de șase luni, cuzist și a colaborat în perioada 1937-1941 cu revista antisemită Sfarmă-Piatră.

În anii 1940 - 1945, când Vintilă Horia a locuit la Roma și Viena, a fost parte a diplomației românești, ca șef de cabinet la Ministerul Propagandei și, ulterior, atașat de presă la Roma. Reprezentarea la Roma a fost întreruptă în anii conducerii statului român de alianța dintre guvernul mareșalului Ion Antonescu și legionari. A revenit în diplomație, de data aceasta la Viena. Când România întoarce armele împotriva Germaniei (august 1944), Vintilă Horia și soția lui, Olguța (n. Teohari), sunt internați într-un lagăr german. La sfârșitul războiului, cei doi soți pleacă în Italia. Aici, Vintilă Horia îl cunoaște pe Giovanni Papini, scrie și publică în reviste italiene, dar situația economică grea a Italiei postbelice îl determină să plece mai departe, în Argentina (primăvara 1948). Va sta la Buenos Aires până în martie 1953, când se întoarce în Europa, și anume în Spania, unde are o activitate literară susținută și se face cunoscut.

În 1946, Tribunalul Poporului din România l-a condamnat în contumacie la 25 ani muncă silnică, pentru crime de război, în baza legii 312/1945, art 2: "s-au pus în slujba hitlerismului sau fascismului și au contribuit prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice sau la aservirea vieții economice a țării în detrimentul intereselor poporului român". Fiica scriitorului, Cristina Horia, a inițiat o acțiune judiciarä în vedera abolirii acestei sentințe emise de un tribunal politic [1] [1]. Vintilă Horia se stinge din viață în 1992. Centenarul nașterii lui Vintilă Horia este sǎrbǎtorit în decembrie 2015 prin colocvii la Madrid, Craiova, Alba Iulia, Deva și prin lansări de carte la Segarcea, locul natal al marelui scriitor.

Consiliului Local al orașului Segarcea, județul Dolj, prin Hotărârea nr. 60 din 27 noiembrie 2015, i-a atribuit titlul de CETĂȚEAN DE ONOARE - post mortem.

Propaganda fascistă[modificare | modificare sursă]

În articolele sale publicate între anii 1937-1941, Vintilă Horia s-a remarcat prin elogiile aduse lui Benito Mussolini, Adolf Hitler, național-socialismului și fascismului în general. Totodată, a criticat în mai multe rînduri forma de guvernare democratică și a practicat un discurs instigator la ură împotriva evreilor în timpul Holocaustului, când aceștia erau supuși persecuției și exterminării sistematice.[2] După emigrarea sa în Argentina, în anul 1948, Vintilă Horia a fost redactor la ziarul neolegionar „România” și colaborator al ziarului „Însemnări”, editat de Radu Ghenea, legionar și apropiat al lui Corneliu Zelea Codreanu.

Vintilă Horia a considerat că fascismul este o revoluție spirituală și o operă de renaștere a Europei. După declanșarea războiului din Est, a justificat masacrele anti-evreiești întreprinse de trupele române. De asemenea, a considerat că principalii inamici ai României și Europei sunt democrații, evreii și masonii, acuzându-i pe aceștia că sprijina comunismul. Admirația sa pentru Adolf Hitler a fost totală:

"Germania lui Adolf Hitler este o valoare asemănătoare, ca forță și întindere, religiei în Evul Mediu sau artei în timpul Renașterii. Acest «homo europaeus», cel dintîi dintre cei mai mari, acel ce s-a încumetat să distruga o prejudecată și să dovedească, cu stralucite argumente, forța nepieritoare a Europei, este Adolf Hitler. Discursul său este acela al veacurilor care vorbesc încă de pe turlele catedralelor și al basilicelor, din fundurile bibliotecilor și al muzeelor și de pe culmea aceea de umanitate care se numește europenism."[3]

Dumnezeu s-a născut în exil[modificare | modificare sursă]

În noiembrie 1960, romanului lui Dieu est né en exil îi este atribuit Premiul Goncourt. Autorul, stabilit la Paris (între 1960-1964), respinge oferta ambasadei române de a intra în rolul de reprezentant al scriitorimii României comuniste. Guvernul român, cu sprijinul comuniștilor francezi, începe o campanie de denigrare a scriitorului, atribuindu-i - printr-un dosar falsificat - un trecut de legionar.[4] Sub presiunea acestei campanii, Vintilă Horia refuză premiul Goncourt. Dar, conform regulamentului Premiului Goncourt nu poate fi anulat. El rǎmâne atribuit dar nedecernat.

Vintilă Horia se întoarce în Spania în 1964, unde continuă să scrie, în spaniolă și în franceză.

Memoria exilului românesc și Întoarcerea lui Vintilă Horia[modificare | modificare sursă]

Jurnalista de televiziune Marilena Rotaru realizează documentare despre Vintilă Horia în seria Memoria exilului românesc (1991-1996) și în Întoarcerea lui Vintilă Horia (2002).

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Basarab Nicolescu, Cazul Vintilă Horia: „criminal de război”?, interviu luat de Cristina Hermeziu, Adevărul, 20 ianuarie 2016
  2. ^ Laszlo Alexandru, O minciună scandaloasă, "Tribuna" nr. 107, februarie 2007.
  3. ^ Homo europaeus, în Sfarmă-Piatră, nr. 304, miercuri, 17 decembrie 1941, p. 1
  4. ^ Monica Lovinescu în vol. "Resemnarea cavalerilor", Ed. Jurn. lit., Buc., 2002, p.100

Legături externe[modificare | modificare sursă]




EdmondEtJulesDeGoncourt parNadar.jpg <<< 01 — Laureații Pemiului Goncourt (1943 - 1982) --- Literatura franceză>>> 03

 • • 1942 - Marc  • 1943 - Grout  • 1944 - Triolet  • 1945 - Bory  • 1946 - Gautier  • 1947 - Curtis  • 1948 - Druon  • 1949 - Merle  • 1950 - Colin  • 1951 - Gracq  • 1952 - Beck  • 1953 - Gascar  • 1954 - de Beauvoir  • 1955 - Ikor  • 1956 - Gary  • 1957 - Vailland  • 1958 - Walder  • 1959 - Schwarz-Bart  • 1960 - Horia  • 1961 - Cau  • 1962 - Langfus  • 1963 - Armand Lanoux  • 1964 - Conchon  • 1965 - J. Borel  • 1966 - Charles-Roux  • 1967 - de Mandiargues  • 1968 - Clavel  • 1969 - Marceau  • 1970 - Tournier  • 1971 - Laurent  • 1972 - Carrière  • 1973 - Chessex  • 1974 - Lainé  • 1975 - Ajar (Gary)  • 1976 - Grainville  • 1977 - Decoin  • 1978 - Modiano  • 1979 - Maillet  • 1980 - Navarre  • 1981 - Lucien Bodard  • 1982 - Fernandez  •
Cioturi  • • Formate  • • Imagini  • • Portal  • •