Lavrenti Pavlovici Beria

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Lavrenti Pavlovici Beria
georgiană: ლავრენტი ბერია, Lavrenti Pavles dze Beria
rusă: Лаврентий Павлович Берия
Lavrenty Beria.jpg

 Comisar al Poporului pentru Afacerile Interne (NKVD)
În funcție
noiembrie 1938 – 26 iunie 1953
Precedat de Nicolai Ejov
Succedat de Ivan Serov

 Secretar General al Partidului Comunist al RSS Georgiene
În funcție
1931 – august 1938
Precedat de Samson Mamulia
Succedat de Kandid Charkviani

Născut(ă) 23 martie 1899
în Merheuli, lângă Suhumi, Abhazia, Imperiul Rus
Partid politic Partidul Comunist al Uniunii Sovietice
Naționalitate sovietică

Lavrenti Pavlovici Beria (în limbile georgiană: ლავრენტი ბერია, Lavrenti Pavles dze Beria; rusă: Лаврентий Павлович Берия), * 29 martie 1899 – † 23 decembrie 1953, a fost un politician sovietic și șef al aparatului polițienesc în timpul regimului lui Stalin.

Beria a rămas cunoscut în principal ca executor al epurărilor staliniste din deceniul al patrulea, deși el a fost implicat doar în fazele finale ale procesului de epurare. A fost implicat și în masacrul de la Katyn, în timpul căruia au fost asasinați aproximativ 22.000 de ofițeri polonezi.

Beria a fost un personaj foarte influent în timpul celui de-al doilea război mondial și în primii ani postbelici, până în primele luni de după moartea lui Stalin (perioadă scurtă în care, ca prim-viceprim-ministru, a fost inițiatorul unei mici liberalizări). În iunie 1953 a fost arestat și acuzat de mai multe crime. Pe 23 decembrie 1953 a fost judecat, condamnat la moarte și executat prin împușcare.

Tinerețea și începutul carierei politice[modificare | modificare sursă]

Beria, un etnic mingrel, (dintr-un grup etnic georgian din regiunea Samegrelo) a fost fiul unui țăran, Pavel Huhaevici Beria. S-a născut în satul Merheuli, lângă Suhumi, în Abhazia (Georgia), atunci provincie a Imperiului Rus. Beria a aderat la Partidul Bolșevic în 1917, când era student înmatriculat la o facultate tehnică în Baku.

În 1919, Beria activa în serviciile de securitate ale Republicii Democrate Azerbaidjiene.

În 1920 sau 1921 (istoricii nu au ajuns la consens privind anul), Beria a devenit lucrător al poliției secrete bolșevice CEKA. În acei ani, în Republica Democrată Georgiană – aflată sub control politic menșevic – a avut loc o rebeliune bolșevică. Armata Roșie a intervenit, invadând Georgia. Serviciul CEKA a fost profund implicat în conflictul în care menșevicii au fost înfrânți, iar Georgia a fost transformată în republică sovietică. Din 1922, Beria a fost numit adjunct al șefului OGPU-ului georgian (poliția politică succesoare a organizației CEKA).

În 1924, Beria a condus represiunea împotriva unei rebeliuni naționaliste din Georgia. Atunci au fost executați aproximativ zece mii de georgieni. Ca răsplată pentru „intrasigența bolșevică”, Beria a fost numit șeful „secțiunii politice secrete” a OGPU-ului din Transcaucazia și a fost decorat cu Ordinul Steagul Roșu.

În 1926, Beria a fost avansat în funcția de șef suprem al OGPU-ului georgian și a devenit un apropiat al compatriotului georgian Stalin, pe care l-a sprijinit necondiționat în toate acțiunile pentru acapararea puterii în cadrul partidului comunist și al regimului sovietic. Unii istorici consideră însă că Beria a fost mai degrabă un acolit decât un aliat și că ar fi acționat de fapt pentru consolidarea puterii proprii și că ar fi căutat să câștige simpatia lui Stalin pentru a pătrunde în cercurile supreme ale puterii sovietice.

Beria a fost numit în 1931 secretar general al Partidului Comunist Georgian, iar în 1932 a devenit șeful comuniștilor din toată Transcaucazia. În 1934 a fost ales membru al CC al PCUS. În acest timp a declanșat atacuri împotriva foștilor colegi de partid din Georgia, mai ales împotriva lui Gaioz Devdariani, ministrul învățământului din Georgia. Beria a ordonat executarea ambilor frați a lui Devdariani, care dețineau funcții importante în poliție și partidul comunist. În final, Devdariani a fost acuzat de încălcarea (Codul penal al RSFSR)|art. 58]] din codul penal sovietic privind (prezumtive) activități contrarevoluționare. Devdariani a fost executat în 1938 din ordinul troicii NKVD-ului. Chiar și după ce s-a mutat din Georgia, Beria a continuat să controleze partidul comunist din țara de origine, menținându-și influența până la epurarea sa în iulie 1953.

În 1935, Beria era unul dintre cei mai de încredere subordonați ai lui Stalin. Și-a consolidat locul în anturajul lui Stalin prin discursul de mare întindere „Despre istoria organizațiilor bolșevice din Transcaucazia” (publicat într-o broșură), în care sublinia elgios rolul lui Stalin. În 1934, când Stalin a declanșat epurările partidului și guvernului după asasinarea lui Serghei Kirov, Beria a condus personal epurările din Transcaucazia, folosindu-se de prilej pentru a „rezolva” numeroase animozități politice din republicile caucaziene. Într-un discurs rostit în 1937, el a afirmat: „Să știe inamicii noștri că oricine încearcă să ridice mână împotriva voinței poporului, împotriva voinței partidului lui Lenin și Stalin, va fi zdrobit fără milă și va fi distrus”.

Beria și NKVD-ul[modificare | modificare sursă]

În 1938, Stalin l-a numit pe Beria adjunct al Comisarului Poporului pentru Afaceri Interne (NKVD), organizația-umbrelă care controla și coordona autoritățile securității statului și ale poliției. Sub conducerea lui Nicolai Ejov, NKVD declanșase operațiunile de marea epurare a societății sovietice, opresiunea și persecutarea a milioane de oameni din întreaga uniune, declarați „dușmani ai poporului”. În 1938, represiunea ajunsese la asemenea amploare, încât a afectat infrastructura, economia și forțele armate. În septembrie, Beria a fost numit șeful Administrației Principale a Securității Statului din cadrul NKVD-ului, iar în noiembrie l-a înlocuit pe Ejov la comanda poliție secrete. (Ejov a fost executat în 1940). A urmat o epurare a efectivelor NKVD. Numeroși ofițeri au fost înlocuiți cu personal loial lui Beria, mulți noii lucrători având și origine caucaziană.

Deși numele Beria este asociat cu „Marea epurare” din cauza activității ca șef-adjunct al NKVD-ului, momentul în care a devenit comandantul poliției secrete a marcat o scădere a amplorii represiunii. Peste 100.000 de oameni au fost eliberați din lagărele de muncă forțată, iar autoritățile au recunoscut oficial că fuseseră comise unele „nedreptăți” și „excese”, care au fost puse numai pe seama lui Ejov. În pofida așa-zisei „liberalizări”, arestările, deportările și execuțiile au continuat în perioada următoare, pentru ca în preajma celui de-al doilea război mondial ritmul epurărilor să se accelereze din nou. În această ultimă perioadă, Beria a supravegheat deportările „dușmanilor poporului’’ din statele baltice și Polonia răsăriteană de după alipirea acestor regiuni la URSS.

În martie 1939, Beria a devenit membru supleant al Biroului politic al CC al PCUS. Deși membru plin a fost abia din 1946, Beria era în la începutul războiului mondial unul dintre cei mai importanți lideri sovietici. În 1941, el a fost numit comisar general al Securității statului, cel mai înalt rang din sistemul polițienesc sovietic militarizat din acea epocă.

La 5 martie 1940, Beria i-a remis lui Stalin nota nr. 794/B, prin care îi declara pe ofițerii polonezi prizonieri de război, care erau deținuți în lagăre din Belarus și Ucraina, drept „dușmani inveterați ai Uniunii Sovietice” și propunea membrilor Biroului Politic executarea acestor prizonieri. (Vezi și Masacrul de la Katyn).

În februarie 1941, Beria a devenit vicepreședinte al Sovnarkomului (guvernul sovietic), iar în iunie, după declanșarea operațiunii Barbarossa, a devenit unul dintre membrii GKO (Comitetul de stat al apărării).

În al doilea război mondial, Beria și-a asumat mari răspunderi interne și a folosit deținuții din Gulag pentru susținerea producției de război sovietice. A preluat împreună cu Gheorghi Malenkov controlul asupra producție de avioane și motoare de avioane. Cooperarea cu Malenkov s-a transformat într-o alianță pe termen lung, care avea să aibă o importanță majoră în viața politică sovietică.

În 1944, în perioada în care armatele Germaniei se retrăgeau din teritoriul URSS, Beria a fost însărcinat cu „rezolvarea” problemei minorităților etnice acuzate de colaborare cu invadatorii – cecenii, ingușii, tătarii crimeeni și germanii de pe Volga. Aceste grupuri etnice, găsite „vinovate” de colaboraționism, au fost deportate în Asia Centrală sovietică.

În decembrie 1944, NKVD-ul a fost desemnat să coordoneze programul militar nuclear sovietic. În calitate de șef al acestui program, Beria a condus activitatea de spionaj pentru obținerea datelor secrete ale programului înarmării nucleare a Statelor Unite. Prin intermediul spionilor sovietici, URSS a obținut secretele tehnologice pentru construirea și testarea primei bombe atomice a URSS. Însă principala contribuție a lui Beria a fost asigurarea forței de muncă necesare pentru proiect prin folosirea unor deținuți din lagărele de concentrare. Mii de deținuți din Gulag au trudit în minele de uraniu, cât și în calitate de constructori ai fabricilor de procesare a minereului și ai poligoanelor de testare pentru armamentul atomic, de exemplu poligonul nuclear de la Semipalatinsk și cel din arhipelagul Novaia Zemlia. NKVD-ul s-a ocupat cu securitatea și strictul secret al proiectului.

În iulie 1945, rangurile polițienești au fost înlocuite cu cele militare, Beria devenind mareșal al Uniunii Sovietice. Deși nu a avut niciodată o comandă militară efectivă, Beria, prin organizarea producției pe timp de război, a avut o contribuție de prim rang la victoria URSS în al doilea război mondial.

Perioada postbelică[modificare | modificare sursă]

Beria cu fiica lui Stalin, Svetlana și Stalin în plan secund

În perioada postbelică, când Stalin se apropia de vârsta de 70 de ani, s-a declanșat o luptă pentru succesiune printre apropiații dictatorului. La sfârșitul războiului, cel mai probabil succesor părea a fi Andrei Jdanov, liderul de partid al Leningradului din timpul războiului, când Jdanov și Beria deveniseră rivali. După 1946, Beria s-a aliat cu Malenkov pentru a bloca ascensiunea lui Jdanov.

În ianuarie 1946, Beria a părăsit șefia NKVD-ului, păstrând totuși controlul asupra problemelor de securitate națională prin postul de adjunct al premierului Stalin. La conducerea NKVD-ului i-a urmat Serghei Kruglov, care nu făcea parte din cercul de loiali lui Beria. Iar un protejat lui Beria, Vsevolod Merkulov a fost înlocuit la șefia MGB de Victor Abakumov. Kruglov și Abakumov au început o epurare a oamenilor loiali lui Beria din diferitele structuri de comandă ale sistemului de securitate. În timp scurt, un singur om din anturajul lui Beria se mai afla într-o poziție de putere, ministrul-adjunct la Interne, Stepan Mamulov. În lunile următoare, Abakumov a derulat operațiuni polițienești importante, unele cu sprijinul lui Jdanov, de multe ori la ordinul direct al lui Stalin, de fiecare dată însă fără consultarea lui Beria.

Una dintre primele asemenea operațiuni a fost cea din octombrie 1946 împotriva Comitetului antifascist evreiesc, care a dus la uciderea lui Solomon Mihoels și la arestarea mai multor membri ai mișcării. Campania a avut efecte secundare asupra lui Beria, care fusese inițiatorul mișcării în 1942.

Jdanov a murit subit în august 1948, iar Beria și Malenkov au trecut la consolidarea puterii lor prin îndepărtarea apropiaților lui Jdanov și înscenarea așa-numitei „afaceri Leningrad”. Printre numeroșii colaboratori ai lui Jdanov executați, au fost adjunctul acestuia, Alexei Kuznețov, planificatorul economiei sovietice Nicolai Voznesenski, liderul local de partid Piotr Popkov și premierul RSFS Ruse, Mihail Rodionov. După moartea lui Jdanov, Nikita Hrușciov părea singura alternativă posibilă la cuplul Beria-Malenkov.

Moartea lui Jdanov nu a însemnat și încetarea campaniei antisemite sovietice. În primii ani postbelici, Beria a coordonat înființarea polițiilor politice de tip sovietic în statele est-europene intrate în sfera de influență a Moscovei. Beria a selecționat personal comandanții noilor poliții secrete din țările est-europene. Mai mulți dintre aceștia erau evrei. Începând cu din 1948, Abakumov a inițiat o investigare a acelor comandanți aleși și desemnați de Beria. Campania a culminat cu arestarea în noimebrie 1951 a lui Rudolf Slánský, Bedřich Geminder și a altor lideri cehoslovaci. Ei au fost inculpați sub acuzațiile de sionism, cosmopolitism și, mult mai grav, de furnizarea de armament Israelului. În total, 14 lideri comuniști cehoslovaci, dintre care 11 erau de origine evreiască, au fost judecați, condamnați și executați la Praga. (Vezi și Procesele de la Praga).

Campania antisemită orchestrată de Abakumov a fost continuată de cel care i-a luat locul, Semion Ignatiev. La 13 ianuarie 1953 a fost inițiat cel mai mare scandal care îi viza pe evreii sovietici, așa-numitul „complot al doctorilor”, prin publicarea unui articol în ziarul Pravda. Mai multe somități medicale sovietice (unii medici fiind evrei) au fost acuzați de complot la otrăvirea unora dintre liderii sovietici. Au fost arestați 37 de medici (dintre care 17 evrei). Potrivit unor relatări, la ordinele lui Stalin, MGB ar fi pregătit deportarea întregii populații evreiești în Orientul Îndepărtat.

La câteva zile după moartea lui Stalin, Beria a eliberat toți medicii arestați, a anunțat că toate probele fuseseră contrafăcute și a ordonat arestarea ofițerilor MGB implicați direct în acțiunea contra medicilor.

La începutul deceniului al șaselea, scăderea încrederii lui Stalin în acolitul său Beria s-a remarcat în cazul mingrelian. Practic a fost vorba de o serie de înscenări împotriva liderilor de partid din regiunea Samegrelo a RSS Gruzine, acuzați de tentativă de secesiune și trădare în favoarea occidentulului. Prin această acțiune s-a reușit eliminarea influenței lui Beria în chiar ținutul lui natal.

Perioada poststalinistă[modificare | modificare sursă]

Stalin a murit la 5 martie 1953, la patru zile după o petrecere la care participaseră Beria și alți lideri. În memoriile sale, fostul ministru de externe Viaceslav Molotov a pretins că Beria ar fi mărturisit că l-ar fi otrăvit pe Stalin.

După moartea lui Stalin, Beria a fost numit prim-ministru adjunct și a fost reconfirmat șef al ministerului de Interne, care a fost comasat cu ministerul Securității. Aliatul său, Gheorghi Malenkov, a devenit prim-ministru și, pentru un scurt răstimp, cel mai puternic lider sovietic. Beria era al doilea om de stat puternic în URSS, dar, din cauza lipsei calităților de conducător ale lui Malenkov, putea deveni cel mai puternic om din umbră. Hrușciov a fost ales secretar general al PCUS, poziție considerată atunci mai puțin importantă decât cea de premier.

Beria s-a aflat în prima linie a mișcării de liberalizare de după mortea lui Stalin. Beria a denunțat public „complotul doctorilor” ca fiind o fraudă, a anchetat și a rezolvat misterul morții lui Solomon Mihoels și a fost inițiatorul unei amnistii, prin care peste un milion de prizonieri nepolitici au fost eliberați din lagărele de muncă forțată. În aprilie, Beria a semnat un decret de interdicție a torturii în închisorile sovietice. Tot pe seama lui Beria au fost puse și liberalizarea politicii față de naționalitățile neruse din URSS, iar în domeniul politicii externe inițierea unor reforme economice și politice în RDG.

Mai mulți istorici consideră că inițiativele de liberalizare ale lui Beria au fost manevre tactice prin care urmărea să cucerească puterea. Dar Beria era legat indisolubil de perioada stalinistă, iar obiectivul liberalizării reale a societății sovietice a căzut în sarcina lui Hrușciov. Principalul obiectiv al reformatorilor sovietici de atunci era aducerea poliției secrete sub controlul partidului, iar Beria nu putea să susțină acel demers, din moment ce poliția era însăși baza puterii sale. Anularea și condamnarea numeroaselor excese din epoca lui Stalin erau în fond o politică pragmatică, nu de liberalizare propriu-zisă.

În epocă, toți liderii sovietici priveau cu suspiciune atitudinea lui Beria în acțiunile de reformă. Inițial, Hrușciov nu a putut să distrugă alianța Malenkov-Beria, dar s-a folosit de orice mijloace pentru a reuși. Prilejul așteptat de Hrușciov a apărut în iunie 1953, când în Berlinul Răsăritean a izbucnit revolta populară împotriva regimului comunist. (Vezi și Revoltele din Germania de Răsărit din 1953). S-a vehiculat ideea că pragmaticul Beria ar fi urmărit negocierea reunificării Germaniei și încetarea războiului rece în schimbul unui ajutor economic american masiv, similar celui primit de URSS în timpul războiului. Tulburările din RDG i-au convins pe Molotov, Malenkov și Nicolai Bulganin că politica lui Beria primejduia și destabiliza puterea sovietică. La numai câteva zile de la izbucnirea revoltei din Berlin, Hrușciov i-a determinat pe principalii lideri de partid să-l elimine pe Beria de pe scena politică. Beria a fost abandonat și de principalul său aliat, Malenkov.

Căderea lui Beria[modificare | modificare sursă]

Relatările despre căderea lui Beria sunt controversate. Potrivit unei versiuni recente, Hrușciov a convocat o ședință a prezidiului CC al PCUS pentru ziua de 26 iunie; în ședință a lansat un atac la adresa lui Beria, pe care l-a acuzat că ar fi fost în slujba spionajului britanic. Beria a fost luat prin surprindere. Au vorbit împotriva lui Beria și alți membri ai prezidiului, iar Hrușciov a propus demiterea imediată a lui Beria. Malenkov a apăsat un buton de pe biroul său – semnal convenit dinainte cu mareșalul Gheorghi Jukov –, și un grup de ofițeri de armată aflați într-o încăpere alăturată au intrat în cameră și l-au arestat pe Beria.

Beria a fost dus inițial într-o închisoare militară din Moscova, apoi într-un buncăr al cartierului general al districtului militar al captalei.

Ministrul apărării Nicolai Bulganin a ordonat unei divizii de tancuri de gardă și unei divizii de infanterie să plece la Moscova pentru a descuraja orice încercare a forțelor de la Interne loiale lui Beria de a-l salva.

Au fost arestați și oamenii de încredere ai lui Beria Vsevolod Merkulov, Bogdan Kobulov, Serghei Golghidze, Vladimir Dekanozov, Pavel Meșik și Lev Vlodzimirski.

Pravda a anunțat arestarea lui Beria la inițiativa lui Malenkov abia la 10 iulie. În ziar, Beria era acuzat de „activități criminale împotriva partidului și statului”. În decembrie s-a anunțat că Beria și șase dintre acoliții săi se aflau „pe statele de plată ale agenturilor de spionaj străine”, „conspirau de mai mulți ani să pună mâna pe putere în Uniunea Sovietică și să restaureze capitalismul”.

Beria și oamenii de încredere au fost judecați într-o ședință specială a Curții Supreme de Justiție a URSS, inculpații neavând drept la avocat și la recurs. Mareșalul Ivan Konev a fost președintele de ședință.

Beria a fost găsit vinovat pentru:

  1. Trădare. S-a afirmat fără vreo dovadă că, „până în momentul arestării sale, Beria a menținut și dezvoltat legăturile sale secrete cu servicii străine de informații”. În particular, încercările făcute prin intermediul ambasadorului Bulgariei în anul 1941 de a iniția tratative de pace cu Germania Nazistă au fost calificate drept „trădare” și nu s-a menționat nicio clipă că Beria acționase la ordinele explicite ale lui Stalin și Molotov. S-a mai afirmat fără nicio dovadă că Beria, care a fusese implicat în 1942 în organizarea apărarii Caucazului, ar fi încercat să permită Forțelor Axei să ocupe regiunea. S-au făcut de asemenea afirmații nedovedite conform cărora, „plănuind cucerirea puterii, Beria a încercat să obțină sprijinul statelor imperialiste cu prețul violării integrității teritoriale a Uniunii Sovietice și al transferului unor părți a teritoriului URSS-ului către statele capitaliste”. Aceste afirmații au fost făcute ca urmare a unei propuneri făcute de Beria, care afirmase la un moment dat că ar fi fost rezonabil să se cedeze Regiunea Kaliningrad Germaniei, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Republicii Populare Române, o parte a Kareliei Finladei și Insulele Kurile Japoniei, în scopul îmbunătățirii relațiilor externe a Uniunii Sovietice.
  2. Terorism. Ordinul dat de Beria pentru executarea a 25 de prizonieri politici în octombrie 1941, persoane care nu fuseseră judecate și condamnate, a fost declarat act de terorism.
  3. Activitate contrarevoluționară în timpul războiului civil. În 1919, Beria a lucrat în serviciile de securitate ale Republicii Democrate Azerbaidajan.
  4. Viol. Beria a fost găsit vinovat pentru violarea în 1949 a unei fete de 16 ani.

Beria și ceilalți inculpați au fost condamnați la moarte. La pronunțarea sentinței de condamnare la moarte, potrivit unei depoziții ulterioare făcute de Chiril Moskalenko, Beria a căzut în genunchi și a cerut îndurare, însă, împreună cu ceilalți inculpați, a fost executat imediat, la 23 decembrie 1953. Cadavrul lui Beria a fost probabil incinerat.

Potrivit altor versiuni, neverificate (printre care și mărturia fiului lui Beria, Sergo), casa lui Beria a fost luată cu asalt la 26 iunie 1953 de o subunitate militară, iar viceprim-ministrul a fost împușcat mortal în timpul acțiunii. Sergo a mai afirmat că unul dintre membrii completului de judecată i-ar fi mărturisit că nu l-ar fi văzut niciodată pe Beria în viață.

Soția și fiul lui Beria au fost deportați la Sverdlovsk. De aici au plecat în 1964. Nina Beria a murit în 1991 în Ucraina, iar Sergo Beria, care a murit în 2000, a continuat până la sfârșit să apere reputația tatălui său.

După moartea lui Beria, MGB (Ministerul Securității) a fost separat de MVD (Ministerul de Interne), a fost redus la statutul de „Comitet” și transformat în organizația KGB. Din 1953 până la prăbușirea Uniunii Sovietice, niciun comandant al poliției sovietice nu a mai deținut puteri atât de mari ca ale lui Beria.

În luna mai a anului 2000, Curtea Supremă a Federației Ruse a respins cererea formulată de membri ai familiei lui Beria pentru revocarea condamnării din 1953. Cererea de revocare a condamnării a fost făcută în baza legii ruse care permite reabilitarea victimelor acuzațiilor politice false. Curtea Supremă a decis că „Beria a fost organizatorul represiunii împotriva propriului popor și de aceea nu poate fi considerat victimă”. Curtea Supremă a considerat totodată că Vladimir Dekanozov, Pavel Meșik și Lev Vlodzimirski au fost vinovați de abuz de putere, însă nu de crime împotriva statului, iar sentința lor a fost comutată postum de la pedeapsa capitală la 25 de ani pedeapsă privativă de libertate.

Sadismul sexual[modificare | modificare sursă]

Primele acuzații de agresiune sexuală și sadism sexual împotriva lui Beria au fost exprimate de secretarul CC al PCUS Nicolai Șatalin în plenara CC-ului din 10 iulie 1953, cu două săptămâni înaintea arestării lui Beria. Șatalin a afirmat că Beria avusese relații sexuale cu numeroase femei și că se îmbolnăvise de sifilis, ca urmare a relațiilor întreținute cu prostituatele. Șatalin s-a referit la o listă prezumtivă ținută de una dintre gărzile de corp ale lui Beria, listă în care s-ar fi aflat numele a 25 de femei cu care Beria ar fi întreținut relații intime. Cu timpul, acuzațiile de natură sexuală s-au înăsprit. Hrușciov a scris în memoriile sale publicate postum: „Ne-a fost dată o listă cu peste 100 de nume de femei. Ele îi erau aduse lui Beria de oamenii săi. Iar el avea pentru toate mereu același truc: le invita la cină și propunea să bea în sănătatea lui Stalin. În vin, el amesteca niște somnifere...”

În anii 1980, relatările despre agresiunile sexuale ale lui Beria s-au îmbogățit cu cele de viol. Unul dintre biografii lui Beria, Anton Antonov-Ovseienko, a menționat într-un interviu unul dintre jocurile sexuale ale lui Beria, care avea să primească numele de „jocul florii lui Beria”.[1]

Au circulat și numeroase relatări despre violențele lui Beria, torturile și uciderea sadică a victimelor sale. De prin anii 1970, moscoviții au început să colporteze zvonuri despre osemintele găsite în curtea, pivnița sau nișele din pereții reședinței lui Beria, clădire devenită între timp sediul ambasadei Tunisiei. Asemenea povestiri au continuat să apară și în diverse publicații. În decembrie 2003, ziarul londonez Daily Telegraph publica o știre conform căreia, în timpul unor lucrări de reparație din ambasadă ar fi fost găsite în pivniță oseminte într-o pungă din material plastic.[1]

Membrii familiei lui Beria și fostul șef al spionajului sovietic Pavel Sudoplatov au respins ferm orice aserțiune că Beria ar fi torturat personal, ar fi ucis și și-ar fi îngropat victimele la reședința oficială din Moscova.

Vezi și[modificare | modificare sursă]


Predecesor:
Samson Mamulia
Secretar General al Partidului Comunist Georgian
19311938

Succesor:
Kandid Charkviani



Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Anton Antonov-Ovseenko, Берия (Beria), Moscova, 1999, SBN-13: 9785237031782 ru
  • Sergo Beria, Beria - My Father: Inside Stalin's Kremlin, Londra, 2001, ISBN 978-0715632055 en
  • Amy Knight, Beria: Stalin's First Lieutenant, Princeton University Press, 1993. ISBN 0-691-03257-2
  • Nikita Khruschev, Khruschev Remembers: Last Testament, Random House, 1977, ISBN 0-517-17547-9en
  • Richard Rhodes, Dark Sun: The Making of the Hydrogen Bomb, Simon and Schuster, 1996 ISBN 0-684-82414-0en
  • R. J. Stove, The Unsleeping Eye: Secret Police and Their Victims, Encounter Books, San Francisco, 2003. ISBN 1-893554-66-Xen
  • Pavel Sudoplatov, Special Tasks: The Memoirs of an Unwanted Witness - A Soviet Spymaster, Little Brown & Co, 1994, ISBN 0-316-77352-2 en
  • Andrei Suhomlinov, "Кто вы, Лаврентий Берия?" (Cine sunteți dumneavoastră, Lavrenti Beria?), Moscova, 2003, ISBN 5-89935-060-1ru
  • Thaddeus Wittlin, Commissar: The Life and Death of Lavrenty Pavlovich Beria, The Macmillan Co., New York, 1972. en
  • A.N. Iakovlev, V. Naumov, & E. Sigacev, ЛАВРЕНТИЙ БЕРИЯ. 1953 (Lavrenti Beria, 1953 – stenograma al plenarei din iulie a CC al PCUS și alte documente), International Democracy Foundation, Moscova, 1999, ISBN 5-89511-006-1ru

Note[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]