Lavrenti Pavlovici Beria

Lavrenti Pavlovici Beria georgiană: ლავრენტი ბერია, Lavrenti Pavles dze Beria rusă: Лаврентий Павлович Берия
Comisar al Poporului pentru Afacerile Interne (NKVD)
În funcție noiembrie 1938 – 26 iunie 1953
Precedat de	Nicolai Ejov
Succedat de	Ivan Serov
Secretar General al Partidului Comunist al RSS Georgiene
În funcție 1931 – august 1938
Precedat de	Samson Mamulia
Succedat de	Kandid Charkviani
Născut(ă)	23 martie 1899 în Merheuli, lângă Suhumi, Abhazia, Imperiul Rus
Partid politic	Partidul Comunist al Uniunii Sovietice
Naționalitate	georgian

Lavrenti Pavlovici Beria (în limbile georgiană: ლავრენტი ბერია, Lavrenti Pavles dze Beria; rusă: Лаврентий Павлович Берия), *29 martie 1899 – † 23 decembrie 1953, a fost un politician sovietic și șef al aparatului polițienesc în timpul regimului lui Stalin.

Beria a rămas cunoscut în principal ca executor al epurărilor staliniste din deceniul al patrulea, deși el a fost implicat doar în fazele finale ale procesului de epurare. A fost de asemenea implicat în masacrul de la Katyn, în timpul căruia aproximativ 22.000 de ofițeri polonezi au fost asasinați.

Beria a fost un personaj extrem de influent în timpul celui de-al doilea război mondial și în primii ani postbelici, până în primele luni de după moartea lui Stalin, (perioadă scurtă în care, dată fiind funcția lui de prim-vice-prim ministru, a fost inițiatorul unei campanii de liberalizare). În iunie 1953 a fost arestat și a fost acuzat de o multitudine de crime. Pe 23 decembrie 1953 a fost judecat, condamnat la moarte și executat prin împușcare.

Tinerețea și începutul carierei politice

Beria, un etnic mingrel, (persoană aparținând unui grup etnic georgian din regiunea Samegrelo), cu ascendență evreiască, a fost fiul unui țăran, Pavel Huhaevici Beria. S-a născut în satul Merheuli, lângă Suhumi, în Abhazia (Georgia), care în acele vremuri era parte a Imperiului Rus. Beria a intrat în rândurile Partidului Bolșevic în 1917, în vreme ce era student la o facultate tehnică în Baku.

În 1919, Beria a lucrat în serviciile de securitate ale RD Azerbaidjană.

În 1920 sau 1921, (părerile istoricilor diferă asupra datei), Beria a intrat în rândurile CEKA – poliția secretă bolșevică. În acele timpuri, în Republica Democrată Georgiană – aflată sub controlul menșevicilor – a avut loc o rebeliune bolșevică. Armata Roșie a intervenit în forță, invadând Georgia. CEKA a fost profund implicată în conflict, în timpul căruia menșevicii au fost înfrânți, iar RD Georgiană a fost transformată în republică sovietică. Din 1922, Beria a fost numit adjunct al șefului OGPU-ului georgian, (succesorul CECA).

În 1924, Beria a condus represiunile împotriva rebeliunii naționaliste din Georgia, în timpul cărora au fost executați aproximativ 10.000 de georgieni. Pentru „intrasigența bolșevică”, Beria a fost numit șeful „secțiunii politice secrete” a OGPU-ului din Transcaucazia și a fost decorat cu Ordinul Steagul Roșu.

În 1926, Beria a fost avansat, devenind șeful suprem al OGPU-ului Georgian și a devenit un apropiat al georgianului Iosif Vissarionovici Stalin, sprijinindu-l pe acesta în mod necondiționat în toate acțiunile pentru acapararea puterii în cadrul partidului comunist și a regimului sovietic. Există istorici care consideră că Beria a fost mai degrabă un acolit decât un aliat, luptând pentru a-și consolida propria putere și căutând să câștige simpatia lui Stalin din dorința de a accede la cercurile superioare ale puterii sovietice.

Beria a fost numit Secretar General al Partidului Comunist Georgian în 1931, iar în 1932 a devenit șeful comuniștilor din toată Transcaucazia. În 1934 a fost ales membru al CC al PCUS. În acest timp a declanșat atacuri împotriva foștilor colegi de partid din Gerogia, în special împotriva lui Gaioz Devdariani – ministrul educației a RSS Georgiene. Beria a ordonat executarea ambilor frați a lui Devdariani, care dețineau funcții importante în poliție și partidul comunist. Până în cele din urmă, Gaioz Devdariani a fost acuzat de încălcarea Articolul 58 (Codul penal al RSFSR)|articolului 58]] al codului penal sovietic, mai precis de presupuse activități contrarevoluționare. Gaioz Devdariani a fost executat în 1938 din ordinul trocii NKVD. Chiar și după ce nu mai locuia efectiv în Georgia, Beria a continuat să controleze partidul comunist din țara sa de origine, menținându-și influența până la epurarea sa din iulie 1953.

În 1935, Beria era deja unul dintre cei mai de încredere subordonați ai lui Stalin. El și-a consolidat locul în anturajul lui Stalin prin discursul de mare întindere „Despre istoria organizațiilor bolșevice din Transcaucazia”, (publicat mai târziu într-o broșură), în care scotea în relief rolul lui Stalin. În momentul în care Stalin a declanșat în 1934 epurările partidului și guvernului după asasinarea lui Serghei Kirov, Beria a condus personal epurările din Transcaucazia, folosindu-se de prilej pentru a „rezolva” numeroasele animozități politice din republicile caucaziene. În timpul unui discurs rostit în 1937 el a afirmat: „Să știe inamicii noștri că, oricine încearcă să ridice mână împotriva voinței poporului, împotriva voinței partidului lui Lenin și Stalin, va fi zdrobit fără milă și va fi distrus”.

Beria și NKVD-ul

Afiş oficial de propagandă înfăţişându-l pe Beria

În 1938, Stalin l-a numit pe Beria adjunct al Comisarului Poporului al Comisariatului pentru Afaceri Interne (NKVD), organizația care supraveghea organele securității statului și ale poliției. Sub conducerea lui Nicolai Ejov, NKVD a declanșat operațiunile de epurare ale societății sovietice – opresiunea și persecutarea a milioane de oameni din întreaga uniune, declarați „dușmani ai poporului”. În 1938, represiunea căpătase o asemenea amploare, încât a afectat infrastructura, economia și forțele armate. În septembrie, Beria a fost numit șeful Administrației Principale a Securității Statului a NKVD-ului, iar în noiembrie la înlocuit pe Ejov la comanda poliție secrete. (Ejov a fost la rândul lui executat în 1940). A urmat o epurare în rândul cadrelor NKVD-ului. Un mare număr de ofițeri au fost înlocuiți cu persoane loiale lui Beria, mulți dintre ei originari din Caucaz.

Deși numele lui Beria este asociat întotdeauna cu „Marea Epurare” datorită activității sale de adjunct al șefului NKVD-ului, momentul în care el a ajuns la conducerea poliției secrete a marcat o scădere a amplorii represiunii. Peste 100.000 de oameni au fost eliberați din lagărele de muncă și a fost admis că au fost comise unele „nedreptăți” și „excese”, pentru care de altfel a fost blamat doar Ejov. Cu toate acestea, această „liberalizare” nu a fost decât una relativă – arestările, deportările și execuțiile au continuat în perioada următoare, pentru ca în perioada imediat de dinaintea dezlănțuirii celui de-al doilea război mondial, ritmul epurărilor să se accelereze din nou. În această ultimă perioadă, Beria a supervizat deportările „dușmanilor poporului’’ din statele baltice și Polonia răsăriteană după ocuparea acestor regiuni de către URSS.

În martie 1939, Beria a devenit membru supleant al Biroului politic al CC al PCUS. Deși nu a devenit membru plin decât în 1946, el era în această perioadă unul dintre cei mai importanți lideri ai Uniunii Sovieitice. În 1941, Beria a fost numit Comisar General al Securității Statului, cel mai înalt rang din sistemul militarizat polițienesc sovietic al acelor timpuri.

Pe 5 martie 1940, Beria a trimis nota nr. 794/B lui Stalin, prin care declara că ofițerii polonezi prizonieri de război, care erau deținuți în lagăre din Belarus și Ucraina sunt „dușmani inveterați ai Uniunii Sovietice” și propunea membrilor Biroului politic executarea acestor prizonieri. (Vedeți și: Masacrul de la Katyn).

În februarie 1941, Beria a devenit adjunct al președintelui Sovnarkomului (guvernul URSS), iar în iunie, după declanșarea operațiunii Barbarossa, a devenit unul dintre membrii GKO (Comitetul de stat al apărării). În timpul celui de-al doilea război mondial, el și-a asumat mari responsabilități interne, folosind persoanele închise în Gulag pentru susținerea producție de război sovietice. El a preluat alături de Gheorghi Malenkov controlul asupra producție de avioane și de motoare de avioane. Cooperarea cu Malenkov avea să se transforme într-o alianță pe termen lung, care avea să aibă o importanță majoră în viața politică sovietică.

În 1944, în perioada în care germanii erau alungați de pe teritoriul sovietic, Beria a fost însărcinat cu „rezolvarea” problemei minorităților etnice acuzate de colaborare cu invadatorii – cecenii, ingușii, tătarii crimeeni și germanii de pe Volga. Toate aceste grupuri „vinovate” au fost [[Transferuri de populație în Uniunea Sovietică|deportate în Asia Centrală Sovietică.

În decembrie 1944, NKVD-ul a fost desemnat suprevizorul programului nuclear militar sovietic. În calitatea sa de supervizor al programului nuclear sovietic, el a condus campania de spionaj pentru obținerea datelor secrete ale programului armelor nucleare americane. Uniunea Sovietică, mulțumită eforturilor spionilor sovietici, a obținut secretele tehnologice necesare pentru construirea și testarea primei bombe nucleare sovietice. Totuși, principala sa contribuție a fost asigurarea forței necesare pentru proiect din rândul celor deportați în lagărele de muncă. Sistemul Gulagului a asigurat mii de mineri în minele de uraniu și constructori ai fabricilor de procesare a minereului și ai poligoanelor de testare a armelor, așa cum a fost poligonul nuclear de la Semipalatinsk și cel din arhipelagul Novaia Zemlia. NKVD-ul s-a ocupat de asigurarea secretului operațiunilor și securitate proiectului.

În iulie 1945, rangurile polițienești au fost transformate în conformitate cu sistemul gradelor militare, Beria devenind Mareșal al Uniunii Sovietice. Deși el nu a avut niciodată o comandă militară efectivă, Beria, prin organizarea producției pe timp de război, a adus o contribuție de prim rang la victoria sovietică în al doilea război mondial.

Perioada postbelică

Beria cu Svetlana, fiica lui Stalin (aflat în fundal)

În perioada postbelică, în condițiile în care Stalin se apropia de vârsta de 70 de ani, s-a declanșat o luptă pentru succesiune printre apropiații dictatorului. La sfârșitul războiului, cel mai probabil succesor părea a fi Andrei Jdanov, liderul de partid al Leningradului din timpul războiului. Încă din timpul războiului, Jdanov și Beria erau rivali. După 1946, Beria s-a aliat cu Malenkov pentru a bloca ascensiunea lui Jdanov.

În ianuarie 1946, Beria a părăsit șefia NKVD-ului, păstrând totuși controlul asupra problemelor de securitate națională prin postul de adjunct al premierului Stalin. Noul lider al NKVD-ului a fost numit Serghei Kruglov, care nu se afla în cercul oamenilor de încredere ai lui Beria. În plus, protejatul lui Beria Vsevolod Merkulov a fost înlocuit la șefia MGB de Victor Abakumov.Kruglov și Abakumov au început o amplă mișcare de înclocuire a oamneilor loiali lui Beria din diferitele structuri de comandă ale sistemului de securitate. În scurtă vreme, doar adjunctul ministrului de interne, Stepan Mamulov, a rămas singurul om din anturajul lui Beria care se mai afla la putere. În lunile care au urmat, Abakumov a început să desfășoare importante operațiuni polițienești, uneori cu sprijinul lui Jdanov, de multe ori la ordinul direct al lui Stalin, de fiecare dată fără consultarea lui Beria.

Una dintre primele asemenea operațiuni a fost cea împotriva Comitetului antifascist evreiesc din octombrie 1946, care a dus în cele din urmă la uciderea lui Solomon Mihoels și la arestarea a mulți alți membrii ai mișcării. Campania a avut efecte secundare asupra lui Beria, care fusese inițiatorul mișcării în 1942.

Jdanov a murit pe neașteptate în august 1948, iar Beria și Malenkov au trecut la consolidarea puterii lor prin îndepărtarea apropiaților lui Jdanov prin înscenarea așa-numitei „afaceri Leningrad”. Printre numeroșii colaboratori ai lui Jdanov care au fost executați, au fost adjunctul acestuia, Alexei Kuznețov, planificatorul economiei sovietice Nicolai Voznesenski, liderul local de partid Piotr Popkov și premierul RSFS Ruse, Mihail Rodionov. După moartea lui Jdanov, Nikita Hrușciov a început să pară singura alternativă posibilă la cuplul Beria-Malenkov.

Moartea lui Jdanov n-a însemnat și încetarea campaniei antisemite sovietice. În anii imediat postbelici, Beria a supravegheat înființarea polițiilor politice de tip sovietic în statele din Europa Răsăriteană aflate în sfera de interes a Moscovei. De asemenea, Beria a fost cel care a ales personal liderii polițiilor secrete din sus-numitele țări. Mai mulți dintre acești lideri erau evrei. Începând cu anul 1948, Abakumov a inițiat o serie de investigații care vizau tocmai liderii numiți de Beria, care au culminat cu arestarea în noimebrie 1951 a lui Rudolf Slánský, Bedřich Geminder și a altor câțiva lideri cehoslovaci. Aceștia au fost acuzați de sionism și de cosmopolitism și, mult mai grav, de aprovizionarea cu arme a Israelului. În total, 14 lidederi cehoslovaci, dintre care 11 erau evrei, au fost judecați, condamnați și executați la Praga. (Vedeți și: Procesele de la Praga).

Campania antisemită orchestrată de Abakumov a fost continuată de înlocuitorul acestuia, Semion Ignatiev. Pe 13 ianuarie 1953 a fost iniția cel mai mare scandal care îi viza pe evreii sovietici, așa-numitul „complot al doctorilor” prin publicarea unui articol în ziarul Pravda. Mai mulți doctori sovietici vestiți (dintre care unii evrei) au fost acuzați că ar fi complotat la otrăvirea unora dintre liderii URSS-ului. În total, au fost arestați 37 de doctori, (dintre ei 17 fiind evrei). Există relatări conform cărora, la ordinele lui Stalin, MGB ar fi pregătit deportarea întregii populații evreiești în Orientul Îndepărtat.

La doar câteva zile după moartea lui Stalin, Beria a eliberat toți doctorii arestați și a anunțat că toate problele au fost fabricate și a ordonat arestarea ofițerilor MGB implicați direct.

La începutul deceniului al șaselea, scăderea încrederii lui Stalin în acolitul său Beria s-a remarcat în cazul mingrelian. Practic a fost vorba de o serie de cazuri fabricate împotriva liderilor de partid din regiunea Samegrelo a RSS Gruzine acuzați de secesiune și trădare în favoarea occidentulului. Prin această acțiune s-a reușit eliminarea influenței lui Beria în chiar ținutul lui natal.

Perioada poststalinistă

Stalin a murit pe 5 martie 1953, la patru zile după o petrecere la care au participat Beria și alți lideri sovietici. În memoriile sale, fostul ministru de externe Viaceslav Molotov a pretins că Beria ar fi mărturisit că l-ar fi otrăvit pe Stalin.

După moartea lui Stalin, Beria a fost numit adjunct al primului ministru și a fost reconfirmat șef al Ministerului de Interne, care a fost unit cu Ministerul Securității. Aliatul lui, Gheorghi Malenkov, a fost numit noul prim-ministru, devenind pentru scurtă perioadă de timp cel mai puternic lider sovietic. Beria era al doilea om ca putere în statul sovietic, dar, dată fiind lipsa calităților de conducător ale lui Malenkov, amenința să devină cel mai puternic om din umbră. Hrușciov a fost ales Secretar General al partidului, ceea ce era considerată a fi o poziție mai puțin importantă decât cea de premier.

Beria s-a aflat în prima linie a mișcării de liberalizare de după mortea lui Stalin. Beria a denunțat public „complotul doctorilor” ca fiind o fraudă, a investigat și a rezolvat misterul morții lui Solomon Mihoels și a fost inițiatorul unei aminstii, în urma căreia peste un milion de prizonieri nepolitici au fost eliberați din lagărele de muncă forțată. În aprilie, Beria a semnat un decret prin care interzicea folosirea torturii în închisorile sovietice. Tot pe seama lui Beria au fost puse și liberalizarea politicii față de naționalitățile neruse din URSS, iar, în domeniul politicii externe, inițierea unor reforme economice și politice în RDG.

Mai mulți istorici consideră că inițiativele de liberalizare ale lui Beria au fost manevre tactice prin care el urmărea să cucerească puterea. Dar Beria era legat indisolubil de perioada stalinistă, iar obiectivul liberalizării reale a societății sovietice a căzut în sarcina lui Hrușciov. Principalul obiectiv al reformatorilor sovietici din acele timpuri era aducerea poliției secrete sub controlul partidului, iar Beria nu putea să subscrie la o asemenea încercare, de vreme ce poliția era chiar baza puterii sale. Îndreptarea și condamnarea numeroaselor excese din vreme lui Stalin era până în cele din urmă o chestiune pragmatică, nu de liberalizare reală.

În epocă, toți liderii sovietici erau suspicioși cu privire la motivele lui Beria în toată această mișcare reformistă. Hrușciov nu a reușit la început să distrugă alianța Malenkov-Beria, dar s-a folosit de orice mijloace pentru a reuși așa ceva. Prilejul așteptat de Hrușciov a apărut în iunie 1953, când în Berlinul Răsăritean au izbucnit demonstrații populare împotriva regimului comunist. (Vedeți și:Revoltele din Germania de Răsărit din 1953). S-a vehiculat ideea că pragmaticul Beria ar fi dorit să negocieze reunificarea Germaniei și încetarea războiului rece în schimbul unui masiv ajutor economic american, similar celui primit de URSS în timpul celui de-al doilea război mondial. Deomonstrațiile din RDG i-au convins pe Molotov, Malenkov și Nicolai Bulganin că politicile lui Beria primejduiau și destabilizau puterea sovietică. La numai câteva zile de la izbucnirea revoltelor din Berlin, Hrușciov i-a convis pe principalii lideri de partid să-l elimine pe Beria de pe scena politică. Beria a fost abandonat și de principalul său aliat, Malenkov.

Căderea lui Beria

Relatările despre căderea lui Beria variază mult. După o versiune recentă, Hrușciov a convocat o ședință a Prezidiului CC al PCR pe 26 iunie, în timpul căreia a lansat un atac la adresa lui Beria, pe care la acuzat că ar fi fost în slujba spionajului britanic. Beria a fost luat total prin surprindere. Au luat cuvântul împotriva lui Beria și alți membri ai Prezidiului, iar Hrușciov a propus demiterea imediată a lui Beria. Malenkov a apăsat un buton de pe biroul său – un semnal hotărât mai înainte cu mareșalul Gheorghi Jukov – și un grup de ofițeri de armată aflați într-o încăpere alăturată au năvălit în cameră și l-au arestat pe Beria.

Beria a fost dus prima oară într-o închisoare militară din Moscova, iar mai apoi într-un buncăr al cartierului general al Districtului militar al captalei.

Ministrul apărării Nicolai Bulganin a ordonat unei divizii de tancuri de gardă și unei divizii de infanterie să se deplaseze la Moscova pentru a descuraja orice intenție a forțelor Ministerului de interne, loiale lui Beria, să încerce să-l salveze pe acesta din urmă.

Oamenii de încredere ai lui Beria: Vsevolod Merkulov, Bogdan Kobulov, Serghei Golghidze, Vladimir Dekanozov, Pavel Meșik sau Lev Vlodzimirski au fost de asemenea arestați.

Ziarul Pravda a anunțat arestarea lui Beria la inițiativa lui Malenkov doar pe 10 iulie. Beria era acuzat de „activități criminale împotriva partidului și statului”. În decembrie s-a anunțat că Beria și șase dintre acoliții săi se aflau „pe ștatele de plată ale agențiilor străine de spionaj”, „conspirau de mai mulți ani să pună mâna pe putere în Uniunea Sovietică și să restaureze capitalismul”.

Beria și oamenii de încredere au fost judecați într-o ședință specială a Curții Supreme de Justiție a URSS, acuzații neavând dreptul la avocat și la recurs. Mareșalul Ivan Konev a fost președintele de ședință.

Beria a fost găsit vinovat pentru:

1. Trădare – s-a afirmat fără nicio dovadă că „până în momentul arestării sale, Beria a menținut și dezvoltat legăturile sale secrete cu servicii străine de informații”. În particular, încercările făcute prin intermediul abasadorului Bulgariei în cursul anului 1941 de inițiere a tratativelor de pace cu Germania Nazistă au fost clasificate drept „trădare” și nu s-a menționat nicio clipă că Beria acționase la ordinele explicite ale lui Stalin și Molotov. De asemenea, s-a afirmat fără nicio dovadă că Beria, care a fost implicat în 1942 în organizarea apărarii Caucazului, ar fi încercat să permită Forțelor Axei să ocupe regiunea. S-au făcut de asemenea afirmații nedovedite conform cărora „plănuind cucerirea puterii, Beria a încercat să obțină sprijinul statelor imperialiste cu prețul violării integrității teritoriale a Uniunii Sovietice și a transferului unor părți a teritoriului URSS-ului către statele capitaliste”. Aceste afirmații au fost făcute datorită sugestiilor lui Beria conform cărora, ar fi fost rezonabil să se cedeze Regiunea Kaliningrad Germaniei, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Republicii Populare Române, o parte a Kareliei Finladei și Insulele Kurile Japoniei pentru a îmbunătățirea relațiilor externe a Uniunii Sovietice .
2. Terorism – ordinul dat de Beria pentru executarea a 25 de prizonieri politici în octombrie 1941, persoane care nu fuseseră judecate și condamnate, a fost declarat act de terorism.
3. Activitate contrarevoluționară în timpul războiului civil. În 1919, Beria a lucrat în serviciile de securitate ale Republicii Democrate Azerbaidajan.
4. Viol – Beria a fost găsit vinovat pentru violul asupra unei fete de 16 ani, faptă petrecută în 1949.

Beria și ceilalți acuzați au fost condamnați la moarte. Când a fost pronunțată condamnarea la moarte, după cum avea să depună mai târziu mărturie Chiril Moskalenko, Beria a căzut în genunchi și a cerut îndurare, dar el și subordonații săi au fost executați imediat pe 23 decembrie 1953. Cadavrul lui Beria se presupune că a fost incinerat.

Conform altor versiuni neverificate, (printre care și mărturia fiului lui Beria, Sergo), casa lui Beria a fost luată cu asalt de o subunitate militară pe 26 iunie 1953, iar viceprim-ministru a fost împușcat mortal în timpul acțiunii. Mai mult, Sergo a mai afirmat că unul dintre membrii completului de judecată i-ar fi mărturisit că nu l-ar fi văzut niciodată pe Beria în viață.

Soția și fiul lui Beria au fost trimiși în exil la Sverdlovsk. De aici au plecat în 1964. Nina Beria a murit în 1991 în Ucraina, iar Sergo Beria, care a murit în 2000, a continuat până la sfârșit să apere reputația tatălui său.

După moartea lui Beria, MGB (Ministerul Securității) a fost separat de MVD (Ministerul de Interne), a fost redus la statutul de „Comitet”, fiind transformat în KGB. Din 1953 și până la prăbușirea Uniunii Sovietice, niciun șef al poliției sovietice nu a mai deținut puteri atât de mari ca ale lui Beria.

În luna mai a anului 2000, Curtea Supremă a Federației Ruse a respins cererea formulată de membri ai familiei lui Beria de revocare a condamnării din 1953. Cererea de revocare a condamnării a fost făcută pe baza legii ruse care permite reabilitarea victimelor acuzațiilor politice false. Curtea Supremă a decis că „Beria a fost organizatorul represiunii împotriva propriului popor și de aceea nu poate fi considerat o victimă”. Totuși, Curtea Supremă a considerat că Vladimir Dekanozov, Pavel Meșik și Lev Vlodzimirski au fost vinovați de abuz de putere, nu de crime împotriva statului, iar sentința lor a fost comutată postum de la pedeapsa capitală la închisoare pentru 25 de ani.

Sadismul sexual

Primele acuzații de agresiune sexuală și sadism sexual împotriva lui Beria au fost făcute de Secretarul CC al PCUS Nicolai Șatalin la plenara CC-ului din 10 iulie 1953, cu două săptămâni înaintea arestării lui Beria. Șatalin a afirmat că Beria a avut relații sexuale cu numeroase femei și că s-a îmbolnăvit de sifilis ca urmare a relațiilor sale cu prostituatele. Șatalin s-a referit la o presupusă listă ținută de unul dintre bodyguarzii lui Beria, în care s-ar fi aflat numele a 25 de femei cu care acesta din urmă ar fi întreținut relații intime. De-a lungul timpului, acuzațiile de natură sexuală au devenit mai aspre. Hrușciov a scris în memoriile sale publiate postum: „Ne-a fost dată o listă cu mai mult de 100 de nume de femei. Ele erau aduse lui Beria de oamenii săi. Iar el avea pentru toate mereu aceiași truc: Beria le invita la cină și propunea să bea în sănătatea lui Stalin. Iar în vin el amesteca niște somnifere...”

Prin anii 1980, poveștile despre agresiunile sexuale ale lui Beria s-au îmbogățit cu cele despre violurile asupra adolescentelor. Unul dintre biografii lui Beria, Anton Antonov-Ovseenko, a menționat într-un interviu unul dintre jocurile sexuale ale lui Beria, care avea să primească numele de „jocul florii lui Beria”.

De-a lungul timpului au circulat numeroase povești despre violențele lui Beria, torturile și uciderea sadică a victimelor sale. De prin anii 1970, moscoviții au început să colporteze zvonuri despre osemintele găsite în curtea, pivnița sau nișele din pereții reședinței lui Beria, care fusese devenise între timp sediul ambasadei Tunisiei. Astfel de povești au continuat să apară și în diverse publicații. În decembrie 2003, ziarul londonez Daily Telegraph publica o știre conform căreia, în timpul unor lucrări de reparație din ambasadă ar fi fost găsite în pivniță o grămadă de oase umane într-o pungă din plastic. " Membrii familiei lui Beria și fostul șef al spionajului sovietic Pavel Sudoplatov au negat cu tărie orice afirmație conform cărora Beria ar fi torturat personal, ar fi ucis și și-ar fi îngropat victimele la reședința oficială din Moscova.

Vezi și

• Istoria Uniunii Sovietice

Predecesor: Samson Mamulia

Secretar General al Partidului Comunist Georgian 1931 – 1938

Succesor: Kandid Charkviani

Bibliografie

• Anton Antonov-Ovseenko, , Берия (Beria), Moscova, 1999, SBN-13: 9785237031782 ru
• Sergo Beria, Beria - My Father: Inside Stalin's Kremlin , Londra, 2001, ISBN-13: 978-0715632055 en
• Amy Knight, Beria: Stalin's First Lieutenant, Princeton University Press, 1993. ISBN 0-691-03257-2
• Nikita Khruschev, Khruschev Remembers: Last Testament, Random House, 1977, ISBN 0-517-17547-9en
• Richard Rhodes, Dark Sun: The Making of the Hydrogen Bomb, Simon and Schuster, 1996 ISBN 0-684-82414-0en
• R. J. Stove, The Unsleeping Eye: Secret Police and Their Victims, Encounter Books, San Francisco, 2003. ISBN 1-893554-66-Xen
• Pavel Sudoplatov, Special Tasks: The Memoirs of an Unwanted Witness - A Soviet Spymaster, Little Brown & Co, 1994, ISBN 0-316-77352-2 en
• Andrei Suhomlinov, "Кто вы, Лаврентий Берия?" (Cine sunteți dumneavoastră, Lavrenti Beria?), Moscova, 2003, ISBN 5-89935-060-1ru
• Thaddeus Wittlin, Commissar: The Life and Death of Lavrenty Pavlovich Beria, The Macmillan Co., New York, 1972. en
• A.N. Iakovlev, V. Naumov, & E. Sigacev, ЛАВРЕНТИЙ БЕРИЯ. 1953 (Lavrenti Beria, 1953 – stenograma al plenarei din iulie a CC al PCUS și alte documente), International Democracy Foundation, Moscova, 1999, ISBN 5-89511-006-1ru

Legături externe

• Benjamin B. Fischer, "The Katyn Controversy - Stalin's Killing Field"
• Fotocopie a scrisorii lui Beria prin care sugera lui Stalin să aprobe uciderea ofițerilor polonezi prizonieri
• Pagina oficială a Memorialului de la Katyn
• Interviu cu Sergo Beria
• Central Intelligence Agency, Office of Current Intelligence. The Reversal of the Doctors' Plot and Its Immediate Aftermath, 17 iulie 1953.
• Central Intelligence Agency, Office of Current Intelligence. Purge of L.P. Beria, 17 aprilie 1954.
• Central Intelligence Agency, Office of Current Intelligence. Summarization of Reports Preceding Beria Purge, 17 August 1954.